ICCJ. Decizia nr. 2282/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2282/2015
Dosar nr. 4130/30/2009*
Şedinţa publică din 21 octombrie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş iniţial sub nr. 8603/C/2002, reclamanta G.E. i-a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Timişoara, SC O.T. SA, R.P. şi R.A., S.P. şi S.M., G.S. şi G.E., M.R. şi M.A., M.N. şi M.M., B.M. şi B.H., C.M. şi C.N.A., solicitând: a) restituirea integrală şi în natură a imobilului situat în Timişoara, str. A., înscris în CF colectiv x1 Timişoara, nr. top x2, ce a fost naţionalizat de Statul Român fără titlu de la antecesorul P.V.; b) să se constate că ulterior preluării abuzive imobilul a fost dezmembrat şi apartamentat, astfel că în prezent figurează 10 apartamente la care se adaugă şi alte spaţii şi garaje; c) să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea pârâţilor persoane fizice, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobil; d) să se constate că imobilul revendicat are în componenţă şi alte spaţii care sunt închiriate de Statul Român unor terţi; e) să dispună desfiinţarea Încheierii nr. 7670/1998 a judecătorului delegat de carte funciară cu privire la dezmembrarea, apartamentarea şi intabulările operate în CF col x1 Timişoara; f) să se dispună sistarea cărţilor funciare individuale constituite ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu paraţii persoane fizice, rectificarea CF a imobilului din litigiu, în sensul restabilirii situaţiei anterioare preluării acestuia de către Statul Român; g) să se constate deschisă succesiunea după defuncţii P.V. şi P.A., a căror unică moştenitoare este reclamanta (conform certificatului de calitate de moştenitor depus) şi să se dispună intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de restituire şi moştenire, cu cheltuieli de judecată.
Motivând în fapt cererea, reclamanta a arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu este proprietatea tabulară a antecesorului său P.V., ea fiind singura persoană cu vocaţie succesorală după acesta şi după soţia sa supravieţuitoare (conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 216/1999, eliberat de BNP M.R. din Lugoj), că autorul era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 încadrându-se în categoriile de persoane prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, preluarea imobilului făcându-se în mod abuziv. Pârâţii persoane fizice au dobândit părţi din imobilul revendicat, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, întrucât Legea nr. 112/1995 se referă doar la imobilele preluate de Statul Român cu titlu.
Prin întâmpinare, pârâţii persoane-fizice s-au apărat invocând excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior la cererea aceleiaşi reclamante, prin care a fost respinsă acţiunea acesteia pentru lipsa calităţii procesuale active. Obiectul acţiunilor anterioare, formulate în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, a fost de constatare a preluării imobilului în proprietatea Statului Român fără titlu şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii actelor de înstrăinare făcute de Statul Român către foştii chiriaşi. Acţiunile au fost respinse cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada faptului că antecesoarea sa, a cărei moştenitoare testamentară este, a acceptat succesiunea după fostul proprietar al imobilului revendicat şi că i-ar fi intrat în consecinţă imobilul în patrimoniu.
Pe fond, s-a susţinut netemeinicia acţiunii.
Pârâtul Consiliul Local Timişoara a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei pentru lipsa vocaţiei succesorale după fostul proprietar tabular, întrucât antecesoarea reclamantei nu a acceptat niciodată succesiunea acestui defunct şi, prin urmare, nu putea testa reclamantei ceva ce nu avea în patrimoniul său.
Prin Sentinţa civilă nr. 1240 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Timiş a respins acţiunea, reţinând că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acţiunii pentru restituirea imobilelor preluate de Statul Român înainte de 1989, care au aparţinut lui P.V.
Prin Decizia civilă nr. 11 din 20 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 1743/C/2003 a fost respins apelul reclamantei G.E., continuat de moştenitorii G.A.I. şi G.I., împotriva Sentinţei civile nr. 1240 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiş.
Prin Decizia civilă 4158 din 30 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de reclamanţii G.I. şi G.I.I. (decedat, cale de atac continuată de moştenitorii G.I. şi K.E.I.), precum şi de pârâţii R.P. şi R.A., cu consecinţa casării deciziei de apel şi a Sentinţei civile nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiş, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la Tribunalul Timiş.
Reţinând că prezenta acţiune are ca şi cauză juridică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - prin ale cărei prevederi se stipulează că succesibilii chiar neacceptanţi sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii prin notificarea depusă în condiţiile acestei legi -, Înalta Curte a reţinut că nu poate fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare prin care au fost respinse acţiunile reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active a acesteia, dat fiind că acestea au fost pronunţate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi au analizat calitatea părţii reclamante doar din perspectiva dreptului comun. Or, în acţiunea de faţă, calitatea reclamantei urmează a fi analizată în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
În plus, cauza juridică a prezentei acţiuni fiind diferită faţă de cea a acţiunilor anterioare, excepţia autorităţii de lucru judecat nici nu putea fi admisă în condiţii de legalitate. Conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în această materie.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 26 iunie 2009 sub nr. 4130/30/2009.
Reclamanţii G.I. şi K.E.I. şi-au restrâns pretenţiile, arătând că solicită instanţei să dispună asupra următoarelor: a) constatarea preluării abuzive fără titlu de către Statul Român a imobilul situat în Timişoara str. A., judeţ Timiş, înscris în CF colectiv x1 Timişoara, nr. top x2 în care a fost transnotat din CF x3 Timişoara nr. top x2; b) constatarea nulităţii absolute, în principal, în baza art. 46 alin. (1) şi 4 şi, în subsidiar, în baza art. 46 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001 a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii persoane fizice, respectiv:
- 944 din 14 ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 4 înscris în CF Timişoara, nr. top x2/VI;
- 14806 din 21 ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 5A, înscris în CF Timişoara, nr. top x2/VII;
- 14805 din 21 ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 5B, înscris în CF Timişoara nr. top x2/VIII;
- 14807 din 21 ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 6 înscris în CF Timişoara, nr. top x2/IX;
- 14788 din 20 ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 8 înscris în CF Timişoara, nr. top x2/XI;
- 937/R din 18 decembrie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 1 înscris în CF Timişoara, nr. top x2/I,
- 938/R din 22 decembrie 1997 încheiat pentru apartamentul nr. 2, cât şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobilul preluat abuziv de Statul Român de la P.V. Cu privire la celelalte petite ale acţiunii, reclamanţii au arătat că renunţă la judecata acestora.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a formulat întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii - întrucât până în prezent nu s-a soluţionat contestaţia formulată de G.E. împotriva Dispoziţiei nr. 2538 din 19 decembrie 2001 în Dosarul nr. 1357/C/2002, suspendat până la soluţionarea dosarului de faţă - lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor (deoarece G.E. nu a făcut dovada acceptării succesiunii după proprietarul tabular P.V. de către P.A., a cărei moştenitoare testamentară a dovedit că este în baza Certificatului de moştenitor nr. 216/1999) şi lipsa de obiect (deoarece unitatea deţinătoare s-a pronunţat asupra notificării prin emiterea Dispoziţiei Primarului nr. 2538 din 19 decembrie 2001), iar pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.
Prin întâmpinare, pârâţii R.P. şi A. au invocat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale active a reclamantei G.E., iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta SC A.D.P. SA a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport de conţinutul H.C.L.M.T. nr. 147 din 01 iunie 1999 prin care s-a hotărât, începând cu data de 01 mai 1999, încetarea activităţilor de administrare a fondului locativ şi a vânzărilor de locuinţe fond de stat şi preluarea lor de către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara.
Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte, precum şi faptul că nu are calitatea de unitate deţinătoare pe de altă parte.
Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanţii au insistat asupra aspectului de nulitate absoluta a înstrăinărilor unor părţi din imobil către foştii chiriaşi pe motiv că imobilul era exceptat de la înstrăinare, întrucât aparţinea patrimoniului naţional cultural.
Au invocat adresa din 04 august 2003 a Ministerului Culturii şi cultelor cu privire la clarificarea noţiunii de "evidenţă aprobată" la care face referire art. 10 din H.G. nr. 20/1996, prin care li s-a comunicat lista monumentelor istorice aprobate în 1991. Au arătat că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 se referă la locuinţe monumente istorice şi din patrimoniul naţional, arătând că legiuitorul a folosit o sintagmă mai largă interzicând inclusiv înstrăinarea imobilelor din patrimoniul cultural naţional, adică a imobilelor aflate în lista 1992 la capitolul E.
Arată că până în anul 2004 nu a operat clasarea la care se referă art. 2 din O.G. nr. 68/1994 pentru perioada 1996 - 2000.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a exprimat în scris un punct de vedere, prin care a arătat că imobilul în cauza nu este menţionat pe lista monumentelor istorice cu interdicţie de înstrăinare. Mai mult, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice a intrat în vigoare la 24 iulie 2001 şi ca atare, nu era în vigoare la momentul vânzării apartamentelor din imobilul în litigiu.
Reclamanţii au mai depus în probaţiune adresa în 16 februarie 2004 comunicată de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Judeţului Timiş, invocând de asemenea şi Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată, înscrisuri din care rezultă că reactualizarea listei 1991 a imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional nu a fost operată până în anul 2004, iar din anul 2004 când lista 1991 a fost reactualizată şi s-a operat clasarea pe categorii valorice a imobilelor din patrimoniul cultural comun pe categorii A, B, C, imobilul în speţă a fost încadrat în categoria A.
