ICCJ. Decizia nr. 2150/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2150/2015
Dosar nr. 1413/99/2008*
Şedinţa publică din 13 octombrie 2015
Prin Cererea înregistrată sub nr. 25.203/245 din 11 decembrie 2007 la Judecătoria Iaşi, reclamantul B.N.P. a chemat în judecată pe pârâtul T.N. "V.A." Iaşi şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 15.000 RON reprezentând drepturi de autor ca urmare a reprezentării piesei sale "Banii n-au miros" în premiera din 6 decembrie 2004 şi a tantiemelor (procentelor cuvenire din încasările de după reprezentaţii) precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2.134 din 18 februarie 2008 Judecătoria Iaşi, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Iaşi, unde cauza a fost reînregistrată sub nr. 1413/99/2008.
Prin Decizia civilă nr. 1.691 din 29 octombrie 2008 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea cu motivarea că nu s-a încheiat un contract de reprezentare teatrală în formă scrisă potrivit art. 58 şi 59 din Legea nr. 8/1996. În lipsa îndeplinirii acestor condiţii, actul juridic nu se poate naşte în mod valabil, chiar şi în situaţia unei înţelegeri verbale existente între părţi.
Prin Decizia nr. 16 din 15 februarie 2012 Curtea de Apel Iaşi a admis apelul reclamantului B.N.P., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
Curtea a reţinut că instanţa de fond a aplicat greşit legea incidentă cauzei, dispoziţiile legale fiind art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Recursul declarat de T.N. "V.A." împotriva Deciziei nr. 16/2012 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulat, ca netimbrat, prin Decizia nr. 922 din 22 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În rejudecare, la instanţa de fond s-a efectuat o expertiză contabilă pentru evaluarea drepturilor băneşti aferente reclamantului reprezentând drepturi de autor.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.022 din 25 septembrie 2014 Tribunalul Iaşi a admis cererea reclamantului, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de drepturi de autor şi la suma de 596 RON cu titlu de tantieme aferente încasărilor declarate pentru piesa de teatru reprezentată; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat reclamantul să vireze în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare în beneficiul expertului H.M.L. suma de 500 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere raporturile contractuale valabile, chiar dacă exprimate doar verbal, necontestate de părţi, singurul lucru disputat fiind caracterul gratuit al acordului de punere în scenă a piesei sau eventualul cuantum datorat, în privinţa căruia nu a existat o înţelegere. De asemenea nu au existat dispute cu privire la numărul reprezentaţiilor.
Raporturile contractuale de tipul celor decurgând din drepturile de proprietate intelectuală sunt în principiu oneroase iar pârâtul nu a făcut dovada caracterului gratuit al acestora. De asemenea decizia de casare a fost clară în privinţa existenţei unei obligaţii de plată, singurul aspect impus a fi soluţionat de către instanţa de rejudecare fiind cel al stabilirii cuantumului sumei.
Sumele cuvenite reclamantului în urma celor 17 reprezentaţii sunt de 15.000 RON cu titlu de drepturi de autor şi suma de 596 RON reprezentând tantieme în procent de 20% din încasările de 2.982 RON declarate de pârât pentru cele 17 reprezentaţii ale piesei.
Curtea de Apel Iaşi, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, prin Decizia nr. 93 din 5 martie 2015, a respins calea de atac, ca nefondată pentru considerentele ce urmează:
Apelantul T.N. "V.A." Iaşi a criticat hotărârea instanţei de fond sub patru aspecte şi anume: inexistenţa unei convenţii scrise a părţilor privind reprezentarea teatrală; inexistenţa unei negocieri cu privire la renumeraţia intimatului; imposibilitatea punerii la dispoziţia expertului a documentaţiei necesare pentru efectuarea unei expertize corecte; cuantumul prea mare a sumei stabilite de instanţă pentru utilizarea operelor de aceeaşi categorie cu cea a intimatului.
Cu privire la primele două critici, Curtea a constatat că nu mai pot fi analizate deoarece prin Decizia nr. 16/2012 a Curţii de Apel Iaşi s-a statuat cu putere de lucru judecat că a existat o convenţie verbală a celor două părţi pentru punerea în scenă a piesei "Banii n-au miros", înţelegere ce rezultă din Adresa nr. 190 din 5 decembrie 2007 emisă de apelantă.
