ICCJ. Decizia nr. 1791/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1791/2015
Dosar nr. 7336/111/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 13 noiembrie 2009, reclamantele B.R.U.R.G.C. Beiuş şi P.R.U.R.G.C. Beiuş au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele P.O.R. 1 Beiuş, P.O.R. 2 Beiuş, P.O.R. 3 Beiuş şi P.O.R. Beiuş să se dispună: a) anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 şi a inscripţiilor de carte funciară de sub B13 din CF 123 Beiuş; b) rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară de sub B1 în privinţa imobilului cu nr. top nr. 350; c) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului înscris în CF 123 Beiuş, cu nr. top 350, ca urmare a nevalabilităţii titlului deţinut asupra acestuia.
Pârâta P.O. 2 Beiuş a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Pe cale de cerere reconvenţională, aceasta a solicitat obligarea reclamantei, în situaţia admiterii cererii principale de chemare în judecată, la plata contravalorii investiţiilor efectuate la biserică şi recunoaşterea unui drept de retenţie cu privire la imobil, până la plata investiţiilor.
La data de 8 martie 2010, reclamantele şi-au completat cererea iniţială, solicitând obligarea pârâtelor la suportarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 1990, până în prezent, estimată la suma de 4.650.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 739/ C din 26 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 7336/111/2009, s-a admis în parte cererea principală de chemare în judecată formulată de reclamante şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF 123 Beiuş de sub B13 relative la acelaşi nr. topografic, cu efectuarea menţiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF 123 Beiuş, a fost obligată pârâta P. O. Beiuş să lase imobilul cu nr. top. 350 din CF 123 Beiuş în deplină proprietate şi posesie reclamantei şi s-a respins cererea completatoare vizând obligarea pârâtelor la plata lipsei de folosinţă a imobilului.
A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta – reclamantă P.O. Beiuş împotriva reclamantei – pârâte B.R.U.R.G.C. Beiuş, care a fost obligată să achite celei dintâi suma de 445.381 lei reprezentând investiţii la imobilul cu nr. top. 350 din CF 123 Beiuş, recunoscându-i-se totodată pârâtei-reclamante un drept de retenţie asupra imobilului până la data plăţii sumei acordate. Restul pretenţiilor din cererea reconvenţională a fost respins.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut de către tribunal că imobilul cu nr. top. 350 a constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949 când, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărţii de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuş din 19 februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea P.O. Beiuş, cu titlu de expropriere.
Prin Decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în dosar nr. 4537/2002 a fost anulată încheierea de intabulare nr. 2576/1949 şi înscrierile din CF 123 Beiuş de sub B13 cu privire la nr. top. 1041, restabilindu-se situaţia anterioară de carte funciară prin sentinţa civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, au fost anulate înscrierile de CF de sub B13 din CF 123 Beiuş şi încheierea de întabulare nr. 2576/20 mai 1949, restabilindu-se situaţia anterioară de CF de sub B1 din CF 123 Beiuş în ceea ce priveşte nr. top. 1044, 1045, 1046, 1047 de sub AI 3-6, nr. top. 1152,1153, 1154 de sub AIV 1-3, nr. top. 1050 şi 1051 de sub A3 2-3 şi nr. top. 1052/1 de sub A2 din acelaşi CF 123 Beiuş.
La data de 26 iulie 2007 s-a emis în favoarea reclamantei TP nr. 984/2007 prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilelor având numerele topografice anterior arătate.
De la preluarea bisericii din 1949 şi până în prezent imobilul în litigiu, reprezentând Biserica SF. D. din centrul Beiuşului, s-a aflat în posesia pârâtei, care a efectuat mai multe investiţii la lăcaşul de cult, investiţiile fiind identificate şi evaluate de expertiza în construcţii administrată în cauză, la suma de 445.381 lei (fără TVA).