Prin Sentinţa civilă nr. 1904/PI din 23 iulie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a lipsei de calitate procesuală activă invocată de paraţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, R.P. şi A. şi a lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâţii D.G.F.P. Timişoara şi SC A.D.P. SA Timişoara.
De asemenea, a respins acţiunea formulata de reclamanta G.E. şi continuată de succesorii acesteia G.I. şi K.E.I., ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1904/PI din 23 iulie 2010 a Tribunalului pe care a desfiinţat-o, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă şi a fost respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi hotărâri.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului de preluare al statului şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare a părţilor din imobilul în litigiu, împrejurarea că pe rolul instanţelor este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă contestaţia împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la acelaşi imobil fiind nerelevantă sub acest aspect. Reclamanta a formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea imobilului pe calea legii speciale rezultat din înstrăinarea apartamentelor din acest imobil.
Nici excepţia lipsei de obiect a acţiunii nu putea fi primită, tribunalul reţinând în mod corect că excepţia este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost precizat.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a arătat că prin Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ., că instanţa de trimitere este ţinută să analizeze acest element al litigiului din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Fiind, astfel, ţinută să examineze dacă reclamanta - care are calitate procesuală să promoveze prezenta cerere - are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului 92/1950 de la P.V. (decedat la 08 februarie 1950), de pe urma căruia a rămas ca moştenitoare soţia acestuia, P.A., în cotă de 1/1 parte (conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. M.R.). În urma decesului acesteia (11 martie 1985) a rămas ca moştenitor acceptant reclamanta G.E., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.
Eliberat în condiţiile Legii nr. 36/1995 şi necontestat, certificatul menţionat face dovada, până la anularea sa, a calităţii de moştenitor după defunctul P.V. a soţiei sale P.A. şi, respectiv, a aceleiaşi calităţi a reclamantei în urma decesului numitei P.A.
Fostul proprietar tabular a decedat la 08 februarie 1950, Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950 (ulterior decesului proprietarului) iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară în anul 1956. Conform dispoziţiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului tabular) "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte (...)", iar din anexa la Decretul nr. 92/1950 rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la P.A.
Rezultă din coroborarea acestor date că antecesoarea reclamantei este moştenitoarea acceptantă a defunctului său soţ, acest argument fiind în concordanţă cu certificatul de calitate de moştenitor.
S-a concluzionat că reclamanta G.E. are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi, aceasta şi pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în patrimoniul său a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul abuziv naţionalizat.
Având în vedere aceste considerente, apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara a fost apreciat ca fiind nefondat.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor (succesori ai defunctei reclamante G.E.), s-a apreciat că în mod greşit a fost respinsă acţiunea, reţinându-se incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1055/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituţionale pentru a nu fi încălcate drepturile câştigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat.
Deşi este real că prin hotărâri judecătoreşti anterioare cererile reclamantei vizând imobilul în litigiu au fost respinse, totuşi trebuie avut în vedere că instanţele nu au examinat fondul pretenţiilor acesteia, reţinând lipsa calităţii sale procesuale active. Or, în procesul de faţă, cauza juridică a acţiunii este alta decât în cazul celor anterioare (cum în mod obligatoriu, în sensul art. 315 C. proc. civ., a stabilit instanţa de casare prin decizia pronunţată ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale), astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi 166 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută, decizia Curţii Constituţionale nefiind incidentă în cauză.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanţii solicită strict constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a înstrăinărilor unor apartamente din imobilul preluat, astfel cum a şi reţinut prima instanţă.
Contrar acestor considerente, tribunalul, având în vedere decizia menţionată, a reţinut că reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând fondul cererii reclamantei (astfel cum a fost ulterior precizată) şi pronunţând, astfel, o hotărâre nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. 4130/30/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondate recursurile declarate împotriva acestei hotărâri.
Cauza a fost înregistrata după casare la Tribunalul Timiş la data de 11 octombrie 2012 sub numărul de Dosar 4130/30/2009*, iar prin Sentinţa civilă nr. 2142 din 17 septembrie 2014 Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, fiind obligaţi reclamanţii să plătească, în solidar, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 800 lei pârâtei G.E., suma de 1.500 lei pârâtului R.P., suma de 1.500 lei pârâtului B.M. şi suma de 1.500 lei pârâtei C.M.
Reţinând că imobilul situat în Timişoara, str. A., jud. Timiş înscris în CF x3 Timişoara, transnotat în CF colectiv x1 Timişoara, a fost proprietatea tabulară a defunctului P.V. (decedat în data de 21 februarie 1950) şi a fost preluat de Statul român prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 - în anexa la Decretul nr. 92/1950 fiind menţionată ca proprietar P.A., soţia supravieţuitoare a fostului proprietar tabular - s-a apreciat că, din moment ce legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este superfluă. Reclamanţii nu mai sunt nevoiţi să dovedească preluarea abuzivă a bunului pentru că însăşi legea constată caracterul abuziv al preluării bunului în baza decretului de naţionalizare menţionat.
Dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.
Cât priveşte nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că au fost invocate două motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul naţional şi nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu valabil de statul român şi actualii proprietari nu au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Cu referire la primul motiv de nulitate invocat, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 10 din H.G. nr. 20/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului "Locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional sunt cele aflate în evidenţa aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice".
Dispoziţiile articolului unic din H.G. nr. 632/1996 menţionează care sunt locuinţele "declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional" la care se referă art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, făcând referire la norma art. 2 din O.G. nr. 68/1998. Astfel, nu pot face obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995 acele locuinţe care reprezintă monumente de valoare naţională excepţională, reprezentative pe plan universal pentru civilizaţia României (categoria A), monumente de valoare naţională (categoria B), monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică (categoria C) în sensul prevăzut de O.G. nr. 68/1998.
Încadrarea unui bun în una din cele trei categorie se face în urma unei proceduri de clasare declanşate din oficiu de către Direcţia Monumentelor Istorice sau la cererea unei persoane interesate.
Lista de care se prevalează reclamanţii atunci când invocă nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare contestate (lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice elaborată în anul 1992 de Comisia Naţională a Monumentelor şi Ansamblurilor Istorice - L.M.S.A.I. 1992) este nerelevantă deoarece a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1998 şi nu respectă criteriile de clasificare prevăzute de art. 2 din acest act normativ.
Nu se poate pune semnul egalităţii între L.M.S.A.I. 1992 şi clasificarea prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 68/1998 pentru că nu toate bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional se încadrează în categoria bunurilor care reprezintă monumente de valoare naţională excepţională, reprezentative pe plan universal pentru civilizaţia României (categoria A), monumente de valoare naţională (categoria B), monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică (categoria C), o parte din aceste bunuri sunt doar bunuri culturale comune.
S-a arătat, în acest context că, pentru a se putea pronunţa nulitatea absolută în baza dispoziţiilor art. 11 rap la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, reclamanţii trebuie să dovedească atât faptul că bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 68/1998, cât şi că dispoziţia legală care încadrează bunul în una din aceste categorii este una clară, previzibilă, accesibilă.
Deşi reclamanţii au cerut efectuarea în cauză a unei expertize şi solicitarea de lămuriri Ministerului Culturii, pentru a se vedea dacă bunul face parte din una din cele trei categorii menţionate, s-a apreciat că asemenea probe nu sunt admisibile în cauză.
Sarcina reclamanţilor era aceea de a dovedi faptul că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către fiecare fost chiriaş în parte, bunul era exceptat de la vânzare şi exista în acel moment o dispoziţie legală clară care prevedea acest lucru.
Consiliul Local Timişoara a negat existenţa unei interdicţii de înstrăinare pentru acest imobil, iar reclamanţii nu au dovedit-o. L.M.S.A.I. 1992 nu are valoare probantă, neputându-se presupune că, dacă un bun este înscris pe această listă, el poate fi încadrat automat în cele trei categorii prevăzute de O.G. nr. 68/1998. Interpretarea prin analogie sau prin corelaţie nu poate fi admisă, iar interdicţia trebuie să fie clară şi să nu suscite nici un fel de interpretări.
Împrejurarea că această clasificare nu a fost făcută până la data înstrăinării apartamentelor nu poate fi imputată foştilor chiriaşi, astfel că, acest motiv de nulitate absolută s-a apreciat ca neîntemeiat.
Cu referire la al doilea motiv de nulitate invocat - bunul a fost preluat fără titlu valabil de statul român şi actualii proprietari nu au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare - s-a reţinut că toate contractele de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate în perioada 1997 - 1998. Reclamanta a iniţiat în anul 1994 o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi care a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calităţii sale procesuale active, iar abia în anul 1999, după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost emis certificatul de calitate de moştenitor al reclamantei după soţia fostului proprietar tabular.
Reaua-credinţă trebuie dovedită, buna-credinţă se prezumă, iar reclamanţii nu au dovedit că actualii proprietari au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare contestate.
Aşadar, şi acest motiv de nulitate absolută a fost considerat neîntemeiat.
Tribunalul a făcut aplicare dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte motivul nulităţii actelor de înstrăinare prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Aceasta întrucât, în raport de motivul de nulitate invocat, instanţa trebuia să stabilească dacă imobilul din litigiu face parte din Lista 1991 - 1992 - aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în care erau evidenţiate pe capitole (A, B, C, D, E) imobilele cu statut de locuinţe monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional (imobile ce interesează în speţă).
