ICCJ. Decizia nr. 1912/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1912/2015
Dosar nr. 31487/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 25 septembrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 25 septembrie 2013, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor (U.C.M.R. - A.D.A.) a chemat în judecată pe pârâta SC C.C. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 757,764 lei reprezentând valoarea egală cu triplul remuneraţiei şi la plata TVA-ului legal aferent, sumă datorata potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare, în perioada 01 august 2010 - 31 iulie 2013, tară a încheia în prealabil autorizaţie de licenţă neexclusiva eu U.C.M.R. - A.D.A. în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 252.588 lei, inclusiv TVA, datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare în perioada 01 august 2010 - 31 iulie 2013, obligarea la plata sumei de 502.366,28 lei reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 05 august 2013, datorate pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor menţionate, obligarea la plata de penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând eu data de 06 august 2013 şi până la plata efectivă a sumei de 252.588 lei reprezentând remuneraţii restante.
Prin sentinţa nr. 622 din 15 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila, a admis excepţia necompetentei sale teritoriale si a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Prahova, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ. întrucât deşi se invocă răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită nu s-a produs pe raza municipiului Bucureşti.
Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 1480 din 25 mai 2015, a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalului Prahova a reţinut următoarele;
în aplicarea dispoziţiilor art. 113 pct. 9 N.C.P.C., competenţa cu privire la soluţionarea cererilor în materia răspunderii civile delictuale este alternativă, fiind competente, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 N.C.P.C. şi instanţa locului unde s-a săvârşit fapta ilicită, dar si instanţa de ia locul în care s-a produs prejudiciul.
S-a reţinut şi împrejurarea că reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente tara a fi necesar a se învedera alte motive concrete care să justifice aplicarea normei respective de competenţă şi, prin urmare, alegerea competenţei de către reclamant în această situaţie nu poate 11 cenzurata nici de către instanţă si nici de către pârât.
Tribunalul Prahova a reţinut că, în cauză, reclamantul a ales să învestească cu soluţionarea cererii instanţa de la locul producerii prejudiciului, având în vedere faptul că, fapta ilicită a produs un prejudiciu constând în neplata drepturilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, plată ce urma sa fie efectuată în contul reclamantei.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele:
Reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia Pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.) a invocat nerespectarea de către pârâta SC C.C. SRL a mai multor obligaţii legale în materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.
Potrivit dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 din N.C.P.C. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 N.C.P.C., mai sunt competente:. instanţa în a cărei circumscripţie s~a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.”
Potrivit art. 116 din noul Cod de procedură civilă, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin, 1 Ut. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale imperative, anume aceea de a solicita reclamantei autorizaţia de licenţă neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă.
Drept urmare, reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remuneraţii, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, fără a fi încheiat în prealabil o autorizaţie de licenţă neexclusivă, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.
Competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită îşi are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlul de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale (în condiţiile în care nu acesta este locul producerii prejudiciului), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă în temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a statuat, într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept indus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere.
În cauza de faţă, fiind vorba despre comunicarea publică de opere muzicale de către pârâtă fără a deţine autorizaţie de licenţă neexclusivă pentru utilizarea repertoriului protejat şi fără plata remuneraţiei datorate, locul producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul mijloacelor de transport de persoane aparţinând pârâtei pe ruta Bucureşti - Cheia.
Ca atare, în cauză, criteriile legale presupuse de aplicare a dispoziţiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanţa de la locui săvârşirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9, nu şi cel al producerii prejudiciului.
Este adevărat că sediul pârâtei este situat pe raza teritorială a Tribunalului Prahova, însă prin aplicarea criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, se constată că atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Tribunalul Prahova, sunt competente să soluţioneze cauza.
Fapta pretins ilicită care i se impută pârâtei constă în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane pe ruta Bucureşti - Cheia şi retur. în mod evident, se poate vorbi despre mai multe asemenea fapte pretins ilicite, însă pentru motivul că fiecare cursă efectuată pe această rută a generat o faptă unică de comunicare publică, şi nu în raport de locul săvârşirii faptei, în sensul că acelaşi act de comunicare publică a operelor muzicale ar putea ti fragmentat în mai multe fapte, în funcţie de unitatea administrativ - teritorială traversată în timpul transportului.
Aşadar, fiecare fapta astfel pretinsă are caracter continuu, pe durata fiecărei curse de transport pe ruta Bucureşti - Cheia şi retur, considerându-se că a fost săvârşită, în egală măsură, pe teritoriul judeţului Prahova şi al municipiului Bucureşti, din moment ce nu poate fi defalcată în raport de unitatea administrativ - teritorială traversată.
Cum, în cauză, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., reclamanta a înţeles să introducă acţiunea pe rolul Tribunalului Bucureşti, acestei instanţe îi revine competenţa să soluţioneze cauza.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2015. Civil. Procedura insolvenţei. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 679/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
