ICCJ. Decizia nr. 1988/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1988/2015

Dosar nr. 7860/3/2008*

Şedinţa publică din 1 octombrie 2015

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti sub nr. 7860/3/2008, reclamanta SC G.H.P.C. SRL. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.M., D.V., M.N., M.M.A., G.L.V., G.M., P.V.C., P.I., D.M., D.G., G.B.O., G.B.D.I., C.S.A., C.A.M., S.I., S.L., P.V., P.Ş., M.M., N.C.D., N.C., P.C., P.T., P.M.N., C.H. şi I.I.M.

- constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de grăniţuire încheiat la 23 decembrie 2003 între reclamantă şi pârâţii D.M., D.V., M.N., M.M.A., G.L.V., G.M., P.V.C., P.I., D.M., D.G., G.B.O., G.B.D.I., C.S.A., C.A.M., S.I., S.L., P.V., P.Ş., M.M., N.C.D., N.C., P.C., P.T., P.M.N., C.H. şi I.I.M.;

- obligarea pârâţilor D.M. şi D.V. să îi lase în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de aproximativ 100 mp din terenul situat în Bucureşti, sector 1;

- obligarea pârâţilor M.N. şi M.M.A. să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de aproximativ 150 mp situat în şos. S. compus din următoarele porţiuni de teren: (i) o suprafaţă de aproximativ 40 mp din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral: şi o suprafaţă de aproximativ 60 mp din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor M.N. şi M.M.A. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafață de aproximativ 150 mp, situat în Bucureşti, sector 1, compus din următoarele porţiuni de teren: o suprafaţă de aproximativ 70 mp din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral: şi (ii) o suprafaţă de aproximativ 80 mp din lotul de pentru care a fost atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor G.L.V. şi G.M. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de aproximativ 100 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor P.I. şi P.I. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de aproximativ 100 mp, situat în Bucureşti, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit, nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor D.M. şi D.G. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de aproximativ 150 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor G.B.O. şi G.B.D.I. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de aproximativ 150 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor C.S.A. şi C.A.M. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de aproximativ 150 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral;

- obligarea pârâţilor D.M., D.V., M.N., M.M.A., G.L.V., G.M., P.I., P.I., D.M., D.G., G.B.O., G.B.D.I., C.S.A., C.A.M. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de aproximativ 500 mp, situata în Bucureşti, sector 1, parte din parcela și tarla, teren pentru care a fost atribuit - drum comun;

- obligarea pârâţilor S.I. şi S.L., să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de aproximativ 100 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral;

- constatarea existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra lotului de teren de 65 mp situat în Şos. S., cu nr. cadastral.

- constatarea existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 65 mp cu nr. cadastral în contradictoriu cu pârâtele M.M. şi C.H. asupra terenului de 65 mp cu nr. cadastral în contradictoriu cu pârâţii N.C. şi N.C. şi asupra terenului în suprafaţă de 65 mp cu nr. cadastral.

- rectificarea cărţilor funciare în sensul radierii dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate, cu consecinţa înscrierii dreptului de proprietate asupra loturilor de teren.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arata că este proprietara terenului în suprafaţă de 5.500 mp situat în sector 1 parcela și tarlaua identificată cu nr. cadastral şi înscris în C.F.

După restituirea loturilor de teren din tarla către foştii proprietari, în temeiul Legii nr. 18/1991, titularii dreptului de proprietate asupra loturilor, au constatat că acestea se suprapun pe o suprafaţă de 2500 mp motiv pentru care au încheiat la 23 decembrie 2003 un proces-verbal de grăniţuire care a avut ca efect reamplasarea în spaţiu a parcelelor Deşi părţile au intenţionat să încheie o serie de acte juridice prin transmisiuni reciproce de drepturi reale, să reglementeze suprapunerea constatată între parcele, în realitate, doar prin încheierea Procesului verbal de grăniţuire - neurmată şi de semnarea unor înscrisuri în forma autentică, s-a ajuns la un veritabil transfer de drept de proprietate/posesie de la un proprietar către altul, transfer care a vizat mai multe loturi de teren.

Întrucât prin grăniţuirea parcelelor, în realitate a operat transferul de proprietate/posesie asupra terenurilor aferente, se pretinde că procesul verbal de grăniţuire este nul absolut C.F. art. 67 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998.

De asemenea procesul-verbal de grăniţuire este lovit de nulitate şi ca efect al nerespectării Legii nr. 31/1990 care reglementează procedura prealabilă în cazul încheierii actelor de dispoziţie de către o societate comercială. Pentru încheierea actelor de dispoziţie este necesară Hotărârea A.G.A. procesul verbal fiind încheiat de o persoană care nu a avut mandatul organelor de conducere ale societăţii.

Ulterior încheierii procesului verbal de grăniţuire forma, întinderea şi vecinătăţile terenului aparţinând reclamantei au fost modificate, pârâţii ocupând o parte din loturi. Ca urmare a încheierii procesului verbal de grăniţuire pârâţii pretind un drept de proprietate asupra unor suprafeţe de teren care totalizează cea 1500 mp din proprietatea reclamantei.

În ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 260 mp se arată că acţiunea în realizare nu poate fi promovată întrucât reclamanta este în posesia terenului, iar în ce priveşte rectificarea cărţilor funciare pentru loturile de teren ce fac obiectul procesului verbal de grăniţuire se arată că, în speţă, sunt incidente prev. art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, instanţa urmând a dispune înscrierea dreptului de proprietate, după radierea drepturilor pârâţilor în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 august 1995.

În drept, reclamanta şi-a motivat acţiunea pe disp. art. 494, 480 - 481 şi 1854 C. civ., art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 7/1996.

Pârâţii N.C.D., N.C., P.T. şi P.M.N., M.M. şi C.H. au formulat întâmpinare prin care au solicitat declinarea competenţei materiale în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi, în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea capetelor de cerere II şi 14 şi prescripţia dreptului la acţiune în anularea procesului verbal de grăniţuire.

La rândul lor pârâţii S.I. şi S.L. au formulat întâmpinare solicitând respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere nr. 10 şi respingerea ca neîntemeiate a celorlalte capete de cerere, arătând că procesul verbal de grăniţuire nu reprezintă un act juridic de dispoziţie aşa încât nu trebuie completat cu un alt act, prin acesta nu au avut loc înstrăinări a dreptului de proprietate, menţinându-se suprafeţele din planul parcelar în baza căruia toate părţile au fost puse în posesie. Capetele de cerere având ca obiect revendicare trebuie respins ca inadmisibile având în vedere că proprietarii parcelelor 39 şi 44 au încheiat o tranzacţie cu privire la amplasamentele parcelelor.

Prin cererea precizatoare formulată la 21 mai 2008, reclamanta SC G.H.P.C. SRL. a solicitat obligarea pârâţilor S.I. şi S.L. să îi lase în deplină proprietate şi posesie următoarele suprafeţe de teren: 70 mp din lotul 3 situat în şos. S. cu nr. cadastral; 40 mp nr. cadastral - 80 mp cu nr. cadastral - 100 mp nr. cadastral - 150 mp nr. cadastral - 100 mp nr. cadastral.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor S.I. şi S.L. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele suprafeţe de teren: 40 mp teren, parte din lotul pentru care s-a atribuit nr. cadastral, situată în Bucureşti, teren situat în Bucureşti, sector 1, din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral; Teren în suprafaţa de aproximativ 80 mp, situat în Bucureşti, din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral; suprafaţa de 100 mp teren situată în Bucureşti, sector 1, din lotul de teren pentru care s-a atribuit nr. cadastral (parte din parcela și tarla), în valoare totala de 35.000 lei; o suprafaţă de teren de aproximativ 150 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral (parte din parcela și tarla), în valoare totală de 52.500 lei; o suprafaţă de teren de aproximativ 100 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral: (parte din parcela și tarla), în valoare totala de 35.000 lei;

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâţilor D.M. şi D.V. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie o suprafaţă de aproximativ 60 mp situată în Bucureşti, sector 1, din lotul de teren pentru care a fost atribuit nr. cadastral, în valoare totală de 21.000 lei; obligarea pârâţilor P.I. şi P.I., să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie o suprafaţă de teren de aproximativ 100 mp, situată în Bucureşti, sector 1, reprezentând o parte a lotului de teren pentru care a fost atribuit, în valoare totală de 35.000 lei;

Obligarea pârâţilor C.S.A. şi C.A.M. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele suprafeţe: teren în suprafaţă de aproximativ 150 mp, situat în Bucureşti, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral (parte din parcela), în valoare totală de 52.500 lei; terenul în suprafaţă de aproximativ 150 mp, situat în Bucureşti, reprezentând o parte a lotului pentru care s-a atribuit nr. cadastral, în valoare totala de 52.500 lei;

Obligarea pârâţilor D.M., D.V., M.N., M.M.A., P.I., P.I., D.M., D.G., G.B.O., G.B.D.I., C.S.A., C.A.M., să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de aproximativ 500 mp, situat în Bucureşti, parte din parcelă, teren pentru care a fost atribuit - drum comun, în valoare totală de 175.000 lei.

Pârâţii G.B.O. şi G.B.D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat anularea cererii ca netimbrată, invocând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care semnează acţiunea, prescripţia dreptului la acţiune în ce priveşte capătul 1 de cerere.

Pârâţii M. şi P. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare formulată la 18 iunie 2008, reclamanta a solicitat sistarea lucrărilor de construcţii efectuate de pârâţi pe terenul situat în Bucureşti, sector 1, ce face obiectul acţiunii.

Pârâţii G.B.O. şi G.B.D. au formulat cerere reconvenţională solicitând constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 913,47 mp cu nr. C.F. sector 1, Bucureşti, situat în şos. S. şi rectificarea cărţii funciare. Prin aceeaşi cerere pârâţii au revendicat în contradictoriu cu pârâţii M.M., C.H., N.C., N.C., P.T. şi P.M.N. terenul de 10 mp din terenul proprietatea acestora şi să desfiinţeze gardul ilegal ridicat pe proprietatea pârâţilor reclamanţi.

Pârâţii M.M., C.H., N.C. au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională solicitând respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu ei ca inadmisibil în temeiul art. 119 C. proc. civ.

La termenul din 19 noiembrie 2008 la cererea reclamantei au fost introduşi în cauză moştenitorii legali ai pârâtului P.I., decedat pe parcursul soluţionării cauzei, numiţii I.I.M., P.V.C., care au au formulat întâmpinare invocând prescripţia dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prematurităţii capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărţilor funciare pe motiv că nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se stabilească dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor revendicate.

Prin încheierea de la 15 aprilie 2009 instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a unit cu fondul excepţia de inadmisibilitate a acţiunii precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În dovedirea acţiunii au fost încuviinţate probe cu înscrisuri, interogatoriul societăţii reclamante şi expertize tehnice în specialitatea topografie.

Prin sentinţa civilă nr. 725 din 12 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia de inadmisibilitate a capetelor de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatare nulităţii absolute a procesului verbal de grăniţuire.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a respins acţiunea principală astfel cum a fost formulată şi completată de reclamanta SC G.H.P.C. SRL. și a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi G.B.O. şi G.B.D. fixând termen pentru continuarea judecăţii la 24 mai 2012.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă totală de 260 mp solicitate în contradictoriu cu pârâţii M.M., C.H., N.C.D., N.C., P.T. şi P.M.C. tribunalul a constatat că cererile au caracter subsidiar în raport de capetele de cerere principale, respectiv constatarea nulităţii procesului verbal de grăniţuire şi revendicare. S-a reţinut de asemenea şi faptul că societatea reclamantă nu a formulat un capăt de cerere accesoriu prin care să solicite repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al constatării nulităţii, astfel că şi din acest motiv cererea în constatarea dreptului de proprietate este admisibilă.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii procesului verbal de grăniţuire a fost respinsă având în vedere că motivele invocate vizează nerespectarea unor dispoziţii legale imperative cuprinse în Legea nr. 54/1998 şi Legea nr. 31/1990.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat faptul că, la data de 23 decembrie 2003 între reclamanta SC G.H.P.C. SRL şi pârâţii D.M., M.N., G.L.V., P.I., D.M., G.B.O., C.S.A., S.I. şi P.V., s-a încheiat un proces verbal de grăniţuire a suprafeţelor de teren pe care aceştia le deţin în proprietate în cadrul parcelelor, în şoseaua S.