Pretenţia reclamantei de rectificare a cărţii CF a imobilului a fost justificată pe nulitatea de drept a titlului pârâtei, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948. Astfel fiind, prima instanţă a reţinut ca fiind aplicabile în speţă dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, care are un caracter reparator, şi cele ale art. 1 din primul Protocol Adiţional al C.E.D.O.
S-a reţinut că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog, însă constituirea comisiei pentru soluţionarea amiabilă a pretenţiilor nu a putut avea loc din cauza pârâtei care nu s-a prezentat.
Prima instanţă nu a putut cunoaşte care este voinţa credincioşilor din Beiuş, la dosar neexistând dovezi sub acest aspect, însă a arătat că aceasta nu este o condiţie impusă de lege decât în faţa comisiei mixte, nu şi în faţa instanţei de judecată, care este ţinută să analizeze litigiul potrivit regulilor de drept comun. De altfel, a apreciat, ar fi inadmisibil ca dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri care o alcătuiesc.
Reţinând că nelegalitatea, caracterul discriminatoriu şi opresiv al Decretului–Lege nr. 358/1948 au fost deja stabilite prin voinţa legiuitorului, atribuirea lăcaşului de cult în temeiul acestui act normativ în favoarea pârâtei neputând fi asimilată recunoaşterii unui drept de proprietate, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând-o pe pârâtă să lase imobilul înscris în CF 123 Beiuş, cu nr. top. 350 în deplina proprietate şi posesie a reclamantei. În temeiul art. 34 pct. 1 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a dispus anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF 123 Beiuş de sub B13 în ceea ce priveşte nr. top. 350 cu efectuarea menţiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF 123 Beiuş.
În ceea ce priveşte sumele solicitate de reclamantă cu titlu de lipsă de folosinţă, instanţa le-a respins, arătând că operează prescripţia dreptului la acţiune pentru sume datorate cu acest titlu anterior datei de 13 noiembrie 2006, iar, pentru lipsa de folosinţă din anul din 2006 şi până în prezent, s-a apreciat că pârâta nu datorează sume cu acest titlu deoarece a deţinut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară neanulate, astfel că nu s-ar putea susţine că până la pronunţarea prezentei hotărâri, pârâta a deţinut în mod nelegal imobilul.
Sumele de bani stabilite de raportul de expertiză ca fiind necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe nu au fost acordate de tribunal reclamantei, apreciind că acestea nu au caracter necesar şi util, iar reclamanta nu a făcut această dovadă.
În ceea ce priveşte investiţiile pârâtei la imobilul din litigiu, instanţa a admis cererea reconvenţională, apreciind că acestea au caracter de cheltuieli necesare şi utile, însă a respins cererea de acordare a cheltuielilor efectuate de pârâtă cu picturile bisericeşti, reţinând caracterul de cheltuieli voluptorii al acestora.
În consecinţă, a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei–reclamante suma de 445.381 lei reprezentând investiţii la imobilul cu nr. top. 350 din CF 123 Beiuş (sumă stabilită conform raportului de expertiză în construcţii), asupra căruia a recunoscut pârâtei-reclamante un drept de retenţie până la data plăţii sumei acordate.
În temeiul art. 276 C. proc. civ., constatând că pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte, a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate în proces, urmând ca fiecare parte să suporte cheltuielile de judecată avansate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantele-pârâte B.R.U.R.G.C. Beiuş şi P.R.U.R.G.C. Beiuş, cât şi pârâta-reclamantă P.O. Beiuş.
Reclamantele-pârâte au contestat soluţia primei instanţe sub aspectul refuzului de acordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă şi a cheltuielilor necesare pentru îndepărtarea picturii ortodoxe realizate asupra lăcaşului de cult ţinând de credinţa R.U.R.G.C. şi de refacere a picturii murale caracteristică C.G.C., a contravalorii lucrărilor de refacere a nişei destinată statuii Sfântului A., dar şi sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale formulată de P.O. Beiuş.
