ICCJ. Decizia nr. 1818/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1818/2015
Dosar nr. 33444/3/2014
Şedinţa publică din 24 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.C.A. a chemat în judecată pe pârâţii SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora să-i restituie contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, Calea Plevnei, la valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară.
La data de 18 martie 2009, reclamanta și-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea modificată, formulată de reclamanta S.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând valoarea apartamentului înstrăinat conform contractului de vânzare – cumpărare nr. 814/112/1996.
Prin Decizia nr. 301/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia nr. 750 din 02 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 102 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În rejudecarea fondului la Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 192 din 03 februarie 2012, prin care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC RV SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a respins cererea modificată şi precizată a reclamantei S.C.A., în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea modificată şi precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanta S.C.A. împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, care a trimis cauza pentru rejudecare, reţinând că instanţa de fond a constatat în mod legal că reclamanta apelantă nu este îndreptăţită să primească preţul de piaţă al imobilului, nefiind întrunite dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât la încheierea contractului de vânzare - cumpărare constatat nul nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele Sentinţei civile nr. 88/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254 din 24 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi prin Decizia civilă nr. 1203 din 8 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de fond trebuia, însă, să se pronunţe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptăţită să i se restituie preţul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu şi, deci, să analizeze temeinicia acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obţine măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond trebuia să verifice dacă reclamanta nu era îndreptăţită să primească oricare dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât trebuia să se pronunţe dacă reclamanta nu era îndreptăţită să primească mai puţin, respectiv preţul reactualizat, şi nu să se limiteze la verificarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, neexistând o judecată cu privire la acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare sub acest aspect.
Prin Sentinţa civilă nr. 1023 din 16 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei S.C.A., de restituire a preţului de piaţă al apartamentului din litigiu faţă de pârâtul Ministerul de Finanţe Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare, tribunalul a rămas învestit de către reclamantă în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, cu acţiunea în restituirea preţului de piaţă, astfel cum a fost determinat încă din primul ciclu procesual prin raportul de expertiză efectuat în dovedirea pretenţiilor reclamantei şi solicitat de către aceasta prin acţiunea pe care a înţeles să o promoveze.
În privinţa acestui aspect, Tribunalul a remarcat faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 192/2012, cererea cu acest obiect a fost respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia de desfiinţare nr. 238/ A/2012, reţinând că soluţia tribunalului sub acest aspect este corectă.
Într-adevăr, având în vedere faptul că titlul reclamantei constând în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsit nul absolut printr-o hotărâre irevocabilă, fiind desfiinţat şi lipsit de efecte juridice, reclamanta nu poate fi îndreptăţită a beneficia de prevederile legii speciale referitoare la restituirea preţului de piaţă.
În ceea ce priveşte chestiunea preţului reactualizat, tribunalul a reţinut faptul că nu a fost învestit în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere şi cu respectarea termenului de prescripţie legal (sentinţa civilă de desfiinţare a titlului reclamantei fiind definitivă şi irevocabilă încă din anul 2001), ceea ce face ca o astfel de posibilitate vizând preţul reactualizat să nu poată fi analizată de către Tribunal, chiar dacă prin decizia de desfiinţare se face referire la aceasta şi fără a se încălca o serie de principii şi reguli de drept, în ceea ce priveşte disponibilitatea părţii reclamante şi respectiv termenul de prescripţie, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nici nu a înţeles să-şi însuşească o asemenea posibilitate, stăruind în a i se acorda preţul de piaţă, astfel cum a cerut încă din anul 2008.
În consecinţă, cererea acesteia, având obiectul menţionat, a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C.A., criticând-o pentru netemeinicie, iar prin Decizia nr. 229/ A din 09 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea a reţinut că tribunalul a nesocotit dispoziţiile date prin decizia de desfiinţare anterioară, când s-a statuat în mod irevocabil că partea a solicitat, în subsidiar şi restituirea preţului actualizat, asupra acestui aspect fiind necesar ca tribunalul să se pronunţe. Pe de altă parte, nimic nu a impus tribunalului ca, în situaţia în care aprecia că acţiunea având ca obiect restituirea preţului actualizat era prescrisă, să pună în discuţia părţilor această chestiune de drept, deoarece tocmai în vederea soluţionării cererii subsidiare de acordare a preţului actualizat se dispusese trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin Decizia nr. 1330 din 8 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 229/ A din 09 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de recurs a reţinut că, prin Decizia nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în apel, în ciclul procesual anterior, instanţa de control judiciar a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru rejudecare, considerând că instanţa de fond trebuia să se pronunţe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptăţită să i se restituie preţul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obţine măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.
