ICCJ. Decizia nr. 231/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 231/2015
Dosar nr. 44697/3/2012*
Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 422 din 13 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta I.I. împotriva sentinţei civile nr. 7344 din 20 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatele SC M.K.C. SRL prin lichidator judiciar R. I.P.U.R.L. şi SC M.I. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelanta a învestit instanţa cu o acţiune în realizare, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru dobândirea apartamentului nr. X din clădirea P., prin executarea pe cale judiciară a promisiunii de a vinde asumată de către pârâta SC M.K.C. SRL prin antecontractul de construire şi vânzare încheiat la data de 10 septembrie 2009.
Deşi apartamentul a făcut parte din averea debitoarei, temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 1075, art. 1077, art. 969, art. 1295, art. 948 şi urm. C. civ. de la 1864 şi nu ale Legii nr. 85/2006, astfel cum se arată prin motivele de apel, aşa încât intrarea în insolvenţă a uneia dintre pârâte nu atrage în mod obligatoriu competenţa judecătorului sindic.
Se mai reţine că prin sentinţa nr. 4571 din 12 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 74033/3/2011 Tribunalul Bucureşti, prin judecătorul sindic, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia creditorilor B.S.D., B.M., I.I., K.L., SC K.I.I. SRL, K.D.C. şi administratorului special al SC M.K.C. SRL, M.C.C., împotriva neînscrierii în tabelul definitiv consolidat al creditorilor debitoarei SC M.K.C. SRL a creanţei lui I.I., sentinţă devenită irevocabilă prin hotărârea din data de 7 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea constată că, deşi prin sentinţa nr. 4571 din 12 aprilie 2012 s-a respins cererea de a fi înscrisă în tabelul definitiv al creditorilor cu un drept de creanţă de valoare egală cu cel pretins cesionat de la B.S.D., cu motivarea că această creanţa nu există, în prezenta cauză, apelanta pretinde recunoaşterea şi/sau realizarea unui drept real de proprietate în temeiul aceleiaşi creanţe.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Faţă de statuările asupra situaţiei de fapt, precum şi asupra valorii probatorii a înscrisurilor menţionate de către judecătorul sindic în cuprinsul sentinţei nr. 4571 din 12 aprilie 2012, invocate şi în prezenta cauză, Curtea a constatat că prima instanţă, în mod corect, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Se mai reţine de către curtea de apel şi faptul că antecontractul de construire şi vânzare-cumpărare dă naştere unui drept de creanţă în patrimoniul promitentului-cumpărător, în baza căruia, instanţa poate obliga promitentul-vânzător la executarea obligaţiei, dacă imobilul se mai află în proprietatea sa şi dacă promitentul-cumpărător şi-a îndeplinit obligaţiile în cauză însă, promitentul-vânzător nu mai este proprietar, imobilul fiind înstrăinat pârâtei SC M.I. SRL care este cumpărător de bună-credinţă, situaţie în care promitentul-vânzător poate fi obligat la daune-interese.
Vânzarea făcută către un terţ nu va putea fi desfiinţată decât dacă se face dovada relei-credinţe a acestuia împrejurarea că un asociat al SC M.I. SRL deţine şi calitatea de asociat al promitentului-vânzător nu dovedeşte reaua-credinţă a societăţii comerciale, în cauză nefiind dovedit faptul că aceasta a avut cunoştinţă despre existenţa unui litigiu cu privire la apartament. Nu s-a dovedit, nici achitarea integrală a preţului de către promitentul-cumpărător, expertiza contabilă efectuată în cauză nefiind concludentă, având la bază documente contabile neasumate de către reprezentantul legal al debitoarei, lichidatorul judiciar arătând că nu i-au fost puse la dispoziţie documentele contabile.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei cu privire la existenţa şi a altor motive de nulitate întrucât aceste motive au fost invocate pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta-apelantă I.I., în esenţă pentru următoarele motive:
1. În mod nelegal, Curtea a apreciat că competenţa de soluţionare a prezentului litigiu aparţine instanţelor de drept comun.
Recurenta consideră că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale cu privire la competenţa materială, considerând că instanţele de drept comun nu erau competente să soluţioneze cauza, ci revenea judecătorului sindic, recunoscând că prin cererea de chemare în judecată a invocat dispoziţiile dreptului comun.
Apartamentul în litigiu a făcut parte din averea debitorului, iar valoarea bănească de înlocuire a intrat în patrimoniul acestuia. Convenţia de vânzare materializată prin antecontract a fost încheiată cu reprezentanţii de la acea dată ori debitorului şi ea îşi produce efecte fiind opozabilă administratorului, lichidatorului şi oricăror persoane care ar avea atribuţiuni de conducere.