Pârâtă-reclamantă P.O. Beiuş a contestat soluţia dată cererii principale a litigiului, în revendicare şi rectificare de carte funciară, iar în subsidiar, pe aceea din cererea reconvenţională, solicitând admiterea integrală a pretenţiilor formulate pe calea acesteia.
Prin decizia civilă nr. 207/ A din 24 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate, avându-se în vedere următoarele considerente:
În mod corect şi judicios instanţa de fond a soluţionat prin admitere cererea principală de chemare în judecată. Astfel, cum rezultă din înscrierile de carte funciară, imobilul cu nr. topo 350 din CF 123 Beiuş, a constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949 când, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărţii de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuş din 19 februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept de expropriere în favoarea P.O. Beiuş.
Critica de soluţionare a cauzei cu ignorarea dispoziţiilor speciale incidente litigiului a fost apreciată, ca nefondată, arătându-se că instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a normelor Decretului-Lege nr. 126/1990 şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., observându-se că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog, însă pârâta deşi a răspuns în scris la această convocare şi între părţi a existat un schimb de adrese, în final nu s-a mai prezentat la întâlnirea stabilită.
Este adevărat că art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (forma iniţială) a statuat că situaţia lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut B.R.U.R.G.C. şi au fost preluate de B.O. Română, se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, care trebuie să ţină seama de dorinţa credincioşilor de aici, însă acest articol a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 care a adăugat al doilea alineat „ în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun”.
Ulterior Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G. nr. 64/2004 a modificat al doilea alineat al art. 3 şi a adăugat altele două în care se stipulează că partea interesată va convoca prin scrisoare recomandată cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor, iar în caz că la termenul fixat comisia (constituită din câte trei reprezentanţi) nu se întruneşte sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, acţiunea fiind în competenţa tribunalului, cu scutire de taxă de timbru.
Pornind de la conţinutul acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a arătat că în mod corect tribunalul a soluţionat pretenţiile din cererea principală prin aplicarea regulilor de drept comun ce reglementează dreptul de proprietate, judicios reţinând şi că, deşi din dosar nu reiese care este voinţa credincioşilor, aceasta nici nu constituie o condiţie impusă de lege decât în faţa comisiei mixte, nu şi în faţa instanţei de judecată, fiind inadmisibil, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ca dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri ce o alcătuiesc.
În plus, instanţa de fond a făcut referire la hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit că titlul în temeiul căruia apelanta-pârâtă a preluat imobilele aparţinând reclamantei, înscrise în CF nr. 123 Beiuş (vizând însă alte imobile decât cele din prezenta cauză), nu îndeplinea cerinţele prevăzute de lege. Or, în condiţiile în care alte instanţe de judecată (decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în dosarul nr. 4537/2002, sentinţa civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuş, pronunţată în dosarul nr. 1393/2003, irevocabilă prin decizia nr. 335/2006 a Curţii de Apel Oradea – dosar nr. 4379/2005) au apreciat asupra neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 sub aspectul valabilităţii transferului proprietăţii din patrimoniul B.G.C. în patrimoniul B.O., în baza cărţii de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuş, în baza căreia s-a înscris în CF dreptul P.O. Beiuş, cu titlu de expropriere, nu se permite o altă soluţie în cauza de faţă decât în măsura în care s-ar fi făcut o dovadă contrară.
De altfel, caracterul abuziv al acestui decret a fost stabilit, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, prin voinţa legiuitorului, care l-a abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989. Chiar dacă acest decret nu cuprinde dispoziţii privind retrocedarea fostelor proprietăţi aparţinând B.G.C., este evident faptul că prin această abrogare nu s-a urmărit doar o reparaţie morală.
