ICCJ. Decizia nr. 2200/2015. Civil



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2200/2015

Dosar nr. 10971/3/2013

Şedinţa din camera de consiliu din 14 octombrie 2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 10971/3/2013, reclamanta V.C.G. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.R.T., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 170,65 mp, situat în Bucureşti, str. M., sector 1, parcela X din fosta parcelare a Parcului Jianu şi să constate că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor C.A. şi M. şi, pe cale de consecinţă, din patrimoniul său.

La data de 30 septembrie 2013, pârâta S.R.T. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de conexitate, faţă de existenţa, pe rolul aceleiaşi instanţe, a Dosarului nr. 15870/3/2013. A invocat, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15870/3/2013, reclamanta M.P. a chemat în judecată pe pârâta S.R.T., solicitând instanţei obligarea acesteia la respectarea deplinei proprietăţi şi liniştitei posesii asupra terenului în suprafaţă de 170,65 mp, situat în Bucureşti, str. M., sectorul 1.

La data de 9 septembrie 2013, prin întâmpinarea formulată, pârâta S.R.T. a invocat aceleaşi apărări şi excepţii ca şi în cauza având ca obiect revendicarea imobilului de către reclamanta V.C.G. (Dosar nr. 10971/3/2013), la care a adăugat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar la data de 1 octombrie 2013 a formulat o cerere de conexare a cauzei la Dosarul nr. 10971/3/2013.

Prin Încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus conexarea celor două cauze, dată fiind strânsa lor legătură, de părţi şi obiect.

Prin Sentinţa civilă nr. 365 din 24 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins ambele acţiuni în revendicare.

Soluţionând apelurile declarate de apelantele-reclamante V.C.G. şi M.P. împotriva Sentinţei civile nr. 365 din 24 martie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 10971/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 150A din data de 31 martie 2015, a respins excepţia tardivităţii în privinţa apelurilor declarate şi a respins apelurile formulate de apelantele-reclamante, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, a declarat prezentul recurs reclamanta M.P., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie la data de 23 iunie 2015.

Prin Rezoluţia din 24 iunie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost dispusă întocmirea de către magistratul asistent a raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului.

La data de 29 iunie 2015, completul de filtru căruia i-a fost repartizat spre soluţionare recursul, analizând conţinutul acestuia şi constatând că întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi că a fost întocmit în termenul prevăzut de art. 493 alin. (2) din acelaşi cod, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, părţilor, în vederea formulării unui punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.

Conform dovezilor aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului a fost comunicat părţilor la data de 13 august 2015.

Constatând că niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere la raport, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., prin Rezoluţia din 10 septembrie 2015, completul de filtru a stabilit termen pentru judecarea recursului la data de 14 octombrie 2015.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia de inadmisibilitate, reţinută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la. art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Legea nr. 2/2013 a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 18 martie 2013, moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 precum şi dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare la aceeaşi data.

Art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Prin urmare, prezentei cereri de chemare în judecată îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Din interpretarea literală a dispoziţiilor legale amintite rezultă că hotărârile pronunţate în cauze înregistrate ulterior datei de 15 februarie 2013, având obiectul evaluabil în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, nu sunt supuse recursului.

Din această perspectivă, se impune stabilită valoarea obiectului prezentului litigiu.

În secţiunea a doua a Titlului III din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a fost reglementată competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în funcţie de valoarea obiectului cererii introductive de instanţă.

Astfel, ca regulă generală, potrivit dispoziţiilor art 98: "Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi''.

Totodată, dispoziţiile art. 504 din aceiaşi secţiune prevăd că "În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil valoarea se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98".

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale evocate, reiese că legiuitorul a înţeles să reglementeze printr-o normă special, derogatorie, acţiunile având ca obiect dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, apreciind că în atare situaţie determinarea competenţei materiale după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă se va realiza prioritar în funcţie de valoarea de impozitare a imobilului în litigiu, şi numai în situaţia în care aceasta nu este determinată sau determinabilă, se va determina competenţa materială în funcţie de preţuirea făcută de către reclamant prin cererea de sesizare a instanţei, prin aplicarea normei generale reglementate de dispoziţiile art. 98.

Valoarea obiectului litigiului, potrivit art. 104 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.ă civ. are valenţă atât sub aspectul determinării competenţei cât şi sub aspectul stabilirii căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantele au învestit instanţa cu o cerere în revendicare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. M., sector 1, preluat în mod abuziv de Statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în suprafaţă de 170 mp.

De asemenea, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că instanţa a dispus depunerea certificatului privind valoarea de impunere a imobilului situat în Bucureşti, str. M.

Prin adresa emisă la data de 12 septembrie 2013, aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti - Direcţia Generală Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti - Direcţia de Administrare Contribuabili Persoane Juridice, a comunicat faptul că pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M., compus din teren în suprafaţă de 12.256,80 mp şi clădire valoarea de impunere declarată este de 1.840.908,38 RON.

Împrejurarea că la dosarul cauzei se află certificatul privind valoarea de impunere din care reiese o valoare mai mare de 1.000.000 RON, nu este în măsură să legitimeze părţilor dreptul de exercitare a prezentului recurs, şi deci o eludare a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 având în vedere că decizia de impunere vizează o suprafaţă de 12.256,80 mp şi clădirea aferentă, or, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de revendicare a unei părţi din această suprafaţă, de 170,65 mp.

Or, raportat la valoarea de impunere stabilită pentru suprafaţa de 12.256,80 mp, valoarea de impunere pentru suprafaţa revendicată în prezenta cauză, este inferioară valorii de 1.000.000 RON.

De altfel, chiar reclamanta a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată valoarea obiectului litigiului la 980.000 RON, sub pragul legal de 1.000.000 RON stabilit pentru exercitarea recursului.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, Decizia civilă nr. 150 din 16 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu este supusă căii de atac extraordinare a recursului.

În ceea ce priveşte menţionarea de către instanţa de apel în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a căii de atac a recursului, se reţin următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă, numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei; (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare menţiunea greşită din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată de către părţi, nu poate crea acestora un drept nerecunoscut de lege.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta M.P. împotriva Deciziei nr. 150A din 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta M.P., cu domiciliul ales la SCA G. şi A., în Bucureşti, str. C.A., sector 1, împotriva Deciziei nr. 150A din 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi V.C.G., cu domiciliul în Bucureşti, str. D.O., sector 2, şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, str. A., sector 5 şi S.R.T., cu sediul în Bucureşti, Calea D., sector 1.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., decizia nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 427 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2200/2015. Civil