Această dovadă a fost făcută, în sensul că imobilul litigios face parte din lista 1991-1992, Capitolul E, ceea ce îi conferea, în perioada 1996 - 2000, statutul de imobil aparţinând categoriei "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional", în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
De la regula instituită de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 exista ca excepţie, introdusă prin H.G. nr. 632/1996, doar situaţia imobilelor bunuri culturale comune, iar acestea erau, în accepţiunea legiuitorului, acele imobile care deşi făceau parte din Lista 1991 - 1992 ca «monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional», raportat la valoarea lor de mai mica însemnătate, erau considerate bunuri culturale comune.
Ca situaţie de excepţie, categoria imobilelor bunuri culturale comune este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis) iar aceasta determinare a fost rezolvată prin lege, nefiind lăsată la latitudinea instanţelor, ci atribuită în competenţa materială excepţională, specială şi exclusivă a Ministerului Culturii care stabileşte metodologia şi procedurile de clasare a unor imobile în patrimoniul cultural naţional şi, respectiv, ca bunuri culturale comune.
Dispoziţiile O.G. nr. 68/1998 nu au fost aplicabile întrucât normele şi procedurile prevăzute de aceasta au necesitat studii, analize şi lucrări care s-au efectuat în timp, fiind finalizate numai în anul 2004 (potrivit Adresei nr. 151/2004 de la D.C.C.P.C.N. Timiş, instituţie descentralizată în teritoriu a Ministerului Culturii).
Prin H.G. nr. 632/1996, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 68/1996, s-a stabilit competenţa exclusivă şi obligaţia Ministerului Culturii de a întocmi în termen de 30 de zile Lista 1996 cu bunurile culturale comune şi de a o transmite autorităţilor locale pentru a se cunoaşte care sunt imobilele din Lista 1991 - 1992 care, deşi ca regulă nu puteau fi înstrăinate, prin excepţie, dacă erau stabilite prin Lista 1996 ca bunuri culturale comune, puteau forma obiectul vânzării prin Legea nr. 112/1995.
Ministerul Culturii a întocmit Lista 1996 cu bunurile culturale comune care includeau imobile din Lista 1991 cu «monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional», dar care datorită valorii lor evaluate de organul competent - Ministerul Culturii - ca fiind de însemnătate mai redusă, puteau fi înstrăinate prin Legea nr. 112/1995. Această listă a fost transmisă de Ministerul Culturii, prin Adresa nr. 3990/1996, către autorităţile locale.
Imobilul în litigiu, fiind inclus în Lista 1991 - 1992, era supus regulii neînstrăinării şi, întrucât nu se regăsea în Lista 1996 cu bunuri culturale comune, nu-i era aplicabilă situaţia de excepţie derogatorie de la regula stabilită de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Raportat la aceste aspecte, se dovedeşte că înstrăinarea imobilului a fost nelegală, constituind fraudă la lege, actele de înstrăinare fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative şi de ordine publică în vigoare la data înstrăinării.
Apelanţii s-au mai plâns pentru faptul că nu li s-au admis cererile de probe solicitate, precizând şi că nulitatea actelor de înstrăinare solicitată apare ca o consecinţă a faptului că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, or, constatând că în speţă este vorba de o preluare fără titlu valabil, instanţa trebuia să constate încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi, de aici, nulitatea actelor de înstrăinare în raport de acest motiv.
Împotriva aceleiaşi sentinţe, la data de 18 februarie 2015, pârâţii R.P., C.M., B.M., B.H., A.R.M., M.N., M.A. şi M.R. au formulat apel incident împotriva încheierii interlocutorii din 10 septembrie 2014, prin care tribunalul le-a respins excepţia de nulitate absolută a cererii introductive de instanţă decurgând din faptul că a fost formulată fără ştiinţa şi consimţământul titularei acesteia (G.E.), aspect corelat şi cu faptul că semnătura de pe cererea aparţine unui terţ necunoscut.
Prin completări la apelul declarat reclamanţii-apelanţi au invocat depăşirea competenţei materiale generale a instanţei de judecată, competenţă care a fost data prin art. 4 din O.U.G. nr. 68/1994 şi a alin. (6) al art. unic al H.G. nr. 632/1996, - în ceea ce priveşte atributul de a individualiza şi a stabili care sunt bunurile culturale comune din Lista 1991 - Ministerului Culturii şi Cultelor, cu motivarea că instanţa a confundat Lista 1996 cuprinzând imobilele bunuri culturale comune, cu imobilele cuprinse în Capitolele D şi E din Lista 1992 a imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional.
Au solicitat să se aibă în vedere faptul că apelul priveşte inclusiv nelegalitatea şi netemeinicia modului în care prima instanţă a soluţionat pe fond capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul român a imobilului, în sensul respingerii acestuia.
Cum, în virtutea art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică şi regimul juridic al acesteia, instanţele sunt competente să analizeze valabilitatea titlului statului, care trebuia să fie în conformitate cu legile şi Constituţia în vigoare, precum şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, şi cum demersul judiciar pendinte are configuraţia unei chestiuni prejudiciale în raport cu procedura specială iniţiată în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de fond era obligată să se pronunţe în concret asupra capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul român a imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 76 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara au fost respinse, ca nefondate, atât apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii de primă instanţă, cât şi cererea de aderare la apel formulată de pârâţi, prin care aceştia atacau încheierea interlocutorie a tribunalului de la termenul de judecată din 10 septembrie 2014.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă soluţia de respingere a cererii formulată de pârâţi cu privire la excepţia invocată, având în vedere că cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii a fost formulată de G.E. la 02 august 2002, iar după decesul acesteia a fost continuată de moştenitorii săi, reclamanţii din prezenta cauză.
S-a avut în vedere că prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4130/30/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reţinut cu putere de lucru judecat că numita G.E. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii şi că în patrimoniul său a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul din litigiu.
Urmare a reţinerii acestei calităţi, instanţa de casare a desfiinţat hotărârea tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului acţiunii astfel cum a fost sesizat de reclamanţi, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii înstrăinărilor unor apartamente din imobil.
Prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Timişoara a reţinut implicit calitatea procesuală activă a reclamanţilor - succesori şi continuatori ai acţiunii promovată de G.E. (în 2002).
În aceste circumstanţe, susţinerea pârâţilor apelanţi în sensul că "moştenitorii lui G.E. nu-şi pot însuşi o acţiune introdusă de un terţ pe care nu l-a moştenit, o persoană care nu este G.E." şi că "acţiunea nu este a antecesoarei lor" - cu atât mai mult cu cât prin chiar recursul declarat de pârâţi la 15 iunie 2011 împotriva Deciziei civile nr. 657 din 22 martie 2011 - aceştia au precizat că acţiunea a fost formulată de reclamanta G.E. şi precizată de succesori acesteia G.I. şi K.E.I., a fost văzută ca fiind contrară hotărârilor anterior evocate.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, s-a reţinut corecta aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 (ce definesc locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional) precum şi a dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1998.
S-a avut în vedere, sub acest aspect, că, potrivit adresei din 30 mai 2013 emisă de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al judeţului Timiş, imobilul din Timişoara, str. A., nu era monument istoric.
De asemenea, potrivit adresei din 10 iunie 2003 emisă de Direcţia Monumentelor Istorice, imobilul din str. A. nu este înscris în lista monumentelor istorice a judeţului Timiş în capitolele A, B, C şi D al Listei Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. Deşi strada 13 August este nominalizată în Capitolul E al listei 1992, imobilele nominalizate în Capitolul E nu sunt monumente istorice, ci doar susceptibile de a fi monumente istorice.
O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional (în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu) prevedea în art. 1 că monumentele istorice pot fi şi locurile istorice, însă în cauză nu s-a făcut dovada de către Ministerul Culturii - autoritate competentă în materia patrimoniului cultural - că imobilul în litigiu inclus în Capitolul E din lista 1992 a monumentelor, ansamblurile şi siturilor istorice a fost clasat ca monument istoric.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi 4 ale O.G. nr. 68/1994 se înţelege că imobilele din Capitolul E din lista "zone istorice urbane şi rurale" puteau deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevăzută de lege, aspect nedovedit în cauză.
Nici critica relativă la respingerea capătului de cerere privind constatarea preluării fără un titlu valabil şi a nulităţii actelor de înstrăinare, ca o consecinţă a preluării imobilului fără titlu valabil, nu a fost considerată întemeiată, având în vedere că, în raport de disp. art. 1 din Legea nr. 112/1996 precum şi art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996, imobilul în litigiu făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu - Decretul nr. 92/1950, contractele de vânzare-cumpărare fiind astfel încheiate cu respectarea condiţiei de preluare cu titlu prevăzută de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din Norme la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, iar legea nu făcea distincţie între preluarea cu titlu valabil sau nevalabil.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 califică în art. 2 imobilele de natura celui din litigiu (preluate în baza Decretului nr. 92/1950) în categoria imobilelor preluate abuziv de stat, deci fără titlu valabil, şi cum acest aspect este consacrat prin lege, s-a apreciat ca fiind corect argumentul tribunalului în sensul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţa, dovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.
S-a reţinut corect de tribunal şi că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor, iar reclamanţii nu au atacat hotărârea sub acest aspect.
Prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor nu a fost răsturnată, aceştia au cumpărat apartamentele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 de la un proprietar, Statul Român, care era înscris în CF la data cumpărării, iar procesul ce fusese notat în CF a fost soluţionat irevocabil (Dosar nr. 8603/2002) la data încheierii contractelor.
Apreciindu-se că instanţa a soluţionat cauza cu respectarea competenţei materiale dată de lege, respectiv art. 2 C. proc. civ., a fost înlăturată ca neîntemeiată şi critica privind încălcarea de către instanţă a competenţei materiale dată prin lege unui organ al administraţiei centrale - Comisia Naţională a Monumentelor şi Ansamblurilor şi Siturilor Istorice.
Ca urmare a cererii de completare a Deciziei civile nr. 76 din 5 mai 2015 sub aspectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâţii apelanţi, Curtea de Apel Timişoara a pronunţat Decizia civilă nr. 131 din 2 iulie 2015 prin care a dispus completarea celei dintâi hotărâri, în sensul respingerii cererii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, justificat de împrejurarea că ambele apeluri au fost respinse (apelul reclamanţilor şi aderarea la apel formulată de pârâţi) şi întrucât la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câştigătoare.
Împotriva Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii G.I. şi K.E.I., iar împotriva Deciziei nr. 131 din 2 iulie 2015 a aceleiaşi instanţe au declarat recurs pârâţii R.P., B.M., B.H., C.M., A.R.M., A.C., G.E., M.N., M.R. şi M.A.
I. Recurenţii-reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând însă instanţei de recurs să facă aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi să încadreze dezvoltările acestuia şi în alte motive în afara acelora invocate expres, în măsura în care acestea pot fi incidente.
Recurenţii reclamanţi au solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate, învederând că sunt incidente cauzei ipotezele art. 312 alin. (3) teza I - "instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului" - şi teza a II-a - "Dacă sunt întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară". În subsidiar, au solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se modifice în tot hotărârea din apel reţinându-se ca incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., urmând ca după rejudecare, să se admită în întregime acţiunea dedusă judecăţii.
Cât priveşte criticile de nelegalitate a hotărârii atacate, au fost invocate diferenţiat, în raport de cele două cauze de nulitate a actelor juridice contestate, după cum urmează:
1) Instanţa de apel a procedat la analiza motivului de nelegalitate constând în încălcarea art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 strict din perspectiva categoriei de "monument istoric" a imobilului în litigiu, lăsând netratată chestiunea dacă acesta făcea sau nu parte din patrimoniul naţional.
Astfel, instanţa de apel nu a făcut cercetarea judecătorească şi nu a motivat hotărârea în raport de susţinerile reclamanţilor şi de probele efectuate, în sensul că imobilul făcea parte efectiv din patrimoniul naţional, situaţie pentru care, de asemenea, funcţiona interdicţia şi sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Rezumându-şi cercetarea judecătorească exclusiv la verificarea condiţiei de "monument istoric", instanţa de apel nu a manifestat nicio preocupare de lămurire a incidenţei tezei a II-a din art. 10 al Legii nr. 112/1995, refuzând administrarea probei cu efectuarea unei expertize în domeniul patrimoniului cultural naţional ori efectuarea unor adrese la Direcţia pentru Cultură şi Culte, Patrimoniu Cultural Naţional al Judeţului Timiş.
- Instanţa de apel a făcut aplicare dispoziţiilor O.G. nr. 68/1994 cu încălcarea principiului tempus regit actum (deoarece prevederile acesteia nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, fiind aplicabile materiei doar începând cu anul 2004).
Întrucât art. 2 din O.G. nr. 68/1994 nu s-a aplicat până în anul 2004, nu puteau fi luate în considerare dispoziţiile acestui act normativ în ceea ce priveşte clasarea imobilelor din Lista 1991 în categoria A, B, C, înainte de anul 2004, când această clasare a fost efectiv operată în Lista 1991.
Nu s-a luat în considerare că în perioada care interesează cauza, 1996 - 2000, art. 2 din O.G. nr. 68/1994 au fost înlocuite cu dispoziţiile art. unic alin. (6) din H.G. nr. 632/1996 prin care s-a stabilit ca, într-un termen de 30 de zile, Ministerul Culturii să stabilească şi să comunice o listă (Lista 1996) cu bunurile culturale comune care, prin excepţie de la regula din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, puteau fi vândute.
Pentru Timişoara, Lista 1996 a inclus doar 10 imobile, între care nu se regăsea şi cel în litigiu, ceea ce însemna că pentru acesta funcţiona regula neînstrăinării (ca bun din patrimoniul naţional), iar nu excepţia (ca bun cultural comun, conform listei întocmite pentru Timişoara de Ministerul Culturii în baza art. unic alin. (6) din H.G. nr. 632/1996).
Recurenţii susţin că acest mod de a judeca speţa a condus şi la încălcarea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a unor principii decurgând din Convenţie şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european, amintind în acest sens dreptul la un proces echitabil (prin durata excesivă a procesului, ca şi prin privarea de o instanţă imparţială şi independentă), dreptul de proprietate (prin privarea lor de un bun în raporturile cu statul), principiul securităţii raporturilor juridice, principiul puterii de lucru interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, principiul predictibilităţii. Acest din urmă principiu a fost invocat sub aspectul că, în speţe identice, cu acelaşi obiect juridic - nulitatea actelor de înstrăinare a unor imobile din patrimoniul naţional, capitolul E din Lista 1991 -, aşadar care nu constituiau monumente istorice (nu făceau parte din capitolele A, B, C, D din Lista 1991) s-a aplicat sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare încheiate, prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995, de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
- hotărârea nelegală a instanţei de apel a fost pronunţată în contextul în care curtea de apel a refuzat reclamanţilor efectuarea unei adrese la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Timiş pentru a se specifica dacă imobilul în litigiu a figurat vreodată (sau în perioada 1996 - 2000) pe lista bunurilor culturale comune. Refuzul instanţei de apel i-a privat pe reclamanţi de dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (motiv de casare).
- hotărârea atacată este nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanţa a încălcat normele imperative, de ordine publică în materie de competenţă materială generală, atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitate prin lege - Ministerului Culturii - cu atribuţii în realizarea clasificării asupra bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional, dar şi a celor ce constituie bunuri culturale comune.
- hotărârea atacată este nelegală prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. deoarece nu este motivată în raport de probele administrate de reclamanţi, probe constând în înscrisuri oficiale provenind de la instituţii centrale, de natură să combată integral raţionamentul instanţei de apel.
Hotărârea ignoră expertiza administrată într-o cauză identică (cu acelaşi obiect juridic) ce a ajutat la dezlegarea corectă a pricinii, cu reţinerea sancţiunii nulităţii absolute pentru actul juridic al înstrăinării unui imobil din patrimoniul naţional, cuprins în Lista 1991 la capitolul E.
În pofida probelor evidente administrate în apel, de natură să contureze regimul imobilului şi nulitatea actelor de înstrăinare, instanţa de apel s-a rezumat la preluarea automată a soluţiei şi motivării, nesustenabilă în plan probator, a primei instanţe.
Instanţa nici măcar nu înlătură aceste probe, ci pur şi simplu face abstracţie de ele, dovedind că nu a avut şi nu a manifestat rol activ.
- hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995) în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate, în pofida probelor de care a dispus instanţa şi care confirmau apartenenţa incontestabilă a imobilului în speţă la patrimoniul cultural naţional.
Dovada apartenenţei la această categorie era necesară şi suficientă pentru a deveni incidentă interdicţia de la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Între noţiunea de "monumente istorice" şi cea de "patrimoniu cultural naţional" există o relaţie, un raport de la parte la întreg, interdicţia nereferindu-se strict şi exclusiv la categoria "monumente istorice".
Imobilul în cauză a fost cuprins în capitolul E al Listei 1991 a Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, iar referitor la capitolul E din Lista 1991, instituţiile statului au comunicat că imobilele cuprinse în respectivul capitol fac parte din patrimoniul cultural naţional.
De la regula instituită prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 a existat o singură excepţie, cea a bunurilor culturale comune, însă imobilul în speţă nu a fost niciodată inclus în această categorie, nefigurând în Lista 1996 întocmită de Ministerul Culturii şi Cultelor organ de specialitate desemnat prin lege cu competenţă generală şi exclusiv în acest sens - (pentru Timişoara, Lista 1996 a cuprins un număr de 10 imobile dintre cele care figurau şi în Lista 1991 ca imobile "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional").
Concluzia logică şi legală este că, referitor la Timişoara, regula interdicţiei înstrăinării imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional se aplică pentru toate imobilele din Lista 1991, mai puţin pentru cele 10 imobile stabilite ca fiind bunuri culturale comune pe baza Listei 1996, transmisă autorităţilor locale din Timişoara cu Adresa nr. 3990/2004 de către Ministerul Culturii şi Cultelor.
În afara Ministerului Culturii şi Cultelor, nici o altă instituţie nu a fost abilitată a modifica sfera şi cadrul patrimoniului cultural naţional şi nici pe cel al bunurilor culturale comune. Doar cu depăşirea competenţei sale materiale generale şi intrând în sfera atribuţiilor unui alt organ, instanţa de apel a putut respinge apelul reclamanţilor sub considerentul că imobilul litigios ar fi bun cultural comun. De asemenea, sub acest aspect, hotărârea vădeşte şi o aplicare greşită a legii prin calificarea eronată a imobilului ca aparţinând categoriei de bun cultural comun.