Hotărârea de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a rămas irevocabilă prin neexercitarea de către părţi a căii de atac a recursului, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat aspectul referitor la limitele sesizării şi obligativitatea instanţei de fond de a verifica dacă reclamanta era sau nu îndreptăţită să primească mai puţin, respectiv preţul reactualizat, şi nu să se limiteze la verificarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Scopul trimiterii spre rejudecare a fost tocmai analizarea acţiunii reclamantei din această perspectivă, instanţa de rejudecare fiind învestită exclusiv cu verificarea dreptului reclamantei de a primi preţul actualizat, în condiţiile în care problema preţului de piaţă fusese lămurită irevocabil prin Decizia de desfiinţare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
În aceste condiţii, cu încălcarea obligativităţii Deciziei irevocabile nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti (în privinţa căreia, pentru identitate de raţiune, sunt aplicabile prin analogie prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), instanţa de rejudecare a apreciat că s-ar încălca principiul disponibilităţii, lăsând din nou nesoluţionată problema dreptului reclamantei de a i se restitui preţul actualizat.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel prin ultima decizie, recurată, în situaţia în care instanţa de fond, în rejudecare, aprecia că acţiunea având ca obiect restituirea preţului actualizat era prescrisă, trebuia să pună în discuţia părţilor această chestiune de drept, pronunţând o soluţie în acest sens, nu să lase nesoluţionată cererea privind preţul actualizat, singura cu care fusese reînvestită prin Decizia de desfiinţare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Ca atare, nu se poate reţine critica recurentului pârât, privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, deoarece incidenţa acestui principiu nu mai poate fi repusă în discuţie, limitele sesizării instanţei formând obiectul judecăţii anterioare, finalizată printr-o decizie irevocabilă, obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Împrejurarea că reclamanta a stăruit în acordarea preţului de piaţă, exprimându-şi opinia că ar fi îndreptăţită să primească acest preţ, nu era de natură să înlăture obligativitatea deciziei de desfiinţare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, care statuase irevocabil că cererea reclamantei pentru acordarea preţului de piaţă nu este întemeiată. Nici reclamanta şi nici instanţa de judecată nu mai puteau readuce în discuţie această problemă irevocabil soluţionată, rejudecarea fiind limitată exclusiv la analiza îndreptăţirii reclamatei de a i se restitui preţul actualizat.
În consecinţă, nefiind soluţionat fondul cu privire la această cerere, în mod corect Curtea de apel a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare sub acest aspect.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 2 octombrie 2014.
Prin Sentinţa civilă nr. 1515 din13 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului reactualizat, achitat de reclamantă conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 814/112/1996.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta este îndreptăţită, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la restituirea preţului actualizat achitat la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice.
Apelantul a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Apelantul a mai invocat şi faptul că, potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, comisionul de 1% a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă S.C. RV S.A., astfel încât partea corespunzătoare din preţ reprezentând acest procent trebuia suportată de către aceasta.
Prin Decizia nr. 230/ A din 11 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul pârâtului, ca nefondat.
Instanţa a reţinut că, deşi potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de despăgubire în caz de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speţă, este Municipiul Bucureşti, în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. În ce priveşte sumele încasate din aceste vânzări, ele nu au intrat în patrimoniul vânzătorului, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Critica referitoare la includerea în preţului actualizat a comisionului de 1% a fost respinsă cu motivarea că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio distincţie referitoare la acest comision, iar pe de altă parte, comisionul face parte din preţul pe care cumpărătoarea l-a achitat şi pe care Ministerul Finanţelor, în virtutea calităţii procesuale conferite de legea specială, este dator să îl restituie.
Împotriva Deciziei nr. 230/ A din 11 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul reiterează critica din apel referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, susţinând că răspunderea pentru restituirea preţului actualizat revine vânzătorului.
