ICCJ. Decizia nr. 1702/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1702/2015
Dosar nr. 1714/1/2015
Şedinţa publică din 19 iunie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată la data de 5 mai 2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 1714/1/2015, petentul J.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, anularea Deciziei nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6927/2/2014, prin care Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În motivare, contestatorul a susţinut în esenţă, că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, cuprinde motive contradictorii în raport de actele normative aplicabile litigiului dedus judecăţii, că instanţa nu a verificat stabilirea corectă a situaţiei de fapt de către prima instanţă, nu a stăruit prin toate mijloacele legale să afle adevărul pe baza probelor administrate în cauză şi nu a dezlegat problemele de drept incidente în cauză.
De asemenea, a arătat că instanţa de recurs a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, aspect ce rezultă din considerentele deciziei, în care s-a reţinut că nu se poate pune problema existenţei dreptului său la recalcularea drepturilor de pensie în temeiul O.U.G. nr. 100/2008, aferente unui număr suplimentar de puncte pentru anii desfăşuraţi în grupa I de muncă, cu atât mai mult cu cât, la data formulării acţiunii, respectiv 10 decembrie 2012, acest act normativ, care a modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat prin Legea nr. 263/2010.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că soluţia pronunţată în Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, este greşită, întrucât, prin interpretarea dispoziţiilor legale, instanţa de recurs a ajuns la concluzia că art. 1651 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000, introdus prin Legea nr. 263/2010 sub nr. 169, nu este incident în cauză, deşi norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să fie aplicabilă, iar nu în sens contrar.
Petentul a susţinut că instanţa de recurs i-a obstrucţionat accesul la justiţie prin soluţia dată, refuzând să-l audieze şi procedând doar la informarea sa cu privire la faptul că litigiul urmează a fi soluţionat în camera de consiliu şi nu în şedinţă publică. Citarea sa la domiciliul din Ploieşti pentru termenul de judecată din data de 22 aprilie 2015 presupunea că este îndeplinită condiţia soluţionării recursului, iar situaţia de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în cauză, impunea pronunţarea unei hotărâri de trimitere a cauzei, spre rejudecare, primei instanţe pentru dezlegarea problemelor de drept.
În opinia sa, instanţa de recurs avea obligaţia să desfiinţeze sintagma "grupe speciale de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 şi nr. 6 din 8 decembrie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă", aşa după cum acestea au fost clasificate în gupele I şi II de muncă prin Legea nr. 27/1966, în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977. Din cauza folosirii greşite a sintagmei "grupe speciale de muncă" în loc de "grupe superioare de muncă" s-au aplicat prevederile alin. (4) în loc de cele ale alin. (1) şi (3) ale art. 2 din H.G. nr. 1550/2004, apreciindu-se că art. 14 reglementează o normă juridică specială.
Expunând pe larg situaţia de fapt a cauzei, petentul a menţionat că stagiul său total de cotizare este de 46 ani şi 9 luni, motiv pentru care a menţionat că nu se află în situaţia de a beneficia de condiţiile stipulate de actele normative cu caracter special. În consecinţă, din punctul său de vedere, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 nu au avut caracter special şi nu au fost în conexiune cu stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual al pensiei.
Din dispozitivul deciziei pronunţate în recurs rezultă că nu s-a ţinut cont de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care interzic discriminările între persoanele aflate în situaţii similare şi comparabile, cum ar fi cadrele militare şi poliţiştii, care beneficiază de punctajul suplimentar, deşi au o vechime mai mică în muncă.
Prin urmare, a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi a recursului, casarea Deciziilor nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pe cale de consecinţă, rejudecarea fondului litigiului dedus judecăţii.
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6927/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul J.V.A. împotriva Deciziei nr. 5088 din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că această decizie este irevocabilă şi că nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, întrucât prin acesta hotărâre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a soluţionat recursul declarat de reclamantul J.V.A. împotriva Sentinţei nr. 1609 din 13 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 47593/3/2012, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.
Concluzia instanţei de recurs a derivat din interpretarea dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi a regulii unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, potrivit căreia nimănui nu-i este îngăduit să uzeze şi să se judece de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ., indicate de petent ca şi temei juridic al acesteia, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestaţia în anulare poate fi primită pentru motivele prevăzute la art. 317 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Textul invocat de petent face trimitere la motivele contestaţiei în anulare obişnuite, care sunt reglementate în art. 317 alin. (1) pct. 1 (când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii) şi pct. 2 (când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă).