S-a ignorat faptul că imobilul litigios nu a făcut parte din Lista 1996 conţinând bunurile culturale comune şi că niciodată nu a avut acest regim, nici pe baza selectării în Lista 1996, nici pe baza operării în Lista 1991 a criteriilor valorice date de O.G. nr. 68/1994, în anul 2004, cu ocazia actualizării Listei 1991. Instanţa de judecată nu a înţeles că în afara Listei 1996 cu bunuri culturale comune, întocmită de organul specializat căruia i s-a dat chiar prin H.G. nr. 632/1996 o atare sarcină şi competenţă, respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor, nicio altă autoritate, fie ea instanţă de judecată, nu poate clasifica alte imobile ca făcând parte din această categorie. Nu s-a înţeles nici faptul probat că, până în anul 2004, clasarea dată de art. 2 al O.G. nr. 68/1994 nu a fost operată în Lista 1991.
Instanţa de judecată nu a înţeles nici că art. 2 din O.G. nr. 68/1994 introduce o subclasare a imobilelor din Lista 1991, structurate iniţial pe 5 capitole - A, B, C, D, E - după genul artistic, în raport de un nou criteriu, cel valoric.
S-a demonstrat cu Adresa nr. 151/2004 că, până în anul 2004, clasarea dată de art. 2 din O.G. nr. 68/1994 nu a fost operată, motiv pentru care Lista 1991 a fost valabilă şi a produs efecte. Cum acţiunea a dedus judecăţii contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 1996 - 2000, instanţa ar fi trebuit ca, prin aplicarea mecanismului de interpretare per a contrario să reţină incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a acestora pentru fraudă la lege de vreme ce bunul imobil vândut nu făcea parte din categoria bunurilor culturale comune.
Pentru a aprecia că imobilul în speţă ar fi bun cultural comun, instanţa de apel a avut în vedere în mod greşit şi eronat, exclusiv teza primei instanţe care este fundamental greşită. Hotărârea şi motivarea instanţei de apel sunt contrare dispoziţiilor legale incidente în cauză cu privire la modul în care se stabilea pentru perioada 1996 - 2000 statutul, calitatea şi regimul de bun cultural comun. Soluţia pe care aceasta a adoptat-o este contrară probelor indubitabile din dosar în sensul că bunul litigios a făcut parte din Lista 1991 cu imobile "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional" (fiindu-i, deci, aplicabilă regula instituită prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995) şi potrivit cărora, în perioada 1996 - 2000 nu a fost operată în Lista 1991 clasarea dată de art. 2 din O.G. nr. 68/1994 după criteriul valoric pe categoriile A, B, C.
2) - hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru modul de rezolvarea a celei de-a doua cauze de nulitate a actelor juridice contestate.
Recurenţii-reclamanţi au criticat refuzul instanţei de a constata că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi, de aici, refuzul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare decurgând din aplicarea greşită a Legii nr. 112/1995, care era incidentă doar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.
Nu se poate admite omisiunea recunoaşterii de către instanţă a faptului real al preluării fără titlu valabil a imobilului şi neaplicarea sancţiunii nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, în pofida faptului că Legea nr. 112/1995 permitea numai vânzarea imobilelor preluate cu titlu valabil. Capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului fără titlu valabil era admisibil, preluarea fără titlu a imobilului fiind o chestiune de notorietate. Naţionalizarea imobilelor din zona istorică a Timişoarei s-a realizat samavolnic şi prin violenţă.
În aceste circumstanţe nu putea fi reţinută buna-credinţă a cumpărătorilor. Chiriaşii au acţionat temerar, plătind preţuri sociale pentru apartamentele cumpărate, asumându-şi un risc şi sperând că imobilul nu va fi revendicat. Or, culpa cât de mică exclude buna-credinţă. Neglijenţa şi lipsa lor de diligenţă s-a manifestat şi în aceea că nu au luat în considerare nici faptul evident, că imobilul făcea parte din patrimoniul cultural naţional, ceea ce atrăgea prohibirea vânzării sale.
Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un titlu valabil deoarece este contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 şi Constituţiei României de la aceeaşi dată, iar pârâţii nu pot invoca nerecunoaşterea acestor aspecte de ordin legislativ. În raport de această realitate normativă, pârâţii aveau un motiv în plus de a manifesta prudenţă şi diligenţă, ceea ce nu au făcut. Buna-credinţă nu se reduce doar la observarea împrejurării că imobilul nu a fost revendicat anterior cumpărării de către pârâţi sau că aceştia nu au fost notificaţi în legătură cu eventualitatea revendicării, ci presupune observarea şi analizarea tuturor aspectelor înfăţişate mai sus.
Mai mult, instanţa nu a luat în considerare nici aspecte legate de lipsa de identitate dintre persoanele foste proprietare tabulare şi menţiunile din listele anexe ale Decretului nr. 92/1950.
Şi acest aspect era relevant pe planul atitudinii psihic-volitive a pârâţilor întrucât ignorarea sa relevă renunţarea din partea lor la prudenţă şi diligenţă.
Făcând trimitere la cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României, recurenţii au invocat că prin pronunţarea soluţiei nelegale a instanţei de apel, au fost privaţi de un "bun", în accepţiunea de speranţă legitimă bazată pe dispoziţiile legale în vigoare la data depunerii notificării.
Dreptul la respectarea bunurilor, aşa cum era garantat de prima frază a primului alineat (al art. 1 din Protocolul nr. 1) cuprinde dreptul de a spera într-o coerenţă a deciziilor care privesc aceleaşi bunuri (cauza Jokela împotriva Finlandei).
3) Nelegalitatea hotărârii recurate demonstrează şi nelegalitatea obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, în raport cu toate aspectele prezentate, pârâţii ar fi trebuit să fie cei chemaţi să suporte plata cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale anterioare ale procesului.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
La aceste motive de recurs, în termen legal, respectiv la 01 iulie 2015, recurenţii reclamanţi au mai formulat două completări.
Cel dintâi memoriu de completare a recursului iniţial a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. în privinţa soluţiei instanţei de apel de respingere a apelului reclamanţilor, susţinându-se că, pe baza considerentelor expuse, se deduce o înţelegere greşită de către instanţă a situaţiei de fapt şi de drept dedusă judecăţii, motivele hotărârii fiind contradictorii ori străine pricinii, în timp ce hotărârea este lipsită de temei legal, fiind în totală contradicţie cu probatoriul şi cu dispoziţiile legale incidente.
În esenţă, prin acest memoriu, s-a dezvoltat motivul de recurs invocat iniţial, privitor la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, combinate cu prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de regimul juridic aplicabil categoriei de bun aparţinând patrimoniului cultural naţional din care făcea parte imobilul litigios, expunând într-o formulare mai vastă argumentele prezentate iniţial prin memoriul de recurs.
Cel de-al doilea memoriu de completare a recursului iniţial a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. şi a dezvoltat, în cea mai mare parte a sa, critici legate tot de modul de soluţionare de către instanţa de apel a motivului de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare întemeiat pe nerespectarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Cu titlu suplimentar, faţă de motivele deja expuse, s-au invocat următoarele critici:
- Instanţa de apel a reţinut greşit temeiul legal al nulităţii invocate ca fiind dat de dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996, în loc de art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, combinat cu art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
- instanţa de apel s-a raportat greşit în analiza sa la dispoziţiile art. 8 şi 9 din H.G. nr. 20/1996, neincidente speţei, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996.
De asemenea, a reţinut greşit aplicabilitatea art. 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1998 în condiţiile în care, potrivit Adresei nr. 151/2004 a D.C.C.P.C.N., dispoziţiile acestui act normativ nu s-au aplicat până în anul 2004.
Aplicând principiul tempus regit actum perioadei de timp care interesează speţa, respectiv 1996 - 2000, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile H.G. nr. 632/1996, pentru perioada anterioară anului 2004 (până la care nu s-a aplicat O.G. nr. 68/1994). Acest act normativ a rămas în afara cadrului analizei instanţei de apel.
- instanţa de apel a restrâns în mod nepermis aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 la categoria monumentelor istorice. În plus, art. 10 din H.G. nr. 20/1996 nu se referă doar la o parte din evidenţa aprobată de Ministerul Culturii, rezultând că s-a avut în vedere întregul Listei 1991, care constituia evidenţa aprobată. Prin urmare, referirea instanţei de apel la conţinutul adresei din 30 mai 2013 a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al Judeţului Timiş, în care se menţiona că "imobilul din Timişoara, str. A. nu era monument istoric" este nerelevantă soluţionării cauzei întrucât interdicţia legală se aplica deopotrivă şi imobilelor din patrimoniul naţional.
- hotărârii pronunţate în apel îi sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ. întrucât, ulterior pronunţării acesteia, s-a aflat de către recurenţi că unul din membrii completului de judecată a făcut parte anterior din compartimentul juridic al pârâţilor.
Aşadar, acest judecător avea obligaţia legală şi morală de a se abţine de la judecată, fiind incompatibil, iar întrucât nu a făcut-o, a pronunţat o hotărâre supusă casării.