În consecinţă, corect şi judicios instanţa de fond, văzând dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF 123 Beiuş de sub B 13 în ceea ce priveşte nr. top 350 cu efectuarea menţiunilor de CF în sensul celor dispuse în CF 123 Beiuş, obligând pârâta să lase imobilul înscris în CF 123 Beiuş cu nr. topo 350 în deplină proprietate şi posesie reclamantei, criticile formulate în acest sens fiind nefondate.
Au fost apreciate, ca nefondate, şi criticile privind contravaloarea investiţiilor acordate apelatei-pârâte, respectiv criticile privind respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere formulat de apelanta-reclamantă privind folosul de tras şi stabilirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei.
Astfel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru investiţiile efectuate de apelanta-pârâtă P.O. Beiuş în perioada 1974-1984 şi 2000-2001, este incident art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „ prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În speţă, dreptul la acţiune şi implicit prescripţia nu curge atâta timp cât imobilul cu privire la care se pretind despăgubiri se află în posesia apelantei pârâte, prescripţia începând să curgă abia la data pierderii posesiei imobilului.
Nefondate au fost apreciate şi criticile apelantei-reclamante vizând faptul că nu s-ar fi putut acorda pârâtei contravaloarea investiţiilor deoarece acestea, fiind lucrări menite să asigure conservarea şi buna-funcţionare a lăcaşului de cult, nu puteau fi acordate prin prisma O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora „prin îmbunătăţiri aduse imobilelor care se retrocedează se înţeleg acele lucrări prin care s-au creat corpuri de clădiri sau extinderi de clădiri. Nu se includ în aceste categorii lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, transformări sau modificări structurale”.
S-a arătat că aceste dispoziţii legale nu-şi au aplicabilitate în speţă câtă vreme obiectul prezentei cauze îl constituie un lăcaş de cult, respectiv o biserică, iar O.U.G. nr. 94/2000 vizează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult, aspect prevăzut în mod expres în art. 1 al ordonanţei respective, precum şi de H.G. nr. 1094/2005 privind Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.
Pe de altă parte, potrivit expertului B.M., „lucrările executate aşa cum sunt menţionate în Anexa 2 (lucrări de reparaţii curente şi capitale, consolidări şi refacere acoperiş) sunt lucrări executate menite să asigure conservarea şi buna funcţionare a lăcaşului de cult”, iar potrivit art. 997 C. civ.: „acela căruia se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul”.
Aşadar, corect şi judicios instanţa de fond, constatând că investiţiile pârâtei la imobilul din litigiu sunt cheltuieli necesare şi utile, a admis cererea reconvenţională.
Cheltuielile reprezentând contravaloarea picturii nu pot fi încadrate la cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului, motiv pentru care în mod corect nu au fost acordate pârâtei.
De asemenea, în mod corect şi judicios instanţa de fond a respins sumele solicitate de reclamantă reprezentând lipsa de folosinţă şi cheltuielile necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe, câtă vreme abia prin prezenta cauză a fost admisă cererea formulată de reclamantă, în sensul rectificării înscrierilor de carte funciară şi obligarea pârâtei să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie. Ori, pârâta a deţinut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară neanulate, astfel că nu se poate reţine că până la data pronunţării hotărârii în prezenta cauză pârâta a deţinut nelegal imobilul.
Este adevărat că Legea nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948, care au scos în afara legii cultul greco-catolic, sunt legi abuzive emise de S.R. dar fără vreo contribuţie din partea B.O. Române, iar preluarea bisericii s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti, astfel că folosirea bisericii s-a făcut în baza unei legi emise de S.R., chiar dacă legea era abuzivă.
Nici criticile formulate de apelantă în ceea ce priveşte dreptul de retenţie stabilit de instanţa de fond în favoarea apelantei pârâte nu au fost găsite întemeiate, în condiţiile în care investiţiile realizate au caracter de cheltuieli necesare şi utile existând, după cum judicios a reţinut şi instanţa de fond, o conexitate materială, obiectivă între creanţa creditorului retentor şi bun.
