ICCJ. Decizia nr. 1724/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1724/2015
Dosar nr. 1939/1/2011**
Şedinţa publică din 24 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 31 august 2001 la Tribunalul Dolj, sub nr. 10062/2001, reclamantul S.E.A. a chemat în judecată pârâtul S.C.M.F. Craiova şi a solicitat anularea dispoziţiei nr. 9712 din 27 iulie 2001 a pârâtului şi trimiterea notificării privind imobilul din Craiova, str. S., nr. 44, jud. Dolj, organelor competente, iar în subsidiar a solicitat restituirea imobilului în natură.
În motivarea acţiunii, a arătat că pârâtul este doar administrator al imobilului, care a fost rechiziţionat de trupele sovietice încă din 1945, fiind preluat abuziv, fără respectarea procedurii prevăzute de Decretul nr. 224/1951.
Prin acţiunea civilă înregistrată la 29 ianuarie 2002 la Tribunalul Dolj sub nr. 1578/2002, precizată ulterior, reclamanta M.I.M.L. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primarul Municipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, S.C.M.F. Craiova, SC Cabinet Medical Dr. P.I.M. SRL, SC Cabinet Medical Individual Dr. C.I., A.R.A.S. Oltenia, Cabinet Medical Dr. D., Cabinet Medical Dr. I., Cabinet Medical Dr. I.D. şi Cabinet Medical Dr. M. şi a solicitat desfiinţarea dispoziţiei nr. 15737 din 18 decembrie 2001 a pârâtului S.C.M.F. Craiova şi restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren din Craiova, str. N.T., nr. 44, jud. Dolj.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul este format din teren în suprafaţă de 5436 mp, pe care se află amplasate construcţiile în suprafaţă de 1232,29 mp, din care solicită cota de ½.
Acest imobil a aparţinut bunicii reclamantei, C.L., căsătorită S., căreia i-a revenit cota de ½ din imobil potrivit actului de partaj nr. 681 din 10 martie 1945.
Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, neexistând un titlu valabil în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Intrarea în posesia statului s-a făcut sub pretextul că nu s-au plătit taxele şi impozitele pentru imobil şi au existat şi propuneri de naţionalizare şi expropriere, care însă nu au fost finalizate.
Preluarea s-a făcut cu nerespectarea art. 4 din D. nr. 224/1951, deoarece autoarea reclamantei şi familia ei au fost izgoniţi din imobil, în clădire instalându-se fostul P.M.R. începând cu anul 1948.
În ceea ce priveşte motivarea dispoziţiei nr. 15737/2001, a arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât organizaţia "S.C." şi cabinetele medicale care ocupă imobilul nu sunt unităţi bugetare.
În şedinţa publică din 29 august 2002, Tribunalul Dolj a dispus conexarea Dosarului nr. 1578/2002 la Dosarul nr. 10062/2001, având în vedere că cele două contestaţii formulate în baza Legii nr. 10/2001 se referă la acelaşi imobil.
La termenul din 12 noiembrie 2004, s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de S.E.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 46 din 04 februarie 2005, Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată de reclamanta M.I.M.L. împotriva dispoziţiei nr. 15737 din 18 decembrie 2001, emisă de pârâtul S.C.M.F. Craiova.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia contestată, a fost respinsă notificarea reclamantei având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind ocupat de o unitate bugetară din sănătate.
Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului a autoarei sale, C.L., precum şi a vocaţiei sale succesorale faţă de aceasta.
În ceea ce priveşte modalitatea de preluare abuzivă a imobilului, s-a reţinut că reclamanta a invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, care vizează imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului.
Această ipoteză de preluare abuzivă, reglementată de lege, echivalează cu o preluare fără titlu valabil şi, pentru a fi incidentă, trebuie să se facă dovada împrejurării că neplata impozitelor nu este imputabilă proprietarului.
Reclamanta nu a făcut dovada unor împrejurări neimputabile, care au împiedicat-o pe autoarea sa să achite impozitele datorate statului.
Este neîntemeiată susţinerea în sensul preluării imobilului cu încălcarea art. 4 din Decretul nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului, întrucât din adresa nr. 122580 din 25 noiembrie 1999 a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti rezultă că S. (C.) L. figurează, în evidenţa populaţiei, că a locuit în Bucureşti, str. T.M., nr. 20 în perioada 19 mai 1950 - 05 mai 1972, astfel încât la data pronunţării Sentinţei civile nr. 4802/1955 nu locuia în imobilul în litigiu.
Nu poate fi primită nici susţinerea că procedura de preluare a imobilului pentru neplata impozitelor, încuviinţată prin sentinţa amintită, nu ar fi fost finalizată, deoarece din procesul-verbal din 17 noiembrie 1955 a rezultat că s-a procedat conform art. 18 din Decretul nr. 224/1951, imobilul fiind predat Comitetului Executiv al Sfatului Popular, care l-a predat în administrarea Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri Craiova, a reţinut prima instanţă.
Cum dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în patrimoniul statului, s-a reţinut că acesta a fost preluat pentru neplata unei creanţe bugetare, constând în impozite către stat, fiind respectată procedura prevăzută de legea în vigoare, nefiind dovedit caracterul abuziv al preluării şi neprobându-se împrejurarea că dispoziţiile Decretului nr. 224/1951 ar fi fost aplicate în alt scop decât acela pentru care au fost adoptate de legiuitor.
