ICCJ. Decizia nr. 2307/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2307/2015
Dosar nr. 3/102/2004**
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român prin Primăria municipiului Sibiu şi SC D.S. SA Târgu Mureş solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să fie anulată Decizia nr. 1493 din 7 mai 2004 a SC D.S. SA Târgu Mureş şi să se dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 2.545 mp, situat în Sibiu, str. Ş., înscris în x1.
Prin Sentinţa civilă nr. 653 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Sibiu, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Mureş.
Prin Sentinţa civilă nr. 623 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul M.I. prin mandatar T.V.C. şi a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a cotei de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafaţă de 2545 mp, înscris în x1 Sibiu, nr. top x2/2, condiţionat de restituirea de către reclamant a sumei de 1145 lei, actualizată cu indicele de inflaţie.
Pârâta SC D.S. SA a fost obligată la cheltuieli de judecată.
Contestaţia formulată în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul prin mandatar, cât şi pârâta SC D.S. SA au formulat apel.
Prin Decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis ambele apeluri şi, în baza probatoriului administrat, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul în care a identificat suprafaţa de 1272,50 mp (1/2/2545), reprezentată grafic în varianta I din completarea raportului de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar F.M..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Prin Decizia civilă nr. 6094/9 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Investită cu rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Târgu Mureş a pronunţat Decizia nr. 230/A din 23 aprilie 2014 în Dosar nr. 3/102/2014*, prin care a admis apelurile declarate de reclamantul M.I., prin moştenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C., şi de pârâta SC D.S. SA împotriva Sentinţei civile nr. 623 din 1 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosar nr. 3/102/2004, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta SC D.S. SA să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafaţă totală de 2.545 mp, situat în mun. Sibiu, str. Ş., jud. Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu număr topografic x2/2, respectiv a suprafeţei de 1.272,50 mp, reprezentând varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M., teren identificat conform schiţei întocmite de expert şi aflată la dosar apel 3/102/2004, schiţă ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a obligat reclamantul M.I., prin moştenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma plătită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren; a respins ca nefondată acţiunea formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria municipiului Sibiu şi a obligat pârâta SC D.S. SA la plata către reclamant a sumei de 2.892 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Părţile au declarat recurs împotriva acestei hotărâri iar prin Decizia nr. 2882 din 28 octombrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, secţia I civilă, a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamant, invocată de pârâta SC D.S. S.A., a admis recursurile declarate de reclamantul M.I., prin mandatar T.V.C. şi de pârâta SC D.S. S.A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut, ca motiv de casare, că reclamantul M.I. a decedat în cursul procesului, la 27 octombrie 2012, iar potrivit art. 71 C. proc. civ. era obligatorie introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului, ceea ce instanţa de apel nu a făcut. S-a reţinut, prin urmare, că instanţa de apel a pronunţat decizia în contradictoriu cu o persoană decedată, care nu mai avea capacitate de folosinţă conform art. 41 C. proc. civ. şi, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, în vederea stabilirii în mod legal a cadrului procesual, respectiv a soluţionării cauzei în contradictoriu cu moştenitorii apelantului reclamant, decedat pe parcursul procesului.
Procedând la rejudecarea apelurilor, în conformitate cu îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, Curtea a pus în vedere părţilor să se facă dovada acceptării moştenirii după defunctul reclamant, dovadă îndeplinită prin depunerea certificatului de moştenitor nr. 4 din 11 februarie 2015, emis de SPN E.N. Sibiu, prin care s-a statuat ca unică moştenitoare a defunctului M.I. fiica acestuia, I.R.D., prin renunţarea la succesiune a fiicei T.M.C.
La termenul de judecată din data de 18 februarie 2015 Curtea a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei reclamantului decedat, respectând astfel dispoziţiile instanţei de recurs.
Prin Decizia nr. nr. 134/A din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul M.I., decedat, prin moştenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C. şi de pârâta SC D.S. S.A., împotriva Sentinţei civile nr. 623 din 1 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 3/102/2004.
