ICCJ. Decizia nr. 2086/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2086/2015
Dosar nr. 9509/3/2014
Şedinţa publică din 7 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, sub nr. 279/110/2014, reclamanta C.M. a solicitat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Compania Naţională a Imprimeriilor "C." SA, SC A.T.SRL şi SC B.I.C. SRL. să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2003 la BNP O.I., pentru suprafaţa de teren aflată în litigiu (respectiv 674 mp), nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 octombrie 2006 la BNP L. şi D., pentru aceeaşi suprafaţă şi nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie 2007 la BNP L. şi D., pentru aceeaşi suprafaţă.
La data de 2 aprilie 2013, reclamanta şi-a modificat primul capăt de cerere în sensul că pârât este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate.
Prin Sentinţa nr. 1241 din 6 septembrie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepţia inadmisibilităţii; a admis excepţia lipsei de interes; a respins primul capăt de cerere al acţiunii; a disjuns celelalte capete de cerere dispunând formarea unui nou dosar, care a primit nr. 4425/110/2013.
În cadrul acestui din urmă dosar, la termenul din 18 octombrie 2013, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând instanţei următoarele:
- soluţionarea pe fond a notificării nr. 244/2001 şi obligarea pârâtei C.C. SA la emiterea deciziei/dispoziţiei motivare cu privire la această notificare în sensul restituirii în natură a suprafeţei de 1014 mp, ce face obiectul ilegitim.
- în subsidiar, în situaţia constatării lipsei calităţii procesual pasive a C.C. SA, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză judiciar depus al dosarul cauzei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1232 mp teren intravilan situat în Bacău. Primarul Municipiului Bacău a emis Dispoziţia nr. 2390 din 20 decembrie 2011, prin care i-a restituit în natură 283,75 mp, iar pentru restul de 674 mp, prin adresa din 18 ianuarie 2012 s-a dispus trimiterea notificării către C.C. SA, cealaltă deţinătoare a imobilului notificat.
Notificarea a fost trimisă împreună cu actele doveditoare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data recepţionării de către C.C. SA fiind la 30 ianuarie 2012. Cu toate acestea, la data formulării completării la acţiune, termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost depăşit. În acest context, devine aplicabilă decizia XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Pentru capătul de cerere subsidiar, reclamanta a arătat că, raportat la obiectul şi temeiul pretenţiilor formulate, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligaţiei de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii întrucât este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncţionarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent datorate în baza Legii nr. 10/2001. Aceiaşi concluzie se desprinde prin interpretarea per a contrarie a Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a mai arătat că, în urma completării acţiunii, capetele de cerere care se referă la constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat constituie capetele cererii principale, iar cele ce fac obiceiul cererii completatoare, sunt cereri accesorii, întrucât stabilirea calităţii procesuale pasive a unităţii deţinătoare depinde de soluţia dată cererii în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9, 10, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, Constituţia României art. 20, 21 şi 44, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 7 noiembrie 2013, reclamanta a depus precizări, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, faţă de considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de faptul că unitatea deţinătoare care are obligaţia de a soluţia notificarea, are sediul în Bucureşti.
La termenul din 10 ianuarie 2014, motivat de faptul că prin cererea completatoare s-a formulat un capăt de cerere distinct de cele iniţiale, că s-a invocat excepţia teritorială exclusivă în soluţionarea acestui capăt de cerere şi că între capetele de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi capătul de cerere ce vizează soluţionarea notificării pe fond nu există un raport de accesorialitate, Tribunalul Bacău a dispus disjungerea completării la acţiune şi formarea unui nou dosar, ce a fost înregistrat sub nr. 4425/110/2013.
În cadrul acestui ultim dosar, la termenul din 7 februarie 2014, reclamanta a depus o cerere de suspendare a judecăţii şi a arătat că renunţă la excepţia necompetenţei teritoriale invocată anterior.
