ICCJ. Decizia nr. 2303/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2303/2015
Dosar nr. 316/187/2008**
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 aprilie 2006, pe rolul Judecătoriei Beiuş, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare a chemat în judecată U.M. x1 Beiuş, Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Local al Municipiului Beiuş şi Primăria Municipiului Beiuş şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuş şi de a se abţine pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosinţă a imobilului în litigiu.
Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ.
Ministerul Apărării Naţionale a formulat cerere de arătare a titularului dreptului prin care a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Totodată, la termenul de judecată din data de 13 octombrie 2006, la cererea Ministerul Apărării Naţionale şi în baza probelor administrate, instanţa a dispus citarea în cauză a U.M. x4 Zalău.
Prin Sentinţa civilă nr. 1394 din 10 noiembrie 2006, Judecătoria Beiuş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale, a admis acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu U.M. x1 Beiuş, U.M. x4 Zalău, Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Local Beiuş şi Primăria Municipiului Beiuş şi a obligat pârâtele U.M. x1 Beiuş, U.M. x4 Zalău şi Ministerul Apărării Naţionale să elibereze în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuş.
Constatând încălcarea principului disponibilităţii şi necercetarea fondului în cauză, prin Decizia civilă nr. 749/A din 13 septembrie 2007, Tribunalul Bihor a admis apelurile declarate de Ministerul Apărării Naţionale în nume propriu şi în reprezentarea U.M. x4 Zalău împotriva Sentinţei civile nr. 1394 din 10 noiembrie 2006 a Judecătoriei Beiuş, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 508 din 08 aprilie 2009, Judecătoria Beiuş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere valoarea bunurilor în litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 72/C din 10 martie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepţia insuficientei timbrări şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor U.M. x1 Beiuş, Primăria Municipiului Beiuş şi Consiliul Local Beiuş şi a respins acţiunea faţă de aceste părţi.
A admis în parte acţiunea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, U.M. x4 Zalău şi cu intervenientul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat pârâţii să elibereze în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. nr. x3 Beiuş.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a se deţine pe viitor de la orice acte de contestare în posesie ori folosinţă a imobilului.
Au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, U.M. x4 Zalău şi intervenientul să plătească suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul cu nr. top. x2/1 Beiuş constituie proprietatea tabulară a reclamantei în baza Sentinţei civile nr. 507 din 31 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Beiuş.
Având în vedere situaţia de carte funciară a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi, prin urmare, excepţia inadmisibilităţii promovării acţiunii este neîntemeiată.
Excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată a fost respinsă de instanţă cu motivarea că, în temeiul Legii nr. 455/2006, acţiunile în revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.
Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Beiuş, respectiv a Consiliului Municipal Beiuş au fost admise, instanţa reţinând că aceste instituţii nu au exercitat şi nu exercită o posesie asupra imobilului în litigiu.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a pârâtei U.M. x1 Beiuş a fost admisă, instanţa constatând că, prin adresa din 12 octombrie 2006, U.M. x1 Beiuş a comunicat că imobilul în litigiu a trecut în folosinţa şi administrarea U.M. x4 Zalău.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa a reţinut că reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătoreşti pronunţată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004, (abrogată, de altfel, prin H.G. nr. 1705/2006) şi că, în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă că trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a achitării unor despăgubiri.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a admis în parte acţiunea în sensul obligării pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, U.M. x4 Zalău şi a intervenientului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să elibereze în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilul cu nr. top. x2/1 din C.F. x3 Beiuş.
Capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a se abţine pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosinţă a imobilului a fost respins cu motivarea că drepturile, pretenţiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acţiune în justiţie trebuie să fie actuale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Apărării Naţionale şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 215/A din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile formulate şi a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că a luat de tranzacţia încheiată la data de 03 octombrie 2011 între Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare reprezentată prin preot I.M. Protopop de Beiuş şi Ministerul Apărării Naţionale prin Direcţia pentru relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru U.M. x4 Zalău şi U.M. x1 Beiuş.
A fost respinsă acţiunea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare împotriva intervenientului Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate procesuală pasivă şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Prin Decizia civilă nr. 7565 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, primind învoiala părţilor, instanţa avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a "convenţiei", precum şi legalitatea înţelegerii dintre părţi, pentru ca prin încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii.
Curtea de apel nu s-a preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul de a stabili în prealabil care este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacţie şi cine este titularul dreptului de dispoziţie asupra imobilului în litigiu, iar acest ultim aspect trebuia să fie clarificat şi prin prisma verificării calităţii procesuale a statului.
Rejudecând apelurile declarate în cauză, prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile formulate de apelanţii pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi respectiv de Ministerul Apărării Naţionale reprezentat prin Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru U.M. x4 Zalău, judeţul Sălaj şi U.M. x1 Beiuş, judeţul Bihor, şi a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 72 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare împotriva Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a luat act de tranzacţia încheiată la data de 03 octombrie 2011 între reclamantă şi Ministerul Apărării Naţionale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie 2014, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a examinat tranzacţia exclusiv din perspectiva părţilor - reclamanta şi Ministerul Apărării Naţionale - care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice. Nu s-a examinat însă tranzacţia încheiată din perspectiva dispoziţiilor referitoare la calitatea părţilor de a dispune de bunul tranzacţionat.