Împotriva Sentinţei civile nr. 46 din 04 februarie 2005 a Tribunalului Dolj a declarat apel reclamanta M.I.M.L.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că prin dispoziţia nr. 15737 din 18 decembrie 2001, emisă de unitatea deţinătoare S.C.M.F. Craiova, i s-a refuzat restituirea în natură a imobilului, însă i s-a transmis că despăgubirile băneşti i se vor da după reglementarea modalităţilor de stabilire a cuantumului şi a procedurilor de acordare.
A arătat că deşi a învestit instanţa cu un cadru legal şi cu o limită a acestuia, s-a pronunţat o sentinţă prin care cadrul şi limita procesuală nu au fost respectate.
Instanţa de fond i-a refuzat până şi măsurile reparatorii, pe care deja le obţinuse, pentru că nu există decizie de respingere în acest sens.
În cazul în care restituirea în natură nu era posibilă, dispoziţia rămânea valabilă pe aspectul acordării măsurilor reparatorii în echivalent.
Instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii şi deşi a concluzionat în privinţa faptului că este persoană îndreptăţită potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, ajunge în final la o concluzie contradictorie şi eronată, cum că nu este persoană îndreptăţită.
Imobilul, fostă proprietate şi locuinţă a familiei Dr. I.C. şi a moştenitoarelor sale, a fost preluat abuziv, mai întâi prin ocuparea lui de către Armata Roşie, apoi prin ocuparea de către Partidul Muncitoresc Român în 1948.
Ulterior, preluarea bunului s-a făcut şi cu violarea dispoziţiilor Decretului nr. 224/1951.
Scoaterea în vânzare a bunurilor preluate în temeiul Decretului nr. 224/1951 dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil.
Nu există la dosarul cauzei dovada de comunicare a sentinţei, întrucât pârâtele puteau să atace hotărârea cu recurs.
Trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost făcută pentru neplata impozitelor, în absenţa unui proces corect şi în pofida creanţei excedentare a debitorului proprietar stabilită, printr-o evaluare menţionata doar într-un document datat ulterior procesului, la suma de 480.392 lei, creanţa fiind de 15.675 lei.
S-a încercat astfel cu ajutorul Decretului 224/1951 de a se da o aparenţă de legalitate preluării abuzive şi ilegale a imobilului de către stat, imobil care era în folosinţa aceluiaşi stat de cel puţin 9 ani.
Ca atare, preluarea bunului s-a făcut şi cu violarea dispoziţiilor Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte în acea vreme, ceea ce relevă absenţa valabilităţii titlului statului.
Legea nr. 10/2001 prevede prin art. 53 alin. (2) că imobilele pot fi restituite în natură, dacă au fost preluate cu titlu valabil.
Cu atât mai mult aceasta restituire în natură este posibilă şi obligatorie atunci când preluarea a fost fără titlu valabil, ca în cazul de faţă.
Chiar dacă s-ar considera că preluarea a fost cu titlu, acest imobil trebuia să i se restituie în natură, întrucât el nu mai este folosit potrivit scopului său legal, ci este dat în folosinţa unor persoane fizice autorizate şi/sau juridice şi asociaţii, care nu intră în conceptul de unitate bugetară din sănătate.
Reclamanta a mai arătat că pentru imobilul în litigiu nu a primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 nici ea şi nici alţi moştenitori, aşa cum pretind unii intimaţi.
A arătat că toţi cei care au încheiat contracte de comodat sau orice alte contracte, prin care folosesc imobilul, nu au calitate procesuală pasivă, întrucât art. 13, 14, 15 coroborate cu art. 17 şi 18 din Legea nr. 10/2001 prevăd ca persoana îndreptăţită fie se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, în contractele încheiate potrivit legii, fie prevăd obligaţia legală de a menţine chiriaşul în spaţiul folosit pe o durată de 5 ani.
În cauză s-a dispus casarea hotărârii pronunţate în apel de patru (4) ori dispunându-se în acelaşi timp trimiterea spre rejudecare.
Între timp, prin încheierea nr. 6249 din 02 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea formulată de reclamanta M.I.M.L. şi s-a dispus strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Craiova la Curea de Apel Timişoara.
Ultima (a patra) decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara, a fost Decizia civilă nr. 294 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1939/1/2011*, prin care s-au admis recursurile pârâţilor Consiliul Local Craiova, Primarul Municipiului Craiova, SC Cabinet Medical dr. P.I.M. SRL şi SC Cabinet Medical Individual Dr. C.I., s-a casat Decizia civilă nr. 80 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Craiova.
A fost respins ca nefondat recursul pârâtului S.C.M.F. Craiova împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a hotărî astfel, analizând mai întâi recursul declarat de pârâţii Consiliul Local Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că este întemeiat în privinţa lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Craiova şi a greşitei obligări a acestuia la cheltuieli de judecată către reclamantă.
În acest sens a reţinut că pârâtul Consiliul Local Craiova nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este nici unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu şi nici emitentul dispoziţiei contestate.
În plus, Legea nr. 10/2001 nu conferă nici o atribuţie în sarcina consiliului local în procedura de soluţionare a notificărilor şi care să justifice calitatea acestuia de a sta în proces, în calitate de pârât.