Prin acest act părţile nu şi-au transmis şi nu au înstrăinat suprafeţe de teren, singurul scop urmărit fiind acela de a stabili limitele de hotar între proprietăţi şi de a preîntâmpina eventuale procese, aspect dovedit și de menţiunile inserate la art. 6 şi 7 din procesul verbal de grăniţuire unde se arată în mod expres intenţia părţilor, respectiv cauza actului juridic. S-a apreciat că, susţinerea potrivit căreia părţile semnatare ale procesului verbal de grăniţuire şi-au asumat obligaţia de a încheia o serie de acte de dispoziţie şi că prin astfel de transmisiuni reciproce de drepturi reale urma a fi reglementate suprapunerile de teren între parcele nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă, astfel că a fost înlăturată.

În conformitate cu art. 584 C. civ. orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa. Prin urmare legiuitorul nu a prevăzut condiţia formei autentice pentru încheierea actului juridic prin care se stabilesc limitele proprietăţilor învecinate.

Referitor la primul motiv de nulitate a procesului verbal de grăniţuire, respectiv lipsa formei autentice a actului, se reţine că în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, în vigoare la data încheierii actului, terenurile situate în intravilan sau în extravilanul localităţilor pot fi înstrăinate prin acte juridice încheiate în formă autentică.

În consecinţă nu s-a putut reţine nulitatea procesului verbal de grăniţuire care reprezintă un act juridic consensual pentru lipsa formei autentice cerute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998.

Nulitatea absolută pentru lipsa formei autentice intervine doar în cazurile expres şi limitativ stabilite de legiuitor, respectiv în cazul actelor juridice translative de proprietate cum sunt contractul de schimb sau vânzarea, atunci când au ca obiect bunuri imobile. Reclamanta nu a dovedit că prin actul juridic a cărui nulitate se invocă au avut loc transferuri de drepturi de proprietate. Această dovadă nu se poate face decât prin act autentic conform dispoziţiilor egale menţionate.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 s-a reţinut, pe de o parte că actul a cărui nulitate se invocă nu intră în categoria actelor juridice de înstrăinare, astfel cum s-a arătat acesta fiind un contract consensual prin care părţile se obligă să respecte limitele proprietăţilor învecinate; pe de altă parte reclamanta este o societate cu răspundere limitată şi nu are acţionari astfel că nu poate invoca încălcarea dispoziţiilor care reglementează administrarea societăţilor pe acţiuni.

În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea unor porţiuni de teren pretins ocupate de către pârâţi se constată că nici unul dintre experţii desemnaţi să efectueze expertizele topografice în cauză nu a putut - identifică astfel de suprafeţe în limitele parcelei 41, tarlaua 178, în care, potrivit contractului de vânzare cumpărare din 1995 este delimitat terenul proprietatea reclamantei; expertul Ionescu Ion identifică o suprapunere de teren în parcela 51, însă această parcelă nu este trecută în procesul verbal de punere în posesie încheiat la eliberarea titlului de proprietate ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare din 1995 astfel că reclamanta nu poate pretinde o încălcare a dreptului său de proprietate.

Prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra unor terenuri aparţinând pârâţilor şi care sunt cuprinse în parcelă. Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a exercitat o posesie utilă în perioada cerută de lege motiv pentru care va fi respins şi acest capăt de cerere.

Capătul de cerere accesoriu, având ca obiect rectificarea, respectiv radierea drepturilor înscrise în cartea funciară în favoarea pârâţilor şi înscrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea reclamantei a fost respins ca neîntemeiat, fiind un capăt de cerere accesoriu cererii în revendicare care urmează soarta cererii principale.

În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect sistarea lucrărilor de construcţie reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că acestea se realizează pe proprietatea sa motiv pentru care a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 15 februarie 2013 a declarat apel reclamanta SC G.H.P.C. SRL, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

La termenul de judecată din 04 aprilie 2013, intimaţii - pârâţi S.I. şi S.L., au formulat cerere privind încuviinţarea dezmembrării suprafeţei de teren aflata în litigiu solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: admiterea cererii, încuviinţarea dezmembrării parţii din terenul proprietatea lor aflat în litigiu, conform Încheierii din 08 aprilie 2008 emisă de O.C.P.I. Bucureşti, sector 1 şi adresei din 03 aprilie 2008 emisa de aceeaşi instituţie, în suprafață de 100 mp, de restul de teren în suprafață de 4.781,94 mp aflat în proprietatea lor şi care nu este afectat de litigiul ce face obiectul prezentei cauze, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii - pârâţi N.C.D. şi N.C., P.T. şi P.M.N., M.M. şi C.H., S.I. şi S.L., G.B.O. şi G.B.D.I., P.V.C., I.I.M. şi P.I. au formulat întâmpinare, prin careau solicitat respingerea, ca nefondat a apelului declarat de apelanta - reclamantă SC G.H.P.C. SRL, menţinerea în totalitate ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 271/A din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilităţii; a respins, ca nefondată, cererea privind încuviinţarea dezmembrării suprafeţei de teren aflată în litigiu, formulată de pârâţii S.I. şi S.L.; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă SC G.H.P.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 725 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 7860/3/2008, a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În pronunțarea acestei soluții, instanșa de apel a constatat că, în esenţă, reclamanta a formulat 2 motive de apel, criticând sentinţa primei instanţe, sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 584 C. civ. şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, sub aspectul nerespectării principiului disponibilităţii, susţinând în esenţă că tribunalul se pronunţă de două ori pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte constatarea nulităţii procesului vernal de grăniţuire şi că omite să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, precum şi aprecierea eronată a probelor. Critica relativă la maniera de interpretare a materialului probator constituie cel de-al doilea motiv de apel, potrivit modului de structurare a apelantei, subsumat acestui motiv fiind formulate şi critici care vizează cele două motive de nulitate a procesului verbal de grăniţuire, fiind reluate susţinerile privind necesitatea respectării formei autentice la încheierea procesului verbal de grăniţuire, care au fost exprimate şi în cadrul primului motiv de apel.

Examinând primul motiv de apel, având în vedere că se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 584 C. civ., precum şi necesitatea respectării formei autentice la încheierea procesului verbal de grăniţuire, instanța de apel analizând conținutul respectivului înscris reține că, motivele pentru care părţile semnatare au recurs la încheierea acestuia rezidă în faptul că parcelele se învecinează în partea de nord a tarlalei și că, din eroare parcelele se suprapuneau pe o suprafaţă de aproximativ de 25.000 mp, aspect constatat ca atare de către Oficiul de cadastru, darși faptul că documentaţia cadastrală aferentă parcelei a fost aprobată de O.C.G.C. Bucureşti şi corespunde planului parcelar al tarlalei anterior menţionate, urmând ca documentaţiile parcelelor să fie refăcute pentru a fi compatibile cu planul parcelar şi pentru a se înlătura orice suprapunere în teren a parcelelor în litigiu. Clauzele acestui proces verbal de grăniţuire, cuprind practic modalitatea de delimitare a respectivelor parcele, prin trasarea exactă a liniei de hotar pe planul anexă procesului verbal cu menţiunea că părţile se declară în final de acord cu amplasarea şi delimitarea proprietăţilor lor, aşa cum rezultă di documentaţia cadastrală a parcelei 39, recepţionată deja de O.C.G.C. Bucureşti, precum şi documentaţiile cadastrale ale parcelelor (în componenţa căreia intră cele 10 loturi), ce urmează a fi refăcute. De asemenea, părţile s-au obligat să efectueze în cel mai scurt timp posibil, Judecătoriei sectorului 1 Biroului de Carte Funciară efectuarea tuturor înscrierilor şi rectificărilor necesare în cărţile funciare ale parcelelor. Relevante sunt, de asemenea, şi dispoziţiile art. 7 din procesul verbal de grăniţuire, prin care părţile califică procesul verbal, atât sub aspectul efectelor cât şi al naturii juridice, stipulându-se că prin perfectarea acestui nu se realizează înstrăinări de terenuri, unicul scop fiind acela de a realiza grăniţuirea proprietăţilor limitrofe, precum şi faptul că procesul verbal de grăniţuire are valoare unei tranzacţii extrajudiciare, menită să preîntâmpine orice eventual litigiu care s-ar putea în legătură cu obiectul procesului verbal.

Prin motivele de apel s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 584 C. civ., care statuează în sensul că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa, cu menţiunea că spezele grăniţuirii se vor suporta în mod egal de titularii fondurilor învecinate.

Având în vedere că grăniţuirea cunoaşte două modalităţi de realizare şi anume pe cale amiabilă sau pe cale judiciară (fiind expuse considerații de ordin teoretic), cu aceleași efecte juridice în ambele ipoteze, instanța de apel reține că grăniţuirea s-a realizat prin înţelegerea părţilor, fără a fi necesară intervenţia organului judiciar. Prin urmare, interpretând, din această perspectivă, procesul verbal de grăniţuire, atât sub aspectul clauzelor cât şi din punct de vedere al naturii juridice a operaţiunilor juridice pe care le constată, ţinând cont de voinţa reală a părţilor, Curtea a apreciat că procesul verbal de grăniţuire nu constituie altceva decât o modalitate convenţională de remediere a unor inadvertenţe, care au ca sursă erori de natură cadastrală (sesizate şi de organele în drept) şi care se concretizau în apariţia unor suprapuneri între loturile de teren aflate în proprietatea părţilor, remediere care a reclamat o reaşezare, respectiv reamplasare a loturilor părţilor semnatare, fără a se aduce atingere suprafeţei a fiecărui lot de teren şi fără a implica transferuri de drepturi reale.

Aşa cum reiese din prevederile art. 7 din procesul verbal de grăniţuire, părţile au calificat acest act juridic, drept o tranzacţie extrajudiciară, care este definită în literatura de specialitate, pornind de la dispoziţiile art. 1704 C. civ., ca fiind un contract prin care părţile pun capăt unui proces început sau preîntâmpină naşterea unui proces, prin concesii reciproce. În doctrină, tranzacţia este caracterizată ca fiind un contract consensual, cu precizarea că cerinţa formei scrise este impusă ad probationem de dispoziţiile art. 1705 C. civ. Tranzacţia poate deveni act solemn doar în situaţia în care presupune înstrăinarea unui bun pentru care a cărei validitate dispoziţiile legii stipulează această formă, cum este situaţia terenurilor, a căror înstrăinare nu se poate realiza, sub sancţiunea nulităţii absolute, decât în formă autentică. O astfel de prevedere conţineau şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 54/1998, în vigoare la data încheierii procesului verbal de grăniţuire, dispoziţii pe care le invocă şi apelanta în susţinerea acestei critici. În lipsa formei autentice, tranzacţia, purtând asupra unui teren intravilan sau extravilan şi perfectată cu neobservarea formei autentice poate valora cel mult un antecontract, din care izvorăşte obligaţia încheierii convenţiei cu respectarea prescripţiilor legale din punct de vedere al formei actului juridic.

Făcând aplicarea în speţă a acestor aspecte teoretice, Curtea de Apel a constatat că procesul verbal de grăniţuire nu se încadrează în această ipoteză, în condiţiile în care prin intermediul său nu se produc transferuri reale imobiliare, care să reclame, drept condiţie de valabilitate, forma autentică, ci părţile semnatare doar au procedat la eliminarea, pe cale amiabilă, a suprapunerilor existente şi constatate ca atare şi de către O.C.G.C. Bucureşti în procesele verbale, ce preced încheierii actului a cărui nulitate se cere a fi constată.