Ca o consecinţă a respingerii apelurilor, nu au fost acordate cheltuieli de judecată apelantei-reclamante, după cum aceasta solicitase pentru judecata în apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs toate apelantele.
1. Prin recursul declarat de reclamantele B.R.U.R.G.C. BEIUŞ şi P.R.U.R.G.C. BEIUŞ s-a solicitat, în principal, casarea deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului şi sub aspectul acordării despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă şi a contravalorii lucrărilor de îndepărtare a picturii ortodoxe, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele–reclamante au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- este greşită soluţia instanţei de apel prin care a fost respinsă ca prematură cererea privind obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilelor în litigiu, deoarece ignoră caracterul unitar al acţiunii civile. Altfel spus, s-a făcut o aplicare greşită a legii în raport cu starea de fapt dedusă judecăţii şi cu coordonatele procesuale, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea la plata „folosului de tras”. Aceasta întrucât, între obiectul cererii principale, revendicare imobiliară în sistem de carte funciară şi capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă există un raport de accesorialitate, astfel încât soarta acestuia din urmă este indisolubil legată de soluţia judiciară care priveşte capătul principal de acţiune şi care se răsfrânge asupra capătului accesoriu. Dacă cele două capete de cerere ar fi fost judecate separat, nu ar fi fost posibilă soluţionarea capătului accesoriu, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a capătului principal; în schimb, atunci când cele două capete de cerere sunt judecate în cadrul unei acţiuni civile unice, nu se mai poate pune problema prematurităţii capătului accesoriu, tocmai în virtutea existenţei raportului de accesorialitate procedurală.
În plus, instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a momentului de la care se naşte dreptul la acţiune cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă, ignorând caracterul unitar al întregii acţiuni civile. În mod analog cu situaţia în care se solicită, prin aceeaşi acţiune, constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, precum şi restituirea prestaţiilor, în cauza pendinte nu se putea proceda la o disociere a obiectului procesual, pe ideea că acordarea „folosului de tras” ar fi posibilă numai după ce se finalizează cu titlu definitiv şi irevocabil acţiunea în revendicare. Obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă este intrinsec legată de soarta acţiunii în rectificare şi revendicare, dar, în situaţia în care se solicită acest lucru în cadrul aceleaşi acţiuni, capătul de cerere este admisibil, pentru simplu motiv că are caracter accesoriu.
Din moment ce efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din cartea funciară şi la revendicarea propriu-zisă se produc numai la rămânerea irevocabilă a hotărârii, este limpede că şi obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă asupra imobilelor în litigiu devine exigibilă tot de la acea dată, însă dreptul la acţiune se naşte prin însăşi formularea cererii de rectificare şi revendicare.
Temeiul juridic al acestor pretenţii îl reprezintă atât principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi prevederile art. 483 – art. 485 C. civ. de la 1864, în conformitate cu care „..fructele civile .. se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”. Nulitatea incidentă în cazul de faţă este cea absolută, care urcă până la momentul încheierii actului juridic (în cazul de faţă, momentul înscrierii din C.F.), lipsindu-l de efecte juridice valabile.
2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă P.O. BEIUŞ, s-a solicitat modificarea deciziei atacate prin admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului prin respingerea cererii reclamantei, iar în subsidiar schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi admiterea în totalitate a cererii sale reconvenţionale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 732.756 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la biserică, cu menţinerea dreptului de retenţie şi obligarea reclamantei la 4.682 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut următoarele critici:
- Acţiunea reclamantei trebuia respinsă în totalitate.
Deşi instanţa de apel a reţinut că s-ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, în sensul că s-ar fi purtat corespondenţă între cele 2 culte, apreciază că „dorinţa credincioşilor” din comunităţile care deţin aceste bunuri nu este o condiţie impusă de lege decât în faţa comisiei mixte şi nu în faţa instanţei de judecată, în caz contrar contravenindu-se art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al C.E.D.O.