Instanţa, constatând că excepţia necompetenţei a fost invocată şi de Statul Român şi că aceasta este o excepţie de ordine publică ce poate fi invocată şi din oficiu, a pus-o în discuţie la acelaşi termen, considerând că soluţionarea acesteia este prioritară soluţionării cererii de suspendare a cauzei.
Prin Sentinţa nr. 166 din 7 februarie 2014 pronunţată în Dosar nr. 279/110/2014, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că obiceiul prezentei cauze este constituit de cererea completatoare formulată de reclamantă în Dosarul nr. 4425/110/2013, prin care aceasta a solicitat soluţionarea pe fond a notificării nr. 244/2001 şi, în subsidiar, obligarea statului la despăgubiri.
S-a reţinut, potrivit Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, instanţa competentă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, este competentă să soluţioneze şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Prin urmare, din punct de vedere teritorial, sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea deţinătoare, în speţă, C.C. SA, ce are sediul în Bucureşti, sens în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine acestei instanţe.
Prin Sentinţa nr. 695 din 28 mai 2015 pronunţată în Dosar nr. 9509/3/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, a constatat ivit conflictul negativ şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că în cauza de faţă cererea cu care a fost sesizată instanţa de judecată, respectiv, cererea completatoare formulată de reclamantă pe rolul Tribunalului Bacău, are cerere accesoriu faţă de celelalte capete de cerere cu care fusese învestit acest din urmă tribunal.
În justificarea soluţiei s-a reţinut că cererea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării nr. x/2001 formulate de reclamantă cu privire la imobilul situat în Bacău, nu poate fi soluţionată decât după soluţionarea cererilor referitoare la nulitatea contractelor de vânzare încheiate cu privire la acelaşi imobil. Că rezolvarea capătului de cerere având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării nr. x/2001 depinde indisolubil de soluţia care se va da în privinţa capetelor principale de cerere rezultă în mod fără echivoc, deoarece dacă cererea privind declararea nulităţii este respinsă, atunci se va respinge şi cererea privind soluţionarea notificării, în sensul restituirii în natură, urmând a se analiza temeinicia cererii subsidiare, iar în cazul admiterii cererii de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare se va putea analiza în ce măsură sunt întrunite condiţiile legii speciale pentru restituirea în natură.
Prin urmare, existând acest raport de accesorialitate între cererile care formează obiectul prezentei cauze şi cele care au rămas pe rolul Tribunalului Bacău în Dosarul nr. 4425/110/2013, acest tribunal nu avea posibilitatea declinării de competenţă în urma disjungerii cererilor accesorii, deoarece prorogarea legală de competenţă care operează cu privire la cererile accesorii îşi produce efectele şi în cazul disjungerii cererii accesorii. Într-un atare caz, se poate analiza în ce măsura este util să se dispună măsura suspendării judecăţii cererii accesorii, însă în niciun caz prin disjungere cererea accesorie nu devine cerere principală, chiar dacă ea ar fi putut fi formulată astfel de reclamant. În această privinţă, rolul voinţei reclamantului este determinant, criteriul procedural al căii urmate de reclamant fiind şi criteriul principal de diferenţiere între cererile principale, incidentale şi accesorii, criteriu strict de ordin procedural care obligă instanţa să acorde prevalentă voinţei reclamantului în privinţa căii alese pentru formularea cererii sale.
În speţă, întrucât reclamanta alesese să formuleze cererea sa având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării pe calea unei cereri accesorii, instanţa sesizată cu această cerere nu avea posibilitatea de a mai declina competenţa în privinţa acesteia, chiar dacă în cazul în care ar fi fost formulată pe cale principală, cererea ar fi fost de competenţa altei instanţe. Şi aceasta, aşa cum s-a arătat mai sus, nici chiar după disjungerea cererii accesorii.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 17 C. proc. civ. "Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală".
