ICCJ. Decizia nr. 1828/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1828/2015
Dosar nr. 970/1259/2011
Şedinţa publică de la 17 septembrie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2011, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâţii A.R. şi A.M., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 125.000 RON, reprezentând diferenţa neachitată pentru părţile sociale deţinute la SC G.S.C. SRL, care au fost cesionate pârâţilor prin contractul de cesiune încheiat la data de 24 septembrie 2010.
Tribunalul specializat Argeş prin sentinţa nr. 1328 din 20 iulie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâţii A.R. şi A.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul specializat Argeş a reţinut următoarele:
La data de 24 septembrie 2010, părţile au încheiat un contract care a avut ca obiect transmiterea din proprietatea reclamantului în proprietatea pârâţilor a unui număr de 35.502 părţi sociale, reprezentând 100% din capitalul social al SC G.S.C. SRL.
Preţul părţilor sociale în sumă de 355.020 s-a stabilit a fi plătit după cum urmează: la data de 24 septembrie 2010 pârâţii cesionari să achite un avans în sumă de 230.000 RON, iar la 30 de zile de la înregistrarea hotărârii A.G.A. la O.R.C.T., pârâţii cesionari să plătească suma de 125.000 RON.
Părţile contractante au mai stabilit ca, după plata integrală a preţului părţilor sociale, dar nu mai târziu de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A., să încheie actul adiţional la actul constitutiv al societăţii pentru înregistrarea la O.R.C.T. Argeş a menţiunilor privind cesionarea părţilor sociale şi retragerea din societate a cedentului.
Prima instanţă a considerat că din înscrisurile ce au fost depuse de părţi la dosarul cauzei, respectiv extrasul de cont din 29 septembrie 2010 şi din 21 septembrie 2011 şi chitanţa de plată, a reieşit că pârâţii au făcut plăţile stabilite de comun acord prin contractul de cesiune.
Proba cu înscrisuri a fost completată şi cu răspunsurile la interogatoriu, precum şi cu declaraţiile martorilor M.G. şi C.C.V., din coroborarea cărora instanţa a reţinut că pârâţii nu mai datorează nicio sumă de bani reclamantului.
Prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul I.C. împotriva sentinţei nr. 1328 din 20 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul specializat Argeş.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin decizia nr. 1665 din 14 mai 2014, a admis recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva deciziei nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în vederea stabilirii situaţiei de fapt cu privire la raporturile statornicite de părţi prin raportare la sentinţa civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 647 din 1 martie 2012 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, pronunţată în Dosarul nr. 319/214/2011, s-a soluţionat acţiunea formulată de reclamantul I.C. prin care a solicitat obligarea pârâtului A.R., având ca obiect pretenţii, la plata sumei de 65.100 RON, reprezentând diferenţa de bani împrumutată prin contractul de împrumut încheiat la 24 septembrie 2010.
Prin sentinţa sus-menţionată s-a constatat cu putere de lucru judecat că ordinul de plată în sumă de 40.000 RON din 31 decembrie 2010 a făcut dovada împreună cu răspunsurile pârâtului date la interogatoriu că, în executarea acestui contract a plătit reclamantului, la data de 31 decembrie 2010, suma de 39.900 RON.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, a admis apelul declarat de reclamantul I.C. împotriva sentinţei nr. 1328 din 20 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul specializat Argeş, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâţii A.R. şi A.M. să plătească reclamantului suma de 85.000 RON, reprezentând rest preţ cesiune şi suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Că cererea de chemare în judecată are ca obiect suma de 125.000 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul cesiunii de părţi sociale (355.020 RON) şi suma de 230.000 RON achitată la data perfectării contractului şi că potrivit regulilor generale în materia obligaţiilor, creditorului îi revine sarcina de a dovedi existenţa şi întinderea obligaţiilor, iar debitorului îi revine sarcina de a dovedi stingerea obligaţiei prin plată ori printr-o altă modalitate prevăzută de lege.
În aplicarea acestui principiu, curtea a constatat că reclamantul a dovedit existenţa obligaţiei de plată a sumei de 125.000 RON reprezentând rest de preţ din contractul de cesiune, intimaţilor-pârâţi revenindu-le sarcina de a dovedi achitarea acestei sume.
S-a apreciat astfel că din cele trei înscrisuri menţionate de instanţa de fond, niciunul nu face dovada vreunei plăţi din suma pretinsă de reclamant, deoarece primul se referă la o sumă ce nu face obiectul cererii de chemare în judecată, iar celelalte două se referă la plata din 31 decembrie 2010 efectuată în executarea celuilalt contract încheiat între părţi.