Totodată, în interpretarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Curtea a mai statuat asupra dispoziţiei legale incidente în cauză şi anume art. 43 alin. (2) potrivit cu care "când renumeraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea renumeraţiei".
Din coroborarea alin. (1) teza a II-a cu alin. (2) teza a II-a a aceluiaşi articol, rezultă că această remuneraţie se calculează fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod, iar în lipsa unui contract, instanţa va avea în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.
Pentru evaluarea drepturilor băneşti aferente drepturilor de autor cuvenite intimatului-reclamant pentru cele 17 reprezentaţii ale piesei "Banii n-au miros" pusă în scenă de apelantul T.N. Iaşi s-a efectuat o expertiză contabilă ce a stabilit că reclamantului i se cuvine suma de 15.596 RON compusă din 15.000 RON drepturi de autor şi 596 RON cu titlu de tantieme.
În criticile formulate, apelantul a susţinut că suma stabilită prin hotărârea instanţei de fond nu reflectă realitatea din practica instituţiilor teatrale în general şi a apelantului în special.
Curtea a constatat netemeinicia criticii deoarece, pe de o parte, apelantul nu a formulat obiecţiuni la expertiza contabilă, iar pe de altă parte nu a dovedit existenţa unei alte practici în legătură cu aceste drepturi patrimoniale.
Mai mult, expertul contabil a menţionat în raportul de expertiză că a întocmit lucrarea pe baza înscrisurilor existente la dosar şi că reprezentantul apelantei nu a pus la dispoziţie alte documente.
De altfel, prin motivele de apel apelantul susţine că a fost în imposibilitate de a depune şi alte documente pentru efectuarea lucrării, apelantul invocându-şi de fapt propria culpă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul T.N. "V.A." Iaşi, întemeiat pe dispoziţiile art. 335 alin. (1) - (3) şi art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi art. 43 din Legea nr. 8/1996 solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, întrucât înţelegerea verbală a fost în sensul nedatorării niciunei sume de bani, reclamantul însuşi recunoscând că s-a convenit asupra acestui lucru neştiindu-se care va fi reacţia publicului faţă de piesa de teatru.
Între T.N. şi reclamant nu a existat niciodată un contract de reprezentare teatrală în formă scrisă din care să rezulte obligaţia pârâtului la plata sumelor solicitate de acesta, conform prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Tribunalul Iaşi a reţinut că nu s-a încheiat un contract de reprezentare teatrală în formă scrisă potrivit art. 58 şi 59 din Legea nr. 8/1996 şi că, în lipsa îndeplinirii acestor condiţii, actul juridic nu se poate naşte în mod valabil, chiar şi în situaţia existenţei unei înţelegeri verbale între părţi.
Prin Decizia nr. 16 din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Iaşi a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 1.691 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Iaşi, trimiţând cauza spre rejudecare, fiind clară în privinţa unei obligaţii de plată, singurul aspect impus a fi soluţionat fiind cel al stabilirii cuantumului sumei datorate.
Practica stabilirii remuneraţiilor pentru cesiunea drepturilor de autor în instituţiile teatrale în general şi în T.N. în cazul de faţă, a îndreptăţit recurentul să fie de acord, la cererea făcută de reclamant, în scris, în 2007, după încetarea reprezentaţiilor, să achite o sumă egală cu un procent de 7% din încasările din vânzarea de bilete. Ulterior, autorul-reclamant, nu a mai fost de acord cu aceasta, solicitând plata unei remuneraţii fixe.
Alin. (2) al art. 43 din Legea nr. 8/1996 prevede că " dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei."
Trebuia avută în vedere şi prevederea aceluiaşi alineat al art. 43 în sensul că stabilirea remuneraţiei "se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului".
La întocmirea raportului de expertiză nu s-a ţinut cont de aspectele prezentate mai sus. Recurentul-pârât nu a putut pune la dispoziţia expertului contabil, din motive obiective care au fost aduse la cunoştinţa acestuia precum şi a instanţei, contracte de cesiune a dreptului de autor pentru opere de aceeaşi categorie cu cea a cărei autor este reclamantul prin care să poată face dovada nivelului sumelor plătite cu titlu de autor. Mai mult, pentru a face publice aceste contracte, după identificarea acestora în arhivă, recurentul trebuie să obţină acordul autorilor, date fiind clauzele de confidenţialitate din cuprinsul lor, deci culpa acestuia neputând fi reţinută.