S-a avut în vedere şi situaţia de fapt stabilită în cauză precum şi modalitatea în care s-au succedat faptele care au condus la generarea acestui litigiu, fiind reținute ca relevante relaţiile furnizate de A.N.C.P.I., la data de 23 iulie 2008, prin care sunt evidenţiate cauzele care au determinat cererea reclamantei de rectificare a planului de amplasament pentru lotul de teren pe care îl deţine în proprietate, identificat prin parcela, cu nr. cadastral. Astfel A.N.C.P.I. arată că din verificările efectuate de către această autoritatea la nivelul O.C.P.I. Bucureşti, a rezultat faptul că documentaţiile tehnice aferente imobilelor reprezentate de parcelele au fost rectificate la nivelul anului 2003, în ceea ce priveşte configuraţia, în baza procesului verbal de grăniţuire încheiat la data de 23 august 2003. A.N.C.P.I. relevă faptul că aceste rectificări au fost considerate necesare de reprezentanţii O.C.G.C. Bucureşti şi persoanele autorizate care au întocmit documentaţiile cadastrale aferente parcelelor, potrivit proceselor verbale încheiate la data de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003 şi 25 august 2003, care urmare a constatării unor neconcordanţe între situaţia reală din teren şi planurile de amplasament. Deşi reclamanta apelantă a fost parte în procesul verbal de grăniţuire din data de 23 decembrie 2003, aceasta nu a solicitat rectificarea planului de amplasament al imobilului său, în acelaşi timp cu ceilalţi semnatari ai procesului verbal. Cererea reclamantei având acest obiect a fost depusă la data de 02 08 2007, solicitarea fiind respinsă, datorită suprapunerii cu planurile de amplasament ale imobilelor cu nr cadastrale (care formează parcela). În privinţa parcelei, A.N.C.P.I. punctează faptul că, deşi proprietarul acestui lot nu a fost parte în procesul verbal de grăniţuire din 2003, documentaţia tehnică a imobilului său a fost avizată la nivelul anului 2004, pe o configuraţie ce ţinea cont de poziţia rectificată a planurilor de amplasament ale parcelelor. De asemenea, din aceste relaţii, reiese că documentaţia iniţial avizată de O.C.G.C. Bucureşti pentru parcela 51 a suferit o rectificare la data de 30 martie 2007, motivată de modificarea amplasamentului s-a realizat la cererea proprietarului pentru evitarea suprapunerii cu parcela cu număr cadastral. În ceea ce priveşte recepţionarea documentaţiei aferentei acestei parcele fără număr, se arată că data respectivă, O.C.P.I. nu dispunea de baza tehnică necesară pentru a verifica corectitudinea executării din punct de vedere tehnic a planurilor de amplasament.

În cauză s-au efectuat în faţa primei instanţe două rapoarte de expertiză, ale căror concluzii convergente, sunt în măsură să explice şi să elucideze pe de plin aspectele faptice, ce impuneau a fi lămurite în cauză.

Astfel, potrivit constatărilor şi concluziilor primului raport de expertiză, rezultă că expertul a identificat existenţa unor suprapuneri între parcele în litigiu, învederând atât lipsa unei suprafeţe de teren din totalul suprafeţei pe care o însumează parcelele în litigiu, cât şi problemele generate de apariţia unei parcele cu număr cadastral din 2000, a cărei suprafaţă iniţială a fost de 1.200 mp,pentru ca în documentaţia cadastrală să fie menţionată suprafaţă de 1.258 mp, cu precizarea această parcelă (care nu are atribuit număr de parcelă) u a fost inclusă în planurile de parcelare 1 şi 2 întocmite de Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar. Expertul mai relevă un aspect, care în opinia sa este de natură să accentueze situaţia de suprapunere creată şi anume faptul că, parcela fără număr, introdusă în cel de-al II lea plan parcelar (în condiţiile nu figura în primul plan) are o poziţionare şi formă atipică faţă de celelalte parcele, în sensul că este depărtată faţă de lac şi şosea şi are dimensiunea maximă înspre lac, unde parcelele în litigiu au prevăzută dimensiunea minimă de ieşire la lac, conform amplasării parcelelor în tarla.

De asemenea, expertul învederează faptul că iniţial parcela se învecina la nord direct cu SC P. SA şi nu cu parcela fără număr şi avea suprafaţă de 0,25 ha în planul parcelar, iar în cel de-al doilea plan parcelar, figurează cu suprafaţa de 0,325 ha, pentru care s-a întocmit documentaţia cadastrală şi s-a realizat intabularea cu suprafaţă de 0,075 mp mai mare.

Aşa cum s-a învederat în coraportul de expertiză întocmit de expertul parte N.V. şi cum de altfel s-a susţinut şi prin obiecţiunile formulate de părţi, deşi, primul raport de expertiză clarifică anumite aspecte, nu răspunde obiectivelor fixate de instanţă, nefăcându-se o analiză a amplasamentului fiecărei parcele în parte, potrivit documentelor tehnice aflate la dosarul cauzei, în sensul că nu se realizează poziţionarea acestora conform amplasamentului stabilit în documentele,menţionate în obiectivele expertizei şi anume: planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelelor din tarlaua, planurile anexă proceselor verbale întocmite de O.C.G.C. Bucureşti în cursul anului 2003 şi a procesului verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003. În privinţa cauzei care a generat litigiul de faţă şi expertul parte achiesează la concluziile raportului de expertiză în sensul că mărirea parcelei de la 2.500 mp, în primul plan parcelar mp la 3.250 mp, în cel de-al II-lea plan parcelar şi introducerea unei alte parcele între aceasta şi SC P. SA, în suprafaţă de 1.250 mp, fără a i se atribui număr de parcelă.

Pe cale de consecinţă, prin încheierea din data de 05 mai 2010, tribunalul admiţând obiecţiunile părţilor, a dispus refacerea raportului de expertiză de către un alt expert. Potrivit celui de-al II-lea raport de expertiză, se reţine că punerile în posesie a proprietarilor în tarlaua, s-a realizat în conformitate cu planul parcelar aprobat de O.C.P.I., făcând parte din fiecare documentaţie cadastrală, precum şi faptul că amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile actuale ale loturilor, coincid cu amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile parcelelor din care provin, aşa cum acestea sunt prevăzute în planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003, precum şi în procesul verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003. În privinţa parcelei, ce aparţine reclamantei apelante, s-a constatat de către expert că amplasamentul corespunde cu cel din procesele verbale anterior menţionate, amplasament ce corespunde cu cel din planul parcelar al tarlalei, după care s-a efectuat punerea în posesie. Cu privire la parcelă, s-a învederat prin concluziile raportului de expertiză faptul că amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile actuale ale acesteia nu coincid cu amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile lotului din care provine, aşa cum acestea sunt prevăzute în planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003. Expertul arată că parcela identifică a fost translatată spre sud, suprapunându-se în mare măsură peste parcela 41, a reclamantei, ieşind din configuraţia procesului verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003, avizată de O.N.C.G.C. Bucureşti. De asemenea, se învederează prin concluziile expertului faptul că loturile dezmembrate din parcelă şi-au mărit suprafaţa cu 638 mp. În completare, expertul mai reţine că proprietarul parcelei pus în posesie conform planului parcelar nu respectă acest plan şi odată cu dezmembrarea lotului său de teren în subparcele, a modificat forma terenului şi poziţia acestuia, în baza unui plan care nu este indicat şi fără a ţine seamă de faptul că pe latura de est, există proprietar pus în posesie, astfel că modificarea pe care o face aduce atingere proprietăţii situate la est, adică parcela reclamantei, ajungând cu încălcarea dreptului de proprietate până în perimetrul parcelei.

Cu privire la parcela fără număr, identificată cu nr cadastral, se arată că aceasta nu figura pe planul parcelar, în baza căruia s-a realizat punerea în posesie în temeiul legii fondului funciar, cu precizarea că s-a adoptat în prezent un plan parcelar în care adăugată o parcelă fără număr, situată la vest de parcelă, fără însă a modifica restul planului parcelar, această parcelă fără număr ocupând o suprafaţă semnificativă din parcela 51, ajungând până în perimetrul parcelei şi chiar mai mult, până în perimetrul parcelei.

Părţile au formulat obiecţiuni, care au fost încuviinţate de prima instanţă, expertul menţinându-şi punctul de vedere exprimat iniţial, completându-şi concluziile în sensul că a identificat suprafaţa de teren ocupată de pârâţi din parcelă ce aparţine reclamantei (1.417 mp) şi parcela (23 mp), reînvederând faptul că parcela a fost translatată către sud suprapunându-se în mare măsură peste parcelă, a reclamantei, ieşind din configuraţia procesului verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003, avizată de O.N.C.G.C. Bucureşti, precum şi faptul că loturile dezmembrate din parcelă şi-au mărit suprafaţa cu 638 mp Expertul mai evidenţiază că parcela nou creată, nu a făcut parte din lanul parcelar iniţial( în baza căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor iniţiali, în temeiul legilor reparatorii din materia fondului funciar) şi că ocupă din terenul pârâţilor, titulari au loturilor de teren din parcelă o suprafaţă de 1.112 mp şi din terenul reclamantei, titulara parcelei, o suprafaţă de 152 mp

Analizând comparativ concluziile celor două expertize, trecând peste faptul că primul expert nu a răspuns punctual obiectivelor fixate de instanţă, Curtea a constatat că ambii experţi identifică drept cauză a deficitului de suprafaţă din lotul reclamantei apariţia unei noi parcele (fără număr de parcelă) identificată cu nr cadastral, care nu a figurat pe planul parcelar iniţial, în temeiul căruia s-au făcut punerile în posesie în temeiul legii fondului funciar, care ocupă o porţiune din terenul parcelei, situată la vest parcelă a reclamantei apelante, parcelă 51, care îşi rectifică la nivelul anului 2007 amplasamentul, tocmai pentru a evita suprapunerea cu parcela nou creată şi astfel, translatându-se către sud, se suprapune cu parcela apelantei, în limita suprafeţei stabilite de cel de-al doilea expert, prin răspunsul la obiecţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că susţinerea potrivit căreia concluziile celor două rapoarte sunt concordante este pe deplin fundamentată.

Pe cale de consecinţă, relativ la consecinţele juridice procesului verbal de grăniţuire, în sensul de a stabili dacă implică sau nu transferul drepturilor reale imobiliare, Curtea, servindu-se şi concluziile lucrărilor de specialitate efectuate în faza judecăţii în primă instanţă, anterior expuse pe larg, reţine că rolul, concretizat în rectificarea documentaţiilor cadastrale ale pârâţilor titulari ai parcelelor (cu excepţia reclamantei, motivele reieşind din relaţiile furnizate de A.N.C.P.I.), a fost acela de a realiza o reaşezare a parcelor anterior menţionate, astfel încât amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile să corespundă planului parcelar în temeiul căruia s-a efectuat punerile în posesie a persoanelor îndreptăţite. Această reaşezare s-a realizat practic prin remodelarea liniilor de hotar, fără ca proprietarii parcelor implicate în operaţiunea de grăniţuire să-şi transfere dreptul de proprietate pe anumite suprafeţe de teren. Concluzionând, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 584 C. civ., în condiţiile art. 2 din Legea nr. 54/1998, care reglementa circulaţia juridică a terenurilor, în vigoare la data încheierii procesului verbal de tranzacţie, nu sunt incidente în cauză, pentru motivele anterior detaliate.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că se invocă sancţiunea nulităţii absolute, care potrivit regulilor ce îi conturează regimul juridic, este imprescriptibilă extinctiv, nu poate fi acoperită (cu excepţia cazurilor prevăzute de lege) şi poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes legitim, Curtea de Apel a apreciat corectă soluţia de respingere a acestei excepţii pronunţată de prima instanţă.

De asemenea, s-a reţinut că nu acesta este cadrul procesual în care să se examineze concordanţa, lato sensu, cu dispoziţiile legale a întabulărilor efectuate de pârâţi, în condiţiile nu a fost investită cu un astfel de petit, prima instanţă, verificând prin intermediul probei cu expertiză, administrată în cauză, maniera în care amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile loturilor deţinute de pârâţi respectă actele juridice considerate relevante în cauză: planul parcelar în baza căruia s-au efectuat punerea în posesie, procesele verbale întocmite de în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti în cursul anului 2003 şi care preced încheierea procesului verbal de grăniţuire, precum şi acest ultim proces verbal menţionat, acest aspect fiind necesar a fi clarificat pentru justa soluţionare a cauzei.

În susţinerea primului motiv de apel s-a mai invocat nerespectarea principiului disponibilităţii, justificat, în opinia reclamantei, de faptul că tribunalul se pronunţă de ori asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune dar omite să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în condiţiile în care această excepţiei fusese unită cu fondul.

