ICCJ. Decizia nr. 941/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE BE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 941/2015
Dosar nr. 1987/117/2011
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, la data de 17 martie 2011, reclamanta G.M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, solicitând să se constate că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul teren în suprafaţă de 2139 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, intabulat în C.F. Cluj-Napoca, obligarea pârâtului să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului teren sus-menţionat şi să îi lase terenul în deplină proprietate şi posesie şi să dispună rectificarea C.F. Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorului reclamantei W.I.
În cauză au formulat cereri de intervenţie, în interesul pârâtului Statul Român, numiţii S.D.L., S.M.D., S.T. şi P.E.D.
Prin precizările la cererile de intervenţie, depuse ulterior, intervenienţii S.D.L., S.M.D. şi S.T. au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ.ă şi de considerentele sentinţei nr. 83/2011 a Tribunalul Cluj pronunţată în Dosarul nr. 9019/117/2010, iar intervenientul P.E.D. a invocat excepţia puterii de lucru judecat în raport de sentinţa sus-menţionatâ.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 616 din 20 noiembrie 2013, a admis excepţia puterii de lucru judecat, a admis cererile de intervenţie, în apărarea pârâtului Statul Român, formulate de S.D.L., S.M.D., S.T. şi P.E.D. şi a respins acţiunea, având ca obiect revendicarea imobiliară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 9019/117/2010, reclamanta G.M.D. a chemat în judecată pe pârâţii T.L., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, Consiliul Local Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, S.M.D., S.T. şi P.E,D, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, să fie obligaţi pârâţii Municipiul Cluj Napoca şi Consiliul Local Cluj-Napoca, să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2.139 mp, situat în Cluj-Napoca, intabulat în C.F. Cluj-Napoca, să fie obligată pârâta T.L. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, înscris în C.F. Cluj, să fie obligaţi pârâţii S.M.D. şi S.T. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F., sa fie obligat pârâtul P.E.D. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, înscris în C.F. Cluj-Napoca, să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF.
Prin sentinţa civilă nr. 83/2011 din 28 ianuarie 2011, Tribunalul Cluj a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Sentinţa sus-menţionată a fost atacată cu apel si recurs, rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Analizând cuprinsul celor două acţiuni redate mai sus, Tribunalul Cluj a constatat că acestea au obiect si cauză identice. Totodată, a constatat şi o identitate parţială de părţi între cele două litigii, în ambele fiind prezente în mare măsură aceleaşi părţi, mai puţin T.L., care nu mai figurează în litigiul de fată.
S-a reţinut că nu se poate pretinde că nu există identitate de părţi între cele două litigii pentru considerentul că în litigiul de faţă figurează ca pârât Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca iar în celălalt litigiu au fost chemaţi în judecată în calitate de pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, întrucât aceste din urmă entităţi au fost chemate în judecată în reprezentarea Statului Român.
Potrivit art. 1201 C. civ. este putere de lucru judecat când a doua cerere de chemare in judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză si are aceleaşi părţi.
Excepţia puterii de lucru judecat este o excepţie absolută, peremtorie, care pune capăt procesului, în considerare principiului că hotărârea este prezumată că exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.
Constatând identitate de obiect, cauză şi părţi între litigiul de faţă şi cei ce a tăcut obiectul Dosarului nr. 9019/117/2010 al Tribunalului Cluj, tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (1) și 166 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C. civ., a admis excepţia puterii de lucru judecat invocată prin cererile de intervenţie accesorie si a respins cererea de chemare în judecata, admiţând totodată cererile de intervenţie în interesul pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.M.D.
Prin Decizia nr. 723/A din 9 septembrie 2014, Curtea de Apei Cluj, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat.
Răspunzând criticilor reclamantei referitoarea la faptul că deşi a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a puterii de lucru judecat, instanţa de apel a arătat că distincţia între autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat este practicată doar rareori şi numai la nivel discreţionar, cu caracter mai degrabă izolat.
S-a arătat că se distinge uneori între autoritatea lucrului judecat (zicându-se că aceasta este o calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea lor) şi puterea lucrului judecat (înţeleasă drept calitate a unei hotărâri judecătoreşti care nu mai poate fi reformată sau retractată), însă, în mod obişnuit distincţia nu este valorizată, preferându-se, tot doctrinar, a se considera că ambele sintagme reprezintă expresii ale aceleiaşi entităţi juridice sau că între cele două distincţia nu ar fi nici necesară, nici posibilă.
