ICCJ. Decizia nr. 34/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 34/2015
Dosar nr. 6631/107/2012
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 77/COM/2013 Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea reclamantului M.F., fiind obligată pârâta să-i achite suma de 539.792,14 lei, reprezentând diferenţă de despăgubire pentru imobilul asigurat şi suma de 65.528 lei, reprezentând diferenţă de despăgubire pentru bunuri mobile asigurate, conform contractului nr. x1.
Au fost acordate cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 10232 lei, din care suma de 2232 lei, reprezentând onorarii de expert, 5000 lei - parte din taxele judiciare, iar suma de 3000 lei, reprezentând parte a onorariului de avocat, în rest fiind respinsă atât cererea principală, cât şi cea accesorie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut la momentul producerii riscului asigurat, incendiul din 24 iulie 2011, în care au ars în totalitate pensiunea şi bunurile aflate în incinta acesteia, încheierea între părţi a Contractului de asigurare nr. x1, conform căruia referitor la bunuri imobile suma asigurată era în cuantum de 160.000 euro, aplicându-se principiul primului risc, obiectul asigurării constituindu-l clădirea şi eventualele anexe. Pentru această categorie de bunuri, asigurarea era tip AC (acoperire cuprinzătoare), anume pentru toate riscurile, astfel cum rezultă din definiţia de la art. 8.4 din contract. Având în vedere principiul recuperării integrale a prejudiciului produs, precum şi prevederile contractuale referitoare la suma asigurată şi limita de răspundere, precum şi pe cele legate de plata despăgubirilor, instanţa a apreciat fondată acţiunea în parte, pentru diferenţa de despăgubire de 539.792,14 lei şi suma de 65.528 lei, reţinând că acţiunea nu poate fi admisă integral, sumele solicitate neavând corespondent total în paguba suferită de acesta.
În baza art. 274 şi 276 C. proc. civ., au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată în suma de 10232 lei, din care suma de 2232 lei, reprezentând onorarii de expert, 5000 lei, reprezentând parte din taxele judiciare, iar suma de 3000 lei, reprezentând parte a onorariului de avocat, menţionându-se că taxele judiciare şi onorariul de avocat de avocat au fost acordate proporţional cu măsura în care a fost admisă cererea principală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul M.F. şi pârâta SC A.R.A. V.I.S. SA Bucureşti, prin Sucursala Alba Iulia.
Prin apelul său, reclamantul M.F. a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru bunurile mobile, respectiv suma de 65.528 lei (echivalentul a 15.516 euro) în loc de 32.565 euro (respectiv 137.531 lei).
A arătat apelantul că, deşi este vorba de o răspundere contractuală, respectiv contractul de asigurare din 29 decembrie 2010, instanţa de fond nu a acordat suma stabilită conform voinţei părţilor prin contractul de asigurare atunci când bunul este distrus în totalitate, ci a acordat doar diferenţa dintre valoarea bunurilor mobile aşa cum au fost evaluate de expert şi suma achitată de pârâtă de voie bună în cuantum de 31.400 lei.
În condiţiile în care ambele părţi şi-au însuşit prin semnarea contractului valoarea de despăgubire a bunurilor mobile la suma de 40.000 euro, se apreciază că instanţa trebuia să acorde diferenţa dintre valoarea stabilită în contract în caz de producere a riscului asigurat (40.000 euro) şi suma pe care pârâta a achitat-o de bună voie (31.400 lei echivalentul a 7435 euro) aducă suma de 32.565 euro, respectiv 137.531 lei şi nu doar suma de 65.528 lei (echivalentul a 15.516 euro).
În aceste condiţii suma contestată de apelantul reclamant este de 17.049 euro, echivalentul a 72.003 lei.
Aşa cum rezultă din procesul-verbal de intervenţie din 24 iulie 2011, pensiunea asigurată construită integral din lemn a ars în totalitate împreună cu toate bunurile aflate înăuntrul acesteia, inclusiv centrala termică.
Nu există niciun dubiu că este vorba de o daună totală, aspect necontestat de către pârâtă, motiv pentru care se impune plata sumelor asigurate în integralitatea lor conform contractului de asigurare din 29 decembrie 2010.
Valoarea la care bunurile şi clădirea au fost asigurate a fost însuşită de către ambele părţi contractante prin semnarea contractului şi plata ratelor.