Or, în cauză pârâtul, Ministerul Apărării Naţionale, nefiind titularul dreptului de proprietate, ci având numai administrarea bunului, nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, iar în cauză instanţa nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor cerute pentru ca o parte în proces să încheie acte de dispoziţie.
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 276 A din 09 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor Oradea şi de Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru U.M. x4 Zalău, judeţul Sălaj şi U.M. x1 Beiuş împotriva Sentinţei civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, U.M. x4 Zalău şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
A fost respinsă cererea privind pronunţarea unei hotărâri de consfinţire a tranzacţiei încheiate la data de 03 octombrie 2011 între Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică şi Ministerul Apărării Naţionale.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de apelantul Ministerul Apărării Naţionale este nefondată, în cauză neexistând un concurs dintre legea specială şi legea generală pentru a fi incidente dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, obiectul acţiunii dedusă judecăţii nu îl constituie retrocedarea imobilului în litigiu, în condiţiile dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ci o acţiune în revendicare în sprijinul căreia reclamanta invocă calitatea sa de proprietar înscris în cartea funciară, nefiind uzitată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.
Critica referitoare la greşita respingere a excepţiei netimbrării acţiunii a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie 2014.
Instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este nefondată deoarece această parte a fost arătată ca fiind titularul dreptului de către pârâtul iniţial, Ministerul Apărării, pârât ce este titular al unui drept de administrare, atribuit în baza Deciziei nr. 190 din 16 septembrie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor.
Prin urmare, în cadrul judecării unei acţiuni reale - cum este cea de faţă în care reclamanta pretinde un drept real asupra bunului revendicat - cel arătat de pârâtul în a cărui posesie se află bunul ca fiind titularul dreptului de proprietate, introdus în proces în condiţiile dispoziţiilor art. 64 - 66 C. proc. civ., are calitate procesuală pasivă.
Referitor la cererea intimatei privind pronunţarea unei hotărâri de consfinţire a tranzacţiei încheiate de reclamantă cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la data de 3 octombrie 2011, instanţa de apel a reţinut, în legătură cu capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacţie, că art. 1706 alin. (1) C. civ. prevede că este necesar a părţile să aibă dreptul de a dispune de obiectul cuprins în tranzacţie. Or, în speţă, semnatarul tranzacţiei este Ministerul Apărării Naţionale care nu este titularul dreptului de proprietate, acesta având doar administrarea bunului, calitate care nu-i conferea dreptul de a dispune de bunul din litigiu, prin încheierea unui act de dispoziţie, astfel încât tranzacţia aflată în discuţie nu întruneşte condiţiile de validitate prescrise de art. 1706 alin. (1) din C. civ.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa de apel a reţinut că este de netăgăduit calitatea reclamantei de titulară a dreptului de proprietate, dreptul acesteia fiind intabulat în cartea funciară nr. x3 Beiuş sub B.5 în baza Sentinţei civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat Încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. x2/1 şi a inscripţiei de sub B.1, fiind restabilită situaţia anterioară de CF în favoarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare, în întregime.
În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, reclamantei nu-i poate fi tăgăduită calitatea procesuală activă în exercitarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, însă în speţă această acţiune a fost paralizată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta opunând reclamantei propriul titlu asupra bunului revendicat.
Atât pârâtul Ministerul Apărării cât şi Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român au învederat instanţei încă în cursul derulării procesului în primă instanţă că imobilul din litigiu face parte din domeniul public, fiind înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006. Într-adevăr, imobilul revendicat apare înscris în anexa nr. 4 a sus-menţionatei hotărâri sub denumirea 2511, anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, făcându-se totodată menţiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06 octombrie 2000 şi că ordonatorul principal şi administratorul imobilului este Ministerul Apărării.
În contextul sus-arătat, trebuie a fi reliefat efectul de opozabilitate faţă de terţi a dreptului statului fără înscrierea în cartea funciară având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în versiunea în vigoare la data la care prin hotărâre de guvern imobilul apare inclus în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.
Pe de altă parte, din perspectiva prevederilor art. 37 alin. (1) - din Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data declanşării litigiului de faţă - hotărârea judecătorească în baza căreia a fost efectuată în cartea funciară înscrierea de sub B.5, nu a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în acel proces figurând în calitate de pârât R. SA, prin Direcţia de Telecomunicaţii Bihor, astfel încât ea nu este opozabilă statului.