Cuantumul sumei stabilite se situează mult peste nivelul onorariilor plătite de recurent pentru utilizarea operelor de aceeaşi categorie cu cea a autorului reclamant.
S-a menţionat că destinaţia utilizării operei a fost pentru producerea unui spectacol de teatru la Sala Studio a instituţiei capacitatea maximă fiind de 100 de locuri, cu încasări totale de 2.982 RON, precum şi faptul că după 17 reprezentaţii, piesa a ieşit din repertoriu.
Se arată că produsul cultural - spectacolul de teatru - realizat de către instituţiile publice de spectacole subvenţionate de la bugetul de stat în general şi de către T.N. Iaşi, subvenţionat de la bugetul de stat în cazul de faţă, precum şi principiul cheltuirii legale şi eficiente a fondurilor publice are un caracter nonprofit.
Solicită admiterea recursului, constatarea că hotărârea atacată este nelegală, casarea hotărârii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamantului B.N.P.
De precizat că dispoziţiile Noului C. proc. civ. indicate de recurent nu sunt aplicabile cauzei de faţă, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, 11 decembrie 2007. Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., criticile formulate vor fi analizate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul, prin întâmpinarea formulată în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului faţă de împrejurarea că piesa a fost premiată la nivel naţional de două ori, în 1992 şi în 2004.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul fondat al recursului pentru considerentele ce succed:
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 16 din 15 februarie 2012, a reţinut "existenţa" unei convenţii verbale în vederea punerii în scenă ... a piesei de teatru "Banii n-au miros" ... al cărui conţinut "nu a putut fi dovedit, în lipsa unui înscris, care să probeze voinţa părţilor".
Totodată, instanţa de apel a stabilit textul de lege aplicabil cauzei şi anume art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Potrivit acestui text de lege "Când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului".
În rejudecare, prima instanţă, prin Încheierea de la 9 decembrie 2013 pune în vedere "reclamantului să facă dovada drepturilor de autor recunoscute pentru piesa în discuţie".
Prin Încheierea de la 7 februarie 2014 este stabilit obiectivul expertizei şi anume "evaluarea drepturilor băneşti aferente drepturilor de autor cuvenite reclamantului pentru cele 17 reprezentaţii ale piesei "Banii n-au miros" pusă în scenă de T.N. "V.A." Iaşi.
În raportul de expertiză judiciară contabilă însuşit de instanţă, se reţine că "s-a convenit între cele două părţi să se achite drepturile de autor în sumă de 15.000 RON, precum şi tantiemele corespunzătoare în procent de 20% din încasări". Se concluzionează că remuneraţia cuvenită reclamantului este de 15.000 RON, identică sumei cerute de acesta prin cererea introductivă de instanţă.
Instanţa superioară de fond, validând hotărârea primei instanţe reţine că apelantul "nu a formulat obiecţiuni la expertiza contabilă" şi nici "nu a dovedit existenţa unei alte practici", în condiţiile în care obligaţia dovedirii sumelor plătite uzual pentru aceiaşi categorie de opere fusese pusă în sarcina reclamantului şi nu a pârâtului.
De asemenea, instanţa superioară de fond nu a observat că la stabilirea sumei cuvenite autorului operei teatrale au fost avute în vedere criterii ce ţin mai degrabă de acordarea unor daune morale (valoarea piesei, succesul la public ş.a.) şi nu de criteriile enunţate de legiuitor: sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.
De asemenea, aşa cum s-a arătat, însuşindu-şi raportul de expertiză, instanţa a validat şi premisa raportului de expertiză - existenţa unei înţelegeri cu privire la sumele datorate reclamantului, în condiţiile în care era în ciclul procesual anterior, tot Curtea de Apel a stabilit că, exceptând plata tantiemelor, nu se poate dovedi conţinutul convenţiei verbale existente între părţi.
Cu alte cuvinte, instanţa trebuia să administreze probe în sensul celor înscrise în art. 43 alin. (2) din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în vederea stabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt pentru ca instanţa de recurs, în aplicarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., să poată hotărî asupra aplicării corecte a legii.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reţinând că în absenţa stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt în etapa devolutivă a procesului, nu poate aprecia asupra aplicării corecte a legii aplicabile, va admite recursul, va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de pârâtul T.N. "V.A." împotriva Deciziei nr. 93 din data de 5 martie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2157/2015. Civil → |
|---|