Aşadar, deşi hotărârea instanţei este motivată cu trimitere la dovezile administrate, această trimitere pe de o parte excede obiectului învestirii [art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865], iar pe de altă parte face abstracţie de puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti [art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1865].
Analizând susţinerile intimaţilor-pârâţi în sensul că restul de preţ în litigiu a fost achitat în 3 tranşe, respectiv în octombrie 2010 suma de 40.000 RON, în noiembrie 2010 suma de 60.000 RON, iar la 31 decembrie 2010 suma de 40.000 RON, prin prisma dovezilor administrate, curtea a constatat că din cele trei tranşe de preţ pretins a fi fost achitate, cea de-a treia nu poate fi luată în considerare, deoarece pentru suma de 40.000 RON achitată la 31 decembrie 2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat, aşa cum a constatat şi instanţa de recurs, că reprezintă restituirea unei părţi dintr-un împrumut, care a făcut obiectul unui alt raport juridic între părţi.
Prin urmare, făcând aplicarea regulii generale enunţate anterior cu privire la sarcina probei în materie obligaţională, curtea a constatat că debitorii au făcut dovada achitării unei părţi din suma de 125.000 RON pretinsă de reclamant, şi anume a sumei de 40.000 RON.
S-a avut în vedere şi faptul că, între părţile contractante, dreptul de proprietate asupra părţilor sociale s-a transmis din momentul încheierii contractului de cesiune, în temeiul principiului consensualismului, potrivit art. 1295 C. civ., sub imperiul căruia s-a încheiat contractul, formalitatea înregistrării la registrul comerţului a modificării actului constitutiv având ca scop numai asigurarea opozabilităţii acestora faţă de terţele persoane, însă între părţi, dreptul de proprietate asupra părţilor sociale s-a transmis la data realizării acordului de voinţă.
Încheierea actului adiţional la actul constitutiv, la 5 noiembrie 2010, a avut drept scop înregistrarea la O.R.C. a menţiunilor privind modificarea actului constitutiv, prin care părţile au prevăzut că încheierea actului adiţional se va face după plata integrală a părţilor sociale, însă din această clauză nu se poate deduce că, încheind actul adiţional, cedentul a recunoscut plata integrală a preţului, câtă vreme în actul adiţional nu s-a stipulat expres acest lucru, ştiut fiind că recunoaşterea, pentru a produce efecte ca mijloc de probă, trebuie să fie expresă şi neechivocă. Ca atare, încheierea actului adiţional nu poate fi considerată o recunoaştere a plăţii integrale a preţului, neavând aceste trăsături.
Că pretinsa recunoaştere invocată de pârâţi contrazice propriile lor apărări, câtă vreme ei înşişi au susţinut că au plătit o parte din sumă, la sfârşitul lunii noiembrie 2010 şi în luna decembrie 2010, deci după încheierea la 5 noiembrie 2010 a actului adiţional.
A rezultat astfel, în temeiul art. 969 C. civ. care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, obligaţia intimaţilor de a achita 85.000 RON, reprezentând diferenţa dintre 125.000 RON şi suma de 40.000 RON pe care au făcut dovada că au achitat-o.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ, au fost obligaţi intimaţii-pârâţi să achite reclamantului o parte din cheltuielile de judecată efectuate de acesta din sumă totală de 13.081 RON, din care 5.111 RON a fost făcută la fond, 3.565 RON în apel şi 2.000 RON în rejudecarea apelului, proporţional cu pretenţiile admise, conform art. 276 din acelaşi cod. Cum pretenţiile reclamantului au fost admise în parte, în proporţie de 68% (85.000 RON faţă de 125.000 RON), în aceeaşi proporţie acesta a beneficiat de rambursarea cheltuielilor de judecată. în consecinţă, intimaţii-pârâţi au fost obligaţi să achite acestuia şi suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul I.C. şi pârâţii A.R. şi A.M.
A. - Recurentul reclamantul I.C. prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea acesteia în parte, admiterea apelului, în sensul obligării pârâţilor şi la plata sumei de 40.000 RON reprezentând diferenţa neachitată pentru părţile sociale deţinute la SC G.S. SRL, pe care Ie-a cesionat pârâţilor prin contractul de cesiune încheiat la 24 septembrie 2010, precum şi la obligarea la achitarea a 4.186 RON diferenţă cheltuieli de judecată neacordate de instanţa de apel.
