ICCJ. Decizia nr. 218/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 218/2015
Dosar nr. 5956/2/2013
Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 3998/105/2009, reclamantul M.D. a chemat în judecată pârâta SC C.P. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 103.909,53 RON reprezentând despăgubiri şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 25 iunie 2006 şi până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 412 din 11 noiembrie 2009 Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin decizia nr. 573 din 30 martie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a anulat recursul declarat de reclamantul M.D. ca netimbrat.
La data de 16 decembrie 2009 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, sub nr. 49777/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2150 din 1 martie 2011 tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate prin pct. 1 din cerere (suma de 31.288,04 RON), precum şi pentru pretenţiile solicitate prin pct. 3 din cerere pentru perioada 1 iulie 2005-13 august 2006 şi, pe cale de consecinţă, a respins aceste cereri ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse pretenţiile solicitate prin pct. 2 din cerere, 46.371,49 RON, precum şi prin pct. 3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006-21 mai 2008), ca neîntemeiate, iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 2.499,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a Vl-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului M.D. şi acesta a fost obligat să plătească intimatei suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a fost admis recursul reclamantului M.D. împotriva deciziei instanţei de apel, a fost casată în parte decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi s-a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea pct. 1 al cererii de chemare în judecată precizate, fiind menţinute celelalte dispoziţii.
În considerentele deciziei nr. 3952 din 11 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a arătat că este fondată critica recurentului conform căreia instanţa de apel a socotit fără temei că balanţa analitică a furnizorilor pârâtei nu poate fi considerată o recunoaştere de datorie din partea acesteia pentru suma de 31,288,04 RON.
Înalta Curte a arătat că „deşi balanţa analitică nu face parte din categoria registrelor obligatorii pentru comercianţi, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 82/1991, care potrivit art. 46-art. 49 C. com., dacă sunt regulat ţinute, pot face proba în justiţie între comercianţi, balanţa analitică întocmită de pârâtă poate fi apreciată ca o probă care poate fi apreciată o recunoaştere de datorie. Astfel, balanţa analitică este un act sub semnătură privată, având dată certă şi evidenţiind activul şi pasivul unei societăţi, atestând în ceea ce priveşte pasivul existenţa certă a creanţei în sumă de 31.288,04 RON. Pentru ca aceasta să producă efectul întreruptiv de prescripţie, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi expresă cât şi tacită, rezultând din orice înscris care constată mărturisirea existenţei dreptului altuia”.
Înalta Curte a constatat că în speţă „balanţa analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un act care atestă certitudinea creanţei în litigiu, ceea ce reprezintă o „mărturisire a existenţei dreptului”, iar „considerentele instanţei de apel, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei cazului de întrerupere, în condiţiile în care recunoaşterea datoriei nu este neechivocă, neîndoielnică, nu pot fi reţinute, întrucât ar goli de conţinut dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi ar lipsi de efect înscrisul intitulat balanţă analitică”.
Prin decizia civilă nr. 77 din 11 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecarea apelului, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant M.D., împotriva sentinţei comerciale nr. 2150 din 1 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 49777/3/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C.P. SA, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea capătului 1 al cererii de chemare în judecată precizate, fiind menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 10 mai 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 5016 din 18 iunie 2013 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu SC C.P. SA şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 31.288,04 RON şi la 3.726,54 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a avut în vedere rejudecarea capătului 1 de cerere, prin care a arătat că reclamantul a îndeplinit funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al pârâtei până la data de 24 iunie 2005, când raporturile de muncă ale acestuia cu societatea pârâtă au încetat conform deciziei din 20 iunie 2005.
În cuprinsul înscrisului intitulat „balanţa analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007” de la Dosarul nr. 3998/105/2009 al Tribunalului Prahova reclamantul M.D. este trecut la rubrica „furnizori” în dreptul numelui său figurând suma de 31.288,04 RON.
Prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „balanţa analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un act care atestă certitudinea creanţei în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenţei dreptului”, fiind „un act sub semnătură privată, având dată certă şi evidenţiind activul şi pasivul unei societăţi, atestând în ceea ce priveşte pasivul existenţa certă a creanţei însuma de 31.288,04 RON”.