Neavând legitimare procesuală pasivă, Consiliul Local al municipiului Craiova nu este parte în dosar şi, ca atare, nu poate susţine critici care vizează fondul cauzei, cum este şi cea referitoare la afectaţiunea actuală a imobilului în litigiu, din perspectiva art. 16 cu referire la lit. a) pct. 2 din anexa nr. 2 la Legea nr. 10/2001.
În privinţa recursului declarat de pârâtele SC Cabinet Medical Dr. P.I.M. SRL şi Cabinet Individual Dr. C.I., a reţinut că susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., determinată de neanalizarea de către Curtea de Apel Timişoara a apărărilor referitoare la greşita restituire a construcţiilor în litigiu, sunt nefondate.
Potrivit textului de lege menţionat, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Textul de lege nu impune examinarea fiecărei apărări în parte, permiţând să se răspundă, prin argumente comune şi unitare, problemei supuse analizei. Curtea de Apel Timişoara a expus pe larg motivele pentru care a considerat că nici reclamanta, nici autoarea ei nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, deci nici pentru construcţii.
Este adevărat însă că instanţa de trimitere a încălcat, sub aspectul primirii de despăgubiri, decizia de casare, dar aceasta nu înseamnă că instanţa de apel nu ar fi analizat chestiunea în discuţie.
Recurentele afirmă că reclamanta nu a solicitat niciodată, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, extinderea dreptului său la restituire peste cota cuvenită din moştenirea autoarei sale, S.L., că această cotă se limitează la 1/6 din moştenire (1/6 din cota de ½ din imobil) şi că, în orice caz, reclamanta nu ar fi avut dreptul la mai mult, în baza textului de lege menţionat, de vreme ce, pentru imobilul în litigiu, au urmat procedura legii speciale de reparaţie mai mulţi moştenitori, paralel cu formularea unei acţiuni în revendicare, în prezent suspendate. Aceste aspecte nu au fost analizate suficient de către instanţa de apel, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Singura referire a instanţei de apel vizează împrejurarea că reclamanta ar fi fost singura persoană îndreptăţită care a înţeles să demareze procedura Legii nr. 10/2001, astfel încât urmează să beneficieze de întreaga cotă a autoarei. Această afirmaţie nu reprezintă însă un argument convingător în sensul arătat, deoarece constituie o simplă concluzie, nefundamentată pe examinarea problemelor în discuţie, a reţinut instanţa superioară.
În consecinţă, absenţa motivării Curţii de Apel Timişoara sub aceste aspecte constituie o necercetare a fondului cauzei, situaţie care conduce la admiterea recursului, la casarea deciziei atacate şi la trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru a proceda la analizarea apărărilor formulate de pârâte în ceea ce priveşte întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că recurentele susţin că instanţa de apel nu s-a preocupat de problema suprafeţei de 832,50 mp.
Această problemă are legătură cu chestiunea persoanelor care au formulat notificare, întrucât recurentele arată că printre notificatori se află şi S.M., fiica autoarei reclamantei, care, împreună cu aceasta din urmă, au solicitat şi au primit suprafaţa de 832,50 mp, inclusă în imobilul în litigiu, prin dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004 a Consiliului Judeţean Dolj.
Critica este întemeiată, a reţinut instanţa supremă, instanţa de apel nelămurind această chestiune, ceea ce determină admiterea recursului, urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să verifice în ce măsură suprafaţa de teren respectivă face parte din imobilul în litigiu, dacă pentru acest bun a fost formulată notificare şi de către cine, precum şi dacă a fost deja restituit în natură persoanelor îndreptăţite.
În Decizia de casare nr. 1617/7 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dezlegat problema despăgubirilor primite pentru imobilul în litigiu, arătându-se, în termeni expliciţi, că "autoarea reclamantei, S.A.L., a primit despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 574/1996 (în realitate, pronunţată în dosarul cu acest număr), (...)". S-a mai arătat că, potrivit art. 21 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului este condiţionată de rambursarea despăgubirilor primite, actualizate.
Curtea, cu ocazia reexaminării apelului, a pronunţat o decizie contrară deciziei de casare, concluzionând că nici reclamanta, nici autoarea ei nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea hotărârilor instanţei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.
Prin urmare, a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia recurată este greşită sub acest aspect, urmând ca, în rejudecare, Curtea de Apel Timişoara să aibă în vedere dispoziţiile obligatorii ale deciziei anterioare de casare sub aspectul despăgubirilor încasate pentru cota de ½ din imobil de către autoarea reclamantei, S.A.L., şi a efectelor pe care primirea sumelor de bani respective le produce din perspectiva art. 21 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere toate aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis şi recursul declarat de pârâtele cabinete medicale, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în limitele stabilite prin decizie.
Recursul declarat de pârâtul S.C.M.F. Craiova este nefondat, a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara a verificat, în raport de probele administrate, destinaţia actuală a imobilului în litigiu în raport de dispoziţiile din anexa 2 lit. a) pct. 2 la Legea nr. 10/2001, dar şi îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 16 din acelaşi act normativ.
Împrejurarea că un imobil deserveşte activităţilor medicale nu-l include, în mod automat, în dispoziţiile legale enunţate şi, ca atare, nu determină obligaţia, în sarcina proprietarului beneficiar al restituirii în natură, de a păstra afectaţiunea imobilului în perioada prevăzută de lege.
Referindu-se la destinaţia bunului, art. 16 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la anexa 2 lit. a), care la pct. 2 vizează imobilele ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii).