Cu privire la primul aspect legate de pronunţarea de ori asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanța de apel a reţinut că menţionarea soluţiei de respingere a excepţii şi în dispozitiv, nu numai prin încheierea prin care a fost soluţionată, corespunde exigenţelor de redactare a dispozitivului, în sensul că acesta trebuie să consemneze soluţia supra tuturor excepţiilor procesuale invocate de părţi în cursul procesului, alături de soluţia dată asupra fondului, în măsura în care rezolvarea excepţiilor nu împiedică pronunţarea asupra fondului raportului juridic litigios dedus judecăţii. O situaţie similară se întâlneşte în practică în ipoteza în care, în cursul procesului, la un termen de judecată, se invocă o excepţie procesuală, asupra căreia instanţa se pronunţă pe loc şi continuă soluţionarea cauzei, trecând la discutarea şi încuviinţarea probatoriului. În dispozitivul încheierii de la acel termen va figura şi soluţia dată asupra excepţiei, deşi aceasta se regăseşte şi în practicaua încheierii, în care este consemnat mersul dezbaterilor şi acest lucru u echivalează cu o dublă pronunţare asupra unui incident procedural. Pe cale de consecinţă, curtea a reţinut că nu poate fi vorba de un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii.

În ceea ce priveşte chestiunea nepronunţării asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, s-a avut în vedere că nu se poate identifica interesul formulării unei astfel de critici, în condiţiile în care excepţia nu a fost promovată de reclamantă ci de către părţile adverse, care nu au exercitat calea de atac a apelului. Apelanta invocă nepronunţarea primei instanţe asupra acestei excepţii, deşi soluţia reiese, în mod implicit, dar neechivoc, din soluţia dată asupra fondului litigiului, dar trebuie precizat că, prin menţinerea pârâţilor în proces, este evident că reclamanta nu a suferit nicio vătămare procesuală.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă aprecierea eronată a probelor de către instanţa de fond, instanța de apel a apreciat susținerea ca fiind nefondată, în condiţiile în care tribunalul a administrat un probatoriu complet pe care l-a interpretat în mod corect, reţinând situaţia de fapt în prezenta cauză, în urma examinării coroborative a tuturor probelor din dosar.

În cadrul celui de-a II-lea motiv de apel, se are în vedere faptul că apelantul reia chestiunea formei autentice, pe care ar trebui să o îmbrace procesul verbal de grăniţuire, aspecte analizate deja de instanța de apel.

Subsumat acestui motiv de apel, reclamanta a mai invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului în cauză. Curtea de Apel a înlăturat această susţinere ca nepertinentă, în condiţiile în care părţile au formulat întâmpinări şi concluzii scrise cu privire la chestiunile de fapt şi de drept care au fost puse în discuţie în cauză, inclusiv cu privire la excepţiile invocate în cursul judecăţii, astfel că părţile au avut în concret posibilitatea şi chiar şi-au prezentat punctul de vedere asupra tuturor aspectelor faptice şi juridice în litigiu, prima instanţă manifestându-şi rolul activ în limitele şi în modalităţile permise de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

De asemenea, s-a mai susţinut că în ipoteza în care instanţa considera materialul probator administrat ca insuficient, putea dispune completarea acestuia. Examinând lucrările dosarului de fond din această perspectivă, Curtea a reţinut că mijloacele de probă administrate, constatând în înscrisuri, interogatoriu şi expertize sunt suficiente şi au fost de natură să elucideze complet aspectele de fapt şi, pe cale de consecinţă, pe cele de drept, care s-au ridicat în cauză. Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi precizată, precum şi faţă maniera în care celelalte probe administrate în cauză au clarificat situaţia de fapt şi de drept, încuviinţarea probei testimoniale apare ca fiind vădit inutilă şi nepertinentă. În speţă se pune problema validităţii unui act juridic, care a fost redactat într-un limbaj juridic adecvat, astfel încât voinţa părţilor este reflectată în mod fidel de terminologia folosită, şi nu se pune problema necesităţii administrării de probatorii pe acest aspect. Fiind vorba de un act prin care consemnează înţelegerea părţilor semnatare, privind modalitatea de grăniţuire a parcelelor de teren pe care le deţin, cu implicaţii în ceea ce priveşte documentaţia cadastrală a acestora (înseşi cauza ce a condus părţile la realizarea grăniţuirii pe cale amiabilă fiind, de asemenea, reprezentată de neconcordanţe ale documentaţiei cadastrale cu situaţia din teren), instanța de apel a apreciat că lămurirea situaţiei de fapt din speţă reclama obţinerea de relaţii de la instituţiile competente în domeniu (A.N.C.P.I., O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti), precum şi lămurirea situaţiei actuale a loturilor de teren din proprietatea părţilor litigante, sub aspectul concordanţei cu planurile parcelare şi celelalte acte relevante prin intermediul expertizei realizate de un expert topo-cadastrist. În ceea ce priveşte pretinsa înţelegere verbală a părţilor semnatare ale procesului verbal de grăniţuire, referitoare la încheierea ulterioară de acte juridice translative de proprietate, ce trebuia să aibă drept rezultat rezolvarea suprapunerilor reciproce ale celor 4 parcele, Curtea a reţinut că existenţa acesteia este negată de pârâţi, o astfel de înţelegere nu rezultă din nici un mijloc de probă administrat în cauză, procesul verbal de grăniţuire nu oferă nici un indiciu în acest sens, ba, din contră, exclude varianta susţinută de apelantă, deoarece se consemnează expres în finalul acestuia că s-au stins toate doleanţele părţilor semnatare şi că nu operează transferuri de proprietate între acestea, în condiţiile în care părţile se obligă să întreprindă demersuri pentru rectificarea documentaţiilor lor cadastrale şi să respecte liniile de graniţă astfel cum au fost stabilite.

În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 31/2009, sub aspectul lipsei autorizării prealabile a Adunării Generale a societăţii, Curtea a apreciat ca nefondată această susţinere, în condiţiile în care, din analiza conţinutului procesului verbal de grăniţuire, se constată că actul a fost semnat de către poartă semnătura reprezentantului societăţii şi ştampila acesteia în partea finală, ceea ce atestă faptul că reclamata prin delegatul său şi-a asumat clauzele actului. Curtea a reţinut că, în primul rând, trebuie observat faptul că apelanta îşi invocă propria culpă, susţinând că procesul verbal de grăniţuire a fost semnat de persoana împuternicită, fără respectarea dispoziţiilor legale relative la modalitatea de desemnare a reprezentantului societăţilor comerciale.

Chiar trecând peste acest aspect, Curtea a avut în vedere faptul că reclamanta este o societate comercială cu răspundere limitată, cu asociat unic şi nu o societate pe acţiuni şi că efectele procesului verbal de grăniţuire nu constau în înstrăinări sau dobândiri de drepturi, astfel că nu se pune problema obţinerii prealabilă a aprobării de către A.G.A.. În egală măsură, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta invocă aceste chestiuni, faţă de pârâţi, care sunt terţi în privinţa manierei în care aceasta şi-a asigurat reprezentarea la semnarea procesului verbal de grăniţuire şi nici nu a făcut dovada că aceştia cunoşteau sau, potrivit împrejurărilor, ar fi trebuit să cunoască că nu ar fi existat acordul asociatului unic. Pentru fundamentarea acestei concluzii, în sensul netemeiniciei criticii formulate de reclamantă, s-a avut în vedere şi faptul că grăniţuirea parcelelor deţinute de părţile semnatare nu a implicat renunţări reciproce la drepturi sau efectuarea de prestaţii noi în schimbul renunţării celorlalte părţi la dreptul de proprietate asupra unor porţiuni de teren, ceea ce înseamnă că procesul verbal de grăniţuire nu produce efecte constitutive sau translative de drepturi reale, astfel că împuternicirea acordată de administratorul apelantei este pe deplin eficientă şi suficientă pentru valabilitatea operaţiei juridice din acest punct de vedere.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia de respingere a capetelor de cerere având ca obiect revendicarea unor suprafeţe de teren de la pârâţii titulari ai parcelelor, precum şi constatarea dreptului de proprietate a reclamantei asupra unei porţiuni de teren din parcelă, în contradictoriu cu titularii loturilor dezmembrate din această parcelă, instanța de apel a răspuns deja acestor chestiuni. Examinând concluziile celor două rapoarte de expertiză coroborat cu relaţiile furnizare de A.N.C.P.I., inclusiv documentaţiile cadastrale ale loturilor de teren aflate în proprietatea părţilor, instanța de apel a clarificat toate aspectele de fapt ale cauzei, astfel că nu se impune reluare acestei analize.

S-a apreciat necesara se sublinia faptul că reclamanta, prin motivele de apel, susţine că pârâţii stăpânesc porţiuni din terenul său, în temeiul procesului verbal de grăniţuire (act lovit de nulitate absolută, în concepţia sa), în privinţa proprietarilor parcelelor şi respectiv justificat de faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este anterioară, în privinţa proprietarilor parcelei. Pornind de la faptul că motivele de nulitate invocate de reclamantă au fost găsite de către instanţa de control judiciar ca nefondate, confirmându-se astfel soluţia primei instanţei şi având în vedere şi întreaga analiză, realizată anterior, cu privire la efectele juridice şi consecinţele concrete pe care le-a avut procesul verbal de grăniţuire şi anume stabilirea formei celor 4 parcele, care şi-au conservat cu stricteţe suprafaţa, astfel încât să corespundă planului parcelar în temeiul căruia s-a efectuat punerea în posesie şi să elimine suprapunerile care existau în teren, s-a apreciat că revendicarea suprafeţelor de teren faţă de pârâţii, titulari ai parcelelor este nefondată.

Aşa cum s-a concluzionat de către experţi, cauza pierderilor de teren pe care le-a suferit reclamanta, se datorează modificării amplasamentului şi măririi suprafeţei, aparent fără bază legală, a parcelei, care au generat suprapuneri cu parcela, a reclamantei, la rândul său, translatarea spre sud a parcelei, datorându-se apariţiei parcelei fără număr, care nu figura pe planul parcelar iniţial (care a stat la baza efectuării punerii în posesie în temeiul legislaţiei fondului funciar) şi care a fost introducă fără modificarea corespunzătoare a restului planului parcelei al tarlalei. Pentru stabilirea temeiniciei capetelor de cerere având ca obiect revendicarea, s-a apreciat că sunt edificatoare concluziile expertului în sensul că amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile actuale ale loturilor, coincid cu amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile parcelelor din care provin, aşa cum acestea sunt prevăzute în planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003, precum şi în procesul verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003.

Instanța de apel a subliniat faptul că, nu acestea au fost constatările expertului şi în privinţa parcelei 51, cu privire la care s-a învederat că amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile actuale ale acesteia nu coincid cu amplasamentul, suprafaţa şi vecinătăţile lotului 51 din care provine, aşa cum acestea sunt prevăzute în planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor, ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003. Expertul a mai arătat că parcela identifică cu nr cadastral, a fost translatată spre sud, suprapunându-se în mare măsură peste parcelă, a reclamantei, ieşind din configuraţia procesului verbal de grăniţuire din 23dsecembrie 2003, avizată de O.N.C.G.C. Bucureşti. De asemenea, se învederează prin concluziile expertului faptul că loturile dezmembrate din parcelă şi-au mărit suprafaţa cu 638 mp În completare, expertul mai reţine că proprietarul parcelei pus în posesie conform planului parcelar nu respectă acest plan şi odată cu dezmembrarea lotului său de teren în subparcele, a modificat forma terenului şi poziţia acestuia, în baza unui plan care nu este indicat şi fără a ţine seamă de faptul că pe latura de est, există proprietar pus în posesie, astfel că modificarea pe care o face aduce atingere proprietăţii situate la est, adică parcela a reclamantei, ajungând cu încălcarea dreptului de proprietate până în perimetrul parcelei.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că instanţa de fond a apreciat corect ca fiind nefondate capetele de cerere având ca obiect revendicarea unor suprafeţe de teren.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de apel, reclamanta a criticat cel de-al doilea raport de expertiză,susţinând că este superficial şi că a prezentat denaturat situaţia existentă pe teren. Examinând raportul de expertiză, Curtea de Apel a concluzionat în sensul netemeiniciei acestor critici, având în vedere că expertul a răspuns punctual şi argumentat la fiecare obiectiv stabilit de instanţă, şi-a însoţit lucrarea de planuri de situaţie şi schiţe topografice edificatoare, a analizat amplasamentul şi situaţia actuală a terenurilor părţilor în litigiu prin raportare la toate actele relevante: planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003, precum şi în procesul verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003. Expertul a stabilit cu exactitate amplasamentul, suprafaţa şi forma fiecărui lot de teren, precum şi conformitatea acestuia cu fiecare dintre actele anterior enumerate, identificând şi calculând suprafeţele de suprapunere, unde a fost cazul, explicând totodată şi cauzele care generează o astfel de situaţie. Faţă de analiza amănunţită realizată de expert pentru a răspunde fiecărui obiectiv fixat de instanţă, Curtea a considerat că acesta a înţeles situaţia din teren cât cea din punct de vedere cadastral şi a prezentat aceste aspecte într-un mod fidel, fără să le denatureze.

