ICCJ. Decizia nr. 2099/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2099/2015
Dosar nr. 5029/30/2011
Şedinţa publică din 8 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2826 din 21 noiembrie 2014, Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a prescripţiei dreptului material la acţiune, a lipsei de interes precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive, pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.T., în contradictoriu cu pârâta R.H., astfel cum a fost precizată şi completată, respingând cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, hotărând totodată că toate cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public rămân în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a apreciat că, deşi termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri este cel de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen invocat şi de către pârâtă, contrar susţinerilor pârâtei acesta nu începe să curgă nici de la momentul emiterii deciziei de restituire a imobilului şi nici de la cel al intabulării dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară.
Aceasta întrucât reclamanta nu a solicitat a fi despăgubită pentru restituirea imobilului către pârâtă, ci pentru pretinsa tulburare a folosinţei acestuia, ulterior restituirii, prin demersurile juridice repetate (notificări, cereri de chemare în judecată) făcute de pârâtă, în perioada 2009 - 2011, în scopul valorificării dreptului ce i-a fost restituit. Or, cererea de chemare în judecată fiind formulată în iulie 2011, faţă de data săvârşirii faptelor pretins ilicite (2009 - 2011) aceasta se consideră a fi făcută în termen, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes, tribunalul a reţinut că pârâta nu a motivat în vreun fel incidenţa acestor excepţii, rezumându-se doar la a face trimitere la definiţia doctrinară a calităţii procesuale şi la a enumera condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul.
Tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă în cererea privind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru tulburarea folosinţei unei părţi din imobil, câtă vreme această parte se regăseşte încă în folosinţa reclamantului pretins tulburat, acesta desfăşurând activităţi cu specific medical în extinderea secţiei de chirurgie.
Invocând dreptul său la folosinţa nestingherită a imobilului în care îşi desfăşoară în mod legal activitatea, reclamantul a justificat calitatea sa procesuală activă, calitate ce presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului în litigiul juridic dedus judecăţii, întrucât pretinsa tulburare a folosinţei, pentru care reclamanta solicită despăgubiri, a fost produsă prin fapta pârâtei, pârâtă de la care reclamanta înţelege să îşi revendice imobilul, calitatea procesuală pasivă revine acesteia.
Reclamanta are un interes legitim, personal, direct, născut şi actual în promovarea cererii de chemare în judecată, constatând în folosul material urmărit prin obţinerea de despăgubiri pentru pretinsa tulburare a folosinţei imobilului şi în utilizarea viitoare a imobilului liber de orice tulburări din partea pârâtei.
Cât priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este neîntemeiată, în contextul în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului prin tulburarea de către pârâtă a folosinţei extinderii secţiei de chirurgie.
Urmare a solicitărilor instanţei, reclamantul a precizat că această extindere a secţiei de chirurgie a fost nelegal retrocedată pârâtei prin decizia din 15 martie 2006 a Ministrului Sănătăţii, întrucât acest corp de clădire nu a fost preluat de la antecesorii pârâtei, fiind edificat ulterior.
De asemenea, s-a arătat că tulburarea folosinţei constă în formularea unor cereri de chemare în judecată şi a unor notificări de către pârâta din prezenta cauză împotriva reclamantului, pentru plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, executarea silită a titlurilor obţinute împotriva reclamantului şi chiar evacuarea sa din imobil. Urmare acestor cereri, reclamantul a învederat că a fost obligat, prin hotărâri judecătoreşti, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, inclusiv a părţii nou construite, care nu ar fi trebuit retrocedată pârâtei.
Tribunalul a reţinut însă că, atâta timp cât pârâta din prezenta cauza a formulat cereri de chemare în judecată şi notificări împotriva reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel moment (anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătăţii fiind dispusă abia prin Sentinţa civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia civilă nr. 375/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), mai mult, cât timp au şi fost pronunţate hotărâri judecătoreşti prin care pretenţiile pârâtei faţă de reclamant au fost considerate întemeiate (însuşi reclamantul făcând trimitere în acest sens la Sentinţa civilă nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiş şi la o altă hotărâre, al cărei număr nu îl indică, prin care a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă - dosar), demersurile juridice ale pârâtei nu pot fi considerate ca o tulburare a folosinţei imobilului de către reclamant.
Cât priveşte cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului asupra extinderii Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică şi obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a acestui corp de clădire, tribunalul a constatat că prin Sentinţa civilă 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea secţiei de chirurgie este proprietatea Statului Român - după cum rezultă şi din CF 214 Timişoara - făcând parte din domeniul public al Municipiului Timişoara, conform H.G. nr. 866/2002. Astfel fiind, au fost respinse şi capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei extinderi şi privind revendicarea sa de la pârâtă.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantului, aflat în culpă procesuală, privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public rămân în sarcina statului.