Pârâta şi-a însuşit valoarea şi a cerut reclamantului ca la această valoare să se achite ratele. în condiţiile în care contractul este legea părţilor şi pârâta a acceptat valoarea înscrisă chiar de ea în contract se apreciază că şi executarea obligaţiei de către pârâtă trebuie să se facă tot raportat la valoarea însuşită de aceasta şi cuprinsă în contractul de asigurare.
Raportat la motivul de apel invocat mai sus şi la poziţia procesuală a pârâtei se apreciază că nu se impunea reducerea cheltuielilor de judecată, acestea trebuiau acordate în totalitate aşa cum ele au fost solicitate şi justificate.
La rândul său, pârâta SC A.R.A. V.I.S. SA Bucureşti, prin Sucursala Alba Iulia, a solicitat, în principal, admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, modificarea acesteia în sensul diminuării despăgubirilor.
Se arată că asiguratul, la încheierea poliţei de asigurare a cunoscut faptul că imobilul a fost supraasigurat, suma asigurată fiind de 5 ori mai mare decât valoarea imobilului conform autorizaţiei de construire (de la 30.555 euro la 160.000 euro), aspect sesizat la momentul avizării daunei.
Se invocă dispoziţiile Legii nr. 136/1995, art. 27, în conformitate cu care despăgubirile se stabilesc în funcţie de starea bunului la momentul producerii riscului asigurat, fără a putea depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.
Întrucât valoarea bunului la momentul producerii riscului este valoarea din autorizaţia de construcţie, respectiv 130.973,27 lei, apelanta susţine că prin plata sumei de 218.000 lei, adică echivalentul în lei a sumei de 51.618 euro, a despăgubit cu mult peste valoarea declarată.
Se învederează de către apelantă că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a solicitat, mai mult decât suma asigurată înscrisă în poliţa de asigurare de 160.000 euro, luând în considerare concluziile expertizei tehnice care evalua imobilul la 172.675 euro (757820 lei) echivalent în euro la data de 11 aprilie 2013, din care a scăzut valoarea despăgubirii de 218.000 lei.
Se contestă şi valoarea imobilului stabilită de către expert prin raportare la cursul euro din data de 11 aprilie 2013, invocându-se de către pârâta apelantă că nu se ţine cont de clauzele poliţei de asigurare, art. 65, potrivit cărora despăgubirile se plătesc în valuta în care s-a încheiat prima asigurare, la cursul comunicat de BNR pentru valuta respectivă, valabil în ziua producerii evenimentului, respectiv, la un curs euro din 24 iulie 2011 de 4,2233 lei.
De asemenea, arată că expertul aplică indicele de actualizare la zi, ceea ce este total eronat atât timp cât clauzele contractuale prevăd că despăgubirea nu poate fi calculată decât la valoarea din ziua producerii evenimentului, astfel că, inclusiv acel indice trebuia calculat la data de 24 iulie 2011, data producerii riscului asigurat şi nu la data efectuării expertizei tehnice când efectiv imobilul nu mai poate fi utilizat fiind inclus în categoria riscurilor de daună totală.
Consideră că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice care să ţină cont de toate clauzele contractuale şi care să se raporteze valoric la data producerii evenimentului şi nu la data efectuării expertizei.
În drept se invocă dispoziţiile art. 282 C. proc. civ., Legea nr. 136/1995.
Prin Decizia civilă nr. 83 din 5 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamantul M.F. şi de pârâta SC A.R.A. V.I.S. SA Bucureşti, prin Sucursala Alba Iulia împotriva Sentinţei civile nr. 77/COM/2013 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 6631/107/2013, pe care au schimbat-o în parte, în sensul reducerii la valoarea de 457.728 lei a diferenţei de despăgubire pentru imobil şi a stabilirii la suma de 12.080,56 lei a cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta în favoarea reclamantului.
S-au menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Asigurătorul pârât a acceptat valoarea de asigurare a imobilului de 160.000 de euro, fără a emite vreo obiecţie privind eventuala supraasigurare la acel moment şi pe care o reclamă în prezent, clauza de la art. 67 prevăzând modul de calcul a despăgubirii, prin scăderea din valoarea din nou a imobilului a uzurii.
Această clauză este conformă dispoziţiilor art. 27 din legea cadru în materia asigurărilor, în sensul că despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, fără să poată depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.