De asemenea, a răspuns obiecţiunilor formulate, completându-şi concluziile iniţiale şi menţinându-şi totodată opinia exprimată iniţială. Faptul că expertul a păstrat ca reper pentru analiza întreprinsă procesul verbal de grăniţuire nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece acest act a fost recepţionat de către O.C.P.I. Bucureşti( în baza sa s-a realizat rectificarea documentaţiei cadastrale de către pârâţii semnatari ai acestui proces verbal, inclusiv reclamanta intenţiona să facă acest lucru), validitatea sa fost doar contestată pe cale judiciară şi nu şi constată în această manieră, astfel că atâta timp cât acest aspect nu a fost tranşat printr-o hotărâre irevocabilă în sensul anulării, actul respectiv se bucură de prezumţia de validitate. De asemenea, trebuie precizat că expertul nu s-a raportat exclusiv la procesul verbal de grăniţuire ci a avut în vedere, în primul rând planul parcelar al tarlalei cât şi constatările făcute chiar de către O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti în cursul anului 2003, referitoare la neconcordanţele dintre situaţia din teren şi cea cadastrală şi la suprapunerile care au fost generate şi care au condus la reglementarea situaţiei prin perfectarea procesului verbal de grăniţuire.

În egală măsură, instanța de apel a considerat nefondată susţinerea apelantei potrivit căreia expertul nu a ţinut cont de planul parcelar în temeiul căruia s-a efectuat punerea în posesie a proprietarilor, din argumentele aduse în cele ce preced, rezultând în mod indubitabil că, în primul rând expertul s-a raportat la acest plan parcelar, atunci când a examinat corectitudinea amplasamentului, suprafeţei şi vecinătăţilor fiecărui lot de teren aparţinând părţilor în litigiu. În acest sens trebuie avută în vedere anexa 6, ce reprezintă planul de situaţie ce cuprinde imobilele cu forma, poziţia, dimensiunile şi vecinătăţile lor.

De asemenea, s-a apreciat că lucrarea expertului Ion Ionescu este bine argumentată şi fundamentată ştiinţific, riguros redactată, fiind însoţită de schiţe, planuri de situaţie şi planurile parcelare avute în vedere, astfel că nu poate susţine că ar fi rezultatul unei simple aprecieri a expertului. Lămuririle pe care expertul le-a dat asupra situaţiei de fapt au fost pertinente şi au condus la clarificarea acesteia pe deplin, lucrarea sa fiind motivată şi ancorată în materialul probator existent la dosar. Anterior prezentării concluziilor, expertul a învederat succint materialul studiat pentru întocmirea raportului de expertiză şi anume planurile parcelare ale tarlalei, documentaţiile cadastrale întocmite pentru ocupanţii parcelelor în litigiu şi a tuturor documentelor aflate la dosarul cauzei.

Curtea de Apel a apreciat ca nefondată susţinerea apelantei în sensul că soluţia tribunalului este nemotivată sub aspectul că amplasamentul anterior procesului verbal de grăniţuire pe care proprietarii parcelelor, ar fi identic cu cel ulterior acestui proces verbal, deoarece nu apare o astfel de concluzie în considerentele sentinţei apelate şi nici nu avea să apară, în condiţiile în care tribunalul şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză întocmit de expert Ion Ionescu, care arată, în mod clar că, amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile actuale ale loturilor, coincid cu amplasamentul, suprafeţele şi vecinătăţile parcelelor din care provin, aşa cum acestea sunt prevăzute în planul parcelar în temeiul căruia s-a realizat punerea în posesie a proprietarilor parcelor ce intrau în componenţa tarlalei, în procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti la datele de 16 iulie 2003, 31 iulie 2003, 18 august 2003 şi 25 august 2003, precum şi în procesul verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003.

În cadrul motivul al doilea de apel, reclamata a mai invocat nemotivarea sentinţei, critică considerată, de asemenea, ca nefondată, având în vedere că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea de Apel a reţinut că, pentru prima instanţa, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situaţia de fapt şi modul de stabilire a acesteia, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cu consecinţele juridice ce decurg pentru părţi, iar pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa de faţă, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă, deşi a motivat succint soluţia pronunţată a evidenţiat argumentele esenţiale pentru conturarea raţionamentului său, astfel că a tranşat asupra situaţiei de fapt şi de drept din cauză şi că sunt respectate cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 pct .5 C. proc. civ.

S-a mai susţinut că instanţa de fond şi-a baza soluţia dată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fără examineze şi celelalte probe administrate în dosar. Instanța de apel, deşi constată justeţea acestei afirmaţii, a apreciat că nu este de natură să natură să furnizeze un motiv de nelegalitate, în condiţiile în care concluziile expertului au fost elaborate cu luarea în considerare a tuturor probelor relevante existente la dosar şi anume documentaţiile cadastrale ale proprietarilor parcelelor în litigiu, planurile parcelare ale tarlalei, precum şi relaţiile furnizate de A.N.C.P.I., la data de 23 iulie 2008.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că materialul probator administrat la fond a fost suficient şi elocvent pentru clarificarea situaţiei de fapt, astfel că nu a considerat necesară readministrarea probei cu expertiză în faza procesuală a apelului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. dau posibilitatea instanţei de apel să completeze sau să refacă probatoriul de la fond sau să administreze probe noi, în măsura în care acest lucru apare ca fiind necesar pentru justa soluţionare a cauzei. Pentru toate aspectele anterior învederate, Curtea a apreciat că nu s-a impus refacerea probei cu expertiză.

În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unor suprafeţe de teren de 260 mp, s-a reţinut că poziţia reclamantei este oscilantă, în sensul că pe de o parte susţin că această suprafaţă de teren se află în posesia lor, dar figurează în cuprinsă în documentaţia cadastrală a pârâţilor, proprietari ai parcelei şi deci, nu pot formula o acţiunea în revendicare, astfel că justifică un interes pentru reglementarea acestei situaţi pe cale acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Pe de altă parte, din formulare criticilor din apel, reiese că pârâţii ocupă, în prezent, abuziv o suprafaţă de 260 mp din terenul reclamantei prin încălcarea liniei de hotar.

În ipoteza în care pretenţia reclamantei, deşi formulată pe calea acţiunii în constatare se întemeiază pe faptul ocupării concrete a acestei suprafeţe de teren de către pârâţi, Curtea de Apel a constatat existența unei acţiuni clasice în revendicare în cadrul căreia proprietarul neposesor urmăreşte să obţină retrocedarea porţiunii de teren de la posesorul neproprietar, care implică cu necesitatea compararea titlurilor prezentate, operaţiune nerealizabilă în cadrul unei simple acţiuni în constatare. În această situaţie, soluţia care se impune este acea de respingere a acţiunii în constatare.

În situaţia în care suprafaţa de 260 mp nu este ocupată în fapt de către pârâţi, acţiunea în constatare este admisibilă, deoarece obiectul dedus judecăţii este dreptul de proprietate (din această perspectivă, excepţia inadmisibilităţii fiind nefondată, va fi respinsă ca atare), dar, raportându-se la materialul probator administrat, Curtea a constatat că este nefondată. Pornind de la schiţa existentă la fila 32 din dosarul de fond, care relevă suprafaţă de 260 mp, instanța de apel și-a fundamentat soluţia de respingere pe concluziile formulate de expertul I.I., în cadrul răspunsului la obiecţiunile încuviinţate de instanţă, în sensul că parcela identificată, respectiv parcela 51 a fost translatată spre sud, suprapunându-se în mare măsură peste parcela 41, a reclamantei, ieşind din configuraţia procesului verbal de grăniţuire din 23 decembrie 2003, avizată de O.N.C.G.C. Bucureşti, suprafaţa de suprapunere fiind de 1.417,55 mp, potrivit schiţei din anexa A (fila 225 din dosarul de fond, vol. 3). Aşa cum s-a învederat şi în cele ce preced, expertul a ajuns la această concluzie, în urma examinării documentaţiei cadastrale a parcelei 51, alături de planul parcelar al tarlalei şi de celelalte înscrisuri din dosar. S-a reținut că prin acţiunea precizată, reclamanta a solicitat o altă porţiune de teren, despre care reclamanta arată în cererea de chemare în judecată că reprezintă o fâşie de-a lungul limitei de vest a proprietăţii sale, pe care o stăpâneşte în fapt, dar figurează inclusă în documentaţia cadastrală a pârâţilor. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că soluţia de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate este corectă.

În ceea ce priveşte cererea de rectificare a cărţii funciare, faţă de soluţia de respingere a celorlalte capete de cerere, consecinţa inerentă a soluţiei este cea de respingere şi a acestui petit, neexistând premisele legale care să atragă, în prezenta cauză, rectificarea cărţii funciare, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi nici obligarea pârâţilor să sisteze lucrările de construcţii efectuate.

Cu privire la cererea de dezmembrare a unei porţiuni din terenul pârâţilor S.I. şi L., Curtea a reţinut că prin cererea, aşa cum a fost iniţial formulată, s-a cerut dezmembrarea unei suprafeţe de 100 mp, potrivit solicitărilor reclamantei din acţiunea ce constituie obiectul prezentului dosar. Ulterior, pârâţii, pe baza memoriului tehnic întocmit de expertul topo-cadastrist I.D. şi pe baza documentaţiei aferente, petenţii au cerut ca dezmembrarea să se realizeze în limita suprafeţei de 40 mp

Pentru fundamentarea în drept a cererii lor, pârâţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 83 alin (2)² din Ordinul nr. 633/2006, potrivit căruia sunt exceptate de la interdicţia comasării sau dezmembrării a unui imobil, atât timp cât notarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară şi a litigiilor referitoare la imobil nu au fost radiate, situaţiile în care doar o parte din imobil este afectată de litigiu.

Textul de lege reglementează şi modalitatea în care se poate realiza dezmembrarea, în sensul că legiuitorul impune existenţa consimţământului părţilor în litigiu exprimat în formă autentică sau dispoziţia organului judiciar, sub forma unei încheieri de şedinţă, prin care să se dispună acest lucru. De asemenea, legiuitorul arată că, în ipoteza în care se încuviinţează dezmembrarea, se va forma un imobil distinct din partea grevată de litigiu şi unul sau mai multe imobile neafectate de litigiu, ceea ce însemnă că trebuie individualizate foarte precis, din punct de vedere cadastral, partea supusă dezlipirii şi restul terenului, neafectat de litigiu.

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite exigenţele impuse de dispoziţiile legale, în condiţiile în care cele două porţiuni ale imobilului deţinut de pârâţi în proprietate nu au fost riguros identificate, pe schiţele şi planul cadastral depus de petenţi. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că suprafaţa solicitată de reclamantă nu coincide cu cea pentru care, pârâţii, au identificat suprapunere, din perspectiva raţionamentului societăţii reclamante. De altfel, instanța de apel a subliniat și faptul că, potrivit celui de-al II-lea raport de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă, expertul a statuat că loturile de teren deţinute de reclamantă şi de către pârâţi, cu excepţia titularilor, sunt în deplină concordanţă cu planul parcelar, pe baza căruia s-a realizat punerea în posesie, procesele verbale întocmite de O.J.C.G.C. Ilfov şi O.C.G.C. Bucureşti, premergătoare celui din 23 decembrie 2003, precum şi cu acest din urmă proces verbal, sub aspectul amplasamentului, suprafeţei şi vecinătăţilor, astfel, că nu există suprapuneri în momentul de faţă, ele fiind înlăturate prin procesul verbal de grăniţuire.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, fiind respinse excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune și, drept urmare, a fost respins apelul, ca nefundat, precum și cererea de dezmembrare, ca neîntemeiată, luând act că toate părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta-apelantă S.C. SC G.H.P.C. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 3367 din 28 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În pronunțarea acestei soluții, instanţa de recurs a apreciat că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins probatoriul solicitat în apel, deşi împrejurările de fapt nu au fost complet stabilite în baza probelor administrate la prima instanţă, iar criticile din apel, referitoare la nemotivarea de către prima instanţă a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, au fost considerate ca nefondate în temeiul unor argumente neconcludente.