În criticile formulate, recurentul reclamant a susţinut în esenţă următoarele:
- Decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., întrucât în mod greşit instanţa i-a admis cererea numai pentru suma de 85.000 RON, respingându-i cererea pentru suma de 40.000 RON în baza depoziţiei martorului M.G., fost salariat al pârâţilor, depoziţie pe care a contestat-o, fără să aibă în vedere şi celelalte mijloace de probă administrate în cauză, conform art. 46 C. com.
- în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată a apreciat că acestea au fost greşit acordate parţial în raport de art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ., instanţa nemotivând în nici un fel reducerea onorarului avocatului, fără să aibă în vedere complexitatea muncii acestuia.
B. - Prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii pârâţi A.R. şi A.M. au criticat decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în parte a apelului reclamantului, schimbării sentinţei în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului numai în limita sumei de 40.000 RON, cu consecinţa compensării cheltuielilor de judecată prin raportare la acest aspect.
În criticile formulate recurenţii pârâţi au susţinut în esenţă următoarele:
Decizia a fost pronunţată de instanţa de apel cu nerespectarea prevederilor deciziei de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că s-a intrat în dezlegarea unor aspecte ce fuseseră tranşate anterior prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, fără să fi fost atacate prin recursul promovat împotriva acesteia.
Au arătat că prin cele două paragrafe instanţa de recurs a stabilit două directive pentru instanţa investită cu rejudecarea cauzei, respectiv cenzurarea situaţiei de fapt prin raportare la sentinţa civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, vizând ordinul de plată menţionat şi cenzurarea celorlalte critici formulate de recurent în recursul din primul ciclu procesual.
Cu privire la primul aspect statuat prin decizia instanţei de recurs, acesta se referea la dezlegarea intrată în puterea lucrului judecat prin rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, ce viza natura juridică a plăţii sumei de 40.000 RON făcută la 31 decembrie 2010, ca fiind plată în executarea unui contract de împrumut şi nu a contractului de cesiune părţi sociale, evocat de recurent.
Prin urmare, această sentinţă putea să ofere suport pentru realizarea unei noi cenzuri a situaţiei de fapt doar în ceea ce priveşte numai plata ratei de 40.000 RON realizată în data de 31 decembrie 2014, nu şi celelalte două plăţi realizate în octombrie şi noiembrie 2010, în cuantum de 40.000 RON şi respectiv de 60.000 RON.
În afara motivului de recurs constând în încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, recurentul a mai invocat alte două motive, prima constând în pretinsa încălcare a obligaţiei de motivare a hotărârii de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, iar al doilea motiv de recurs era întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit contractul de cesiune şi că ar fi conferit alte efecte certificatului constatator din 1 februarie 2011 emis de O.R.C. Argeş, în sensul că neatacarea acestuia de reclamant nu echivalează cu o recunoaştere a plăţii sumei de 125.000 RON.
Recurenţii au arătat că deşi acestea erau limitele în care instanţa de apel, reinvestită după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare putea să cenzureze cauza, aceasta a procedat la cenzurarea cauzei în totalitate, trecând peste limitele trasate prin decizia de casare.
Astfel, în ceea ce priveşte prima directivă, aceasta a fost atinsă, fiind cenzurată situaţia de fapt prin referire strictă la sentinţa civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, definitivă şi irevocabilă, dându-se dezlegarea potrivită în acord cu principiul puterii de lucru judecat, reţinându-se că plata sumei de 40.000 RON făcută la 31 decembrie 2010 reprezintă restituirea unui împrumut realizat între părţi şi nu plata unei părţi din preţul aferent contractului de cesiune părţi sociale.
Limita tranşată de decizia de casare viza numai plata facturii din 31 decembrie 2010, nu şi celelalte două plăţi făcute în octombrie 2010 în sumă de 40.000 RON şi din noiembrie 2010 în cuantum de 60.000 RON, care nu mai puteau fi supuse cenzurii.
Prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a dat mai multe dezlegări, printre acestea fiind şi cele legate de plăţile din luna octombrie 2010 în cuantum de 40.000 RON şi din luna noiembrie 2010 în cuantum de 60.000 RON.
Împotriva acestor dezlegări nu s-a făcut recurs de către reclamantul I.C., aşa încât ele s-au definitivat, instanţa de recurs dispunând ca cenzura pe care o va întreprinde instanţa de apel reinvestită în urma casării cu trimitere să vizeze aspecte punctuale pe care Ie-a precizat în decizia de casare din 14 mai 2014, nu rejudecarea în totalitate a cauzei, respectiv a plăţilor făcute în luna octombrie 2010 şi în noiembrie 2010, în raport de întreg probatoriul administrat în cauză.