A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că:
A obligat pârâta SC D.S. SA să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafaţă totală de 2.545 mp situat în municipiul Sibiu, str. Ş., judeţul Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu nr. top. x2/2, respectiv a suprafeţei de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta este identificată în varianta nr. I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar M.F.
A obligat reclamantul M.I., prin moştenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma primită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria municipiului Sibiu şi a obligat pârâta SC D.S. SA la plata către reclamant a sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:
În motivarea apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, reclamantul M.I., prin mandatar, a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece din probatoriul administrat rezultă că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu, reclamantul a susţinut că este vorba despre o eroare, întrucât această problemă de drept a fost soluţionată de judecătorul fondului prin încheierea de şedinţă din 3 februarie 2005, când s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei şi a Primarului municipiului Sibiu, reţinându-se că această calitate aparţine Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu.
În motivarea apelului, pârâta SC D.S. SA a arătat că este o societate comercială integral privatizată, Statul Român neavând în prezent nicio acţiune la această societate şi că potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor preluate în mod abuziv se aplică doar în cazul societăţilor la care statul deţine acţiuni sau părţi sociale în valoare cel puţin egală cu valoarea imobilului, situaţie în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind proprietara terenului din litigiu, ci doar a construcţiilor edificate în temeiul dreptului de administrare pe care îl are asupra terenului.
S-a mai arătat că, în contextul în care proprietarul terenului din litigiu este Statul Român, acesta ar fi trebuit să fie reprezentat în cauză de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, însă cum acesta nu a fost chemat în judecată, acţiunea reclamantului se impunea a fi respinsă.
De asemenea, pârâta-apelantă a susţinut că acţiunea reclamantului este prematură, întrucât aşa-zisa "decizie" nr. 1493 din 17 mai 2004 nu există, aceasta fiind doar o adresă prin care l-a îndrumat pe reclamant să se adreseze Ministerului Transporturilor, lucru pe care acesta nu a înţeles să-l facă.
Pentru motivele arătate, pârâta a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii sale procesual pasive.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neindividualizării parcelei de teren în privinţa căreia reclamantul ar fi îndreptăţit pentru restituirea în natură, susţinând că o astfel de măsură poate viza doar suprafaţa de 995 mp situată în afara incintei societăţii, pentru diferenţa de 277,5 mp urmând a se acorda despăgubiri, deoarece reclamantului i se cuvine doar cota de 1/2 din suprafaţa totală de 2.545 mp, adică suprafaţa de 1.272,5 mp.
Cu referire la acelaşi aspect, pârâta-apelantă a arătat că prin expertiza topografică efectuată în cauză s-a demonstrat faptul că suprafaţa de 1.550 mp deţinută de către societate nu este liberă, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcţii nedemontabile, astfel cum a concluzionat şi ing. Z.H., desemnată expert asistent pentru expertiza în construcţii efectuată de către expert L.R., ale cărei concluzii au fost în mod greşit însuşite de către prima instanţă.
De asemenea, pârâta a invocat în favoarea sa prevederile art. 494 alin. (3) C. civ., susţinând că este constructor de bună-credinţă, situaţie în care, nefiind stabilită contravaloarea construcţiilor, societatea ar fi grav vătămată prin menţinerea soluţiei primei instanţe şi fără stabilirea unei obligaţii de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor sau a reclamantului.
În fine, pârâta-apelantă a susţinut că terenul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci cu titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 74/1979, prin care s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în vederea construirii unui atelier pentru întreţinerea şi revizia tehnică a utilajelor şi mijloacelor auto.
Examinând cauza prin prisma dispoziţiilor deciziei de casare şi hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate de apelanţi, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului, conferit de art. 292 - 296 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Din relaţiile comunicate de expertul topograf rezultă că terenul în suprafaţă de 995 mp situat în afara perimetrului împrejmuit de societatea pârâtă are aceeaşi situaţie juridică cu terenul situat în interiorul împrejmuirilor, fiind amplasat pe nr. top x2/2.