Astfel, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. determină casarea hotărârii recurate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Neobservarea formelor legale la momentul încuviinţării probatoriului de către instanţa de apel constă în greşita aplicare a art. 167 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa poate încuviinţa dovezile, dacă socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii.

Respingerea de către instanţa de apel a probei cu expertiză topo a pricinuit părţii apelante o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei din apel.

Vătămarea constă în aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul că materialul probator administrat în faţa primei instanţe de fond a fost suficient şi elocvent pentru clarificarea situaţiei de fapt.

Deşi chiar în motivare instanţa de apel a arătat că „instanţa de fond şi-a motivat succint soluţia pronunţată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, fără să examineze şi celelalte probe administrate în dosar” şi că „expertul a învederat succint materialul studiat pentru întocmirea raportului de expertiză şi anume planurile parcelare ale tarlalei, documentaţiile cadastrale întocmite pentru ocupanţii parcelelor în litigiu şi a tuturor documentelor aflate la dosarul cauzei”, a considerat totuşi că această probă este suficientă pentru lămurirea situaţiei de fapt.

Verificând raportul de expertiză omologat de instanţă, Înalta Curte a constatat că au fost încuviinţate toate obiectivele solicitate, cât şi completările aduse acestor obiective de către părţi, fără a fi sistematizate şi enumerate în cuprinsul încheierii de şedinţă, iar concluziile raportului de expertiză s-au întemeiat pe o situaţie de fapt descrisă de către expert prin trimiteri la planuri parcelare şi schiţe, fără indicarea în concret a reperelor avute în vedere pentru identificarea, în cadrul parcelelor, a loturilor aflate în proprietatea părţilor, prin suprapunerea cu planurile parcelare.

Descrierea modului de identificare a terenurilor aflate în proprietatea părţilor se realizează în mod generic de către expert, fără a face trimitere la titlurile de proprietate ale părţilor (titluri de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991 sau contracte de vânzare-cumpărare).

Întinderea dreptului de proprietate este cea menţionată în titlurile de proprietate şi în procesele-verbale de punere în posesie eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991, cât şi în contractele de vânzare-cumpărare ulterioare, prin indicarea suprafeţei, vecinătăţilor, formei geometrice şi amplasamentului fiecărei proprietăţi. Procesul-verbal de grăniţuire va fi avut în vedere numai pentru identificarea suprafeţei, vecinătăţilor, formelor geometrice şi amplasamentului actual al fiecărei proprietăţi.

Lipsa unei riguroase individualizări a imobilelor, înainte de a le suprapune peste planul parcelar de la data punerii în posesie, respectiv peste planul parcelar actual, determină imposibilitatea identificării neechivoce a amplasamentului şi limitelor acestor proprietăţi, anterior şi ulterior translatării parcelelor, determinată de intercalarea unei parcele fără număr în planul parcelar iniţial.

Astfel fiind, în absenţa indicării în cuprinsul raportului de expertiză a amplasamentului, suprafeţei, laturilor şi vecinătăţilor proprietăţii fiecărei părţi, nu se poate realiza o corectă individualizare a terenurilor. Ca atare, nu se poate stabili cum au fost afectate proprietăţii părţilor ca urmare a modificării reperelor cadastrale, ulterior translatării parcelare.

Subsecvent identificării terenurilor pe baza titlurilor de proprietate şi a planurilor parcelare omologate de O.C.P.I., trebuie să se determine măsura în care translatarea parcelelor a afectat suprafeţele de teren aflate în proprietatea părţilor. Tot astfel se va stabili dacă grăniţuirea s-a produs sau nu în interiorul limitelor proprietăţilor iniţiale ale părţilor, semnatare ale procesului-verbal de grăniţuire, sau au depăşit aceste limite, prin realizarea unor acte de dispoziţie care să necesite respectarea formei autentice pentru încheierea lor valabilă.

Pentru a se verifica dacă procesul de translatare şi avizarea acestuia de către O.C.P.I., prin aprobarea noului plan parcelar, au determinat modificarea întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, se va avea în vedere, comparativ, poziţionarea proprietăţilor în planul parcelar iniţial, de la momentul punerii în posesie în baza titlurilor de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991 şi în cel ulterior translatării proprietăţilor, determinate de intercalarea unei parcele fără număr în planul parcelar iniţial, şi încheierii procesului-verbal de grăniţuire, ambele planuri urmând a fi conforme cu evidenţele de carte funciară.

Ca atare, clarificarea situaţiei de fapt impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul refacerii raportului de expertiză şi încuviinţarea oricărei probe pe care instanţa o va aprecia pertinentă şi concludentă în scopul stabilirii corecte a situaţiei de fapt.

Întrucât împrejurările de fapt nu au fost complet stabilite în baza probelor administrate, s-a avut în vedere că instanţa de recurs nu poate verifica celelalte aspectele de legalitate invocate în recurs care vizează fondul cauzei.

Totodată, s-a apreciat a fi incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a răspuns într-un mod convingător criticilor referitoare la nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Instanţa de apel a făcut o motivare alternativă asupra admisibilităţii acestui capăt de cerere în raport de persoana care deţine posesia terenului, iar pentru ipoteza în care acţiunea în constatare a fost considerată admisibilă, s-a arătat doar că reclamanta a solicitat o altă porţiune de teren, respectiv o fâşie de-a lungul limitei de vest a proprietăţii sale, pe care o stăpâneşte în fapt, dar care este inclusă în documentaţia cadastrală a pârâţilor.

Asupra aceluiaşi aspect, prima instanţă de fond a menţionat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că reclamanta a exercitat o posesie utilă în perioada cerută de lege pentru terenurile situate în parcela 51 pentru care solicită constatarea dreptului său de proprietate.

Argumentele utilizate de către ambele instanţe de fond pentru a justifica soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei sunt străine de obiectul cauzei, cât timp instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca obiect uzucapiunea, cât şi neconvingătoare, întrucât nu indică temeiurile de fapt şi de drept care sprijină soluţia pronunţată.

Această situaţie echivalează cu nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei şi atrage casarea hotărârii recurate, deoarece instanţa nu a intrat în cercetarea fondului pe acest capăt de cerere.

În rejudecare, cu prilejul refacerii expertizei, vor fi identificate şi suprafeţele de teren asupra cărora se solicită constatarea dreptului de proprietate, urmând ca, eventual prin administrarea şi a altor probe, să stabilească cu exactitate cine exercită posesia asupra acelor suprafeţe de teren.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ocazie cu care s-a statuat a fi avute în vedere şi celelalte aspecte aduse în discuţie în recurs.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 20 ianuarie 2015, sub nr. 7860/3/2008*.

Prin Decizia civilă nr. 135/A din 25 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă SC G.H.P.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 725 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 7860/3/2008 a desfiinţat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat împotriva hotărârii primei instanţe critici privind netemeinicia sentinței apelate, decurgând atât din aplicarea dispoziţiilor legale la o situaţie de fapt eronat stabilită pe baza unor probe insuficiente şi greşit apreciate, nelegalitatea hotărârii ca urmare a încălcării principiului disponibilităţii, dar şi nemotivarea soluţiei date capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate cu privire la o suprafaţă de teren de aproximativ 260 de mp

Curtea a apreciat că, faţă de soluţia ce ar urma să fie pronunţată în ipoteza în care s-ar găsi întemeiate criticile de nelegalitate, de reluare a judecăţii în faţa primei instanţe, este necesar ca acestea să fie analizate cu prioritate susţinerile apelantei sub aspectul nelegalităţii hotărârii.

Astfel, cât priveşte pronunţarea primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate în cuprinsul hotărârii, în condiţiile în care aceeaşi excepţie fusese anterior respinsă prin încheierea de şedinţă de la data de 15 aprilie 2009, s-a observat că aspectul invocat de apelantă nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

S-a reţinut că niciuna dintre dispoziţiile legale procedurale nu interzice o astfel de menţiune, iar reluarea soluţiei date unei excepţii procesuale pe parcursul judecării procesului, dar anterior pronunţării asupra tuturor pretenţiilor părţilor prin hotărârea finală, apare ca fiind o operaţiune ce poate contribui la caracterul riguros şi precis al hotărârii. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care s-a admite că reluarea acestei menţiuni în dispozitivul hotărârii ar avea caracterul unei neregularităţi procedurale, fiind deci rezultatul încălcării unei norme care stabileşte forma ori cuprinsul actului de procedură, instanța de apel a constatat că elementul esenţial în raport de care sancţiunea nulităţii actului de procedură reprezentat de hotărârea primei instanţe, întocmit în modalitatea reclamată de apelantă, poate fi constatată, în condiţiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ., anume vătămarea procesuală suferită de apelantă ca urmare a reluării acestei menţiuni în cuprinsul hotărârii nu există. Apelanta nu a indicat existenţa unui astfel de prejudiciu, în plus fiind evident că acesta nu poate exista raportat la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate promovată chiar de apelanta reclamantă.

Cât priveşte omisiunea primei instanţe de a pronunţa o soluţie asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de o parte dintre pârâţi, Curtea a constatat că, de asemenea, că aceasta are caracterul unei neregularităţi procedurale ce trebuie analizată, sub aspectul sancţiunii acesteia, în cadrul stabilit de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, sub un prim aspect, s-a subliniat faptul că analizarea de către prima instanţă a fondului pretenţiilor reclamantei vizând revendicarea anumitor suprafeţe de teren ce s-ar afla în posesia pârâţilor, pretenţii pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, poate fi interpretată ca având caracterul unei pronunţări implicite asupra acestei excepţii.

Mai mult, trebuie ţinut seama de susţinerile invocat de către pârâţi în justificarea excepţiei invocate, susţineri care în fapt vizau chiar fondul pretenţiilor, precum şi de considerentele pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale, invocată aşa cum s-a arătat numai cât priveşte cererea de revendicare, a fost unită cu fondul cauzei, acestea ţinând, potrivit încheierii de la 15 aprilie 2009, de necesitatea administrării unor probe necesare şi soluţionării fondului litigiului, care priveşte valorificarea unui drept de proprietate, punându-se în discuţie titlurile părţilor litigante şi posesia exercitată asupra terenurilor în litigiu. Or, câtă vreme soluţionarea fondului cererii de revendicare presupunea, pentru motivele comune invocate, şi analiza implicită a excepţiei, trebuie observat că omisiunea privind respingerea excepţiei calităţii procesuale pasive nu a produs o vătămare procesuală apelantei reclamantei. Nu s-ar putea susţine că o astfel de vătămare este reprezentată de respingerea ca neîntemeiată a cererii de revendicare, prejudiciul procesual trebuind să fie rezultatul direct al neregularităţii procesuale reclamate.

Curtea de Apel a constatat, însă, întemeiată critica apelantei reclamante vizând nemotivarea soluţiei prin care instanţa a considerat nefondate pretenţiile reclamantei având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 260 mp S-a susţinut de către reclamantă că trebuie să se constate dreptul său de proprietate pentru anumite suprafeţe de teren, totalizând 260 mp, cu privire la care o parte dintre pârâţi au obţinut numere cadastrale şi şi-au întabulat dreptul de proprietate, o acţiune în revendicare cu privire la aceste suprafeţe nefiind posibilă, câtă vreme această porţiune de teren este în posesia reclamantei.

Cu privire la aceste pretenţii, prima instanţă a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a exercitat o posesie utilă în perioada cerută de lege asupra terenurilor aparţinând pârâţilor, cuprinse în parcela 51, astfel că cererea trebuie respinsă.

Curtea a constatat că asupra modului în care prima instanţă a soluţionat capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, iar instanţa de apel, în primul ciclu procesual a analizat, la rândul său, aceste pretenţii, s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia de casare, că argumentele utilizate de către ambele instanţe de fond pentru a justifica soluţia de respingere a acestui capăt de cerere sunt străine de obiectul cauzei, cât timp instanţa nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect uzucapiunea, cât şi neconvingătoare, întrucât nu indică temeiurile de fapt şi de drept care sprijină soluţia pronunţată.