În opinia recurentei, după deschiderea procedurii, administratorul şi apoi lichidatorul judiciar aveau obligaţia să recunoască efectele convenţiei conform art. 931 din Legea nr. 85/2006, promovarea prezentei acţiuni fiind consecinţa neîndeplinirii acestei obligaţii.
2. Nelegal, Curtea a stabilit că există autoritate de lucru judecat faţă de conţinutul sentinţei civile nr. 4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că obiectul primului litigiu l-a reprezentat contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor în temeiul Legii nr. 85/2006, prezenta acţiune fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Recurenta învederează şi faptul că această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor cu ocazia soluţionării apelului.
Curtea de apel a refuzat să recunoască efectele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2009, invocând faptul că promitentul-vânzător nu mai este proprietar proprietarul apartamentului, interpretare considerată greşită de către recurentă având în vedere faptul că preţul a fost achitat integral, având totodată posesia şi folosinţa apartamentului.
Recurenta contestă legalitatea contractului încheiat la 14 august 2012.
Se arată că nu a formulat în apel cereri noi şi nici motive noi de nulitate, astfel cum susţine instanţa de apel, simpla indicare a dispoziţiilor noului cod civil neputând fi considerată cerere ori motive noi. Recurenta consideră că judecătorul are obligaţia să califice în drept cererea să facă dintr-o anume eroare dispoziţiile aplicabile nu au fost indicate corect.
Se reiau de către recurentă susţinerile referitoare la dispoziţiile noului C. civ. privitoare la cauză, se invocă şi faptul că respectivul contract are şi o cauză imorală.
Recurenta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, intimata SC M.I. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs, cel prin care se invocă faptul că prezenta cauză era de competenţa judecătorului sindic, acesta nu poate fi reţinut.
Recurenta a solicitat instanţei să se constate că este proprietară în baza unei convenţii de vânzare-cumpărare, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul ce a format obiectul convenţiei, iar în final, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către un terţ cu privire la acest imobil.
Înalta Curte reţine că recurenta nu a indicat, drept temei de drept, dispoziţiile legii insolvenţei Legea nr. 85/2006, ci doar cele ale dreptului comun, respectiv ale C. civ. De asemenea, în competenţa judecătorului sindic nu intră orice acţiune în care figurează ca parte o societate aflată sub incidenţa Legii nr. 85/2006, în acest sens fiind dispoziţiile art. 11 din legea insolvenţei care stabilesc că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, cum, de altfel, în mod corect a stabilit şi instanţa de apel.
Concluzionând, având în vedere obiectul acţiunii astfel cum a fost formulat, cât şi temeiul de drept invocat de către recurentă, litigiul nu era de competenţa judecătorului sindic, această competenţă revenind instanţei civile de drept comun.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică reţinerea greşită de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat faţă de conţinutul sentinţei civile nr. 4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, nici acest motiv nu poate fi primit având în vedere că instanţa de apel a făcut referire nu la excepţia autorităţii de lucru judecat ci la efectul pozitiv al lucrului judecat care se impune într-un al doilea litigiu (cel din speţă) care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Nu pot fi primite nici următoarele motive întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O condiţie esenţială pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare este aceea ca obiectul să se mai găsească în patrimoniul vânzătorului, ori, în speţă, imobilul nu se mai regăseşte în patrimoniul promitentului-vânzător, intimata SC M.K.C. SRL, ci al intimatei SC M.I. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către aceste două societăţi la data de 14 august 2012.
În mod corect a stabilit instanţa de apel că spre deosebire de antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de către recurentă cu SC M.K.C. SRL, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către cele două societăţi intimate i se aplică, în privinţa cauzelor de nulitate, noul C. civ., fiind încheiat ulterior datei de 1 octombrie 2011.
În ceea ce priveşte motivele de nulitate invocate cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către intimate, Înalta Curte reţine că pentru perfectarea vânzării nu era necesar acordul recurentei care deţinea doar un drept de creanţă, iar faptul că imobilul i-a fost predat nu echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate având în vedere că anterior se încheiase doar o promisiune de vânzare-cumpărare, bunul rămânând în patrimoniul promitentului-vânzător, respectiv SC M.K.C. SRL.
În mod corect instanţa de apel, referitor la existenţa unei cauze ilicite ca motiv de nulitate, a reţinut că aceste apărări sunt inadmisibile prin raportare la dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi.
În raport de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă I.I. împotriva deciziei civile nr. 422 din 13 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 224/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 222/2015. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