În măsura în care la efectuarea expertizei judiciare s-a avut în vedere de expert tocmai metoda de înlocuire stabilită pe baza unor cataloage de preţuri din 1965, pentru determinarea valorii reale fiind aplicată şi o reducere datorată uzurii de exploatare de 15%, de la data recepţiei lucrărilor conform procesului-verbal din 29 decembrie 2010 până la incendiu din 24 iulie 2011, susţinerile apelantei pârâte privind încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv, contractuale sunt nefondate.
Deşi expertul a aplicat la valoarea de înlocuire de 357.794 lei, pe baza preţului de catalog din 1965, un indice de actualizare de 2,722, valabil la 15 iunie 2012, Curtea procedând la recalcularea valorii prin aplicarea indicelui stabilit la 15.05 2011 şi valabil la data incendiului, de 2,646, după aplicarea şi coeficientului de uzură, constată că rezultă o valoare reală de 736.607,85 lei.
În fapt, acest cuantum, ce reprezintă valoarea reală a imobilului la data procedurii riscului asigurat, depăşeşte suma la care a fost asigurat bunul, respectiv, 675.728 lei reprezentând echivalentul a 160.000 de euro.
În acest context, criticile pârâtei privind pronunţarea unei soluţii greşite pe baza expertizei judiciare nu sunt fondate, neimpunându-se suplimentarea probaţiunii prin efectuarea unei noi expertize în cauză pentru determinarea despăgubirii datorate pentru imobil, raportul de evaluare şi răspunsul la obiecţiuni conţinând suficiente elemente pentru stabilirea acesteia în apel.
Nu sunt întemeiate nici susţinerile apelantei în sensul ca valoarea bunului la momentul producerii incendiului este egală cu valoarea lucrărilor de construcţii, autorizate sub nr. 12 din 16 decembrie 2010 de către Primarul Comunei Meteş, în măsura în care o astfel de interpretare este contrară dispoziţiilor contractuale sus-menţionate, pe care pârâta şi le-a asumat.
De asemenea, împrejurarea că a fost autorizată realizarea unor lucrări de construire pensiune turistică, estimate la valoarea de 130.973,27 lei, nu este de natura de a anula concluziile expertizei judiciare care a evaluat imobilul în starea în care se afla la momentul incendiului.
Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile pârâtei privind achitarea integrală a despăgubirilor, ca urmare a constatării unei supraasigurări în raport de suma asigurată la data încheierii contractului.
Aceasta, în condiţiile în care modul de stabilire a daunelor plătite asiguratului în cazul unei supraasigurări constând, conform clauzei de la art. 70, într-o valoare mai mare a sumei asigurate faţă de valoarea de asigurare, la momentul producerii riscului, este prevăzut expres de textul acestui articol.
Apelul pârâtei este considerat parţial fondat sub aspectul stabilirii de către prima instanţă a nivelului maxim al despăgubirii pentru bunul imobil şi, în consecinţă, a diferenţei la care a fost obligată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi art. 65 şi 66 din Contractul de asigurare.
Raportat la nivelul maxim al despăgubirii de 160.000 de euro şi la suma achitată cu titlu de despăgubire de 218.000 lei, reprezentând 51.618,40 euro la cursul BNR din 24 iulie 2011 de 4,223 lei, rezultă că obligaţia de plată a pârâtei este justificată doar pentru diferenţa de 108.381,59 euro, respectiv, 457.728 lei.
Deşi a solicitat, în principal, schimbarea sentinţei în sensul respingerii reclamantului, instanţa de apel a constatat că pârâta nu a dezvoltat vreo critică cu privire la modul de acordare a despăgubirii pentru bunurile mobile.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul M.F., sub aspectul valorii acordate cu titlu de despăgubiri pentru bunuri mobile, instanţa de apel a avut în vedere aceleaşi considerente expuse şi în apelul pârâtei cu privire la limita despăgubirilor acordate la producerea riscului asigurat.
Astfel, clauza de la pct. 60 din contractul încheiat între părţi, incidenţă atât în cazul indemnizaţiei pentru bunurile imobile, cât şi mobile, prevede expres că această despăgubire nu poate depăşi valoarea de asigurare a bunurilor de la momentul producerii evenimentului asigurat stabilită conform capitolului VI.
Faptul că s-a optat de către reclamant la menţionarea globală a sumei asigurate pentru bunurile mobile nu presupune ca asigurătorul să-i acorde o despăgubire până la nivelul maxim al asigurării, în speţă de 40.000 de euro, fără a se face dovada bunurilor afectate, pe motiv că pensiunea a fost distrusă în întregime.