Această constatare a instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorul fondului, cu ocazia rejudecării tribunalul neputând stabili că acest înscris, cu privire la care Înalta Curte a arătat că reprezintă o recunoaştere de datorie, nu are această semnificaţie juridică, fără a încălca prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă şi având în vedere că prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că înscrisul de la Dosarul nr. 3998/105/2009 al Tribunalului Prahova reprezintă o recunoaştere de datorie pentru suma de 31.288,04 RON, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada pretenţiilor sale conform art. 1169 C. civ., art. 46-art. 49 C. com., împrejurare în care, în baza art. 991 C. civ. acţiunea a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 31.288,04 RON reprezentând sume achitate de reclamant pentru societatea pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC C.P. SA.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii reţinând, în rezumat, următoarele:
În cauză, prima instanţa nu a efectuat nicio verificare proprie şi nu a administrat nici un probatoriu, ci, a reţinut împrejurarea că o balanţă analitică, întocmită în anul 2007, reprezintă o dovadă certă a cuantumului creanţei reclamantei, fără a face nicio apreciere cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantului raportat la temeiul de drept invocat.
Instanţa supremă a stabilit faptul că în opinia sa, o balanţa analitică este un document care are aptitudinea de a constata o creanţă fără a statua însă cu privire la temeinicia pretenţiilor pe fondul cauzei, şi nici nu a limitat sfera de investigaţie a instanţei de fond care avea obligaţia să verifice şi să se pronunţe cu privire la valabilitatea documentului utilizat în probaţiune, dar şi cu privire la natura şi caracterul creanţei.
Curtea de Apel a stabilit că, raportat la situaţia de fapt astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, dar şi din cuprinsul acţiunii introductive, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, consecinţă a greşitei aplicări şi interpretări a prevederilor art. 987-art. 991 C. civ.
S-a stabilit că suma de 31.288 RON rămasă în discuţie în cadrul celui de al doilea ciclu procesual este solicitată cu titlu de cheltuieli ale societăţii achitate de acesta pana la momentul eliberării sale din funcţiile deţinute în cadrul societăţii, respectiv 24 iunie 2005.
Pretenţiile rămase în discuţie se referă, conform chiar susţinerilor intimatului reclamant la perioada în care acesta avea calitatea de angajat al societăţii pârâte, sens în care urmează a fi înlăturate şi afirmaţiile acestuia potrivit cărora suma nu a putut fi recuperata în cadrul litigiului de muncă deoarece nu există un raport de muncă pentru perioada vizată.
În realitate aceleaşi sume, solicitate cu acelaşi titlu, respectiv deconturi pentru cheltuieli efectuate până în data de 24 iunie 2006 au fost analizate de instanţa, pretenţiile fiind respinse ca neîntemeiate în Dosarul nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova.
Astfel, analizând documentul depus de chiar reclamant, denumit Anexa 2 reprezentând o balanţă a unui cont creditor, suma pretinsa de M.D. în cuantum de 31.288,04 RON, apare ca fiind compusă din: 27.811,6 RON înregistrată pentru perioada 12 ianuarie 2004 şi 20 iunie 2005 adică în perioada în care reclamantul avea calitatea de angajat al pârâtei (contract individual de munca) şi 3.476,44 RON înregistrată pentru perioada ulterioară încetării contractului de muncă dintre pârâtă şi intimatul reclamant în 24 iunie 2005.
Pe cale de consecinţa, rezultă că suma de 27.811,6 RON reprezentând cheltuieli solicitate ca fiind efectuate de reclamant în beneficiul pârâtei se referă la perioada în care acesta era angajatul societăţii cu contract de muncă şi totodată îndeplinea funcţia de administrator şi director general, ceea ce exclude incidenţa instituţiei gestiunii de afaceri.
Rezultă aşadar că sumele depuse de reclamant în perioada 12 aprilie 2004-20 mai 2005 nu pot constitui obiectul gestiunii de afaceri întrucât reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada sus-arătate, iar societatea a cunoscut actele şi faptele administratorului sau directorului general.
Din textul art. 987 C. civ. se desprind condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru gestiunea de afaceri, respectiv: - actul de gestiune trebuie să fie util intereselor geratului; - actul de gestiune trebuie să fie făcut cu intenţia de a gera interesele geratului, fără împuternicirea gerantului de către gerat şi fără ştiinţa acestuia.
Or, faţă de împrejurarea că toate activităţile anterioare datei de 24 iunie 2005 şi în legătură cu care reclamantul pretinde achitarea cheltuielilor în cuantum de 27.811,6 RON au fost desfăşurate în baza atribuţiilor de serviciu (sau în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Administraţie), condiţia esenţială pentru a fi aplicabile prevederile art. 987 şi urm. C. civ., respectiv aceea ca administrarea afacerilor societăţii sa se fi realizat fără împuternicire şi chiar fără ştiinţa societăţii nu a fost îndeplinită.