I. Înalta Curte, analizând decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, constată că recursul declarat de reclamantul I.C. este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Este de observat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul vizează greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în contradicţie cu o parte din probatoriul administrat în cauză, cu referire expresă la depoziţia martorului M.G., susţinând că instanţa i-a respins în mod nejustificat cererea pentru suma de 40.000 RON, fără să aibă în vedere şi celelalte mijloace de probă administrate în cauză, conform art. 46 C. com., dar greşita reţinere a situaţiei de fapt în raport de greşita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate.
Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situaţiei de fapt nu se converteşte în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt corect reţinute şi cu aplicarea justă a prevederilor art. 46 C. com. ştiut fiind că reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de apel nu mai este posibilă în recurs, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Nici susţinerea recurentului reclamant, referitoare la greşita obligare a intimaţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată numai pentru suma de 8.895 RON şi nu pentru suma totală de 13.081 RON efectuate în toate fazele procesuale, nu poate fi primită, avându-se în vedere că într-adevăr intimaţii pârâţi sunt cei care au căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi că în mod corect aceştia au fost obligaţi să achite reclamantului numai o parte din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, proporţional cu pretenţiile admise, conform art. 276 din acelaşi cod.
Prin urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparţine părţii care a ocazionat declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii sau câştigării procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.
Or, în cauză, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, iar instanţa de apel a admis în parte cererea şi a obligat pârâţii A.R. şi A.M. să plătească reclamantului suma de 85.000 RON, reprezentând rest preţ cesiune, obligând pârâţii numai la suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, sumă corespunzătoare procentului în care au fost admise pretenţiile reclamantului, respectiv în proporţie de 68% faţă de 125.000 RON.
Aşa fiind, faţă de cele expuse şi de dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., se reţine că în situaţia în care acţiunea este admisă numai în parte, reclamantului nu i se poate acorda din cheltuielile de judecată făcute decât o sumă proporţională şi strict corespunzătoare cu partea din acţiune care a fost admisă deoarece poziţia de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, astfel că şi sub acest aspect soluţia instanţei de apel este corectă.
II. - Şi recursul pârâţilor A.R. şi A.M., întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., declarat împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, se apreciază ca nefondat.
Critica prin care recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor deciziei de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a intrat în dezlegarea unor aspecte ce fuseseră tranşate anterior prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, fără să fi fost atacate prin recurs este nefondată.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
În cauză, se constată că singura problemă de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 a fost aceea a puterii lucrului judecat respectiv cenzurarea situaţiei de fapt prin raportare la sentinţa civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti din Dosarul nr. 319/214/2011, privind suma de 40.000 RON achitată cu ordinul de plată din 31 decembrie 2010.
Faţă de această situaţie, se apreciază că instanţa de apel a respectat îndrumările date prin decizia de casare menţionată, în sensul că a stabilit corect situaţia de fapt conform raporturilor statornicite între părţi şi care decurg din contractul de cesiune părţi sociale încheiat, prin neluarea în considerare a sumei de 40.000 RON achitată cu ordinul de plată din 31 decembrie 2010 în contul sumei de 125.000 RON reprezentând restul de preţ din contractul de cesiune, întrucât prin sentinţa civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costeşti, irevocabilă, s-a constatat cu putere de lucru judecat că acesta face dovada restituirii unei părţi dintr-un contract de împrumut.
Prin urmare, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat cauza, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs, statuând în mod corect în temeiul art. 969 C. civ. care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, obligaţia intimaţilor de a achita suma de 85.000 RON, reprezentând diferenţa dintre 125.000 RON şi o altă sumă de 40.000 RON pe care pârâţii au făcut dovada că au achitat-o.
Nici susţinerea privind faptul că instanţa de apel nu trebuia să analizeze şi celelalte critici invocate de reclamant prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti nu poate fi primită în condiţiile în care prin decizia de casare s-a menţionat în mod expres că instanţa de apel în rejudecare, va avea în vedere şi celelalte critici formulate de reclamant în respectivul recurs.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor indicaţiilor date de instanţa de casare şi cum în cauză nu există motive de nelegalitate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.C. şi de pârâţii A.R. şi A.M. împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.C. şi de pârâţii A.R. şi A.M. împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2086/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1957/2015. Civil → |
|---|
