ICCJ. Decizia nr. 2301/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2301/2015
Dosar nr. 5728/109/2013
Şedinţa camerei de consiliu din 21 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 5728/109/2013 reclamantul B.I.V. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1349, 1357 C. civ., art. 22, 34, 47, 50 din Constituţia României, art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.200 lei cu titlu de prestaţie periodică, începând cu luna august 1984 şi în continuare, precum şi la plata daunelor morale în sumă de 2.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 487 din 25 februarie 2015 Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea, reţinând că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă.
Prin Decizia nr. 975 din 27 mai 2015 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reţinând că răspunderea materială în situaţia în care se invocă intervenirea unei boli pe perioada cât reclamantul era salariat, aparţine angajatorului, iar nu Stalului Român, indiferent prin care din Ministere ar fi reprezentat, cererea reclamantului în contradictoriu cu fostul angajator prin care a solicitat aceleaşi despăgubiri, fiind respinsă pe motiv că nu există legătură de cauzalitate între plecarea în Libia şi declanşarea bolii.
Împotriva acestei decizii reclamantul B.I.V. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. arătând că în mod greşit instanţele anterioare au reţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, procedând astfel ia o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legate în materie, respectiv, a dispoziţiilor art. 56, 57 noul C. proc. civ.
În acest sens, recurentul-reclamant susţine că pârâtul are calitate procesuală pasivă întrucât la data îmbolnăvirii acestuia, Statul Român era proprietarul tuturor mijloacelor de producţie din România, inclusiv a fostei întreprinderi A., devenită ulterior societate comercială cu capital majoritar de stat, apoi privatizată în baza unor legi speciale, devenind SC A. cu capital privat. În atare situaţie, nu se poate spune că noua societate rezultată prin privatizare ar fi continuatoarea în drepturi şi obligaţii a fostei întreprinderi de stat A.
Susţinerea instanţei de apel că SC A. ar fi în prezent persoana juridică îndreptăţită să aibă calitate procesuală pasivă în cauză este neargumentată şi nedovedită, întrucât nu se cunosc clauzele contractului de privatizare iar societatea se află în faliment, fiind ca şi inexistentă.
Înalta Curte, înregistrând dosarul de recurs, a procedat, la data de 30 septembrie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raportul întocmii constatându-se că pretenţiile reclamantului de 400.200 lei cu titlu de prestaţie periodică şi daune morale în cuantum de 2.000.000 lei se situează peste cuantumul de 1.000.000 lei prevăzut de textul legal anterior citat, sens în care hotărârea atacată este supusă recursului în condiţiile legii.
De asemenea, întrucât recursul vizează calitatea procesuală pasivă a Statului Român în litigiul dedus judecăţii, critica formulată se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat în memoriul de recurs de către reclamant.
Completul de filtru C3 a dispus comunicarea raportului paliilor, pentru ca acestea sa depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
În cauză a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate recurentul-reclamant B.I.V., arătând că îşi însuşeşte concluziile acestuia.
S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 21 octombrie 2015 în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., fără citarea părţilor, constatându-se că este dedusă judecăţii o chestiune de drept necontroversată.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Ca şi chestiune prealabilă, având în vedere că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs au vizat exclusiv calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta cauză, Înalta Curte va soluţiona calea de atac numai din perspectiva criticilor cu care a fost învestită prin memoriul de recurs, fără a mai analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, referitor la care recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică.
Recurentul-reclamant critică soluţiile consacrate prin hotărârile pronunţate anterior sub aspectul greşitei constatări a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta cauză, arătând că o atare abordare se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, greşita aplicare a normelor de drept.
În susţinerea recursului, reclamantul arată că, având în vedere că la data îmbolnăvirii, raportat la care solicită despăgubirile menţionate în cererea introductivă de instanţă - anul 1984, Statul Român era proprietarul tuturor mijloacelor de producţie din România, inclusiv al fostei întreprinderi A. (devenită ulterior societate comercială cu capital majoritar de stat apoi privatizata prin efectul unor legi speciale), acestuia îi revine calitatea procesuală pasivă în prezentul litigiu, în calitate de debitor în acţiunea în răspundere civilă delictuală pendinte.