De asemenea, textul are în vedere imobilele necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, în domeniul sănătăţii.
În fapt, instanţa de apel a constatat că numai în construcţia C1 funcţionează în prezent cabinetele medicale recurente, care nu se bucură de protecţia conferită de art. 16, celelalte spaţii fiind nefuncţionale, nefolosite.
În plus, aceste spaţii se află într-o stare avansată de degradare, singura clădire care mai rezistă fiind C1.
Raportat la aceste elemente, Curtea de Apel Timişoara nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) cu referire la anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 la Legea nr. 10/2001.
Soluţia instanţei de apel este corectă, a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În primul rând, referindu-se la destinaţia imobilului, art. 16 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la anexă, care se vizează imobilele ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public. Formula "ocupate" nu include, în mod necesar, unitatea deţinătoare a bunului, în sens juridic, şi care are obligaţia soluţionării notificării, în speţă S.C.M.F., ci vizează entitatea care deţine în mod efectiv imobilul, respectiv cabinetele medicale recurente, ori, acestea nu fac parte din sistemul public de sănătate, fiind cabinete individuale private.
Pe de altă parte, construcţiile care nu sunt ocupate se află într-o stare avansată de degradare, deci nu ar mai fi necesare şi nici afectate activităţilor medicale de interes public, recurentul S.C.M.F. Craiova necontestând starea clădirilor, ci doar interpretarea greşită a legii în privinţa destinaţiei lor.
În concluzie, a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod corect Curtea de Apel Timişoara a înlăturat aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001
Rejudecând apelul reclamantei şi examinând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel invocate, cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 294 din 30 ianuarie 2014, cu art. 296 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul reclamantei este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În rejudecare, instanţa a dispus completarea probatoriului cu dosarul administrativ al Consiliului Judeţean Dolj, în care a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001 dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004, prin care s-a restituit reclamantei M.I.M.L. şi numitei S.M. terenul în suprafaţă de 832,5 mp din Craiova, str. G. E., nr. 7.
Cu adresa nr. 18379 din 20 septembrie 2014, Consiliul Judeţean Dolj a comunicat dosarul respectiv în copie, pe suport de hârtie, care se regăseşte la filele 80 - 156 ale dosarului de apel.
Trebuie făcută mai întâi precizarea că s-a stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual al cauzei, prin Decizia nr. 2727 din 27 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că preluarea de către stat a imobilului în litigiu de la antecesoarea reclamantei; S.L., a avut un caracter abuziv. Instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei că preluarea s-a făcut în baza Decretului nr. 224/1951, însă cu încălcarea prevederilor acestui decret. În consecinţă, a stabilit că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, întrucât această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat într-un ciclu procesual anterior, nu mai trebuie analizată de către instanţa de apel în rejudecare.
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte primirea de către antecesoarea reclamantei a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995 pentru cota de ½ din imobilul situat în Craiova, str. N.T., nr. 44. Prin Decizia nr. 1617 din 07 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un alt ciclu procesual al litigiului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că a primit aceste despăgubiri prin Hotărârea nr. 488/1996 (a Comisiei Judeţene Dolj de aplicare a Legii nr. 112/1995) în Dosarul nr. 574/1996, urmând ca în caz de restituire în natură a imobilului, măsura să fie condiţionată de rambursarea sumei primite cu titlu de despăgubiri, actualizată. De altfel, prin decizia de casare nr. 294 din 30 ianuarie 2014, în baza căreia se efectuează prezenta rejudecare a apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a încălcat art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevede obligativitatea hotărârii instanţei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate, întrucât a reţinut, contrar dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 1617 din 07 martie 2012, că nici reclamanta şi nici autoarea ei nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Prin ultima decizie de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respectiv Decizia nr. 294 din 30 ianuarie 2014, s-a tranşat şi problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Craiova, reţinându-se cu putere de lucru judecat că acest pârât nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu, nu a emis dispoziţia contestată de reclamantă şi nici nu are vreo atribuţie reglementată de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prin aceeaşi ultimă decizie de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu (considerându-se că din acest punct de vedere Curtea de Apel Timişoara, prin decizia anterioară nr. 80 din 22 mai 2013, a procedat corect) că în cauză nu se aplică art. 16 alin. (1) cu referire la anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, în cazul restituirii imobilului în natură, nu se impune păstrarea afectaţiunii acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 189 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta M.I.M.L. împotriva Sentinţei civile nr. 46 din 4 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Dolj.
A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta M.I.M.L. împotriva pârâţilor S.C.M.F. Craiova, Primarul Municipiului Craiova, SC Cabinet Medical Dr. P.I.M. SRL, Cabinet Medical Individual Dr. C.I., A.R.A.S. Oltenia, Cabinet Medical Dr. D., Cabinet Medical Dr. I., Cabinet Medical Dr. I.D. şi Cabinet Medical Dr. M..
A anulat dispoziţia nr. 15737 din 18 decembrie 2001 a pârâtului S.C.M.F. Craiova, pe care îl obligă să restituie reclamantei în natură partea de est a imobilului situat în Craiova, str. N.T. (fostă S.), nr. 38 (fost 44), jud. Dolj, astfel cum este individualizată în suplimentul la raportul de expertiză al experţilor G.S.M. şi M.G.S.P. şi în raportul de expertiză al experţilor A.M.L., G.S.M. şi M.G.S.P. şi în planurile de situaţie anexă, care fac parte integrantă din hotărâre, respectiv terenul de 1633 mp determinat de conturul punctelor 37-38-6-7-8-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-34-35-36-37 şi construcţiile edificate pe acest teren, identificate în planurile de situaţie prin C1, C2, C6 şi C7.