În acest sens, în ceea ce priveşte aceasta din urma cerinţa, se vorbeşte despre caracterul subsidiar al acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 987-art. 991 C. civ., reclamantul neavând la dispoziţie această cale decât în ipoteza în care nu a avut şi nu are la dispoziţie o alta acţiune în justiţie pentru valorificarea drepturilor sale.
La data la care reclamantul a pretins că a efectuat cheltuielile solicitate în temeiul gestiunii de afaceri, între părţi existau atât raporturi de munca (aferente funcţiei de director general, deţinută la acea dată de reclamant) cât şi raporturi juridice întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
Din cuprinsul prevederilor legale mai sus arătate rezultă că pentru a putea pretinde achitarea oricăror sume cu titlu de cheltuieli efectuate în legătură cu gestiunea de afaceri, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 987 C. civ., este necesară îndeplinirea a încă două condiţii, şi anume: afacerile geratului să fi fost bine administrate; iar cheltuielile solicitate să fi fost utile şi necesare.
Ori, în ceea ce priveşte suma de 3.476,44 RON depusă de reclamant şi existentă în evidenţa contabilă a societăţii ca fiind deconturi neachitate şi înregistrate în anexa 2, pentru perioada după data de 24 iunie 2005, data încetării contractului individual de muncă dintre părţi, Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri, iar apărările apelantei pârâte SC C.P. SA urmează a fi respinse întrucât nu s-a putut răsturna sarcina gerantului.
Pe cale de consecinţă apelantei pârâte îi incumbă obligaţia de a returna reclamantului intimat cheltuieli în sumă de 3.475,44 RON pe care acesta Ie-a efectuat după încetarea contractului său de muncă către societate, cheltuieli efectuate de M.D. pentru bună funcţionare a SC C.P. SA (cu energie, apă, gaze, combustibil).
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 141 din 26 februarie 2014, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta apelantă la plata sumei de 3.476,44 RON reprezentând deconturi în evidenţa contabilă neachitate. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei către reclamant la plata sumei de 27.811,6 RON reprezentând deconturi pentru perioada 12 ianuarie 2004-20 iunie 2005. A fost respinsă ca nefondată obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON la fond. A fost menţinut capătul de cerere privind cheltuielile de judecată în cuantum de 726 RON aferent pretenţiilor admise la fondul cauzei. A fost obligat intimatul către apelantă la 2.900 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii în tot a apelului declarata de reclamantă, menţinerea sentinţei civile apelate şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
S-a invocat de către recurent aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 987-art. 991 C. civ. şi nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.
S-a arătat în esenţă că instanţa supremă a dezlegat problema de drept a întreruperii cursului prescripţiei dreptului la acţiune, stabilind că balanţa analitică a furnizorilor este un act sub semnătură privată, având dată certă, atestând, în ceea ce priveşte pasivul, existenţa certă a creanţei în sumă de 31.288,04 RON. De asemenea, s-a stabilit că balanţa reprezintă un act care atestă certitudinea creanţei în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenţei dreptului.
Prin urmare, recurentul reclamant a apreciat că hotărârea instanţei de fond este legală, respectând decizia de casare, iar instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 987-art. 991 C. proc. civ. de la 1864.
Netemeinicia susţinerilor instanţei de apel rezultă din împrejurarea că intimata a solicitat respingerea acţiunii întrucât recurentul reclamant nu a fost mandatat pentru a face acte de dispoziţie.
Recurentul a susţinut că a făcut dovada pretenţiilor sale cu privire la suma de 31.288,04 RON, iar plăţile au fost efectuate pentru acoperirea unor cheltuieli ale SC C.P. SA, acţiunile sale circumscriindu-se condiţiilor gestiunii de afaceri atât sub aspectul intenţiei de a gera interesele societăţii, cât şi sub aspectul utilităţii gestiunii. Cheltuielile avansate de gerant nu au fost făcute în baza unui mandat expres acordat de societate în acest sens, ci exclusiv la iniţiativa recurentului, iar intimata are obligaţia de a returna gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care gerantul Ie-a făcut în cursul gestiunii.
În drept au fost invocate prevederile art. 299 şi urm. C. proc. civ. de la 1864, art. 987-art. 991 C. civ.
În cadrul motivelor de recurs formulate de intimată, s-a invocat nemotivarea hotărârii, arătându-se că în considerentele deciziei apelate nu s-a răspuns motivului de apel referitor la încălcarea normelor de procedură de către prima instanţă prin nesoluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Deşi se reţine că pretenţiile în discuţie au mai fost analizate, fiind respinse în cadrul Dosarului nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova, totuşi instanţa procedează la o analiză a acestora. Recurenta susţine şi că soluţia de admitere a acţiunii pentru suma de 3.475,44 RON nu este motivată sub aspectul verificării temeiniciei pretenţiilor reclamantului.
