ICCJ. Decizia nr. 280/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 280/2015
Dosar nr. 1285/110/2012*
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Judecata în faţa primei instanţe. Sentinţa Tribunalului Bacău, secţia a ll-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal
Prin sentinţa civilă nr. 632 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Bacău, secţia a ll-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii, a respins ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamanta A.N.C.P.I. a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 1.400.277,8 RON, reprezentând contravaloarea chiriei încasate necuvenit pentru perioada noiembrie 2009-mai 2011 şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că cele două excepţii nu pot fi primite, având în vedere că motivele invocate de reclamantă conduc spre concluzia că fundamentul acţiunii sale îl constituie răspunderea civilă delictuală, iar nu plata nedatorată ori îmbogăţirea fără just temei.
Pe fond, a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Bacău a admis acţiunea formulată de SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I. şi a constatat intervenită între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S., iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a preţului convenit, de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 RON/euro, plus T.V.A., hotărârea ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A notat că respectiva sentinţă a rămas definitivă la data de 25 ianuarie 2012, în urma respingerii apelului prin decizia civilă nr. 5/A-C a Curţii de Apel Piteşti şi irevocabilă la 7 februarie 2013 prin respingerea recursului de către Înalta Curte, care a pronunţat astfel decizia nr. 441.
Prima instanţă a mai subliniat că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul pretinde repararea de către pârâtă a prejudiciului cauzat prin încasarea chiriei în perioada noiembrie 2009-mai 2011.
În continuare, tribunalul a prezentat condiţiile care se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum şi un extras din considerentele deciziei nr. 8/2013 pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, astfel, a subliniat că natura juridică a acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare este una personală. Prin urmare, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău s-a valorificat un drept de creanţă, iar nu unul real, aşa încât efectul translativ de proprietate a intervenit doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii, adică la data de 29 ianuarie 2012 (în realitate, 25 ianuarie 2012, s.n.). în acest context, a înlăturat susţinerile reclamantei, referitoare la caracterul executoriu al hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materie comercială, apreciind că natura pur civilă a litigiului finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău.
Cum pretenţiile reclamantei vizează perioada noiembrie 2009-mai 2011, anterioară momentului la care a dobândit calitatea de proprietar al imobilului, când aceasta îi revenea pârâtei, care astfel era îndreptăţită să culeagă fructele civile, prima instanţă a constatat că prin perceperea chiriei, cea din urmă nu a săvârşit nicio faptă ilicită, motiv pentru care, nefiind în mod cumulativ întrunite cerinţele art. 998 C. civ., a respins acţiunea, ca fiind neîntemeiată.
Stabilind, astfel, culpa procesuală a reclamantei în promovarea procesului, tribunalul a obligat-o la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat pe care l-a redus, în conformitate cu art. 273 alin. (3) C. proc. civ.
Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar
împotriva acestei sentinţe, A.N.C.P.I. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 33 din 3 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; de asemenea, apelanta a fost obligată să plătească intimatei suma de 8.314 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a notat că autoarea căii de atac aduce în discuţie, cu prioritate, momentul la care sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate, apreciind că acesta este cel al pronunţării sale, iar nu cel al rămânerii definitive, aşa cum a reţinut prima instanţă.
Astfel, a subliniat că dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. nu sunt de natură să schimbe conţinutul prevederilor art. 377 alin. (1) C. proc. civ., dar şi că executarea hotărârilor date în primă instanţă în materie comercială are caracter provizoriu, aşa încât demararea procedurii executării silite a unei asemenea sentinţe, înainte ca aceasta să devină definitivă sau irevocabilă, se face pe riscul creditorului.
A fost înlăturată şi a doua critică a apelantei, vizând momentul la care a operat transferul proprietăţii potrivit art. 1295 C. civ., reţinându-se că în speţă nu a existat o învoială a părţilor cu privire la lucru şi la preţ, de vreme ce s-a apelat la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
De aceea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că pârâta-intimată a dobândit calitatea de proprietar al imobilului la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău şi până atunci era îndrituită să culeagă fructele civile, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat şi, în baza art. 274 alin. (1) din acelaşi cod, a obligat apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.314 RON.
Recursul. Motivul de nelegalitate invocat împotriva acestei decizii, A.N.C.P.I. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii de nelegalitate, recurenta a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate susţinerile, aşa încât ea nu respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În altă ordine de idei, a apreciat că sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate la data pronunţării sale, având în vedere că era executorie, potrivit art. 7208 C. proc. civ., iar nu când a rămas definitivă, aşa cum au reţinut atât tribunalul, cât şi instanţa de apel. În acest context, recurenta a afirmat şi că în mod greşit ar fi considerat instanţele anterioare că sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a rămas definitivă la data respingerii apelului declarat împotriva ei, în conformitate cu art. 377 alin. (1) C. proc. civ., deoarece într-o asemenea ipoteză, partea adversă nu ar fi putut să pună în executare sentinţa în 2010, anterior acestui moment.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a arătat şi că în mod eronat i-a fost înlăturată critica vizând momentul la care a operat transferul proprietăţii potrivit art. 1295 C. civ., deoarece a existat o învoială a părţilor cu privire la lucru şi la preţ, de vreme ce s-a pronunţat o hotărâre care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În ultimul rând, a apreciat că nivelul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel este unul exagerat în raport de complexitatea cauzei şi de munca prestată de avocat, motiv pentru care a criticat decizia, din perspectiva faptului că instanţa de prim control judiciar nu a aplicat dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care îi permiteau să diminueze onorariul de avocat.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
În mod expres, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea atacată va fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; în concret, autoarea căii de atac a susţinut că prin decizia atacată au fost încălcate dispoziţiile 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 7208 C. proc. civ., cele ale art. 1295 C. civ., precum şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În ce priveşte pretinsa încălcare a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică pe care instanţa supremă o încadrează din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se cuvine subliniat că, în contra a ceea ce susţine recurenta, considerentele deciziei atacate relevă că instanţa de apel a răspuns argumentelor expuse de autoarea căii ordinare de atac, într-o manieră care permite exercitarea controlului judiciar; ele urmează şi să fie completate de prezenta decizie, după cum va rezulta din cele ce succed.
Chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea recursului constă în stabilirea momentului la care sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate.
Recurenta apreciază că acesta este data pronunţării hotărârii, potrivit art. 7208 C. proc. civ., în timp ce instanţele anterioare au considerat că dreptul de proprietate s-a transmis de la promitenta-vânzătoare (intimata) către promitenta-cumpărătoare (recurenta) la data rămânerii definitive a aceleiaşi sentinţe.
Susţinerile recurentei nu sunt fondate; ele denotă doar o gravă confuzie între caracterul executoriu pe care C. proc. civ. de la 1865 îl recunoaşte, în art. 7208, hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materie comercială şi momentul la care o hotărâre devine definitivă, potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte ia act că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Bacău a admis acţiunea formulată de SC C. SA, în contradictoriu cu A.N.C.P.I., a constatat intervenită între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S., şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a preţului convenit, de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 RON/euro, plus T.V.A., hotărârea ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Analiza dispozitivului acestei sentinţe relevă că singura dispoziţie cu caracter executoriu şi care, în temeiul art. 7208 C. proc. civ., putea fi pusă în executare de îndată după pronunţare, este cea prin care A.N.C.P.I. a fost obligată la plata către SC C. SA a preţului de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 RON/euro, plus T.V.A.
Celelalte măsuri adoptate, prin care s-a constatat intervenită între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului şi prin care s-a stabilit că sentinţa va ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu au caracter executoriu, prin natura lor, deoarece ele nu pot fi puse în executare în mod silit, aşa încât, în privinţa lor, nu pot fi evocate prevederile art. 7208 C. proc. civ.
În acest context, instanţa supremă notează că potrivit art. 3711 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 3712 alin. (1) C. proc. civ., pot fi executate silit obligaţiile stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege; este vorba, aşadar, de obligaţii de a da sau de a face, pentru a căror executare silită, legiuitorul a instituit o serie de mijloace specifice.
Prin urmare, constatarea intervenirii unei vânzări pe calea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu este o dispoziţie cu caracter executoriu, aşa încât posibilitatea ca ea să fie executată silit încă de la data pronunţării sentinţei primei instanţe, în litigiu figurând, ca parte, şi un profesionist, este exclusă.
O asemenea măsură are aptitudinea de a produce de drept transferul dreptului de proprietate, dar acest efect se produce doar la data rămânerii definitive a hotărârii, în sensul art. 377 alin. (1) C. proc. civ., atunci când acesteia îi este ataşată, prin efectul art. 378 C. proc. civ., puterea de lucru judecat.
În acest context, recurenta a mai susţinut că momentul la care a operat transferul proprietăţii, potrivit art. 1295 C. civ., este cel la care părţile s-au învoit cu privire la lucru şi la preţ; deşi, de principiu, o asemenea afirmaţie este corectă, în speţă, transferul proprietăţii nu a operat la acel moment (18 decembrie 2008, când directorul general al A.N.C.P.I. şi-a dat acordul pentru cumpărarea imobilului şi când, astfel, între părţi s-a realizat acordul de voinţă), întrucât, imobilul fiind compus din clădire şi teren, cerinţa ca actul să fie încheiat în formă autentică este cerută de lege ad validitatem.
Or, în lipsa unui acord notarial, numai o hotărâre judecătorească are puterea unui act autentic.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte reţine că până la 25 ianuarie 2012, când sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău a devenit definitivă, prin respingerea apelului promovat de către Curtea de Apel Piteşti, calitatea de proprietar al imobilului a revenit intimatei, care era astfel îndreptăţită să culeagă fructele civile.
Ultima critică a recurentei vizează nivelul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel, pe care aceasta l-a apreciat ca fiiind exagerat în raport de complexitatea cauzei şi de munca prestată de avocat.
Evocarea posibilităţii instanţei de prim control judiciar de a proceda la reducerea onorariului de avocat nu are aptitudinea de a releva o veritabilă încălcare a textului legal care îi conferea, într-adevăr, o asemenea atribuţie [art. 274 alin. (3) C. proc. civ.], cu atât mai mult cu cât autoarea căii de atac nici nu a sesizat curtea de apel cu o cerere în acest sens, ci una de eventuală temeinicie, fiind adus în discuţie cuantumul pretins exagerat al onorariului, aspect ce nu poate forma însă obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei analiză este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată este una legală, motivul de recurs invocat nejustificând modificarea sa, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Fiind stabilită, aşadar, culpa procesuală a recurentei în promovarea căii extraordinare de atac, aceasta urmează ca, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., să fie obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.961,6 RON, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A.N.C.P.I. împotriva deciziei nr. 33 din 3 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC C. SA a sumei de 10.961,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1832/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 375/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