în ce priveşte abordarea legală a instituţiei art. 1201 C. civ. de la 1865 se mărgineşte la a afirma că „este lucru judecat atunci când", fără a evoca in terminis „puterea" sau „autoritatea" lucrului judecat, în vreme ce vechiul Cod de procedură civilă se referă, prin art. 166s la făptui că „excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica .", iar prin art. 322 pct. 7, ca motiv de revizuire, la situaţia în care „există hotărâri definitive potrivnice (...) în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".
S-a arătat că nu există o distincţie legala cu caracter categoric între cele două sintagme, după cum rezultă şi că în planul condiţiilor ce le sunt specifice (identitatea de obiect, cauză şi părţi în aceeaşi calitate) şi al regimului de invocare a excepţiei nu ar putea fi reţinută vreo diferenţă.
Referitor la distincţiile şi nuanţările pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel, instanţa a reţinut că sunt lipsite de relevanţă în cauză, întrucât între „puterea lucrului judecat" şi „autoritatea lucrului judecat" aduse în discuţie de către apelantă nu există, în ce priveşte judecata cauzei de faţă, diferenţe de condiţii şi efecte care să aibă vocaţia de a influenţa soluţia ce va fi pronunţată, esenţială fiind existenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză, doar aceasta putând atrage efectul dirimant al excepţiei în discuţie.
S-a mai reţinut că susţinerile reclamantei în sensul că deşi prin dispozitivul sentinţei s-a admis excepţia puterii lucrului judecat, analiza jurisdicţională ar fi vizat de fapt autoritatea lucrului judecat, sunt neîntemeiate, întrucât din analiza considerentelor sentinţei tribunalului (pag. 10, alin. (1)) rezultă că a fost avută în vedere excepţia puterii de lucru judecat, existând deci concordanţă cu exprimarea din dispozitiv.
În ceea ce priveşte critica prin care reclamanta a susţinut că în mod eronat a fost respinsă acţiunea pe motiv că ar exista autoritate (putere) de lucru judecat, întrucât, în opinia sa, nu ar exista identitate de părţi între fostul proces (finalizat prin sentinţa civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Cluj, devenită irevocabilă) şi cel de faţă deoarece în fostul proces ar fi fost chemaţi în judecată ca pârâţi, pe lângă unele persoane fizice, Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar (fila 32 dosar Tribunal), în vreme ce în prezentul proces a fost chemat în judecată ca pârât Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca (fila 2 dosar Tribunal), instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată întrucât contrar acestor aparente diferenţe cu privire la sus-menţionaţii pârâţi, inclusiv în prezentul proces cel citat a fost, pe întreaga durată a judecăţii în primă instanţă, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca (filele 15, 85, 138 dosar Tribunal), adică aceeaşi parte care, alături de altele, avusese calitatea de pârât şi în primul proces.
Dacă reclamanta ar fi avut cu adevărat intenţia, în procesul de faţă, să cheme în judecată Statul Român şi nu pe Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, aceasta ar fi indicat în cererea de chemare în judecată, ca reprezentant al Statului, pe M.F.P. Publice, în acord cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, însă preferind a menţiona, în calitate de pârât, pe Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, iar nu pe M.F.P., nu încape nîcio îndoială că intenţia reclamantei a fost aceea de a se judeca cu această autoritate a administraţiei publice locale.
Referitor la Statul Român, s-a reţinut că acesta îşi are justificare în faptul că în C.F. Cluj (fila 12 dosar Tribunal) este înscris ca proprietar Statul Român, însă în aceeaşi carte funciară se precizează, consecutiv, „în administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj" (a se vedea înscrierile de sub B + 1,2).
S-a mai reţinut că nu există îndoieli nici cu privire la faptul că în ambele procese chestiunea litigioasă este identică, obiectul şi cauza cererii reclamantei fiind similare, căci reclamanta a dorit şi doreşte redobândirea imobilului.
Referitor ia motivul privitor la admisibilitatea, în anumite condiţii, a unei acţiuni în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel având în vedere că a fost confirmată în apel soluţia primei instanţe, a apreciat că nu se mai justifică examinarea acestui motiv.
Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a solicitat, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, in fond, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel că în mod greşit a reţinut că autoritatea de lucru judecat este similară cu puterea de lucru judecat şi că ambele sintagme ar reprezenta expresii ale aceleiaşi entităţi juridice, susţinând că, în opinia sa, între cele două noţiuni nu se poate pune un semn de egalitate. Legat de acest aspect, arată că dacă autoritatea de lucru judecat presupune întrunirea triplei identităţi de elemente, respectiv părţi, obiect şi cauză, nu acelaşi lucru se poate spune despre puterea de lucru judecat care presupune doar ca anumite aspecte litigioase să fi fost dezlegate anterior în raporturile dintre părţi, tară posibilitatea de a se statua diferit. în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, susţine că în mod greşit a fost reţinută în cauză, întrucât nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi având în vedere că în primul litigiu au fost chemaţi în judecată, în calitate de pârâţi, Municipiul Cluj Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, iar cererea din litigiul de faţă este îndreptată împotriva Statului Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca. Arată că şi în situaţia în care teza expusă în motivarea deciziei recurate ar fi sustenabilă legal, se pierde din vedere un aspect esenţial, respectiv realitatea tabulară a imobilului. Susţine că dacă instanţa de apel a apreciat că ar fi trebuit chemat în judecată M.F.P., ca reprezentant al Statului Roman şi nu Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, consecinţa firească ar fi fost desfiinţarea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea constituirii cadrului procesual legal şi a evitării vătămării intereselor şi drepturilor unei persoane pe care cauza o priveşte, dar care nu a fost împrocesată. Chemarea în judecată a Consiliului Local a! municipiului CIuj-Napoca a fost determinată de înseşi menţiunile de carte funciară, unde Statul Roman este proprietarul tabular, iar administrarea imobilului este conferită sus-menţionatei autorităţi locale. Contrar aprecierii instanţei de apel, arată că ea era obligată să se judece cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca pentru că, potrivit formelor de publicitate imobiliară, proprietar al imobilului revendicat era Statul Roman, in concluzie, susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegaîă atât sub aspectul asimilării celor două excepţii, cât şi sub aspectul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat. Printr-o ultimă critică, recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel că nu a analizat motivul privind admisibilitatea acţiunii în revendicare, susţinând că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticând menţinerea de către instanţa de ape! a hotărârii primei instanţe, reclamanta a preconizat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei şi judecarea apelului de către instanţa de recurs, cu consecinţa schimbării sentinţei şi admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cele două soluţii prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au fost fundamentate pe aceleaşi motive de recurs, vizând greşita asimilare de către instanţa de apel a excepţiei puterii lucrului judecat cu excepţia autorităţii de lucru judecat, totodată, aprecierea greşită a identităţii între părţile din prezentul litigiu şi cele din litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 9019/1 17/2010 al Tribunalului Cluj, cu consecinţa neanalizării admisibilităţii acţiunii în revendicare de faţă şi a neintrării în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii,
Se reţine că ambele soluţii preconizate de către recurentă pornesc de la premisa aplicării greşite a legii de către instanţa de apel, totodată, că recurenta urmăreşte tranşarea de către această instanţă de recurs a chestiunii de drept privind efectele, în prezenta cauză, ale hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în litigiul anterior, din moment ce solicită fie retrimiterea cauzei pentru judecarea în fond, fie evocarea fondului chiar de către instanţa de recurs.
Întrucât motivele de recurs, cu finalitatea arătată, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse, nu este incidenţă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., atât timp cât acestea au în vedere soluţiile pe care instanţa de recurs le poate adopta în cazul admiterii recursului. Astfel, nu este necesară formularea unor aprecieri distincte asupra soluţiei adecvate dintre cele prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivelor de recurs formulate, fiind suficient, în acest context, că recurenta pretinde aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, iar criticile cu acest obiect nu pot fi reţinute.
Examinându-se motivele de recurs formulate, se reţine că prima instanţă a admis excepţia puterii lucrului judecat şi a respins, în consecinţă, cererea în revendicare, în considerarea identităţii de părţi, obiect şi cauză, existente în raport de litigiul soluţionat irevocabil în Dosarul nr. 9019/117/2010 al Tribunalului Cluj, tăcând aplicarea art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Răspunzând criticilor reclamantei referitoare ia valorificarea greşită a autorităţii de lucru judecat, sub forma triplei identităţi, prin intermediul excepţiei puterii lucrului judecat, instanţa de apel a considerat că distincţiile şi nuanţările pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel sunt lipsite de relevanţă, deoarece, în ce priveşte judecata prezentului proces, între puterea lucrului judecat şî autoritatea lucrului judecat aduse în discuţie, nu există diferenţe de condiţii şi efecte care să aibă vocaţia de a influenţa soluţia de pronunţat pentru tranşarea litigiului, esenţială fiind existenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză.