A dispus restituirea în natură este condiţionată de returnarea de către reclamantă a sumei de 7654,91 lei (RON), actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând despăgubirea primită de antecesoarea reclamantei în baza Legii nr. 112/1995.
A respins acţiunea formulată de reclamanta M.I.M.L. împotriva pârâţilor Consiliul Local Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâţii S.C.M.F. Craiova, Primarul Municipiului Craiova, SC Cabinet Medical Dr. P.I.M. SRL, Cabinet Medical Individual Dr. C.I., A.R.A.S. Oltenia, Cabinet Medical Dr. D., Cabinet Medical Dr. I., Cabinet Medical Dr. I.D. şi Cabinet Medical Dr. M., în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 12.213,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în toate instanţele.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Întrucât problemele de drept prezentate anterior au fost dezlegate irevocabil şi sunt obligatori pentru instanţă în rejudecare, Curtea a constatat că, aşa cum rezultă din Decizia de casare nr. 294 din 30 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie să analizeze şi să stabilească întinderea dreptului reclamantei M.I.M.L. la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu prin raportare la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, Curtea a trebuit să verifice în ce măsură terenul în suprafaţă de 832,50 mp, restituit reclamantei şi numitei S.M. prin dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004 a Consiliului Judeţean Dolj, face parte din imobilul pretins în prezentul litigiu.
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc la 22 octombrie 2001, reclamanta M.I.M.L., în calitate de moştenitoare a defunctei S.L., a solicitat pârâtului S.C.M.F. Craiova (fostul Spital nr. 2 de copii) restituirea în natură a cotei de ½, respectiv a părţii de est a imobilului din Craiova, str. N.T., nr. 44, fosta Calea S., nr. 44, constând în clădiri şi teren de 1733,18 mp.
Este adevărat că din certificatul de moştenitor nr. 1654/1993 rezultă că moştenitorii defunctei S.L. sunt S.A.L. (fiică, cu cota de 2/6), S.M. (fiică, cu cotă de 2/6), S.Ş. (nepot de fiică predecedată, cu cotă de 1/6) şi reclamanta M.I.M.L. (nepoată de fiică predecedată, cu cotă de 1/6).
Singura însă care a formulat - pentru imobilul identificat anterior - notificare în baza Legii nr. 10/2001 a fost reclamanta M.I.M.L., situaţie confirmată şi de pârâtul S.C.M.F. Craiova.
Prin adresa nr. 20201 din 23 noiembrie 2005 a acestui pârât (Dosarul nr. 10938.3/1/2006 al Curţii de Apel Timişoara) adresată Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, se precizează că partea de vest a imobilului din Craiova, str. N.T., nr. 44 a fost revendicată în baza Legii nr. 10/2001 de S.E., în calitate de moştenitor al defunctei C.E., iar partea de est a aceluiaşi imobil a fost revendicată în baza Legii nr. 10/2001 de M.I.M.L., în calitate de moştenitoare a defunctei S.L. (născută C.), fiecare dintre ei revendicând şi ½ din terenul aferent întregului imobil, respectiv 1789 mp şi 1735 mp.
Antecesoarea reclamantei şi antecesoarea numitului S.E. au devenit proprietarele imobilului din Craiova, Calea S. (actualmente str. N.T.), nr. 44, în cota de ½ fiecare, în baza actului de împărţeală voluntară şi tranzacţie nr. 689 din 10 martie 1945, cu privire la averea (masa succesorală) rămasă după defunctul I.C.
Prin dispoziţia nr. 15737 din 18 decembrie 2001, pârâtul S.C.M.F. Craiova a respins cererea reclamantei M.I.M.L. de restituire în natură a părţii de est a imobilului, cu motivarea că imobilul este ocupat de o unitate publică de sănătate şi este necesar pentru continuarea activităţii de interes public.
Această dispoziţie este contestată în dosarul de faţă de către reclamanta M.I.M.L.
Din considerentele prezentate anterior rezultă că reclamanta M.I.M.L., fiind singura moştenitoare a numitei S.L. care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/2 (partea de est) din imobilul situat în Craiova, str. N.T. (fostă S.), nr. 44, jud. Dolj, beneficiază de dreptul de acrescământ reglementat de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii pentru întreaga cotă de 1/2 din imobilul preluat abuziv de la antecesoarea sa, respectiv partea de est a imobilului în litigiu.
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că "De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 832,50 mp din Craiova, str. G.E., nr. 7, care a fost restituit în natură prin dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004 a Consiliului Judeţean Dolj reclamantei M.I.M.L. şi numitei S.M., în urma notificări acestora, din copia dosarului administrativ ataşat prezentului dosar rezultă că deşi iniţial a făcut parte din imobilul de pe str. S. nr. 44, ulterior a avut un regim juridic distinct de imobilul atribuit în administrare pârâtului S.C.M.F. Craiova.