Chiar în acest context, instanţa de apel constată nu s-a prezentat de către reclamant o listă a bunurilor asigurate la momentul încheierii contractului, iar, dispoziţiile art. 75 din contract prevăd acordarea unor despăgubiri pentru bunurile mobile, în caz de daună totală, la valoarea lor din momentul producerii riscului asigurat.
Întrucât reclamantul apelant a indicat în cererea de despăgubiri bunurile pentru distrugerea cărora solicită acordarea de despăgubiri, bunuri evaluate de expertul judiciar B.M. la suma de 97.369 lei, în mod legal, în temeiul clauzelor contractuale, a fost stabilită de către prima instanţă obligaţia intimatei pârâte de achitare doar a diferenţei de 65.528 lei.
Pentru aceste considerente, curtea apreciază că motivul de apel privind neacordarea acestei indemnizaţii până la valoarea de 40.000 de euro nu este întemeiat, raportat la dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. a) din contract şi art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.
Apelul reclamantului a fost considerat parţial fondat, sub aspectul modului de stabilire a cheltuielilor de judecată, nefiind justificată în raport de prevederile art. 274 alin. (1) şi 3 C. proc. civ. acordarea doar sumei de 5000 de lei din taxa judiciară de timbru ce trebuia determinată în limita pretenţiilor admise şi cu luarea în considerare a sumei de care a fost scutit şi neacordarea în întregime a onorariului avocaţial.
În consecinţă, doar în această limită s-a admis apelul reclamantului, în temeiul art. 296 C. proc. civ., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate în sensul stabilirii la 12.080,56 lei a cheltuielilor de judecată acordate reclamantului la fond, în rest ambele apeluri nefiind fondate, sentinţa urmând a fi menţinută.
Întrucât în apel s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelantul reclamant, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată raportat doar la neacordarea despăgubirii pentru bunuri mobile, faţă de respingerea apelului sub acest aspect, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ., acestea nu au fost acordate.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâta a declarat recurs.
În susţinerea recursului, pârâta susţine că instanţa de apel nu a aplicat norma specială existentă în vigoare la data producerii riscului asigurat, în considerarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 136/1995, conform principiului specialia generalibus non derogant. Mai arată recurenta că instanţa de apel trebuia să ţină cont de apărările sale şi să aplice dispoziţiile legale în materie, respectiv legea asigurărilor şi reasigurărilor în România, singura lege valabilă şi în vigoare atât la momentul încheierii poliţei de asigurare, cât şi la data producerii riscului asigurat. În opinia recurentei, în mod greşit instanţa de fond a considerat că la data producerii riscului asigurat, art. 27 din Legea nr. 136/1995 erau abrogate de dispoziţiile Legii nr. 71/2011, pct. 1, art. 192.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Problema greşitei constatări a primei instanţe cu privire la abrogarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 136/1995, a fost tranşată tranşată de instanţa de apel, în sensul că această constatare nu înlătură valabilitatea principiilor avute în vedere la stabilirea unei diferenţe de despăgubire.
Şi, prin urmare, instanţa de apel a statuat că, criteriul luat în considerare de părţile contractului de asigurare pentru suma asigurată în cazul clădirilor este, în conformitate cu art. 30 din actul bilateral, suma declarată de asigurat care exprimă valoarea de asigurare, definită ca fiind la data încheierii asigurării, valoarea reală, adică valoarea de nou (preţul de înlocuire) din care se scade uzura, în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a imobilului(întocmai cu contractul părţilor care este legea părţilor, cu respectarea principiului consensualismului statuat de părţile din litigiu în contractul încheiat şi în considerarea dispoziţiilor art. 969 C. civ.).
De aceea, după cum se poate observa, în mod legal şi riguros instanţa de apel a considerat că asigurătorul pârât a acceptat valoarea de asigurare a imobilului de 160.000 de euro, fără a emite vreo obiecţie privind eventuala supraasigurare la acel moment şi pe care o reclamă în prezent, clauza de la art. 67 prevăzând modul de calcul a despăgubirii, prin scăderea din valoarea din nou a imobilului a uzurii.
Această clauză este conformă dispoziţiilor art. 27 din legea cadru în materia asigurărilor, în sensul că despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, fără să poată depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Asigurarea Românească A.V.I.S - prin sucursala Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Asigurarea Românească A.V.I.S. - prin sucursala Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 77/COM/2013 din 30 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2015. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 32/2015. Civil → |
|---|