Împotriva acestei seminţe a declarat apel, în termen, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ.
Prin Decizia nr. 87 din 21 mai 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Potrivit extrasului x Timişoara, actualizat, proprietarul tabular al întregului complex de clădiri este Statul Român, dreptul de proprietate al intimatei-pârâte R.H. fiind radiat, ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare, în baza anulării deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătăţii, dispusă prin Sentinţa civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, pârâta-intimată R.H. a figurat ca proprietar tabular în intervalul 15 martie 2006 - 10 iunie 2014.
Totodată, Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate al Statului Român se exercită şi asupra extinderii, aspect confirmat atât de către CF Timişoara, dar şi prin Sentinţa civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea secţiei de chirurgie este proprietatea Statului Român - după cum rezultă şi din CF Timişoara - făcând parte din domeniul public al Municipiului Timişoara, conform H.G. nr. 866/2002.
Prin urmare, Curtea a constatat că în raport cu disp. art. 480 C. civ. raportat la art. 21 - 30 din Legea nr. 7/1996 şi art. 1201 C. civ., tribunalul a respins în mod justificat capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei extinderi şi revendicarea sa de la pârâtă, iar la dosar nu există şi nu pot fi prezentate alte probe care să indice contrariul, respectiv că proprietarul extinderii ar fi reclamantul, în detrimentul municipalităţii, aspect care de altfel ar contraveni şi Legii Sănătăţii, potrivit cu care spitalele de stat nu deţin dreptul de proprietate asupra edificiilor în care îşi desfăşoară activitatea, ci au doar un drept de administrare şi de folosinţă, iar bugetul este aprobat şi alocat, după caz de autorităţile administraţiei publice (centrale, judeţene sau locale).
În tot acest context, Curtea a mai constatat că soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului, cifrată la suma de 1.000.000 lei este legală şi temeinică, câtă vreme pârâta - intimată R.H. şi-a exercitat dreptul constituţional de a-şi revendica fost proprietate şi în acest sens a formulat cereri de chemare în judecată şi notificări împotriva reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel moment, câtă vreme anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătăţii a fost dispusă abia prin Sentinţa civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În plus, Curtea a mai constatat că în acelaşi interval au fost pronunţate şi alte hotărâri judecătoreşti prin care pretenţiile actualei intimate faţă de reclamant au fost găsite întemeiate de instanţe, chiar reclamantul făcând trimitere în acest sens la Sentinţa civilă nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiş, astfel că demersurile judiciare ale pârâtei, de recuperare a proprietăţii sale nu pot fi considerate ca o tulburare a folosinţei imobilului de către reclamant, după cum acelaşi regim trebuie acordat şi intenţiilor intimatei-pârâte, exprimate tot pe cale judiciară, de a popri conturile reclamantului, în cei peste 8 ani în care aceasta a figurat ca proprietar tabular al întregului complex imobiliar în care îşi desfăşoară activitatea Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.T.
În sfârşit, în raport cu pretenţiile reclamantului pentru despăgubiri şi prin raportare la titularul actual al dreptului de proprietate şi la dispoziţiile Legii Sănătăţii nr. 95/2006 modificată şi republicată, Curtea a constatat că legitimare procesuală activă pentru recuperarea unui eventual prejudiciu ar putea avea doar titularul dreptului de proprietate şi totodată, ordonatorul principal de credite, care este municipalitatea, aceasta în ipoteza în care ar fi fost afectat bugetul Spitalului printr-o faptă culpabilă a pârâtei-intimate, iar paguba de această natură ar fi certă, lichidă şi exigibilă.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.T.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele susţineri:
Deşi prin considerentele hotărârilor pronunţate de instanţele de fond se arată că pretinsa tulburare a folosinţei imobilului a fost produsă prin fapta pârâtei intimate, mai apoi se reţine că în realitate nu se poate vorbi despre o tulburare a folosinţei câtă vreme pârâta-intimată a acţionat în baza unui titlu de proprietate neanulat şi prin urmare demersurile întreprinse de aceasta din urmă au fost legale şi întemeiate, însă se omite a se avea în vedere toate înscrisurile depuse în probaţiune - inclusiv declaraţia dată de pârâta intimată în faţa organelor de urmărire penală prin care aceasta recunoaşte în mod indirect că nu i se cuvenea retrocedarea în natură a întregului imobil - căci în speţa dedusă judecăţii se pun în discuţie corpurile de clădire noi şi care nu existau la momentul naţionalizării imobilului.