În cauză, este evident că, deşi petentul a invocat în susţinerea contestaţiei în anulare prevederile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege nu este incident în cauză, întrucât prin motivele expuse, acesta nu a arătat că procedura de citare pentru termenul când s-a judecat pricina a fost viciată şi nici că au fost încălcate dispoziţiile de ordine publică referitoare la competenţă.
Chiar dacă petentul ar fi indicat în cuprinsul contestaţiei în anulare, motivele mai sus menţionate, aceasta nu ar fi putut fi primită, deoarece nelegala citare şi necompetenţa absolută a instanţei nu au fost invocate în memoriul de recurs. Or, art. 317 alin. (2) C. proc. civ. condiţionează promovarea contestaţiei în anulare de invocarea acestor motive în cererea de recurs, pe care instanţa să le fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau ca instanţa să fi dispus respingerea recursului fără a-l judeca în fond.
Astfel, instanţa de recurs nu a soluţionat fondul căii de atac cu judecata căruia a fost învestită, întrucât a constatat că Decizia nr. 5088 din 29 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, este irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.
Prin urmare, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (2) C. proc. civ., întrucât una din cerinţele pentru formularea contestaţiei în anulare de drept comun este dată de invocarea motivelor acesteia pe calea recursului, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Cât priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., aceasta poate fi promovată în cazul în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală sa cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare.
Astfel, art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează hotărârile instanţelor de recurs a căror dezlegare este rezultatul unei greşeli materiale.
Această ipoteză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au condus la pronunţarea unei soluţii greşite, rezultate din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante pentru soluţia pronunţată. Contestaţia în anulare întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea evidentă a cercetării unui motiv de casare de către instanţa de recurs.
Prin contestaţia în anulare, petentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de recurs este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită legii, că aceasta cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, care a fost stabilită eronat şi cu prevederile legale incidente şi că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Acest aspect rezultă din considerentele deciziei în care s-a reţinut că nu se poate pune problema existenţei dreptului său la recalcularea drepturilor de pensie în temeiul O.U.G. nr. 100/2008, aferente numărului suplimentar de puncte pentru anii ce reprezintă sporul pentru grupa I de muncă, întrucât la data formulării acţiunii, respectiv 10 decembrie 2012, acest act normativ, care a modificat Legea nr. 19/2000, era abrogat prin Legea nr. 263/2010.
Totodată, a menţionat că instanţa de recurs avea obligaţia să desfiinţeze sintagma "grupe speciale de muncă" folosită în Deciziile nr. 40 din 22 septembrie 2008 şi nr. 6 din 8 decembrie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi s-o înlocuiască cu sintagma "grupe superioare de muncă", aşa după cum acestea au fost clasificate în gupele I şi II de muncă prin Legea nr. 27/1966, în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 3/1977. Petentul a susţinut că din considerentele deciziei pronunţate în recurs rezultă că nu s-a ţinut cont de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care interzic discriminările între persoanele aflate în situaţii similare şi comparabile.
De asemenea, expunând pe larg situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin contestaţia în anulare petentul a reiterat solicitările ce vizează fondul cauzei, ce constau în revizuirea drepturilor de pensie prin valorificarea punctajelor suplimentare prevăzute de O.U.G. nr. 100/2008 şi art. 169 din Legea nr. 263/2010 şi plata diferenţelor rezultate din neacordarea punctajelor suplimentare actualizate.
Aceste aspecte nu se circumscriu dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs.
Astfel, din motivele contestaţiei în anulare rezultă că pretinsele greşeli materiale şi omisiuni ale instanţei de recurs de a cerceta criticile cu soluţionarea cărora a fost învestită, nu au fost invocate cu privire la Decizia nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ci au vizat pretinsele erori săvârşite de instanţele anterioare, care nu au soluţionat în favoarea petentului fondul litigiului dedus judecăţii.
Or, contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. şi nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, ce nu este posibilă pe calea contestaţiei în anulare.
În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de petentul J.V.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul J.V.A. împotriva Deciziei nr. 1049 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1701/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1703/2015. Civil → |
|---|
