ICCJ. Decizia nr. 203/2015. Civil. Anulare act. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 203/2015
Dosar nr. 886/1/2014
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti la data de 22 februarie 2010, reclamanta V.C.E. a chemat în judecată pe pârâtele T.N. şi M.R., solicitând constarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor din 3 iunie 2002 emis de Biroul Notarial Public „M.V.”, în sensul de a se constata că pârâtele nu au calitatea de moştenitoare legale ale defunctului S.I., decedat la data de 12 februarie 1987, în drept fiind invocate prevederile art. 700, art. 5, art. 966-art. 968 C. civ. şi art. 14 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3097 din 8 martie 2011 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată din oficiu, fiind respinse ca neîntemeiate acţiunea introdusă de reclamantă şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.R. şi P.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei de interes ridicată din oficiu, avându-se în vedere că reclamanta ocupă apartamentul nr. X din imobil, totodată pe rolul instanţelor judecătoreşti aflându-se în curs de soluţionare litigii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, revendicarea spaţiilor ocupate sau evacuarea din aceste spaţii, aşa încât chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 au interes în obţinerea unei soluţii de desfiinţare a certificatului de calitate de moştenitor atacat.
Pe fondul cauzei s-a apreciat de către instanţă că nu sunt întemeiate cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:
Pârâtele au vocaţie succesorală generală la moştenirea defunctului S.I., având calitatea de nepoate de frate predecedat şi potrivit declaraţiilor date în dosarul succesoral a rezultat că pârâtele au şi vocaţie succesorală concretă, întrucât sunt rudele cele mai apropriate în grad cu defunctul, nefiind înlăturate de la succesiune de către alte rude în grad mai apropriat.
Instanţa a înlăturat ca neîntemeiat motivul de nulitate fondat pe ideea exheredării indirecte a pârâtelor de la succesiunea autorului lor S.I. prin instituirea unui legat universal conform testamentului din 11 aprilie 1986 autentificat la notariatul de Stat sector 2 Bucureşti, avându-se în vedere de către instanţă conţinutul certificatelor de moştenitor nr. Y/1987 şi nr. YY/1987 emise de Notariatul de Stat sector 2, coroborate cu testamentele autentificate întocmite de defunct, din aceste înscrisuri rezultând că toate legatele lăsate de autorul pârâtelor sunt cu titlu particular, iar testamentul autentificat sub nr. Z/1986 nu conţine o exhederare indirectă a moştenitorilor legali ai defunctului.
A fost înlăturat ca nefondat şi motivul de nulitate absolută invocat privind fraudarea legii, instanţa considerându-l neîntemeiat întrucât din expunerea motivelor de fapt nu a rezultat ce dispoziţii legale s-a urmărit a fi încălcate sub aparenţa de legalitate.
Instanţa a arătat în considerente, că nu prezintă relevanţă în cauză susţinerile, conform cărora, S.I. nu ar fi moştenitorul proprietarului S.C. întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere de anulare a certificatului de moştenitor nr. ZZ/1978 eliberat de Notariatul de Stat sector 2, act prin care s-a recunoscut calitatea autorului S.I. de legatar universal al proprietarului S.C.
Au fost înlăturate de instanţă ca neîntemeiate susţinerile privind nelegala suspendare a procedurii succesorale notariale şi cele referitoare la încălcarea art. 86 din Legea nr. 36/1995 şi a art. 74 din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, arătându-se că certificatele anterioare emise în 1987, vizează devoluţiunea testamentară, în timp ce actul emis pe numele pârâtelor în 2002 se referă la devoluţiunea legală, astfel că acestea nu se exclud reciproc.
S-a considerat că nu sunt pertinente apărările intervenienţilor în interes propriu legate de calitatea de criminal de război a proprietarului imobilului S.C., neavând legătură cu valabilitatea certificatului de calitate de moştenitori atacat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta V.C.E. şi intervenienţii în nume propriu P.R. şi P.A., fiind criticată sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 915 A din 31 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă V.C.E. şi apelanţii-intervenienţi în nume propriu P.R. şi P.A. împotriva sentinţei civile nr. 3079 din 8 martie 2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, fiind schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii acţiunii completate şi precizate şi cererii de intervenţie în interes propriu, constatându-se nulitatea certificatului de moştenitor din 3 iunie 2002 emis de Biroul Notarial Public „M.V.”.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că numitele T.N. şi M.R. nu au calitatea de moştenitoare legale ale defunctului S.I. decedat la data de 12 februarie 1987, fiind menţinute celelalte dispoziţii.
Tribunalul a considerat că instanţa de fond, în mod eronat, a apreciat în sensul că la decesul defunctului S.I., pârâtele intimate au acceptat moştenirea rămasă de pe urma unchiului în termenul de 6 luni stabilit de art. 700 C. civ., nefiind astfel prescris dreptul de opţiune succesorală.
Dispoziţiile art. 689 C. civ., prevăd că acceptarea unei succesiuni poate fi expresă sau tacită, în speţă instanţa de fond reţinând în considerente că a operat o acceptare tacită în termenul legal, neavând relevanţă împrejurarea că succesiunea defunctului a fost dezbătură la circa 5 ani de la decesul numitului S.I.
Potrivit legii, acceptarea este tacită în situaţia în care eredele face un act pe care nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă în mod neîndoielnic intenţia sa de acceptare a respectivei succesiuni.