Rezultă că pârâta intimată avea cunoştinţă încă de la momentul formulării cererii de retrocedare a imobilului pe de o parte că nu i se cuvenea restituirea în natură, iar pe de altă parte că nu era îndreptăţită la restituirea întregului imobil.
În acest sens, conduita pârâtei intimate nu poate fi calificată altfel decât ca fiind o faptă ilicită, chiar şi în condiţiile în care s-ar reţine că a acţionat în baza unui titlu de proprietate încă valabil - dar care era contestat încă din anul 2006, cu atât mai mult cu cât s-au prezentat în nenumărate rânduri documente din care rezultă că asupra corpurilor de clădire nou edificate (Corpurile C şi D) aceasta nu putea pretinde vreun drept şi cu toate acestea nu a avut nici o reţinere în a popri conturile subscrisului pentru chiria aferentă acestor corpuri de clădire.
În ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra extinderii Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică (corpurile C şi D de clădire), blocul operator - extindere clinică de Chirurgie şi Ortopedie pediatrică cu 2 săli de operaţie este un corp de clădire alăturat Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie pediatrică şi construit de către Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.T. din finanţare germană începând cu anul 1997, aşa cum reiese de altfel şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi care a fost retrocedat pârâtei intimate odată cu celelalte corpuri de clădire din str. I.N. şi care compun Spitalul de Copii L.T.
La dosarul cauzei nu există nici un document care să ateste că aceste două corpuri noi de clădire au fost edificate din bugetul local sau judeţean, astfel că aportul municipalităţii la edificarea acestor corpuri de clădire nu există, făcând dovada că acestea s-au edificat din finanţare germană şi cu aportul Spitalului de Copii L.T., iar împrejurarea că în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare şi trecerea întregului imobil în proprietatea Statului Român nu presupune dobândirea calităţii de proprietar asupra şi celor două corpuri de clădire edificate ulterior naţionalizării.
Aşadar, instanţa de apel s-a raportat doar la hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul de mai sus, făcând abstracţie de toate înscrisurile depuse de subscrisul în probaţiune şi din care rezultă fără dubiu că imobilul a fost edificat din finanţare germană începând cu anul 1997 şi nici de cum din resursele financiare ale statului ori administraţiei publice locale, aşa încât acest capăt de cerere a fost soluţionat fără a se analiza întreg ansamblul probator administrat în cauză.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La termenul de la 8 octombrie 2015, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:
Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.
Obligaţia părţii de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs, părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală la dispoziţiile imperative anterior invocate.
În speţă, deşi recurentul invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate nu permit încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri probatorii şi nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de recurent vizează exclusiv interpretarea probelor şi greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate.
Or, modul în care instanţa de apel se pronunţă asupra probelor administrate şi stabileşte pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 şi pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt şi pronunţarea asupra mijloacelor de probă.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul.
Totodată, recurentul formulează critici care nu au legătură cu argumentele instanţei de apel, în ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al reclamantului.
Astfel, în ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra extinderii spitalului şi revendicarea sa de la pârâtă, instanţa de apel a reţinut că la dosar nu există probe care să indice că proprietarul acestei extinderi ar fi reclamantul, în detrimentul municipalităţii, aspect care de altfel ar contraveni şi Legii Sănătăţii, potrivit cu care spitalele de stat nu deţin dreptul de proprietate asupra edificiilor în care îşi desfăşoară activitatea, ci au doar un drept de administrare şi de folosinţă, iar bugetul este aprobat şi alocat, după caz de autorităţile administraţiei publice (centrale, judeţene sau locale).
Recurentul nu a formulat critici prin care să combată aceste argumente, ci a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de înscrisurile depuse la dosar în probaţiune, din care rezultă că imobilul a fost edificat din finanţare germană începând cu anul 1997 şi nu din resursele financiare ale statului ori administraţiei publice locale. A mai susţinut că împrejurarea potrivit căreia în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare şi trecerea întregului imobil în proprietatea Statului Român, nu presupune dobândirea calităţii de proprietar asupra şi celor două corpuri de clădire edificate ulterior naţionalizării.
Aceste susţineri nu reprezintă critici ale argumentelor legale reţinute de instanţa de apel în ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra celor două corpuri de clădire.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei care a pronunţat hotărârea recurată şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.
Aşa fiind, cum aspectele invocate prin cererea de recurs nu se grefează pe conţinutul deciziei atacate şi având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru legal, iar în cauză nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, admiţând excepţia cu acest obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.T. împotriva Deciziei nr. 87 din 21 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2075/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2100/2015. Civil → |
|---|
