ICCJ. Decizia nr. 2279/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2279/2015
Dosar nr. 5658/109/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 24 iulie 2013, contestatorul E.D.C. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2013, emisă de intimata SC D.C. SRL, prin care a solicitat anularea acesteia, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate şi actualizate cuvenite începând cu data emiterii deciziei, respectiv 25 iunie 2013 şi până la data reintegrării efective şi obligarea intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 1388 din 03 iulie 2014, Tribunalul Argeş a respins contestaţia.
Împotriva hotărârii de la fond a formulat apel contestatorul, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
La data de 30 martie 2015, în cadrul soluţionării cererii de apel, intimata SC D.C. SRL a formulat cerere de recuzare a unuia din membrii completului de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 martie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins cererea de recuzare formulată de SC D.C. SRL, cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 martie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs SC D.C. S.R.L, solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa casării încheierii de şedinţă, casarea tuturor actelor de procedură subsecvente încheierii de şedinţă recurate, inclusiv hotărârea instanţei de apel, acestea fiind pronunţate de un complet în cadrul căruia cel puţin unul dintre judecători era incompatibil să judece cauza şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei, în vederea rejudecării apelului, la aceeaşi instanţă.
În cuprinsul cererii de recurs se invocă critici întemeiate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, recurenta arată faptul că în cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conţine motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse susţinerile petentei, hotărârea în cauză reprezentând o simplă rezoluţie din conţinutul căreia lipsesc cu desăvârşire motivele care au stat la baza pronunţării acesteia.
De asemenea, recurenta apreciază că în cauză este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din conţinutul încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă cererea de recuzare rezultă cu claritate faptul că instanţa a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legale referitoare la efectuarea cercetării judecătoreşti, în special cele prevăzute de art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., rezultând astfel că hotărârea pronunţată nu este întemeiată pe nici un mijloc de probă.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cererea de recuzare formulată de SC D.C. SRL în cadrul soluţionării cererii de apel a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 42 pct. 1 şi 13 C. proc. civ.
Art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece în situaţia în care "şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat sa o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil".
Pct. 13 al aceluiaşi articol prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".
Fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41 - 44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, pentru a se asigura părţilor obiectivitate în soluţionarea pricinii.
Potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, imparţialitatea are, pe de o parte, o conotaţie subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmăreşte a determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.
Imparţialitatea implică aparenţa de corectitudine a instanţei, incluzând aici şi percepţia subiectivă a părţilor cu privire la atitudinea magistraţilor, astfel încât pentru a asigura toate garanţiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil, se impune neparticiparea judecătorului la soluţionarea cauzei deduse judecăţii.
În speţa de faţă, în mod legal s-a respins cererea de recuzare, completul învestit cu soluţionarea acesteia reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.
Recurenta invocă drept motiv de nelegalitate dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conţine motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse susţinerile sale.
Art. 51 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd faptul că "abţinerea sau recuzarea se soluţionează printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă publică".
Instanţa a reţinut în încheierea atacată cu recurs faptul că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 42 C. proc. civ., prin raportare la motivele invocate prin cererea de recuzare.
Astfel, nu se poate reţine că instanţa nu şi-ar fi motivat hotărârea de respingere a cererii de recuzare, aceasta exprimând prin considerentul reţinut faptul că, prin analiza conţinutului cererii de recuzare, a constatat că nu au fost invocate aspecte ce ţin de conduita judecătorului recuzat, ci doar de modul în care a soluţionat acesta anumite cereri ale părţii sau de modul în care a interpelat părţile cu privire la anumite aspecte, din care recurenta a dedus ca hotărârea finală pe care judecătorul o va da asupra fondului îi va fi nefavorabilă.
Analizând conţinutul cererii de recuzare, se constată că este vorba de faptul că judecătorul recuzat a interpelat părţile în vederea clarificării situaţiei de fapt şi a pus în discuţia acestora chestiuni de drept ce decurgeau din respectiva situaţie de fapt.
Se constată că discuţiile purtate şi consemnate în încheierea de şedinţă de la data de 30 martie 2015, când recurenta susţine că s-au dezbătut cele învederate prin cererea de recuzare, s-au desfăşurat potrivit legii, iar judecătorul nu a făcut vreo afirmaţie cu referire la soluţia pe fond, în sensul că va admite, va respinge sau va pronunţa o altă soluţie asupra apelului.
În concluzie, rezolvarea anumitor cereri, invocarea anumitor excepţii sau interpelarea părţilor în condiţiile conforme cu cele impuse în codul de procedură civilă nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din conţinutul încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă cererea de recuzare rezultă cu claritate faptul că instanţa a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legale referitoare la efectuarea cercetării judecătoreşti, în special cele prevăzute de art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., rezultând astfel că hotărârea pronunţată nu este întemeiată pe nici un mijloc de probă, şi acesta apare ca nefondat.
Art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ. prevede faptul că "în vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii".
În art. 51 C. proc. civ. se arată faptul că: "(1) Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.
(2) În cazul în care la acelaşi termen s-au formulat cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.
(3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare".
Instanţa care a soluţionat cererea de recuzare şi-a format convingerea şi a pronunţat soluţia în urma analizei conţinutului acesteia, în sensul celor învederare de petentă, constatând că motivele invocate nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.
Soluţia instanţei bazată pe analiza motivelor invocate prin cererea de recuzare şi a celor reţinute prin încheierea de şedinţă de la data de 30 martie 2015, când recurenta susţine că s-au dezbătut cele învederate prin cererea de recuzare, este legală, instanţa nefiind obligată să administreze o altă probă care, în opinia recurentei, era relevantă pentru soluţionarea incidentului procedural.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, analizând motivele invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC D.C. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 30 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. 5658/109/2013.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2278/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2282/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