Pe de altă parte, din toate schiţele topografice şi planurile de situaţie anexate la expertizele efectuate în cauză, plus cea efectuată în dosarul prin care imobilul a fost revendicat pe calea dreptului comun, aflată la fila 18 a dosarului nr. 1578/2002 al Tribunalului Dolj, rezultă că acest teren aparţine părţii de est a imobilului, respectiv cotei de ½ care a aparţinut antecesoarei reclamantei şi pentru care aceasta are dreptul la măsuri reparatorii.
Terenul de 832,50 mp restituit prin dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004 a avut un alt regim juridic decât imobilul - construcţie şi teren - care a fost dat în administrare Spitalului.
Primul a fost expropriat prin Decretul nr. 169/1949 (fila 88 din prezentul dosar), iar al doilea a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951.
Acesta este probabil şi motivul pentru care s-au făcut notificări distincte pentru cele două imobile, deţinute de entităţi distincte, cu precizarea că pentru terenul de pe actuala stradă G.E. au formulat notificare atât reclamanta, cât şi numita S.M., în timp ce pentru imobilul dat în administrarea Spitalului a formulat notificare doar reclamanta.
În consecinţă, restituirea acestui teren nu afectează sub nici o formă dreptul reclamantei şi întinderea acestui drept în privinţa părţii de est din imobilul dat în administrare Spitalului, pentru că, aşa cum s-a reţinut anterior, ambele imobile sunt situate în partea de est ce aparţine cotei de ½, fostă proprietate a antecesoarei reclamantei.
Mai trebuie făcută precizarea că pentru partea de vest a imobilului, deşi iniţial S.E., în calitate de moştenitor după C.E., a solicitat restituirea în natură, cele două dosare (cel cu acţiunea lui S.E. şi cel cu acţiunea reclamantei M.I.M.L.) fiind conexate, ulterior a renunţat la judecată, luându-se act de această renunţare, întrucât a acceptat să primească despăgubiri, fiind emisă în acest sens Decizia nr. 10902 din 16 iunie 2004 a pârâtului S.C.M.F. Craiova.
Pentru identificarea şi întinderea părţii din imobil - teren - ce i-ar reveni reclamantei după antecesoarea sa, în ciclul procesual anterior în faţa instanţei de apel s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză topografică al experţilor G.S.M. şi M.G.S.P., precum şi un nou raport de expertiză topografică şi în construcţii întocmit de experţii A.M.L., G.S.M. şi M.G.S.P.
Curtea a luat în considerare aceste două rapoarte de expertiză în privinţa identificării în teren şi a întinderii imobilului revendicat.
Din cele două lucrări de specialitate, care s-au bazat pe menţiunile din actele de preluare a imobilului, în absenţa cărţilor funciare în zonă (fiind deci aplicabil art. 24 din Legea nr. 10/2001), rezultă că face obiectul restituirii în natură suprafaţa de 1633 mp, determinată pe conturul punctelor 37-38-6-7-8-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-34-35-36-37.
În ceea ce priveşte individualizarea construcţiilor pentru autoarea reclamantei, S.L., s-a întocmit procesul-verbal la 02 iulie 1953, separat de procesul-verbal pentru sora sa C.E., iar în procesul-verbal întocmit pentru S.L., "suprafaţa clădită" este menţionată ca fiind de 523 mp, în timp ce în procesul-verbal întocmit pentru C.E. "suprafaţa clădită" menţionată este de 512 mp.
În fiecare din cele două procese-verbale se menţionează că cealaltă cotă de 1/2 aparţine celuilalt coindivizar.
Expertiza efectuată în cauză, prin care sunt identificate construcţiile aflate pe terenul de 1633 mp, face referire atât la suprafaţa construită, cât şi la suprafaţa construită desfăşurată. Cu privire la construcţiile C1 şi C2 este cert că acestea existau pe teren înainte de preluarea imobilului de către stat, fiind individualizate ca atare şi în buletinul clădirii la care se face trimitere în raportul de expertiză, fiind menţionat anul edificării ca fiind anul 1890. Faţă de această situaţie, construcţiile C1 şi C2 se impun a fi restituite în natură.
Acelaşi regim se impune a fi aplicat şi în ceea ce priveşte construcţiile C6 şi C7, câtă vreme în expertiză se menţionează anul edificării ca fiind 1946 şi se face trimitere la buletinul clădirii, menţionându-se în mod expres că pentru niciuna din aceste două construcţii "nu s-a prezentat autorizaţie de construire", ceea ce conduce la prezumţia că edificiile aparţin proprietarului terenului, art. 10 din Legea nr. 10/2001 reprezentând o reiterare a principiului accesiunii imobiliare artificiale.
Problema aplicării art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi a păstrării afectaţiunii imobilului a fost tranşată irevocabil şi cu caracter obligatoriu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu se aplică aşa cum s-a reţinut deja prin considerentele anterioare referitoare la aceste aspecte; s-a stabilit că toate clădirile sunt într-o stare avansată de degradare şi nu sunt folosite pentru activităţi de interes public în domeniul sănătăţii, singura ocupată fiind construcţia C1, de cabinete medicale individuale, care oricum nu se bucură de protecţia art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, reclamanta are dreptul la restituirea în natură a imobilului astfel cum a fost identificat în cele două lucrări de specialitate prezentate anterior.
Reclamanta susţine că deşi s-au stabilit despăgubiri pentru imobilul din str. N.T., nr. 44, în realitate nici ea şi nici antecesoarea sa nu au primit asemenea despăgubiri.