Aceasta întrucât, susţine recurentul-reclamant, nu există nicio dovadă scrisă din care să rezulte că actuala SC A. este continuatoarea întreprinderii la care a activat în perioada declanşării bolii ce a determinat incapacitatea de muncă, iar concluzia instanţei de apel că privatizarea angajatorului nu conduce la preluarea, de către stat, a eventualelor obligaţii decurgând din raporturile de muncă, este greşită.
Aşa cum au reţinut instanţele anterioare, recurentul-reclamant a fost angajat al U. Argeş începând cu data de 22 iulie 1982, iar din anul 1984 a fost detaşat în străinătate la Antrepriza Tripoli Libia, aparţinând SC A. SA, detaşarea efectuându-se conform angajamentului semnat de către acesta.
Recurentul-reclamant a lucrat în Libia până în luna august 1984, când a fost repatriat cu diagnosticul sindrom schizoparanoid, iar incapacitatea de muncă cauzată de boală a condus la încetarea detaşării şi ulterior a contractului de muncă.
Referitor la sănătatea şi securitatea în muncă art. 44 din Legea nr. 319/2006 statuează că "Angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat".
De asemenea, art. 175 alin. (1) C. muncii prevede că "Angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă" iar art. 253 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează că "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".
Aceste dispoziţii legale îşi găseau consacrare legislativă inclusiv în perioada în care a intervenit îmbolnăvirea recurentului-reclamant, în sensul că art. 22 din Legea nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii prevedea ca încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la protecţia muncii atrage răspunderea disciplinară, administrativă, materială sau penală, după caz, potrivit legii.
De altfel, dispoziţiile legale ce instituiau, la data pretinsă de reclamant a îmbolnăvirii sale, o răspundere materială a angajatorului, au fost analizate în cadrul litigiului pe care reclamantul l-a promovat în contradictoriu cu SC A., fiind străine de instituţia răspunderii civile delictuale pe care acesta o invoca împotriva Statului Român.
Potrivit art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
Potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Din textele legale anterior citate rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală numai în litigiile expres prevăzute de lege. În niciuna dintre tezele legale menţionate anterior nu este reglementată o răspundere a Statului Român care să substituie pe cea a angajatorului, indiferent de situaţia în care s-ar afla acesta din urmă.
Or, în speţă, după cum s-a arătat, nu se poate institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, după cum nici nu poate opera o subrogare a statului în drepturile şi obligaţiile angajatorului pentru fapte sau acte ce ţin de raporturile de muncă.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, împrejurarea că întreprinderea de stat la care acesta a activat ca muncitor s-a transformat în societate comercială prin efectul legii nu conduce la preluarea de către stat a obligaţiilor angajatorului decurgând din raporturile de muncă, respectiva transformare fiind determinată de realităţile economice şi legislative de la acel moment şi ţinând de structura, respectiv, organizarea administrativă a fostei întreprinderi de stat, fără a modifica sau reglementa raporturile dintre angajat şi angajator.
Instanţele anterioare nu au apreciat că Antrepriza Tripoli Libia aparţinea SC A., cum eronat susţine recurentul-reclamant, ci au constatat că SC A. este continuatoarea întreprinderii la care a lucrat recurentul-reclamant urmare a transformărilor intervenite potrivit Legii nr. 15/1990 şi Legii nr. 31/1990, entitate căreia i s-a recunoscut calitate procesuală pasivă în litigiul în care pretenţiile sale au primit o dezlegare pe fondul dreptului (Sentinţa civilă nr. 10753 din 11 decembrie 2010 a Judecătoriei Piteşti).
Pentru aceste considerente, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) noul C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, neexistând niciun element de natură a determina o altă interpretare decât cea dată de instanţele de fond sub aspectul calităţii procesuale pasive a Statului Român în situaţia în care nu există un temei juridic obligaţional a cărui încălcare ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V. împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.V., domiciliat în Piteşti, str. E., judeţul Argeş, împotriva Deciziei nr. 975 din 27 mat 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul procesual ales în Piteşti, bd. R., judeţul Argeş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 21 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2300/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2302/2015. Civil → |
|---|