S-a considerat de către instanţa de recurs că această situaţie echivalează cu nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei şi atrage casarea hotărârii recurate, deoarece instanţa nu a intrat în cercetarea fondului pe acest capăt de cerere.

Dată fiind această concluzie, pe baza referirilor la soluţia primei instanţe, Curtea de Apel a reţinut caracterul temeinic al criticii apelantei potrivit cu care nu se poate reţine că soluţia dată cererii sale de constatare a dreptului de proprietate a primit o motivare corespunzătoare. Aceasta, întrucât, ţinând seama de motivele de fapt şi de drept invocate de apelanta reclamantă în susţinerea acestei cereri, o analiză a sa prin raportare la dispoziţiile ce reglementează uzucapiunea, dispoziţii ce nu au fost invocate ca temei al cererii reclamantei, singura în măsură a stabili cadrul legal în care îşi formulează pretenţiile, este nelegală, aspect reţinut, de altfel şi prin decizia de casare.

S-a reţinut că referirea la neîndeplinirea condiţiilor unei posesii utile nu poate constitui o motivare care să corespundă cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o astfel de omisiune echivalând, chiar potrivit aceleiași decizii de casare, cu necercetarea fondului acestui capăt de cerere.

În acelaşi sens, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica C.E.D.O., implică în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, parag. 80, C.E.D.H. 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, parag. 59). S-a apreciat că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).

În raport de aceste constatări, dar şi pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, caracter ce impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menţionate anterior, în condiţii de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicţie şi aceasta din perspectivă unui drept la judecată concret şi efectiv-dublul grad de jurisdicţie presupunând posibilitatea efectivă pe care o au părţile de a aduce pretenţia lor, sub toate aspectele, în faţa a două judecaţi de fond, în mod succesiv, Curtea de Apel a apreciat că nu poate proceda direct în apel la analiza fondului pretenţiilor cererii reclamantei de constatare a dreptului de proprietate.

De altfel, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data formulării acţiunii, 25 februarie 2008, aplicabile astfel în conformitate cu art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, reglementează expres soluţia rejudecării cauzei de către prima instanţă în situaţia în care procesul s-a soluţionat fără a fi cercetat fondul cauzei.

În aceste condiţii, în raport de considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor legale evocate, apelul reclamantei a fost admis şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei civile apelată și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, impunându-se ca analiza temeiniciei tuturor pretenţiilor reclamantei să se reia în faţa primei instanţe pe baza situaţiei de fapt care va rezulta pe baza probelor ce este necesar a fi administrate potrivit celor reţinute prin decizia de casare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii G.B.D.I. şi G.B.O. şi de pârâţii P.Ş., P.V., S.I. şi S.L., hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate.

1. În recursul declarat, pârâţi G.B.D.I. şi G.B.O. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii au criticat decizia atacată pe motiv că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a fost încălcat dreptului la apărare al părţilor și principiul contradictorialității procesului civil, neregularitate care ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se arată că, la primul termen de judecată acordat în cauză, după casare, respectiv 25 martie 2015, instanţa de apel a pus în discuţia părților cererea formulată de apelanta SC G.H.P.C. SRL prin care aceasta solicita trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. S-a argumentat că asupra cererii ce a fost formulată oral în şedinţa publică, părţile au pus concluzii, toate aceste aspecte fiind reţinute în practicaua hotărârii pronunţate la termenul respectiv. Instanţa de apel deşi a rămas în pronunţare la data de 25 martie 2015 exclusiv asupra cererii prealabile de trimitere a cauzei la Tribunalul Bucureşti, aceasta însă a dispus admiterea apelului declarat de apelanta - reclamanta SC G.H.P.C. SRL şi a desfiinţat decizia civilă apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, fără ca, în prealabil, să acorde părților cuvântul asupra apelului.

Consideră că aceast procedeu a condus la încălcarea principiului contradictorialității procesului civil, precum şi a dreptului la apărare în condiţiile în care părţile nu au avut posibilitatea prevăzută de lege de a-şi expune punctul de vedere asupra apelului, de a combate susţinerile părţii adverse, atât timp cât concluziile părţilor au vizat doar cererea prealabilă a apelantei, mai înainte ca instanţa să acorde părților cuvântul pe probe şi în dezbaterea căii de atac. Apreciază că, încălcarea acestor principii le-a cauzat o gravă vătămare, fiind puşi în situaţia de a pierde procesul fără a-şi putea susţine cauza în faţa instanţei, contrar art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se argumentează de către recurenţi că încălcarea dreptului lor la apărare este cu atât mai evident cu cât, instanţa de apel, admiţând apelului nu s-a pronunţat exclusiv asupra nemotivării soluţiei dată de prima instanţă - Tribunalul Bucureşti - ci a analizat şi alte aspecte de nelegalitate cuprinse în apel, cum ar fi pronunţarea primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate, sau omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de o parte dintre pârâţi, chestiuni fără legătură chiar şi cu cererea prealabilă pusă în discuţie de către apelanta SC G.H.P.C. SRL la termenul de judecata din 25 martie 2015.

Pârâţii au invocat nelegalitatea deciziei recurată și din perspectiva incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susţinerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 3367 din 28 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de către SC G.H.P.C. SRL, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Motivul pentru care instanţa de recurs a luat o astfel de măsura a fost, pe de o parte, acela al respingerii de către instanţa de apel a probatoriului suplimentar solicitat în cauză de către apelantă, iar pe de altă parte, faţă de aspectul nemotivării instanței de apel a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Se argumentează că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cele două hotărâri de fond şi apel, prin prisma recursului formulat în cauză, a dispus casarea hotărârii instanţei de apel şi rejudecarea cauzei de către aceaşi instanţă, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel a dispus nelegal trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Apreciază că această casare, în trepte, respectiv prin filtrul instanţei de apel, este nelegală, deoarece soluţia este inadecvată atât faţă de cele statuate prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi faţă de raţiunile privind buna administrare a justiţiei.

Apreciază că din interpretarea logică şi sistematică a deciziei de casare, rezultă în mod indubitabil că neregularitățile procedurale ivite în fața instanţelor de fond şi apel pot fi îndreptate fără dubiu prin rejudecarea cauzei în apel, instanţa trasând liniile directoare pe care aceasta instanţa trebuia să le urmeze în rejudecarea fondului dreptului dedus judecaţii (administrarea de probe noi, refacerea expertizelor cu identificare clara a aspectelor descrise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Arată că în ipoteza în care instanţa de casare ar fi dorit în mod expres ca şi hotărârea instanţei de fond să fie desfiinţată, ar fi făcut-o în mod expres şi nemijlocit. Recomandarea instanţei de casare pentru instanţa de apel este, însă, clară şi strictă, constând cu precădere în refacerea probelor, ceea ce denotă că nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei putea fi corectată, în rejudecarea pricinii, în apel. Consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa de apel comportându-se ea însăși ca instanţă de casare, deşi potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. trebuia să se conformeze problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare.

2. În recursul declarat, pârâţii P.Ş., P.V., S.I. şi S.L. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre judecare aceleiaşi instanţe, invocând motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenţii au susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Se arată că hotărârea instanţei de rejudecare a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să refacă probele în vederea aflării adevărului. Apreciază că, în măsura în care sintagma „neintrarea în cercetarea fondului" din cuprinsul deciziei de casare, invocată de apelantă şi preluată de instanţa de rejudecare, ar fi avut sensul reglementat de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., era evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casare, ar fi casat hotărârea şi, raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trimis cauza spre rejudecare primei instanţe şi nu instanţei de apel.

În condiţiile în care instanţa de casare avea competenţa de a analiza recursul, iar prin prisma acestuia şi apelul formulat în cuprinsul căruia se susţinea retrimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului, este evident că instanţa de recurs, trimiţând cauza spre rejudecare în apel şi nu în primă instanţă, nu a considerat necesar aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că în măsura în care prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, soluţia instanţei de apel trebuie să fie cea de anulare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Or, în condiţiile în care cauza nu a fost judecată pe fond, cu administrarea în prealabil a probatoriilor solicitate de instanţa de casare, instanţa de rejudecare a încălcat flagrant dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd faptul că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece prima instanţa s-a pronunţat asupra cererii reclamantei de constatare a dreptului de proprietate asupra unei porţiuni de teren de 260 mp din parcela 51, respingând cererea respectivă, ca nefondată.

S-a susţinut de către recurenţi că interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. proc. civ. relevă faptul că legiuitorul a avut în vedere situaţia neintrării în cercetarea fondului, reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., atunci când instanţa a soluţionat cauza pe excepţie şi nu ipoteza în care instanţa ar fi cercetat superficial, print-o motivare succintă, străină de natura pricinii, pretenţiile reclamantului, fără administrarea de probatorii temeinice.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererilor de recurs, ca nefondate, şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca temeinică şi legală întrucât a fost pronunţată cu respectarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând criticile învederate prin cererile de recurs în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile promovate de pârâţi, urmând a răspunde prin considerente unice, motivelor comune de recurs care vor fi analizate grupat, după cum urmează:

Printr-un prim motiv de recurs înscris în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâții G.B.D.I. şi G.B.O. invocă nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare și al contradictorialității procesului civil. Aceștia au susținut că la termenul la care cauza a rămas în pronunțare, instanța de apel a pus în discuție doar cererea prealabilă a reclamantei de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a acorda cuvântul părților pe apelul formulat în cauză. S-a apreciat că hotărârea instanței de apel prin care s-a pronunțat astfel asupra apelului reclamantei este nelegală și se impune anularea acesteia în raport de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica formulată nu este întemeiată.

Din examinarea hotărârii recurate reiese faptul că instanța de apel a pus în discuția contradictorie a părților cererea apelantei reclamante privind trimiterea cauzei spre rejudecare, raportat la critica invederată prin cererea de apel care viza nemotivarea sentinței primei instanțe în ce privește cererea de constatare a dreptului de proprietate a reclamantei și dezlegarea dată cauzei de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 3367 din 28 noiembrie 2014.

În practicaua deciziei recurate sunt consemnate susținerile reprezentantul apelantei prin care a solicitat să fie admisă critica referitoare la nulitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, pentru nemotivarea respectivului capăt de cerere, fiind totodată consemnate și concluziile reprezentanților intimaților, inclusiv a apărătorului intimaților pârâţi G.B.D.I. şi G.B.O., care și-au exprimat punctele de vedere aupra cereii de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, aceștia opinând că o eventuală nemotivare a hotărârii nu echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei și că nu sunt îndeplinite condițiile art. 297 C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, nu se poate susține cu temei legal că cererea reclamantei apelante prin care a solicitat să fie admisă critica refritoare la nulitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, pentru nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate a reclamantei nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților și că, astfel, s-ar fi încălcat dreptul la apărare al recurenților G.B.D.I. şi G.B.O. În atare condiții, exprimându-și poziția procesuală în condiții de contradictorialitate asupra motivului de nelegalitate invocat de apelant la termenul la care au avut loc dezbaterile, nu se poate reține că recurenții ar fi suferit vreo vătămare în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., context în care nulitatea deciziei invocată de aceștia nu poate fi reținută

Relativ la critica recurenților potrivit căreia instanța de apel nu ar fi acordat cuvântul asupra apelului reclamantei, ci doar asupra cererii acestuia de trimitere a cuzei spre rejudecare, susținerea se vădește a fi neîntemeiată doarece instanța a acordat cuvântul părților asupra obiectului investirii sale, respectiv pe apelul declarat de reclamantă.

Plecând de la considerațiile de ordin teoretic potrivit cărora obiectul apelului este reprezentat de hotărârea pronunțată în primă instanță, în mod corect instanța de rejudecare s-a pronunțat asupra apelul declarat de reclamantă. În condițiile în care instanța a apreciat prioritar a fi întemeiat motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea de către prima instanță a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei și, în raport de dezlegările date prin decizia de casare, soluția procedurală pronunțată în cauză se vădește a fi în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dispunându-se corect anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, atât timp cât fusese stabilit că instanța nu a cercetat în fond capătul de cerere respectiv.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâții G.B.D.I. şi G.B.O. au invocat nelegalitatea deiziei recurate și din perspectiva încălcării dreptului lor la apărare deoarece instanța de apel, admitând apelul reclamantei nu s-a pronunțat exclusiv pe critica referitoare la nemotivarea soluției dată de prima instanță, ci a analizat și alte aspecte de nelegalitate cuprinse în apel (excepția prescripției dreptului la acțiune în nulitate, nepronunțarea pe excepția lipsei calității procesuale pasive), chestiuni fără legătură cu cererea prealabilă pusă în discuție de apelantă la termenul de judecată din 25 octombrie 2015.