Decretul-Lege nr. 126/1990 nu face nici o distincţie raportat la „dorinţa credincioşilor” în funcţie de ridicarea acestui aspect în faţa comisiei mixte sau a instanţei de judecată, aceasta constituind un element determinant pentru stabilirea situaţiei lăcaşului de cult, văzut ca atare de legiuitor tocmai pentru a se evita rezolvarea unei măsuri abuzive (cea din 1948) printr-un abuz în sens invers, ceea ce ar duce la atingerea stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, prin ignorarea realităţilor sociale şi istorice.
Recunoaşterea B.G.C. prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, cât timp reconstituirea proprietăţii este supusă unei proceduri speciale.
Însă acţiunea reclamanţilor nu se justificată nici prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. întrucât existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este legitimă dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie i s-a recunoscut acesteia calitatea de proprietar, ceea ce nu se verifică în legătură cu situaţia reclamantei.
- În mod greşit ambele instanţe au respins pretenţiile pârâtei privind pictura, apreciind că nu pot fi încadrate la cheltuieli necesare pentru conservarea lucrului.
Însă art. 997 C. civ., reţinut de ambele instanţe, („Acela cărui se face restituirea, trebuie sa despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţa de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul”) include şi cheltuielile care au crescut preţul imobilului.
Deci, cheltuielile cu pictura, inclusiv scaunele, podiumurile, lambriurile şi stranele, au crescut valoarea lăcaşului de cult şi trebuiesc plătite posesorului chiar de rea-credinţă.
Întrucât pârâta se consideră a fi fost un posesor de bună credinţă în privinţa imobilului litigios, solicită ca aceste cheltuieli să-i fie acordate cu atât mai mult.
La data de 8 iunie 2015, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentele-pârâte, solicitând respingerea acestuia, ca nefundat, deoarece instanţa de apel a justificat pe alte considerente decât acelea criticate prin recursul reclamantelor neacordarea lipsei de folosinţă a imobilului, respectiv pe existenţa unui titlu cu care pârâta a folosit până în prezent lăcaşul de cult. În plus, de vreme ce efectele admiterii acţiunii în revendicare se produc doar de la data înscrierii în cartea funciară, aspect recunoscut şi de reclamante, nu se înţelege care este temeiul pentru care se solicită acordarea folosului de tras şi pentru perioada anterioară acestui moment. Întrucât ambele instanţe de fond au examinat pretenţiile reclamantei privitoare al acordarea lipsei de folosinţă, o casare a deciziei atacate pentru rejudecarea acestei cereri nici nu şi-ar găsi justificarea.
Odată cu concluziile scrise depuse la dosar de această parte la data de 4 septembrie 2015, a fost ataşată şi decizia C.E.D.O. pronunţată în cauza P.G.C.L.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, cu prioritate a celor vizând dezlegarea dată în cauză cererii principale de chemare în judecată, susţinute prin recursul pârâtei, Înalta Curte apreciază caracterul întemeiat al acestora, în considerarea celor ce urmează:
Atât prima instanţă, cât şi cea de apel, deşi au reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, ca lege specială, au procedat la soluţionarea pretenţiilor ce au făcut obiectul cererii principale de chemare în judecată, revendicare lăcaş de cult şi rectificare de carte funciară, exclusiv prin aplicarea regulilor de drept comun din materia dreptului de proprietate, respectiv pe baza menţiunilor din cartea funciară a imobilului (CF 123 Beiuş cu referire la nr. top 350) şi în considerarea voinţei statului, de a recunoaşte caracterul opresiv, discriminatoriu şi nelegal al Decretului-Lege nr. 358/1948, materializată în abrogarea expresă, prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a acestui act normativ.