S-a arătat şi că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, respectiv a art. 987-art. 991 C. civ., întrucât actele de gestiune au fost făcute contra voinţei geratului şi nu pot fi asimilate gestiunii de afaceri.
S-a mai învederat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 991 C. civ., respectiv ca afacerile geratului să fi fost bine administrate şi nici ca cheltuielile solicitate să fi fost utile şi necesare.
Intimata a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinţei şi a respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată.
Analizând decizia recurată sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, instanţa supremă constată că acestea nu sunt fondate.
Astfel, se invocă nerespectarea deciziei de casare cu referire la statuarea instanţei supreme în sensul că balanţa analitică reprezintă un act care atestă certitudinea creanţei în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenţei dreptului.
Analizând conţinutul deciziei de casare, se constată că dezlegările instanţei de recurs privesc numai problema prescripţiei dreptului material la acţiune, referirile la balanţa analitică ce atestă certitudinea creanţei fiind făcute în scopul de a reliefa faptul că acest document este susceptibil să întrerupă cursul prescripţiei dreptului material la acţiune.
În contextul arătat, instanţa de fond avea obligaţia să stabilească dacă suma evidenţiată în documentele contabile ale societăţii este sau nu datorată şi să motiveze hotărârea sub aspectul temeiniciei pretenţiilor reclamantului.
În consecinţă, nu instanţa de apel, ci instanţa de fond a interpretat greşit decizia de casare, iar soluţia instanţei de apel care a examinat pe fond pretenţiile reclamantului pe capătul de cerere rămas în discuţie în urma casării cu trimitere este corectă.
În ceea ce priveşte analiza concretă a probatoriului administrat pentru a stabili dacă suma solicitată este sau nu datorată din perspectiva instituţiei gestiunii de afaceri, instanţa supremă constată că aceste aspecte privesc temeinicia hotărârii şi nu constituie critici de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi analizate în recurs.
Simpla referire la dispoziţiile art. 987-art. 991 C. civ. nu poate conduce la concluzia că aceste dispoziţii legale au fost incorect aplicate atât timp cât instanţa de apel a analizat, cu referire la probele administrate, toate condiţiile prevăzute de lege pentru gestiunea de afaceri.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul reclamatului va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul intimatei, aceasta invocă în principal nepronunţarea instanţei de apel asupra unui motiv de apel şi nemotivarea pretenţiilor admise sub aspectul temeiniciei acestora.
Criticile formulate în recurs de către intimată nu sunt fondate.
Astfel, în apel s-a invocat nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat. Din verificarea actelor dosarului rezultă însă că această excepţie a fost respinsă în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2010 şi nu a mai fost reiterată cu ocazia rejudecării capătului unu de cerere, astfel că instanţa de apel nu era datoare să examineze această problemă în mod distinct din moment ce intimata a invocat numai faptul că pretenţiile reclamantului au făcut şi obiectul altor dosare.
În acest context, chiar instanţa de apel a reţinut că sumele solicitate cu titlu de deconturi cheltuieli efectuate până în data de 24 iunie 2006 au fost analizate deja în cadrul Dosarului nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova, fiind respinse, ca un argument în plus faţă de soluţia de respingere parţială a pretenţiilor formulate de reclamant, astfel că nu se poate susţine că hotărârea nu este motivată sub acest aspect.
Criticile recurentei intimate referitoare la fondul cauzei, respectiv la nemotivarea hotărârii sub aspectul pretenţiilor admise, sunt nefondate întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, analizează concret condiţiile gestiunii de afaceri şi circumscrie cheltuielile efectuate după încetarea contractului de muncă al reclamantului ca fiind cheltuieli pentru buna funcţionare a SC C.P. SA.
Împrejurarea invocată de recurentă, respectiv că actele de gestiune au fost făcute contra intereselor gerantului ţine de aprecierea probatoriului administrat în cauză, fiind un aspect al temeiniciei hotărârii şi nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs.
În consecinţă, instanţa supremă, constatând că nu subzistă nici un motiv de modificare sau casare a deciziei recurate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.D. şi de pârâta SC C.P. SA împotriva deciziei nr. 141/2014 din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2033/2015. Civil. Nulitate act juridic.... | ICCJ. Decizia nr. 1809/2015. Civil → |
|---|