Deși susținerile recurenților sunt corecte, acestea nu pot conduce la reformarea deciziei recurate, drept pentru care critica va fi înlăturată ca fiind neîntemeiată.

În curinsul cererii de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 725 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta a invocat, printre altele, ca motiv de nelegalitate a hotărârii instanței de fond împrejurarea că instanța s-a pronunțat, prin dispozitivul sentinței, asupra respingerii excepției prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a procesului verbal de grănițuire, deși excepția respectivă fusese respinsă deja prin încheierea de ședință din 08 aprilie 2009. De asemenea, printr-un alt motiv de apel, reclamanta a invocat omisiunea pronunțării instanței de fond asupra excepției procesuale pasive a pârâților, deși această excepție fusese unită cu fondul pentru soluționarea acesteia, după administrarea probatoriului încuviințat.

Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat necesar a analiza cu prioritate susținerile apelantei care vizau aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate întrucât în ipoteza temeiniciei respectivelor criticile de nelegalitate, soluția ce se impunea a fi pronunțată era cea de reluare a judecății în primă instanță.

Astfel, analizând critica referitoare pronunţarea primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate în cuprinsul hotărârii, în condiţiile în care aceeaşi excepţie fusese anterior respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 15 aprilie 2009, instanța de apel a reținut că aspectul invocat de apelantă nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Instanța de apel a subliniat că și în ipoteza în care s-ar admite că reluarea acestei menţiuni în dispozitivul hotărârii ar avea caracterul unei neregularităţi procedurale, elementul esenţial în raport de care sancţiunea nulităţii actului de procedură reprezentat de hotărârea primei instanţe, poate fi constatată, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu există. Vătămarea procesuală suferită de apelantă ca urmare a reluării acestei menţiuni în cuprinsul hotărârii nu există raportat la soluţia, de respingere, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate promovată chiar de apelanta reclamantă.

Referitor la critica care privește omisiunea primei instanţe de a pronunţa o soluţie asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de o parte dintre pârâţi, instanța de apel a apreciat că o atare omisiune are caracterul unei neregularităţi procedurale ce trebuie analizată în cadrul stabilit de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că respingerea pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate, relativ la revendicarea anumitor suprafeţe de teren poate fi interpretată ca având caracterul unei pronunţări implicite asupra acestei excepţii. Instanța de apel a subliniat și faptul că din moment ce excepția a fost unită cu fondul, iar soluţionarea fondului cererii de revendicare presupunea şi analiza implicită a excepţiei, rezultă că omisiunea privind respingerea excepţiei calităţii procesuale pasive nu a produs o vătămare procesuală apelantei reclamantei care trebuie să fie rezultatul direct al neregularităţii procesuale reclamate.

Neregularitatea procedurală evocată de recurenți sub aspectul încălcării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare în contextul analizei realizată de instanța de apel, trebuie examinătă, sub aspectul sancțiunii pe care o reclamă, tot din perspectiva dispozițiilor înscrise în art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora actele de procedură îndeplinite cu neobsevarea formelor legale vor fi declarate nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Or, soluția instanței de apel în sensul respingerii respectivelor critici de nelegalitate nu a generat nici o vătămare procesuală recurenților în sensul normei procedurale evocate, fiind favorabilă acestora. În acest context, recurenții nu au interes să invoce încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare decurgând din nepunerea în discuția părților a criticilor respective, deoarece acestea fiind respinse, recurenții nu au suferit nicio vătămare directă a neregularității procesuale reclamate de natură să atragă sancțiunea anulării hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare în raport cu care motivul de recurs va fi înlăturat deoarece nu este întemeiat.

Un alt motiv comun de recurs, înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat atât de pârâţii G.B.D.I. şi G.B.O., cât și de pârâţii P.Ş., P.V., S.I. şi S.L. vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate, recurenții au susținut, în esență, că prin Decizia de casare nr. 3367 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru refacerea probelor, dar și pentru un alt motiv de casare reținut, respectiv acela că instanța de apel nu a motivat criticile referitoare la nemotivarea primei instanțe asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei. Recurenții au invocat că, de vreme ce instanța de casare a analizat recursul, iar prin prisma acestuia și apelul formulat, și a pronunțat soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare în apel, în rejudecare, instanța nu avea posibilitatea să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe pentru nemotivare. S-a suaținut că soluția astfel pronunțată este nelegală față de statuările deciziei de casare și, întrucât cauza nu a fost judecată în fond, cu administrarea probatoriilor solicitate de instața de casare, instanța de apel a încălcat flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu sunt întemeiate, deoarece instanța de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a ţinut seama, în rejudecarea cauzei, de caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemei de drept și îndrumările instanţei de recurs, procedând judicios la soluţionarea apelului reclamantei care viza motive de nelegalitate și de netemeinicie a hotărârii atacate.

Argumentația pentru care instanța de recurs, prin Decizia de casare nr. 3367 din 28 noiembrie 2014, pronunțată în ciclul procesual anterior al prezentului dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel a fost acela al reținerii ca fiind fondate două motive de nelegalitate, respectiv cele înscrise în art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Astfel, sub aspectul incidenței cazului de casare înscris în pct 5 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut, în esență, împrejurarea că instanță de apel a respins probatoriul solicitat în apel, deși împrejurările de fapt nu au fost complet stabilite în baza probatoriilor administrate la prima instanță, fiind însă reținut și motivul de recurs înscris în pct 7 al aceluiași articol motivat de faptul că instanța de apel nu a răspuns într-un mod convingător criticilor referitoare la nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei. Sub aspectul incidenței acestui ultim motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel a efectuat o motivare alternativă asupra admisibilității acestui capăt de cerere, iar în ipoteza admisibilității acțiunii în constatare s-a arătat doar că reclamanta a solicitat o altă porțiune de teren, inclusă în documentația cadastrală a pârâților. În privința aceluiași aspect, prin decizia de casare se arată că, prima instanță de fond a reținut din probele administrate că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă pentru terenurile pentru care solicită constatarea dreptului său de proprietate și concluzionează că argumentele ambelor instanțe de fond în justificarea soluției de respingere a capătului de cerere respectiv sunt străine de obiectul cauzei și neconvingătoare întrucât nu indică temeiurile de fapt și drept care sprijină soluția, situație care echivalează cu nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate și atrage casarea hotărârii recurate deoarece instanța nu a intrat în cercetarea fondului pe acest capăt de cerere.

Contrar celor susţinute de pârâți, nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanţei de apel care, în rejudecare (în contextul dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii, din primul ciclu procesual) a procedat corect la verificarea prioritară a criticilor de nelegalitate, în raport cu cele de netemeinicie invocate de reclamantă prin cererea sa de apel.

În contextul analizării criticilor apelantei relativ la nemotivarea soluției primei instanțe prin care a fost respinsă cererea sa privind constatarea dreptului de proprietate, instanța de rejudecare - apreciind întemeiat motivul de apel examinat - a dat corect eficiență deciziei de casare care a statuat, cu valoare obligatorie, că soluția primei instanțe este nemotivată în privința acestui capăt de cerere, situație care echivalează cu necercetarea fondului acestor pretenții ale reclamantei și a dispus, ca urmare a admiterii apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că instanța de apel, în mod prioritar, a analizat susținerile apelantei sub aspectul nelegalității hotărârii și a găsit întemeiată critica acesteia referitoare la nemotivarea soluției prin care prima instanță a respins pretențiile reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, nu înseamnă că, în rejudecare, instanța nu a respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare în sensul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Dimpotrivă, instanța de apel, în pronunțarea soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, a avut în vedere considerentele deciziei de casare potrivit cărora argumentele utilizate de către ambele instanţe de fond pentru a justifica soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei sunt străine de obiectul cauzei, cât timp instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca obiect uzucapiunea, dar şi neconvingătoare, întrucât nu indică temeiurile de fapt şi de drept care sprijină soluţia pronunţată, situaţie care echivalează cu nemotivarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei şi atrage casarea hotărârii recurate, deoarece instanţa nu a intrat în cercetarea fondului capătului de cerere respectiv.

Prin urmare, cum rejudecarea cauzei s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nu pot fi reținute condițiile pentru a atrage încidența morivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Tot printr-o critica comună, pârâții au susținut nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât legiuitorul a avut în vedere că sintagma „necercetarea fondului” din cuprinsul textului legal vizează doar ipoteza în care instanța a soluționat cauza pe excepție, nu și situația în care instanţa ar fi cercetat superficial, print-o motivare succintă, străină de natura pricinii, pretenţiile reclamantului, fără administrarea de probatorii temeinice.

Critica formulată este neîntemeiată și nu atrage incidența motivului de casare invocat.

Este adevărat că situațiile tipice circumscrise motivului privind soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului includ acelea în care instanța a lăsat nesoluționat un capăt de cerere sau atunci, cum corect susțin recurenții, instanța soluționează acțiunea pe baza unei excepții peremtorii, cum ar fi, de pildă, respingerea greșită a acțiunii pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală sau de interes, ca prematur formulată, ca inadmisibilă ori ca prescrisă, se admite greșit excepția autorității de licru judecat. Cu toate acestea, potrivit doctinei și practicii judiciare constante, soluția trimiterii cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului se impune și în ipoteza în care instanța de fond, deși se pronunță pe fondul dreptului, nu motivează hotărârea adoptată în tot sau în privința anumitor capete de cerere, soluția astfel cuprinsă în dispozitiv fiind pur formală, în lipsa unei motivări care să o susțină. Or, așa cum s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, în cuprinsul deciziei de casare din primul ciclu procesual, motivarea străină și neconvingătoare a primei instanțe în sprijinul soluției de respingere a pretențiilor reclamantului privind constatarea dreptului de proprietate echivalează cu necercetarea fondului în privința respectivului capăt de cerere. În acest context, instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor înscrise în art. 297 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce nemotivarea soluției primei instanțe echivalează cu necercetarea fondului cererii, împrejurare care împiedică exercitarea controlului judiciar și pune instanța de control în imposibilitate de a analiza justețea soluției adoptate în întregul ei.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenții P.Ş., P.V., S.I. şi S.L. au arătat că exemplele din jurisprudența C.E.D.O. aduse în sprijinul soluției pronunțate de instanța de apel nu au legătură cu sintagma „neintrare în cercetarea fodului”, ceea ce în opinia acestora constituie o motivare străină de natura pricinii conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită deoarece, făra a relua argumentele deja expuse, și aspectul relativ la nemotivarea hotărârii primei instanțe datorată motivelor străine de natura pricinii echivalează cu o necercetare a fondului cererii, iar argumentația soluției instanței de apel prin trimiterea la art. 6 din Convenția europeană, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența C.E.D.O., este corectă.

Justificarea soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului cererii în constatare a dreptului de proprietate și din perspectiva analizării exigențelor dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, care include atât dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, cât și dreptul acestora ca obsevațiile formulate să le fie în mod real și efectiv examinate de către instanţa sesizată, se înscrie în exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivele de recurs invocate înscris în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidentă în cauză, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile declarate de pârâţii G.B.D.I. şi G.B.O. şi de pârâţii P.Ş., P.V., S.I. şi S.L. împotriva Deciziei nr. 135/A din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-reclamantă SC G.H.P.C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în prezenta cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a dispune respingerea acesteia, ca nefondată, întrucât nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii G.B.D.I. şi G.B.O. şi de pârâţii P.Ş., P.V., S.I. şi S.L. împotriva Deciziei nr. 135/A din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă SC G.H.P.C. SRL, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 876/2015. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2081/2015. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 2107/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 144/2015. Civil. Acţiune în anulare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 920/2015. Civil. Constatare nulitate act. Recurs ICCJ. Decizia nr. 876/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2081/2015. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond ICCJ. Decizia nr. 2086/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1828/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1957/2015. Civil