Printr-un considerent expres, fiecare dintre aceste două instanţe a arătat că, în opinia lor, voinţa credincioşilor din Beiuş este nerelevantă în soluţionarea conflictului de drepturi, deoarece a fost impusă de legiuitor ca şi condiţie de verificat în faţa comisiei mixte reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, nu însă şi în faţa instanţelor de judecată care, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) partea finală, ar fi ţinute să soluţioneze astfel de litigii potrivit dreptului comun. Pe acest considerent, utilizat în motivarea hotărârii de primă instanţă, dar însuşit şi de instanţa de apel, în prezenta cauză nici nu a fost verificat acest criteriu impus de norma specială.
Punctul de vedere al instanţelor de fond este greşit şi el denotă atât o interpretare greşită a legii, dar şi o judecare a litigiului cu nesocotirea cadrului legal special de reglementare sub incidenţa căruia intră acesta, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990.
Interpretarea greşită a legii, respectiv a art. 3 din Decretul nr. 126/1990 decurge din realizarea de către instanţele de fond a unei distincţii neregăsite la nivelul normei legale în cauză, respectiv aceea potrivit cu care criteriul voinţei credincioşilor ar fi o condiţie de soluţionare a diferendelor vizând situaţia lăcaşurilor de cult ori a caselor parohiale care au aparţinut B.R.U.R.G.C. doar în faţa comisiei mixte, nu şi în faţa instanţei de judecată, care va judeca litigiul potrivit regulilor de drept comun, aspect dedus din trimiterea pe care o face partea finală a art. 3 alin. (2) din decret (completat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005) la „calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.
Tot un caz de interpretare greşită a legii o constituie nesocotirea de către instanţele de fond a naturii speciale a reglementării conţinute de Decretul-Lege nr. 126/1990, în raport cu cea dată de dreptul comun în materie de proprietate (art. 480 C. civ.), în întregul său conţinut şi sub toate condiţiile de aplicare pe care le prevede.
Or, reţinând că litigiului de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, ce constituie legea specială în materia restituirii lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut B.R.U.R. şi care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului-Lege nr. 358/1948, instanţele de judecată nu puteau înlătura de la aplicare ori ignora criteriul „dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” şi nu mai puteau proceda la soluţionarea acţiunii în revendicare exclusiv aplicând dreptul comun în materie de proprietate.
Art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 stipulează expres şi fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea pretenţiilor în faţa comisiei mixte ori în faţa instanţei de judecată, că restituirea lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut B.R.U.R.G.C. şi au fost preluate de B.O. Română se va face „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, legea instituind prin aceasta un criteriu special de preferinţă în examinarea cererilor în restituire vizând astfel de bunuri.
Contrar celor două instanţe de fond, Înalta Curte apreciază că soluţionarea acţiunii în justiţie ce succede fazei amiabile de rezolvare a pretenţiilor părţilor în faţa comisiei mixte, prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special. Eşuarea negocierilor dintre părţi în faţa comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., aşadar cu ignorarea condiţiilor şi criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum au afirmat instanţele de fond.
O astfel de interpretare nu constituie decât o invitaţie la eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat.
Aşadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat şi aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, o face la acţiunea în justiţie „potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condiţiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă şi la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferinţă ce obligă la soluţionarea pretenţiilor vizând restituirea bunurilor, lăcaşuri de cult şi case parohiale, care au aparţinut cultului greco-catolic, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Potrivit Curţii Constituţionale, ce a supus testului de constituţionale prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin decizia nr. 23/1993 şi decizia nr. 127/1994, „criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe”.
Prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională a mai stabilit şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-Lege nr. 126/1990, iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.
Argumentul instanţelor de fond în sensul că prin utilizarea criteriului voinţei credincioşilor s-ar ajunge la o situaţie de încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii ar fi subordonat dorinţei unui terţ, iar dreptul aparţinând unor persoane juridice (unităţile de cult) ar fi garantat acestora proporţional cu numărul de membri care o alcătuiesc, nu poate fi reţinut deoarece ignoră fundamentul reglementării regăsită în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Potrivit dezlegărilor Curţii Constituţionale, „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult, cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectarea principiului libertăţii cultelor religioase”.