Această chestiune însă nu mai poate fi supusă discuţiei, pentru că în două cicluri procesuale, prin deciziile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat că s-au achitat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu, situaţie în care eventuala restituire în natură va fi condiţionată de rambursarea sumei primite, actualizată.
Conform Hotărârii nr. 488 din 12 decembrie 1996, cuantumul acestor despăgubiri a fost de 7654,91 lei (RON).
Acţiunea reclamantei a fost respinsă faţă de pârâţii Consiliul Local Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceştia nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Nu sunt unităţi deţinătoare ale imobilului în litigiu şi nu au emis dispoziţia contestată de reclamantă. De altfel, Legea nr. 10/2001 nu stabileşte atribuţii în sarcina acestor instituţii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs reclamanta M.I.M.L., pârâtul Primarul Municipiului Craiova şi pârâtul S.C.M.F. Craiova.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta M.I.M.L. a criticat hotărârea atacată întrucât prin dispozitivul deciziei instanţei de apel s-a dispus ca restituirea în natură să se facă condiţionat de restituirea sumei de 7.654,91 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând despăgubirea primită de antecesoarea sa în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că această obligaţie s-a stabilit irevocabil cu autoritate de lucru judecat prin două decizii de casare ale instanţei supreme. A mai susţinut recurenta - reclamantă că, plecând de la această motivare, trimiterea fiind corectă, suma primită efectiv de S.A.L. pentru imobilul în litigiu este în realitate de 49.148.755,36 lei Rol, respectiv 4.914,87 lei Ron care trebuie să fie actualizată cu indicele de inflaţie.
În aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se prevede obligaţia de a restitui despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
Din referatul întocmit pentru stabilirea despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea lui S.A.L. se menţionează numerele ambelor hotărâri respectiv nr. 769/1996 şi 488/1996, suma reprezentând totalul general fiind de 811.747.247 lei Rol.
În aceste condiţii, din moment ce referatul de calcul al valorii actualizate se referă la valoarea totală a ambelor imobile pe care apoi o plafonează la suma de 229.033.200 lei Rol, consideră că trebuie să se restituie cota parte din suma primită efectiv de antecesoarea sa.
Această sumă se stabileşte printr-un calcul matematic, din care rezultă că ar fi de plătit doar suma de 4914,87 lei, actualizată.
Pârâtul Primarul Municipiului Craiova a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate.
Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul - pârât invocă faptul că reclamanta nu a dovedit caracterul abuziv al preluării imobilului, şi nici nu a probat împrejurarea că dispoziţiile Decretului nr. 224/1951 au fost aplicate în alt scop decât cele pentru care au fost adoptate de legiuitor.
Reclamanta nu a făcut dovada unor împrejurări neimputabile care au împiedicat-o pe autoarea sa să achite impozitele datorate statului, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în patrimoniul statului respectându-se procedura prevăzută de legea în vigoare la vremea respectivă.
Recurentul - pârât a mai susţinut că, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu în baza Decretului nr. 224/1951 iar procedura de preluare pentru neplata impozitelor a fost încuviinţată prin Sentinţa civilă nr. 4802/1955 şi finalizată prin procesul-verbal din 17 noiembrie 1955.
O altă critică se referă la faptul că instanţa de judecată în mod greşit a dispus restituirea în natură a construcţiilor C 1, C 2, C 6 şi C 7 a căror suprafaţă construită, totală, este de 602 mp, atribuind în natură mai mult decât ar fi fost îndreptăţită reclamanta.
Dat fiind că numitului S.E. i s-au acordat despăgubiri pentru acelaşi imobil construcţie ne aflăm în prezenţa acordării unei duble reparaţii a imobilului preluat de stat.
Recurentul - pârât a criticat hotărârea şi pentru faptul că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Craiova aflat în administrarea Consiliului Local, fiind dat în folosinţă Spitalului Clinic Filantropia Craiova, situaţie în care nu poate fi obligat titularul dreptului de administrare să dispună restituirea unui bun pentru care nu exercită un drept de dispoziţie juridică.
Pe cale de consecinţă, singura modalitate de soluţionare a cauzei este ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent conform dispoziţiei emise.
În ceea ce priveşte problema afectaţiunii imobilului ce face obiectul litigiului, acesta are destinaţia arătată în anexa 2, lit. a), coroborat cu art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Că obligarea la menţinerea afectaţiunii este incidentă doar în cazul imobilelor având destinaţiile arătate în anexa 2, lit. a), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social culturale.
În imobilul ce face obiectul litigiului funcţionează mai multe cabinete medicale ce desfăşoară activităţi sanitare şi de asistenţă medico-sanitară, imobilul fiind necesar activităţilor de interes public.
O ultimă critică priveşte greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, recurentul - pârât apreciind că nu poate fi reţinută culpa procesuală a acestuia, întrucât obiectul litigiului a fost o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei nr. 15737 din 18 decembrie 2001 emisă de S.C.M.F. Craiova.
Faţă de cele expuse, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Recurentul - pârât S.C.M.F. Craiova a criticat hotărârea întrucât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că era obligată să verifice în ce măsură terenul în suprafaţă de 832,50 mp, restituit prin dispoziţia 38710 din 10 martie 2004 face parte din imobilul din litigiu.
A mai susţinut recurentul - pârât că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 5 din O.U.G. nr. 70/2002, în sensul că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea spitalele clinici şi spitalele universitare sunt parte integrantă a domeniului public al judeţelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti şi se află în administrarea unităţilor sanitare respective prin hotărâre a consiliului judeţean municipal sau local.