II. Recurenţii-pârâţi R.P., B.M., B.H., C.M., A.R.M., A.C., G.E., M.N., M.R. şi M.A. au formulat recurs împotriva Deciziei nr. 131 din 2 iulie 2015 dată în completarea Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015, solicitând modificarea ei în tot şi admiterea integrală a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în apel iar, în subsidiar, modificarea în parte în sensul admiterii în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.
Aceşti recurenţi au invocat un caz de aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, dat fiind că ei nu au formulat un apel propriu-zis împotriva reclamanţilor, ci doar o cerere de aderare la apelul acestora, care a avut rolul unui mijloc de apărare. Recurenţii-pârâţi au susţinut că nu ei au reprezentat partea căzută în pretenţii, ci reclamanţii.
Câtă vreme soluţia primei instanţe a rămas neschimbată în urma apelului, apelanţii au căzut integral în pretenţii, ceea ce înseamnă că aceştia trebuie să suporte cheltuielile de judecată din apel.
Cât priveşte soluţia subsidiară solicitată în recurs, a fost justificată prin punerea în balanţă a situaţiilor procesuale ale fiecărei părţi, din care se deduce că un procent semnificativ din cheltuielile de judecată făcute de pârâţi în apel trebuie să cadă în sarcina apelanţilor din moment ce ei au căzut în pretenţii pe fondul cauzei.
Recurenţii au evaluat acest procent la 90% şi au precizat că solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
La data de 6 octombrie 2015 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi la recursul declarat de pârâţi, solicitându-se respingerea acestuia ca nefondat deoarece legea nu distinge în materia cheltuielilor de judecată solicitate de părţi între situaţia unui apel pur şi simplu şi situaţia unui apel incident.
La data de 15 octombrie 2015 a fost depusă la dosar şi întâmpinarea formulată de recurenţii-pârâţi la recursul recurenţilor-reclamanţi prin care au invocat excepţia de autoritate de lucru judecat a hotărârii de primă instanţă, în privinţa chestiunii bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători, ce nu a fost atacată pe calea apelului şi, de aici, excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului ce a fost declanşat împotriva unei soluţii tranşate prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă. Recurenţii-pârâţi au susţinut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, arătând ce ei au fost de bună credinţă la data încheierii actelor juridice contestate şi că au cumpărat un bun care fusese preluat de stat cu titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, potrivit art. 1 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Împrejurarea că acest titlu este considerat nevalabil deoarece contravenea art. 8 şi 11 din Constituţia din 1948 ori pentru că a fost aplicat unei categorii de subiecte exceptate de la naţionalizare în temeiul art. II din decret, autorul reclamantei fiind mic lumânărar, este nerelevant deoarece, în accepţiunea Legii nr. 112/1995, bunul apare preluat cu titlu.
Bunul imobil nu a fost niciodată declarat monument istoric, iar faptul că lista monumentelor în baza O.G. nr. 68/1994 nu era finalizată în 1997 - 1998 când a avut loc cumpărarea apartamentelor nu excludea de la aplicare dispoziţiile acestui act normativ.
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 instituie o condiţie cumulativă pentru bunurile arătate în cuprinsul său ca fiind exceptate de la înstrăinare, respectiv ca acestea să fie "monument istoric şi din patrimoniul naţional", astfel că, pentru ca interdicţia legală să opereze, este necesar ca imobilul în cauză să întrunească în mod cumulativ ambele condiţii.
Prin critici care apar ca fiind străine cauzei, recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea hotărârilor pronunţate în cauză, susţinând că instanţele ar fi procedat greşit la calificarea imobilului litigios ca făcând parte din categoria bunurilor culturale comune. Însă, în niciuna dintre hotărârile care au soluţionat pe fond cauza, instanţele nu au făcut trimitere nici direct şi nici indirect la categoria bunurilor culturale comune, nu aceasta fiind argumentaţia care a stat la baza adoptării soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.
Recurenţii-pârâţi au mai susţinut că reclamanţii, atunci când invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, confundă noţiunea de speranţa legitimă cu simpla speranţă de restituire, în realitate ei neputându-se prevala de niciun act juridic, text legal ori de o jurisprudenţă clară şi concordantă în baza cărora să poată spera legitim în anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare.
De asemenea, ei au invocat situaţia juridică a imobilului vecin şi identic cu cel al lor, situat în Bulevardul A., care a făcut obiectul unui litigiu iniţiat de aceeaşi reclamantă, G.E., ce a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 414/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia şi care a reţinut irevocabil că acesta nu face parte din categoria monumentelor istorice.
Recurenţii-pârâţi au mai solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.
În recurs a fost încuviinţată, în temeiul art. 305 C. proc. civ., administrarea probei cu înscrisuri pentru recurenţii-pârâţi, constând în adresa emisă de Municipiul Timişoara - Serviciul Resurse Umane, relativă la funcţia deţinută şi perioada exercitării acesteia de către doamna M.L. în cadrul Biroului Juridic al Primăriei Timişoara.
I. Analizând recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine că acesta deduce judecăţii critici care sunt întemeiate, în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.
1.) Prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost ea restrânsă în urma parcurgerii celui dintâi ciclu procesual, reclamanţii au solicitat instanţelor să constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul român a imobilului situat în Timişoara, str. A., ce a aparţinut autorilor lor, ca şi nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare a părţilor din imobil, ce au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Drept cauze de nulitate absolută a celor 7 contracte de vânzare-cumpărare a fost invocată, cu prioritate, încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 cu referire la regimul juridic special căruia îi era supus imobilul, ca bun ce aparţinea categoriei de "monumente istorice şi din patrimoniul naţional" (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 corelate cu art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001), dar şi încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 corelate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de dispoziţie fiind efectuate asupra unui bun imobil preluat de stat fără titlu (valabil), ce a fost înstrăinat unor chiriaşi de rea-credinţă.
Prima instanţă a răspuns acestei cereri arătând că, în raport de calificările pe care Legea nr. 10/2001 le face prin art. 2 lit. a) preluărilor realizate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 (preluări abuzive, fără titlu valabil), formularea unui capăt de cerere distinct în vederea unei atare constatări este superfluă şi, întrucât reclamanţii nu au dovedit că bunul imobil litigios făcea parte din categoriile A, B sau C prevăzute de art. 2 O.G. nr. 68/1998, s-a stabilit că acesta nu era exceptat de la înstrăinare, arătându-se că înscrierea imobilului în lista L.M.A.S.I. 1992 este nerelevantă sub aspectul cercetat deoarece a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1994 şi nu respectă criteriile de clasificare prevăzute de art. 2 ale acestui act normativ.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de nulitate, s-a reţinut că reclamanţii nu au răsturnat prezumţia de bună credinţă a chiriaşilor cumpărători.
Validând judecata de primă instanţă, Curtea de apel a stabilit că s-a făcut o corectă aplicare în cauză art. 8 şi 9 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, ca şi dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1998, reţinând la rândul său că "nu s-a făcut dovada de către Ministerul Culturii - autoritatea competentă în materia patrimoniului cultural - că imobilul în litigiu inclus în capitolul E din Lista 1992 a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice - a fost clasat ca monument istoric". Despre imobilele de la capitolul E al Listei din 1992 "zone istorice şi rurale" a reţinut că "puteau deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevăzută de lege - aspect nedovedit în cauză".
Contractele de vânzare-cumpărare contestate au fost considerate valabile şi întrucât, potrivit art. 1 al Legii nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a acestei legi, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 este una cu titlu, fiind respectată cerinţa relativă la sfera de aplicare a legii în baza căreia s-au vândut, iar prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor nu a fost răsturnată.
O atare judecată îndreptăţeşte pe deplin critica recurenţilor prin care s-a susţinut că instanţa de apel a procedat la analiza celui dintâi motiv de nulitate invocat, constând în încălcarea art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, strict din perspectiva categoriei juridice de "monument istoric", lăsând netratată chestiunea dacă imobilul litigios făcea sau nu parte din "patrimoniul naţional" şi aceasta în pofida susţinerilor ample în acest sens făcute de recurenţi pe parcursul judecăţii, încă din faţa primei instanţe, dar şi prin motivele lor de apel.
Înalta Curte reţine că, în opoziţie cu analiza înfăptuită de către cele două instanţe de fond asupra acestui prim motiv de nulitate absolută a actelor juridice contestate - analiză rezumată, cum s-a arătat, exclusiv la condiţia de "monument istoric" a bunului în cauză - teza constantă afirmată de reclamanţi a fost aceea că imobilul vizat de ei era exceptat de la vânzare, în puterea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, ca bun ce făcea parte din patrimoniul naţional.
Poziţia lor procesuală constantă nu s-a rezumat la o simplă susţinere, ci a fost sprijinită printr-un probatoriu consistent, concretizat în mai multe adrese emise de autorităţi cu competenţă în materie, respectiv Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Judeţului Timiş, ca şi prin numeroase trimiteri la legislaţia specială aplicabilă domeniului de interes.
Fără măcar să infirme susţinerile reclamanţilor ori să înlăture probatoriile depuse de aceştia la dosar, atât prima instanţă, cât şi cea de apel şi-au limitat cercetarea judecătorească în mod nejustificat şi în absenţa oricărei explicaţii în drept pe care erau ţinute să o ofere, verificând respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 exclusiv din punct de vedere al condiţiei de "monument istoric" a imobilului supus vânzării, condiţie neinvocată însă în privinţa acestuia.