În raport de aceste considerente, pentru ca în privinţa pârâtelor intimate să poată fi reţinută modalitatea acceptării tacite a succesiunii decuiusului S.I., era necesar ca acestea să fi săvârşit în cadrul termenului de opţiune succesorală acte sau fapte materiale din care să rezulte în mod cert faptul că au intenţionat să accepte acea moştenire, or, în cadrul dosarelor succesorale constituite la Biroul Notarial Public nu se regăsesc astfel de elemente care să dovedească acceptarea în mod tacit a succesiunii în termenul de opţiune succesorală de 6 luni stabilit de lege.
Sub acest aspect, Tribunalul Bucureşti a apreciat că nu pot fi avute în vedere acele declaraţii pe proprie răspundere date de pârâte la biroul notarial, astfel încât să fie considerate drept dovezi în sensul acceptării succesiunii defunctului S.I. în termenul prevăzut de lege.
Critica prin care se susţine că intimatele-pârâte în calitate de moştenitoare legale nerezervatare au fost exheredate prin efectul testamentului din 11 aprilie 1986 întocmit de defunctul S.I. a fost admisă cu motivarea că din examinarea conţinutului acestui testament se poate observa că actul stabileşte un legat cu titlu universal, iar nu un legat cu titlu particular cum eronat s-a menţionat în certificatul de moştenitor nr. Y/1987.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele M.R. şi T.N., solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a celor două apeluri declarate de reclamanta V.C.E. şi intervenienţii în interes propriu P.R. şi P.A., cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei fondului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014 a respins ca nefondată excepţia nulităţii recursului.
A admis recursul formulat de recurenţii-pârâţi M.R. şi T.N. (moştenitor I.C.) împotriva deciziei civile nr. 915 A din 31 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 5534/300/2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, fiind modificată în tot decizia atacată, în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, sub aspectul inexistenţei criticilor, că motivele de recurs enumerate expres se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ., urmând ca excepţia să fie respinsă ca nefondată.
Pe fondul cererii de recurs s-a constatat că, în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale cuprinse în art. 700 C. civ., apreciind eronat asupra nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor, sens în care a constatat că decizia atacată este nelegală.
Împotriva acestei decizii, revizuentul D.P. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 28 februarie 2014.
În motivarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul D.P. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 244 R din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5534/30072010 susţinând că aceasta ar fi potrivnică deciziei civile nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 8513/2/2007.
În susţinerea cererii de revizuire, revizuentul D.P. arată că principala motivaţie a cererii formulate se sprijină pe lipsa de pronunţare asupra acelor motive de apel, privind scopul mediat pe care I-a urmărit actul succesoral, servind strict unei singure cerinţe, preluarea unui imobil, în baza Legii nr. 10/2001.
Mai susţine revizuentul că, aşa cum rezultă din cererea de intervenţie, interesul promovării acestei acţiuni este legat de revendicarea purtată asupra unui imobil din Bucureşti, cunoscut ca şi Blocul S. şi că actul atacat, în sine, nu are nicio relevanţă decât din acest punct de vedere, al legăturii prin care acest certificat încearcă să facă dovada că, în patrimoniul lăsat de S.I., exista acest imobil.
Prin întâmpinarea depusă de intimata M.R. la data de 26 septembrie 2014 s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Analizând motivele cererii de revizuire, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii este nefondată urmând a fi respinsă, deoarece decizia a cărei revizuire se solicită se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte solicitarea aplicării unei amenzi judiciare, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca urmare a introducerii, cu rea-credinţă, a căilor extraordinare de atac formulate de revizuent, se constată că în cauză nu s-a manifestat un abuz de drept, motiv pentru care cererea formulată va fi respinsă.
Cererea de revizuire este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere, dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”.
Raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Condiţiile anterior menţionate trebuie însă îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe ducând la respingerea cererii de revizuire.
În speţă, prin prisma acestui motiv de revizuire, D.P. a invocat contrarietatea dintre decizia civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia civilă nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Verificând susţinerile evocate de revizuent, Înalta Curte constată că, hotărârea a cărei revizuire se cere, respectiv decizia civilă nr. 244/R din 5 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost pronunţată, în recurs, într-un litigiu purtat între reclamanta V.C.E., pârâtele T.N. şi M.R. şi intervenienţi în interes propriu P.A., P.R., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor din 3 iunie 2002 emis de Biroul Notarial Public M.V., în timp ce, decizia civilă nr. 1507 R din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost pronunţată, în recurs, în cauza având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. S.V., sector 1, reclamanţi fiind M.R. şi B.B., pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.G. şi S.E., iar Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, având calitatea de intervenient în interesul pârâţilor S.
Astfel, aşa cum se poate observa din analiza celor doua hotărâri, se constată că acestea nu au fost pronunţate în aceeaşi pricină, neexistând identitate nici de părţi şi nici de obiect.
În raport de cele anterior evocate, se reţine că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele textului legal invocat şi prin urmare, Înalta Curte, constată că cele două hotărâri pretins potrivnice nu sunt contractorii.
În această situaţie, se constată că cererea de revizuire este nefondată atât din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cât şi în raport de raţiunea avută în vedere la edictarea textului legal, aceea de a evita pronunţarea de hotărâri între aceleaşi părţi, în aceeaşi cauză cu acelaşi obiect, în dosare diferite, care bucurându-se ambele de autoritate de lucru judecat, dar având dispozitive contradictorii, să nu poată fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul D.P., pe care îl va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite intimatei M.R. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul D.P. împotriva deciziei civile nr. 244/R din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă revizuentul D.P. să-i achite intimatei M.R. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 202/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 2033/2015. Civil. Nulitate act juridic.... → |
|---|