Înalta Curte constată că, prin aceste considerente, instanţa de apel, pornind de Ia premisa triplei identităţi menţionate, a accentuat în mod corect valoarea de excepţie procesuală a lucrului judecat, stabilit prin art. 1201 C. civ. ca existând atunci când „a doua cerere în judecată are aceiaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate", excepţie care împiedică judecarea unei a doua acţiuni introduse în condiţii identice cu cea anterioară soluţionată irevocabil.
Manifestarea ca excepţie procesuală a lucrului judecat a fost avută în vedere de către prima instanţă, din moment ce a reţinut tripla identitate de elemente ale lucrului judecat, care face să funcţioneze excepţia procesuală la care se referă art. 166 C. proc. civ., normă care o denumeşte excepţie a puterii lucrului judecat, întocmai cum a şi fost reţinută de către prima instanţă din cauză.
Se observă, însă, că recurenta - reclamantă nu a pretins doar că tribunalul ar fi valorificat în mod greşit tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ce caracterizează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, prin intermediul excepţiei puterii îucmlui judecat, în loc de excepţia autorităţii de lucru judecat. Această critică, izolată de restul susţinerilor părţii, este formală, din moment ce însuşi legiuitorul, prin art. 166 C. proc. civ., se referă la excepţia puterii lucrului judecat atunci când are în vedere erectul unei hotărâri judecătoreşti de a paraliza cea de-a doua judecată, în condiţiile triplei identităţi de elemente ale puterii lucrului judecat.
Prin susţinerile vizând greşita asimilare a excepţiei puterii lucrului judecat cu excepţia autorităţii de lucru judecat, în contextul invocării ambelor excepţii de către pârâţi în faţa primei instanţe, reclamanta urmăreşte, în realitate, înlăturarea efectelor hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în Dosarul nr. 9019/117/2010, din moment ce susţine ca, în prezenta cauză, trebuie reapreciată admisibilitatea acţiunii în revendicare şi soluţionată în fond această acţiune,
Atare finalitate este conturată prin două susţineri, regăsite atât în motivele de apei, cât şi în motivele de recurs: în litigiul anterior, hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, în calitate de unitate deţinătoare, în timp ce, în litigiul de faţă, a fost chemat în judecată Statul Român, ca proprietar tabular; de asemenea, în procesul anterior, nu a fost dezlegat vreun aspect litigios între părţi, atât timp cât cauza nu a fost judecată în fond, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte prima susţinere, se constată că instanţa de apel, având în vedere dovezile din dosar, a reţinut în mod corect că în cauză există identitate de părţi, dat fiind că, atât în primul dosar, cât şi în dosarul de faţă, a figurat, pe lângă alţi părţi, Consiliul local al municipiului Cluj Napoca. Această autoritate a administraţiei publice locale a fost citată pe tot parcursul judecăţii la tribunal, tară ca reclamanta să obiecteze la citarea sa în nume propriu, ceea ce denotă intenţia reclamantei de a se judeca, în realitate, cu această entitate, şi nu cu Stalul Român, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Referirea instanţei de apel la calitatea M.F.P. de reprezentant al statului, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor (în temeiul art 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea M.F.P., şi nu al art. 25 din Decretul nr. 31/1954) nu a fost tăcută în analiza lipsei calităţii Consiliului Local de reprezentant al statului, pentru a se analiza legalitatea, din acest punct de vedere, a soluţiei recurate, prin prisma criticii recurentei pe acest aspect, ci a fost justificată tocmai pentru a se sublinia intenţia reclamantei de a se judeca, în realitate, cu Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, şi nu cu Statul Român, ce a fost indicat în cererea de chemare în judecată, dar nu a fost citat în cursul judecăţii de primă instanţă.
În absenţa vreunei obiecţii a reclamantei faţă de citarea în nume propriu a Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca, se constată că, prin critîciie aduse pe acest aspect deciziei recurate, reclamanta tinde la invocarea culpei sale în neîndeplinirea propriilor obligaţii procesuale, în condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului. Or, faţă de prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ., reclamanta nu se poate prevala de eventuala neregularitate constând în necitarea corespunzătoare a Statului Român, pentru a critica aprecierea instanţei de apel în sensul ca intenţia reclamantei a fost aceea de a se judeca, în calitate de pârât, chiar cu autoritatea administrativă, care a fost citată în nume propriu, şi nu cu Statul Român.