Deşi motivul de nulitate a actelor juridice contestate a fost indicat prin trimiterea la dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 112/1995, potrivit cu care "Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuinţele (...) declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional (...)", susţinerea clară a reclamanţilor a fost în sensul că imobilul fost proprietate a autorului lor era exceptat de la vânzare în temeiul acestei dispoziţii legale ca bun de patrimoniu naţional, ei susţinând că legiuitorul a folosit o sintagmă mai largă prin care a interzis inclusiv înstrăinarea imobilelor din patrimoniul cultural naţional, adică a imobilelor regăsite în Lista 1991 - 1992, capitolul E, între care se regăsea şi cel în cauză.
Prin motivele lor de recurs, recurenţii au susţinut că din conţinutul reglementării se deduce neîndoielnic incidenţa interdicţiei de înstrăinare atât în cazul imobilelor monumente istorice, cât şi a celor din patrimoniul cultural naţional, legiuitorul utilizând o sintagmă cuprinzătoare "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional" prin care a vizat întregul şi nu numai partea.
În opoziţie cu aceştia, recurenţii-pârâţi au susţinut prin întâmpinarea la recursul reclamanţilor, că norma art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 112/1995 instituie o condiţie cumulativă, astfel că, pentru a opera interdicţia de la înstrăinare, locuinţa în cauză trebuie să constituie atât monument istoric, cât şi să aparţină patrimoniului naţional.
Această din urmă interpretare a legii nu poate fi primită deoarece naşte concluzii absurde prin aceea că acreditează ideea că ar fi posibil ca un bun care constituie monument istoric să nu aparţină totuşi patrimoniului naţional.
O atare concluzie este şi în contradicţie cu legislaţia în materie, întrucât potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994, de completare a O.G. nr. 27/1992 adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, patrimoniul cultural naţional este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale.
Art. 1 alin. (2) precizează că bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt monumente istorice. Aşadar, între bunurile din patrimoniul naţional, cele care prezintă valoare deosebită prin caracteristicile enunţate, constituie monumente istorice.
În plus, potrivit art. 2 din O.G. nr. 27/1992, calitatea de bun imobil ce aparţine patrimoniului cultural naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, listă ce cuprinde cinci capitole (A, B, C, D şi E), în care se regăsesc deopotrivă imobile monumente istorice şi bunuri de patrimoniu naţional.
Astfel definite cele două categorii juridice, se înţelege că raportul dintre ele nu poate fi altul decât cel de la parte (monumente istorice) la întreg (patrimoniu naţional), nefiind de conceput ca un bun ce constituie monument istoric să nu facă parte din patrimoniul naţional.
Într-o reglementare mult mai explicită, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice consacră expres raportul de la parte la întreg (dedus şi din reglementarea anterioară) existent între cele două categorii juridice, art. 2 alin. (1) din lege menţionând că monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional.
Aşadar, instanţa de apel era ţinută să verifice incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 cu referire la categoria juridică din care s-a susţinut că făcea parte imobilul litigios, respectiv aceea de bun aparţinând patrimoniului naţional, categorie în privinţa căreia erau, de asemenea, incidente interdicţia de înstrăinare şi sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea acesteia. Verificând cauza de nulitate invocată de reclamanţi în privinţa celor şapte acte juridice contestate exclusiv din perspectiva noţiunii de "monument istoric", se dovedeşte că instanţa de apel a efectuat o cercetare judecătorească parţială (aşadar incompletă) şi trunchiată atât asupra elementelor de fapt ale cauzei, cât şi asupra celor de drept relevante pentru justa şi completa soluţionare a litigiului.
Apar, astfel, ca îndreptăţite şi acele critici ale reclamanţilor prin care aceştia au invocat faptul că instanţa de apel pur şi simplu a ignorat probatoriul consistent administrat de ei în apel, de natură să contureze regimul imobilului (critici pe care Înalta Curte le găseşte întemeiate nu în raport de motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci de dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.) ca şi cele privind nemotivarea hotărârii (întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) observându-se că teza apartenenţei bunului imobil litigios la patrimoniul naţional şi, implicit, aceea a incidenţei în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, susţinută prin numeroase trimiteri la adrese emanate de la autorităţi cu competenţe în domeniu, lipseşte analizei instanţei, după cum lipseşte şi analiza criticilor de apel ce semnalau aceeaşi deficienţă de judecată a primei instanţe.
Cum această greşeală de judecată nu poate fi remediată pe calea judecăţii de recurs, prin lege rezervată exercitării exclusiv a unui control în legalitate a hotărârilor de apel, soluţia preconizată este cea a admiterii recursului şi casării cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) teza I şi a II-a C. proc. civ., potrivit cu care soluţia casării devine incidentă în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, chiar când găsite întemeiate fiind mai multe motive, din care unele atrag casarea, iar altele modificarea.
Cu ocazia refacerii judecăţii, instanţa de apel va analiza incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 în raport de clasificarea imobilului litigios ca "bun aparţinând patrimoniului naţional", urmând să aprecieze în primul rând asupra demonstrării acesteia pe baza probatoriilor la care au făcut trimitere reclamanţii, fiind deja reţinut ca dovedit că bunul figura înscris în lista aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, L.M.A.S.I. 1991 - 1992, la Capitolul E.
Verificarea acestei clasificări se va face cu observarea corectă şi completă a cadrului juridic existent la data încheierii celor 7 acte juridice contestate (a căror încheiere a avut loc începând cu luna decembrie a anului 1997 şi terminând cu aceeaşi lună a anului 1998), cadru legal conturat în primul rând de dispoziţiile O.G. nr. 27/1992, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/1994 - singurul act normativ dintre cele care interesează speţa care defineşte calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului cultural naţional -, de cele ale O.G. nr. 68/1994 - act normativ emis în completarea celei dintâi ordonanţe, ca şi a celor regăsite în cuprinsul art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte normele de aplicare a acestor ultime dispoziţii legale, regăsite iniţial în cuprinsul art. 8 din H.G. nr. 20/1996 - în legătură cu care s-a reţinut eronat de către instanţa de apel că ar fi avut loc o corectă aplicare în cauză - se va avea în vedere întreaga evoluţie legislativă de până la momentul încheierii actelor juridice contestate, respectiv atât emiterea H.G. nr. 632/1996 de modificare a art. 8 din H.G. nr. 20/1996, dar şi ulterioara modificare a art. 8 alin. (1) şi abrogarea alin. (2) - (6) ale aceluiaşi articol prin H.G. nr. 11/1997, act normativ în vigoare începând cu data publicării sale în M. Of. (potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia nerevizuită, potrivit cărora legea se publică în M. Of. al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei), respectiv februarie 1997, şi aplicabil actelor juridice contestate în virtutea regulii "tempus regit actum", a cărei nesocotire a fost criticată prin recursul reclamanţilor.
În alte cuvinte, refacerea judecăţii va avea în vedere că normele de aplicare a art. 10 din Legea nr. 112/1995 sunt cele regăsite la art. I pct. 7 şi 8 din H.G. nr. 11/1997, act normativ omis în mod greşit şi nejustificat din analiza instanţei de apel, care a validat judecata de primă instanţă ale cărei considerente au reţinut incidenţa sub acest aspect a unui act normativ abrogat la data încheierii actelor juridice contestate, respectiv H.G. nr. 632/1996. Şi pentru acest motiv se relevă nelegalitatea judecăţii înfăptuite în apel care, în loc să corecteze erorile de judecată ale primei instanţe, a reţinut o corectă aplicare în cauză a art. 8 şi 9 din H.G. 20/1996.
Instanţa de recurs nu va reţine ca fiind justă critica reclamanţilor prin care au susţinut că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994 cu încălcarea principiului tempus regit actum, sub motivul că prevederile acestui act normativ nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, fiind aplicabile materiei doar începând cu anul 2004.
Ca act normativ aflat în vigoare, nu s-ar putea susţine că O.G. nr. 68/1994 conţinea prevederi care nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, însă este real că instanţa de rejudecare, în determinarea cadrului legal incident situaţiei litigioase deduse judecăţii, va da importanţa cuvenită şi relevanţa necesară împrejurării atestată prin adresele emanate de la Ministerul Culturii (cu titlu de exemplu, nr. 1939 - M.I. din 20 iulie 2010), Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (nr. 202 din 21 februarie 2007, nr. 771 din 3 iunie 2007), ori Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Timiş (nr. 151 din 16 februarie 2004) în sensul că, deşi în vigoare ca normă juridică, aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994 prin realizarea clasificării pe categoriile menţionate în cuprinsul articolului, nu a fost operată până în anul 2004 (asupra L.M.A.S.I. 1992). De altfel, atestarea acestei clasificări prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor, realizată în baza Legii nr. 422/2001 constituie cea mai elocventă dovadă în acest sens.
Înalta Curte nu consideră întemeiate nici acele critici ale reclamanţilor prin care au invocat o încălcare de către instanţa de apel a dreptului lor la un proces echitabil prin neefectuarea de adrese la Ministerul Culturii şi Cultelor ori la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Timiş care să lămurească statutul juridic al imobilului în cauză ori prin refuzul efectuării unei expertize în acelaşi scop.
Aceasta întrucât se apreciază că probele din dosar erau îndestulătoare pentru lămurirea acestui aspect, ceea ce, de altfel, şi reclamanţii au susţinut printr-o altă critică a recursului lor. Pe de altă parte, determinarea statutului juridic al imobilului presupunerea o activitate de interpretare a legii care intră în atribuţiile instanţei de judecată.