Deşi prin actul intitulat "Protocol" încheiat la data de 25 iulie 1991 se atestă predarea de către U.M. Beiuş a imobilului în favoarea Episcopiei Biserica Română Unită cu Roma, iar prin actul din 03 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuş se atestă faptul că reclamanta figurează în baza de date fiscale a acesteia cu mai multe bunuri impozabile, între care este specificat şi imobilul litigios, niciunul dintre aceste acte nu este de natură a schimba datele problemei, întrucât acţiunea în revendicare a reclamantei a fost paralizată de un alt titular al dreptului de proprietate vizând acelaşi imobil, ce a opus reclamantei un titlu nedesfiinţat până în prezent.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în forma din 2006, se referă la opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti. Or, niciunul dintre aceste moduri de dobândire a proprietăţii nu este incident în cauză, deoarece aşa-numitul titlu al Statului Român, respectiv H.G. nr. 1705/2006, reprezintă un act administrativ de autoritate prin care s-a aprobat un inventar al bunurilor din domeniul public, având o valoare declarativă. H.G. nr. 1705/2006 nu poate fi considerată un titlu constitutiv sau translativ de proprietate, deoarece dreptul de proprietate se afla deja în patrimoniul recurentei prin efectul hotărârii judecătoreşti de rectificare de carte funciară.
Instanţa de apel nu a analizat titlul Statului Român prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Lega nr. 213/1998, având în vedere modalitatea abuzivă de preluare a bunului, în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948. Pe cale de consecinţă, dacă un bun a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu nevalabil, acesta nu mai poate face parte din domeniul public. Dreptul de proprietate publică al statului este condiţionat de preluarea bunului cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare de la momentul preluării de către stat.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996 (forma din 2006), un drept înscris în cartea funciară beneficiază de prezumţia de proprietate până la proba contrară. Or, în cauză, nu a fost făcută nicio dovadă a relei-credinţe a recurentei şi nici nu s-a opus un alt titlu valabil de către stat.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, Înalta Curte constată că premisele analizei pe care o poate efectua sunt următoarele:
Acţiunea promovată în cauză este o acţiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top. x2/1 înscris în C.F. nr. x3 Beiuş şi care este îndreptată împotriva U.M. x4 Zalău, Ministerului Apărării Naţionale şi intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dezlegările date de instanţă asupra capătului doi de cerere şi asupra excepţiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs şi, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate.
Este, de asemenea, necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. x2/1 din cartea funciară nr. x3 Beiuş, dreptul acesteia fiind intabulat în baza Sentinţei civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuş, prin care s-a anulat Încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. x2/1 şi a inscripţiei de sub B.1 şi s-a restabilit situaţia anterioară de carte funciară în favoarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare.
Fără a nega existenţa titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a considerat că acesta are o putere inferioară celui opus de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. În opinia instanţei de apel, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, iar acest lucru rezultă din faptul că bunul apare înscris în anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, "anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, făcându-se totodată menţiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06 octombrie 2000".
Înalta Curte apreciază că niciunul dintre actele juridice menţionate nu poate face dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului.
Domeniul public este format din bunurile care sunt de uz sau interes public prin natura lor şi din cele pe care legea le declară ca aparţinând domeniului public.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998: "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege."
Instanţa de apel a considerat că bunul în litigiu ar aparţine domeniului public al statului printr-o declaraţie a legii, menţionând în acest sens H.G. nr. 1705/2006, H.G. nr. 1045/2000 şi Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor.
Însă, ambele hotărâri de guvern menţionate (H.G. nr. 1045/2000 a fost, de altfel, abrogată prin H.G. nr. 1326/2001) au fost adoptate pentru "aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului", menţionate în anexele pe care aceste hotărâri le cuprind.
Or, nu se poate susţine că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor bunuri ca aparţinând domeniului public al statului. Trecerea unui bun în domeniul public al statului printr-o declaraţie a legii trebuie să rezulte în mod neechivoc din conţinutul respectivei legi şi să fie un act premergător, distinct aceluia de inventariere.
Această concluzie are în vedere şi faptul că domeniul public al statului, astfel cum acesta este conturat prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituţia din 1991 şi Legea nr. 213/1998, apare ca un domeniu de excepţie ce poate cuprinde numai bunuri limitativ prevăzute de lege sau care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz ori interes public.
Cu atât mai puţin Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor nu poate fi interpretată ca un act normativ prin care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, cât timp, aşa cum rezultă din conţinutul său, această decizie nu a făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la Comitetului Executiv al Consiliului Popular al oraşului Bihor la Ministerul Forţelor Armate.
Însă, instanţa de apel nu a lămurit cauza sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul în litigiu ar putea aparţine domeniului public al statului şi anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public şi a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege.
În acest sens, situaţia de fapt în cauză nu a fost pe deplin stabilită, în sensul că nu s-au administrat probe care să stabilească modul de dobândire al bunului de către stat şi destinaţia sa actuală, măsura în care natura bunului ori destinaţia sa îl transformă într-un bun de uz sau de interes public.
În măsura în care titlul de proprietate al statului este probat, apartenenţa imobilului la domeniul public al statului este dovedită în condiţiile menţionate se poate determina regimul juridic al bunului în litigiu şi se pot compara titlurile ce de opun în cauză.
Prin urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea Mare împotriva Deciziei civile nr. 276A din 9 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2302/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2296/2015. Civil → |
|---|