Ca atare, nu poate fi primită critica referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul existenţei identităţii de părţi între primul litigiu şi cauza de faţă.
Şi cea de-a doua susţinere este nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 9019/117/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta G.M.D., în contradictoriu cu pârâţii P.E.D., T.L., decedată în cursul procesului şi continuată de S.D.L., S.M.D. şi S.T., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului prin care Statul Român a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în obligarea pârâţilor persoane fizice sa-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995 şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F.
Apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 261 din 17 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, iar prin Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantei ca nefondat.
În considerentele deciziei de recurs, s-a reţinut că reclamanta a promovat acţiunea în revendicarea imobilului din Cluj-Napoca, 9 în temeiul art. 480 C. civ. şi art, 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cât şi cu pârâţii persoane fizice.
Instanţa de recurs a constatat, din considerentele deciziei recurate, că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare", în timp ce, cu privire la acţiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, s-a pronunţat asupra fondului cererii, instanţa de apel a realizat o comparare a titlurilor părţilor asupra imobilelor în litigiu şi a dat preferabiîitate titlurilor pârâţilor.
Instanţa de recurs a confirmat legalitatea deciziei de apel în privinţa ambelor cereri în revendicare, prin raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii. Astfel, în ceea ce priveşte revendicarea împotriva persoanelor juridice, a constatat că neparcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a condus la pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare, motiv pentru care, faţă de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 din perspectiva concursului dintre legea generală şi legea specială, această acţiune este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cererea în revendicare împotriva pârâţilor persoane fizice care au dobândit apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995, în raport de aceeaşi decizie în interesul legii, instanţa de recurs a analizat dacă reclamanta deţine un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, avându-se în vedere principiile ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv din hotărârea pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (din 12 octombrie 2010) şi a constatat că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care sa permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
În prezentul litigiu, reclamanta a formulat tot o cerere în revendicarea aceluiaşi imobil, în contradictoriu cu două dintre persoanele fizice şi cu una dintre persoanele juridice din litigiul anterior şi, faţă de cele arătate în Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi, hotărârea judecătorească de respingere a cererii în revendicare produce pe deplin efecte în prezentul litigiu, în sensul că nu este posibilă reanalizarea chestiunilor anterior dezlegate irevocabil.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea în revendicare împotriva persoanelor fizice, contrar susţinerilor reclamantei, raportul juridic dedus judecăţii a fost dezlegat în fond, chiar prin raportare la Decizia nr. 33/9 iunie 2008 în interesul legii a Înaltei Curţi şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., pe temeiul cărora reclamanta a pretins, în prezenta cauză, reanalizarea admisibilităţii cererii în revendicare şi judecarea în fond a cererii.
Ca atare, faţă de autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 83/2011, irevocabilă, în mod corect instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe.
În ceea ce priveşte cererea în revendicare împotriva persoanei juridice, faptul că rezolvarea în primul proces s-a realizat prin reţinerea unei excepţii procesuale nu este suficient prin el însuşi pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat şi pentru a permite reluarea cercetării judecătoreşti. Pe aspectul tranşat, hotărârea are autoritate de lucru judecat, iar o nouă judecată asupra raportului juridic dintre părţi este posibilă numai dacă se invocă elemente noi, care să înlăture incidenţa autorităţii de lucru judecat.
După cum s-a arătat anterior, raţiunea pentru care cererea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă a fost aceea că reclamanta nu a iniţiat şi parcurs procedura Legii nr. 10/2001, cu consecinţa decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru partea din imobilul în litigiu deţinută de autoritatea administrativă locală, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.
Or, în prezentul litigiu nu se invocă schimbarea împrejurărilor avute în vedere în procesul anterior, ci se urmăreşte reevaluarea admisibilităţii cererii în revendicare în raport de aceeaşi decizie în interesul legii, finalitate ce nu poate fi atinsă dat fiind modul de soluţionare a cererii în litigiul anterior purtat între părţi, context în care autoritatea de lucru judecat nu poate fi înlăturată.
Faţă de toate cele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel nu a procedat la reanalizarea admisibilităţii acţiunii în revendicare şi nu a judecat în fond această acţiune, menţinând, în mod legal, hotărârea primei instanţe, pronunţata în considerarea autorităţii de lucru judecat.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva Deciziei nr. 723/A din 9 septembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 90/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