Astfel fiind, recurgerea la sprijinul unui expert - îngăduită prin lege pentru lămurirea unor împrejurări de fapt (conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ.) - în vederea suplinirii acestei activităţi era exclusă din punct de vedere legal, iar încuviinţarea unei atare probe, în contextul dat, ar fi fost nelegală.
Pentru aceleaşi considerente nu au fost găsite ca justificate nici acele critici prin care reclamanţi au acuzat ignorarea de către instanţa de apel a probei cu expertiză încuviinţată şi administrată într-un dosar similar în care s-a discutat situaţia juridică a unui bun imobil înscris, de asemenea, pe lista L.M.A.S.I. 1992 la Capitolul E.
Nu sunt întemeiate nici criticile de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. prin care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat norme de ordine publică în materie de competenţă materială generală atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitată de lege - Ministerul Culturii - cu atribuţii în realizarea clasificării asupra bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional ori a bunurilor culturale comune.
Precum s-a arătat prin considerentele de mai sus, nelegalitatea judecăţii de apel a constat într-o incompletă cercetare judecătorească efectuată într-un cadrul procesual greşit şi de aici, într-o greşită interpretare şi aplicare a legii, neputându-se concluziona de aici că instanţa - interpretând şi aplicând greşit legea - a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se competenţelor altor organe sau autorităţi.
2) Criticile aduse soluţiei date celui de-al doilea motiv de nulitate invocat sunt întemeiate în acea parte care relevă, de asemenea, înfăptuirea unei cercetări judecătoreşti incomplete în raport cu motivele cererii susţinute de reclamanţi.
Astfel, pe acest aspect, recurenţii-reclamanţi au criticat refuzul instanţei de a constata preluarea imobilului fără titlu valabil şi neanalizarea integrală a argumentelor lor împotriva calificării Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând un titlu (valabil) de preluare.
În privinţa acestei solicitări prima instanţă a apreciat că, în raport de calificările pe care art. 2 al Legii nr. 10/2001 le operează în prezent, constatarea preluării fără titlu a imobilului este superfluă, în timp ce în apel, într-un mod contradictoriu,după ce s-a reţinut că, în raport de art. 1 din Legea nr. 112/1996 şi art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una cu titlu, s-a apreciat corectă statuarea tribunalului în sensul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţă.
Înalta Curte reţine însă că, indiferent că avea să îmbrace forma dezlegării unui capăt de cerere distinct, ori pe cea a unei dezlegări prealabile prin considerentele hotărârii, statuarea instanţelor de fond asupra titlului de preluare a imobilului litigios era esenţială pentru corecta dezlegare a celui de-al doilea motiv de nulitate a celor şapte acte juridice contestate, ca şi pentru a putea reţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 46 (devenit art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a analizei juridice pe care aplicarea acestuia o presupune (textul de lege în cauză vizând sfera actelor juridice preluate fără titlu/fără titlu valabil, care sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă).
Nu mai puţin important era ca statuarea instanţei de judecată asupra titlului de preluare al statului să aibă loc în raport de cadrul normativ în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate (iar nu în raport de forma iniţială a unor acte normative ce fuseseră modificate la acea dată, cum ar fi H.G. nr. 20/1996, ori în raport de acte normative ulterioare acelui moment, cum ar fi Legea nr. 10/2001) ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, omisă fiind de la aplicare, ca şi în cazul celui dintâi motiv de nulitate invocat, aceeaşi H.G. nr. 11/1997 în vigoare la data încheierii tuturor actelor juridice contestate.
Or, potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost completată prin H.G. nr. 11/1997, calificarea preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950 ca fiind una cu titlu presupunea, în mod necesar, verificarea corectitudinii aplicării actului normativ la cazul concret în funcţie de prevederile art. I pct. 1 - 5 şi ale art. II din decret, ca şi verificarea respectării identităţii între persoana menţionată ca proprietar în anexa la decret şi cea a adevăratului proprietar la data naţionalizării.
Deşi prin criticile lor de apel reclamanţii au învestit instanţa cu o astfel de analiză (prin cel de-al treilea memoriu depus în completarea motivelor de apel), aceasta lipseşte judecăţii înfăptuită de curtea de apel.
Urmează, aşadar, ca refacerea judecăţii să aibă loc şi în privinţa celui de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice contestate, în raport de calificarea ce se va da, potrivit celor expuse mai sus, titlului de preluare al statului, aceasta în măsura în care va fi depăşit cel dintâi motiv de nulitate invocat (a cărui verificare ar face de prisos o analiză a nevalabilităţii actelor de înstrăinare în cadrul legal al art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători va fi analizată, pe cale de consecinţă, în raport de calificarea ce se va da titlului statului şi situaţiei juridice a bunului de la data încheierii actelor juridice contestate.
Apărarea recurenţilor-pârâţi invocată prin întâmpinarea la recursul recurenţilor-reclamanţi, în sensul existenţei unei autorităţi a lucrului judecat asupra chestiunii privitoare la existenţa bunei lor credinţe, dedusă din reţinerea acestui aspect prin hotărârea de primă instanţă şi din necontestarea sa în apel, nu poate fi reţinută.
Se observă că, prin cel de-al treilea memoriu de completare a motivelor de apel, depus la dosar înaintea primului termen de judecată din apel, reclamanţii au criticat atât refuzul calificării preluării realizată de stat ca fiind fără titlu valabil, cât şi aspectul bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători la data încheierii actelor juridice contestate.
Judecând apelul la hotărârea primei instanţe, curtea de apel deşi reţine, eronat, că reclamanţii nu ar fi atacat sentinţa pe aspectul bunei-credinţe a cumpărătorilor, face totuşi propriile aprecieri în sensul aceleiaşi dezlegări date acestui aspect de către judecătorul fondului, aprecieri ce au fost criticate prin recursul reclamanţilor.
Astfel fiind, se constată că nu există o statuare intrată în puterea lucrului judecat asupra chestiunii bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători, motiv pentru care nici apărarea pârâţilor în sensul inadmisibilităţii parţiale a recursului reclamanţilor, în limitele date de acelaşi aspect, nu se justifică.
În sfârşit, împrejurarea că unul din judecătorii ce au pronunţat decizia de apel atacată a fost angajat al Primăriei Municipiului Timişoara - parte în acest dosar - în perioada 18 februarie 1991 - 01 ianuarie 1994 în funcţia de consilier juridic (cum rezultă din adresa depusă la dosarul de recurs, administrată ca probă de către recurenţii-pârâţi) nu atrăgea incompatibilitatea magistratului de la soluţionarea cauzei, după cum au susţinut recurenţii-reclamanţi prin cel de-al doilea memoriu depus în completarea motivelor lor de recurs. Un astfel de caz nu se regăseşte între cele evocate prin dispoziţiile art. 24 - 28 C. proc. civ. de natură să atragă incompatibilitatea judecătorului şi, implicit, obligaţia acestuia de abţinere de la soluţionarea cauzei.
II. Recursul pârâţilor a criticat exclusiv neacordarea cheltuielilor de judecată din apel, aspect ce a fost dezlegat prin Decizia completatoare nr. 131 din 2 iulie 2015 a Curţii de Apel Timişoara.
Cum soarta cheltuielilor de judecată depinde de soarta litigiului şi cum rezolvarea criticilor din recursul reclamanţilor nu poate pune capăt litigiului, ci antamează o soluţie de casare a Deciziei nr. 76/2015 şi de refacere a judecăţii, urmează ca şi acest recurs să fie admis, cu consecinţa casării Deciziei nr. 131/2015, urmând ca cererea acestor părţi relativă la acordarea cheltuielilor de judecată în apel să fie avută în vedere cu ocazia rejudecării.
De asemenea, în considerarea casării ambelor decizii atacate rămâne fără interes la acest moment analiza criticilor reclamanţilor privitoare la greşita dezlegare dată de instanţa de apel cererii lor privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte mai reţine că nu a fost dedusă judecăţii în recurs problema de drept ce a făcut obiectul cererii de aderare la apel formulată de către pârâţi. Cum însă cererea de aderare la apel (sau apelul incident) nu are o existenţă de sine stătătoare, soluţia de casare în vederea refacerii judecăţii din apel va fi una totală, rămânând însă valabil în continuare considerentul ce a dus la dezlegarea apelului incident, în sensul că prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin Decizia de recurs nr. 3284 din 14 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat cu titlu irevocabil şi cu putere de lucru judecat în cauză că numita G.E. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii, în patrimoniul său intrând vocaţia de a formula notificare în condiţiile legii reparatorii cu privire la imobilul în litigiu.
Această dezlegare a condus, implicit, la reţinerea calităţii procesuale active a reclamanţilor succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de G.E. (în 2002), aspecte care vor fi avute în vedere în soluţionarea cererii de aderare la apel formulată de către pârâţi.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite ambele recursuri declarate, va casa ambele decizii pronunţate de instanţa de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, potrivit dezlegărilor mai sus prezentate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.I. şi K.E.I. împotriva Deciziei nr. 76 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi recursul declarat de pârâţii R.P., B.M., B.H., C.M., A.R.M., A.C., G.E., M.N., M.R. şi M.A. împotriva Deciziei nr. 131 din 2 iulie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează ambele decizii atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2279/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1791/2015. Civil → |
|---|