Curtea Constituţională a mai statuat că, acordând prioritate principiului dorinţei majorităţii credincioşilor, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al S.R. sau libertatea cultelor religioase deoarece democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, instituind un criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Înalta Curte apreciază că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, după cum au susţinut instanţele de fond, acest element înscriindu-se în condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special, Decretul-Lege nr. 126/1990, situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut B.R.U.R. şi care au fost preluate de B.O. Română.
Or, în jurisprudenţa sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (V.M. împotriva Belgiei, S. împotriva Letoniei).
Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 şi recunoaşterea oficială a B.U.R. (greco-catolice) nu înseamnă renaşterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate, după cum greşit au apreciat instanţele de fond.
Şi argumentul de precedent judiciar invocat de instanţele fondului, în legătură cu constatarea/declararea nevalabilităţii titlului de proprietate al recurentei-pârâte asupra altor bunuri imobile ce au aparţinut recurentei-reclamante, înscrise în aceeaşi CF nr. 123 Beiuş, dovedeşte nesocotirea atât a caracterului special al acţiunii de faţă, având ca obiect restituire lăcaş de cult, dar şi a condiţiilor speciale în care ar fi trebuit să aibă loc judecata acesteia.
În alte cuvinte, împrejurarea că prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile anterioare, ce au soluţionat acţiunile reclamantei de revendicare a bunurilor imobile constând în terenuri cu destinaţia agricolă, s-a apreciat în sensul nevalabilităţii transferului proprietăţii din patrimoniul B.G.C. în patrimoniul B.O. în baza aceleiaşi cărţi de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuş, dispunându-se anularea încheierii de întabulare nr. 2576 din 20 mai 1949, nu constituia un argument suficient care să justifice admiterea prezentei acţiuni în revendicare, în absenţa verificării criteriului special al voinţei credincioşilor instituit prin art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Aceasta tocmai întrucât, spre deosebire de precedentele acţiuni în restituire a terenurilor agricole promovate de reclamantă, care s-au judecat sub imperiul dreptului comun, cererea principală de chemare în judecată de faţă vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, biserica din Beiuş, ce face obiectul unei reglementări speciale sub aspectul condiţiilor de restituire.
Prin urmare, soluţionând cererea principală de chemare în judecată printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor normative relevante, respectiv art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, împrejurare ce a atras consecinţa judecării pricinii într-un alt cadru legal (cel de drept comun) decât cel incident raporturilor juridice, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 corelat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâtă cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În virtutea prerogativelor sale de instanţa de fond, instanţa de trimitere va extinde cercetarea judecătorească pentru verificarea criteriului legal al voinţei credincioşilor impus prin norma art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în funcţie de care va dispune asupra drepturilor deduse judecăţii în cererea principală.
Întrucât celelalte pretenţii deduse judecăţii prin cererea completatoare a reclamantei (vizând obligarea pârâtei la suportarea lipsei de folosinţă a imobilului şi a cheltuielilor necesare înlăturării picturii ortodoxe a lăcaşului de cult), cât şi cele din cuprinsul cererii reconvenţionale a pârâtei au un caracter accesoriu în raport cu cele a căror dezlegare fac obiectul cererii principale, de a căror soartă depind şi în vederea asigurării unei judecăţi unitare a cauzei, Înalta Curte va admite şi recursul reclamantei, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere toate pretenţiile deduse judecăţii în litigiul pendinte.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele B.R.U.R.G.C. Beiuş, P.R.U.R.G.C. Beiuş, P.R.U.R.G.C. Beiuş şi E.R.U.R.G.C. Oradea şi de pârâta P.O. Beiuş împotriva deciziei nr. 207/ A din 24 martie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2282/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1788/2015. Civil → |
|---|