Se arată în motivarea recursului că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1337 şi următoarele C. civ., deoarece, în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, sunt aplicabile principiile efectelor nulităţii actelor juridice, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea preţului actualizat trebuie efectuată de unitatea administrativ-teritorială vânzătoare.
O asemenea obligaţie nu poate fi pusă în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, deoarece ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat, având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care nu mai administrează fondul cu aceasta destinaţie.
Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) şi, în plus, novațiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.
Recurentul mai susţine că dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu. Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţiei, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, în prezenta acţiune, nu există culpa acestei instituţii.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă S.C.A. a solicitat respingerea recursului, iar în temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert şi onorariul avocaţial.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice susţine greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând aplicarea normelor de drept comun în materie de evicţiune şi în materia efectelor nulităţii actului juridic.
Contrar susţinerilor recurentului, în situaţia dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susţinerea recurentului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului este lipsită de substanţă, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare prevăzută de art. 501 şi 50 alin. (2), dar şi al titularului obligaţiei de despăgubire.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă din voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Adoptarea normei prin care s-a instituit o atare obligaţie a fost justificată de faptul că această instituţie era cea care dispunea, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi. În consecinţă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.
Norma specială care reglementează obligaţia de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanţelor Publice derogă de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că, prin voinţa legiuitorului, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea preţului nu revine vânzătorului, ci este asumată de stat, printr-una dintre structurile sale administrative.
Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conţinutul său constând în drepturi şi obligaţii ce revin părţilor contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conţinute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanţele de judecată învestite cu soluţionarea acţiunilor întemeiate pe această normă specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de oportunitate a reglementării.
Susţinând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituţie) răspunzătoare, recurentul pârât contestă însăşi atribuţia de legiferare prevăzută de Constituţie în competenţa puterii legiuitoare.
În realitate, „terţul” în sarcina căruia legea specială stabileşte obligaţia de dezdăunare nu este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situaţie în care s-ar putea pune, eventual, problema constituţionalităţii unei astfel de reglementări), ci însuşi statul îşi asumă această sarcină, prin organul său reprezentativ, Ministerul Finanţelor Publice.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligaţia de restituire, cât şi pe cel căruia îi revine această obligaţie, opinia recurentului în sensul că ar fi fost necesară o menţiune suplimentară prin care să se confere calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor, neputând fi reţinută.
Faţă de formularea lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici susţinerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanta din prezenta cauză.
Susţinea aceluiaşi recurent, referitoare la novaţia prin schimbare de debitor şi la nesocotirea unor norme C. civ. privind consimţământul expres al creditorului, respectiv, necesitatea ca novaţia să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia pe care recurentul o face între instituţia novaţiei, ca modalitate de transformare a obligaţiilor prin convenţia părţilor, şi reglementarea prin lege a răspunderii speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate.
Raţiunile de ordin social, economic sau politic ce au stat la baza voinţei legiuitorului în adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanţelor de judecată, după cum nu poate fi supusă cenzurii în faţa instanţelor nici pretinsa contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este Codul civil.
Nici dispoziţiile art. 1337 C. civil, privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ, nu pot fi avute în vedere, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială, înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicţiune, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata reclamantă S.C.A., de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert şi onorariul avocaţial, se constată că această cerere nu a fost dovedită, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce priveşte onorariul expertului, o astfel de cerere nu se justifică în recurs, deoarece, în această fază procesuală, nu s-a administrat (şi nici nu s-ar fi putut încuviinţa, în raport de prevederile art. 305 C. proc. civ) proba cu expertiza, iar cu privire la onorariul avocaţial, nu s-au depus la dosar dovezi din care să rezulte că, în faza recursului, intimata reclamantă a avut angajat un avocat şi cuantumul eventualului onorariu achitat.
În măsura în care cererea intimatei se referă la cheltuieli de judecată suportate de aceasta în fazele procesuale anterioare, o astfel de cerere trebuia formulată în faţa instanţelor care au soluţionat cauza în fazele procesuale respective, Înalta Curte putând să se pronunţe cu privire la legalitate soluţiei date acestei cereri numai în măsura în care ar fi fost învestită de reclamantă cu recurs pe acest aspect. Or, reclamanta nu a formulat recurs în cauză, situaţia în care problema cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare nu poate fi examinată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 230/ A din 11 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C.A., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1819/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1780/2015. Civil → |
|---|