Dispoziţiile legale anterior citate stabilesc expres prorogarea legală de competenţă asupra cererilor accesorii sau incidentale, care se află într-o legătură de dependenţă faţă de cererea principală conform principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului), ceea ce înseamnă că instanţa învestită cu cererea principală şi competentă a o soluţiona îşi va păstra această competenţă, de a soluţiona cererea incidentală/accesorie aferentă, chiar şi după disjungere.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. şi a califica o cerere ca fiind accesorie ori incidentală este necesară existenţa unui raport de dependenţă între pretenţia principală şi solicitările ulterioare, ipoteză care însă nu se regăseşte însă în cauza de faţă.
În speţă, Tribunalul Bacău a fost învestit cu mai multe capete de cerere, şi anume; să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2003 la BNP O.I., pentru suprafaţa de teren aflată în litigiu (respectiv 674 mp); să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 octombrie 2006 la BNP L. şi D., pentru aceeaşi suprafaţă; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie 2007 la BNP L. şi D., pentru aceeaşi suprafaţă; să fie soluţionată pe fond notificarea nr. 244/2001 şi să fie obligată pârâta C.C. SA la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate în sensul restituirii în natură a suprafeţei de 1014 mp; în subsidiar, în situaţia constatării lipsei calităţii procesuale pasive a C.C. SA, să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză judiciar depus la dosarul cauzei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Ultimele două capete de cerere, respectiv, soluţionarea pe fond a notificării nr. 244/2001 şi în subsidiar, obligarea statului la despăgubiri, au fost formulate printr-o solicitare distinctă, respectiv, prin completarea la acţiune din data de 18 octombrie 2013, obiect al prezentei cauze.
Chiar dacă aparent această completare ar avea caracter accesoriu faţă de cererea principală, în realitate, se constată că cele două solicitări apar ca cereri distincte, de sine stătătoare, fără a se afla într-un raport de dependenţă ori de subordonare una faţă de cealaltă, pentru a justifica incidenţa art. 17 C. proc. civ.
Faptul că modalitatea de acordare a despăgubirilor (în natură sau prin echivalent) depinde de constatarea valabilităţii/nevalabilităţii contractelor de înstrăinare nu înseamnă că cererea de soluţionare a notificării are caracter accesoriu, deoarece atât temeiul juridic al celor două cereri cât şi cadrul procesual în care se desfăşoară sunt diferite.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competenţa de soluţionarea a contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv aparţine secţiei civile a tribunalului în circumscripţia căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare şi se judecă în contradictoriu cu emitentul actului contestat.
Prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 s-a stabilit că aceeaşi competenţă este valabilă şi în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde părţii interesate la notificare în termenul prevăzut de lege, cum este şi cazul în speţă.
Spre deosebire de asemenea contestaţii, cererile în nulitatea contractelor presupun un alt cadru procesual, în care să fie atrase părţile actului a cărui nulitate se pretinde.
Împrejurarea că natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate cu ocazia judecării contestaţiei poate fi influenţată de soluţia dată în cererea vizând nulitatea nu transformă cererea într-una cu caracter accesoriu. În realitate, ceea ce se află în raport de accesorialitate este dreptul subiectiv valorificat prin intermediul celor două căi procedurale, iar nu cele două acţiuni deduse judecăţii, rezolvarea acestui raport de accesorialitate putându-se realiza prin măsura de suspendare a judecăţii, iar nu prin prorogarea de competenţă.
Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o competenţă teritorială specială, exclusivă şi de ordine publică de la care nu se poate deroga.
Pretenţiile deduse judecaţii prin cererea completatoare se circumscriu acestui text de lege, impunând o abordare de soluţionare distinctă şi de sine stătătoare.
Cum unitatea deţinătoare ce a refuzat soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv, C.C. SA are sediul în Bucureşti, potrivit considerentelor anterior prezentate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiei civile a tribunalului în circumscripţia căruia se află această entitate, în speţă, Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2081/2015. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1828/2015. Civil → |
|---|