Cum obligaţia asigurării terenului necesar rămâne în sarcina autorităţilor publice locale, legalitatea hotărârii trebuie cercetată prin prisma prezervării interesului public de protecţie a sănătăţii, interesul public prevalând în acest caz.
Recursul formulat de reclamanta M.I.M.L. este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civilă nr. 189 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a dispus ca restituirea în natură a imobilului în litigiu să se facă condiţionat de restituirea de către recurenta - reclamantă a sumei de 7.654,91 lei Ron, actualizată cu indicele de inflaţie, sumă de reprezentă despăgubirea primită de antecesoarea reclamantei în baza Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că prin Hotărârea nr. 488 din 12 decembrie 1996, emisă de Consiliul Judeţean Dolj - Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri numitei S.A.L. pentru ½ din imobilul situat în Craiova, str. N.T. nr. 44, în sumă de 7.654,91 lei.
Problema despăgubirilor primite pentru imobilul din litigiu a fost însă tranşată prin Decizia civilă nr. 1617 din 7 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reţinându-se că autoarea reclamantei S.A.L. a primit despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 574/1996.
De altfel, recurenta - reclamantă nu a fost în măsură să dovedească suma primită pentru imobilul în litigiu din totalul sumei încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, ori îi revenea acesteia sarcina dovezii încasării despăgubirilor stabilite pentru cele două imobile.
În aceste condiţii recursul formulat va fi respins.
Nefondat este şi recursul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Craiova.
Deşi recurentul - pârât a criticat decizia şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile acestuia nu se circumscriu acestui caz de modificare, hotărârea atacată cuprinzând motivele pe care se sprijină, fiind amplu motivată şi argumentată.
În consecinţă criticile recurentului - pârât vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima critică, referitoare la nedovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu nu poate fi primită, întrucât în mod corect instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 272 din 27 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. d), din Legea nr. 10/2001.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că recurenta reclamantă nu este persoană îndreptăţită în litigiu, acest aspect fiind tranşat irevocabil prin Decizia civilă nr. 272 din 27 martie 2007 pronunţată de instanţa supremă.
De asemenea, prin Decizia civilă nr. 312 din 21 ianuarie 2008 a aceleiaşi instanţe s-a reţinut că s-a dezlegat cu caracter irevocabil problema de drept a preluării în mod abuziv a imobilului aflat în litigiu.
Nefondată este şi critica referitoare la restituirea în natură a construcţiilor C 1, C 2, C 6 şi C 7 a căror suprafaţă construită totală ar fi de 602 mp, atribuindu-se astfel reclamantei mai mult decât aceasta ar fi fost îndreptăţită.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, respectiv procesele - verbale din 2 iulie 1953, de preluare a imobilului şi din concluziile expertizei efectuate în cauză, rezultă cu certitudine că pe terenul în suprafaţă totală de 1.633 mp, se aflau construcţiile C 1 şi C 2, edificate înainte de preluarea abuzivă a imobilului, situaţie identică şi pentru construcţiile arătate în C 6 şi C 7, pentru care nu s-a prezentat autorizaţie de construire.
Ca atare, în privinţa întinderii dreptului de proprietate instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea construcţiilor C 1, C 2, C 6 şi C 7 în favoarea reclamantei.
Este nefondată şi critica vizând faptul că titularul dreptului de administrare nu poate fi obligat la restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamantă.
În speţă, pârâtul S.C.M.F. Craiova a avut şi are calitatea de "entitate deţinătoare" în sensul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, definesc "unitatea deţinătoare" ca fiind entitate cu personalitate juridică, exercitând în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică având înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul litigiului.
Aşa fiind, deţinător al bunului este şi cel care are un drept de folosinţă.
De altfel, prin Decizia civilă nr. 294/2014 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autoritatea administrativă nu are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte problema afectaţiunii imobilului, prin ultima decizie de casare s-a dezlegat această problemă în sensul că în cauză nu se aplică art. 16 alin. (2) cu referire la anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Este nefondată şi critica referitoare la obligarea recurentului-pârât la data cheltuielilor de judecată în condiţiile în care acesta a contestat drepturile reclamantei, aflându-se în culpă procesuală.
Nefondat este şi recursul formulat de pârâtul S.C.M.F. Craiova cu privire la suprafaţa de 832,50 mp, teren restituit prin dispoziţia nr. 38 din 10 martie 2004 a Consiliului Judeţean Dolj.
Referitor la această suprafaţă de teren s-a constatat că a fost expropriat prin Decretul nr. 169/1949, având un alt regim juridic decât al imobilului în litigiu.
Pentru acest teren au formulat notificare atât recurenta - reclamantă cât şi S.M.
Pentru clarificarea acestei situaţii instanţa de apel a ataşat dosarul administrativ care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr. 38 din 10 martie 2004 şi rapoartele de expertiză dispuse în cauză.
Şi cel de al doilea motiv de recurs referitor la problema afectaţiunii imobilului - ultima problemă - a fost dezlegată prin ultima decizie de casare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.I.M.L., de pârâtul Primarul Municipiului Craiova şi de pârâtul S.C.M.F. Craiova împotriva Deciziei nr. 189 din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1778/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1768/2015. Civil → |
|---|