Se constată că la momentul exproprierii a fost trecut în proprietatea Statului Român întregul nr. topografic, împrejmuirile neavând niciun fel de relevanţă sub aspectul dreptului de proprietate asupra terenului. Cu alte cuvinte, terenul s-a aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea operativă a SC D.S. SA Târgu Mureş în integralitatea sa, fără ca în timp acesta să fi fost dezmembrat.
Aceste aspecte rezultă cu claritate, atât din relaţiile comunicate de expert, cât mai ales din înscrierile de carte funciară, înscrieri potrivit cărora nr. top x2/2 în suprafaţă de 2545 mp se află integral în proprietatea pârâtei (înscrieri de sub A + 1 şi B 5), precum şi din relaţiile comunicate de Primăria municipiului Sibiu, potrivit cărora în evidenţele lor terenul în litigiu este în proprietatea Statului Român, fiind ocupat de SC D.S. SA.
Curtea a apreciat că pârâtei SC D.S. SA nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 întrucât actele aflate la dosarul cauzei relevă fără putinţă de tăgadă calitatea sa de deţinător al întregului imobil. Mai mult, potrivit art. 24 din lege, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar persoana care a beneficiat de această măsură este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În aceste condiţii, susţinerile pârâtei privitoare la soluţionarea notificării, calitatea de proprietar şi întinderea dreptului sunt vădit neîntemeiate.
Reclamantul a solicitat instanţei, în principal, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2545 mp situat în Sibiu, str. Ş., înscris în x1 top x2/2.
Cu toate acestea, instanţa de fond a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, fără a stabili în concret în sarcina vreunuia dintre pârâţi obligaţia de restituire a bunului.
Prima instanţă a constatat calitatea de persoană îndreptăţită în favoarea reclamantului la restituirea în natură a unei cote-părţi de 1/2 din terenul intravilan în suprafaţă de 2545 mp, fără a identifica această suprafaţă cu respectarea principiilor instituite de legea specială.
Curtea a reţinut, coroborând concluziile expertizelor tehnice de specialitate efectuate în cauză în mai multe cicluri procesuale de judecată, că varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică corespunde în cea mai mare măsură pretenţiilor şi apărărilor părţilor.
În acest sens, Curtea arată că sub aspectul întinderii suprafeţei de teren corespunzătoare cotei cuvenite reclamantului, varianta I creează cele mai puţine inconveniente.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, potrivit cărora construcţiile amplasate pe această suprafaţă de teren sunt nedemontabile, iar calea de acces este instituită pe un teren pe care se află reţele de utilităţi publice, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Prin contraexpertiza tehnică în specialitatea construcţii s-a concluzionat că are natura unei construcţii demontabile doar rampa pentru autovehicule, însă Curtea a apreciat că o asemenea caracteristică poate fi atribuită şi celor două rezervoare de combustibil.
Din cuprinsul raportului de contraexpertiză rezultă cu claritate că nu există o clasificare standardizată a construcţiilor uşoare sau grele, respectiv demontabile sau nedemontabile, astfel că specialiştii în domeniu au definit construcţiile demontabile sau uşoare ca fiind "acele construcţii la care elementele structurale, închiderile, compartimentările, planşeele au fost realizate din materiale care au necesitat sau necesită secţiuni reduse de elemente sau materiale uşoare (lemn, oţel, aluminiu, plastic) îmbinate cu elemente de tip tijă (buloane, şuruburi), construcţii care după demontare pot fi remontate pe un alt amplasament".
Această apreciere a experţilor formează convingerea instanţei privitor la categoria de construcţii demontabile căreia îi aparţin şi cele două rezervoare de combustibil.
În privinţa existenţei reţelelor utilitare, Curtea a coroborat răspunsurile expertului cu susţinerile pârâtei SC D.S. SA la întocmirea obiecţiunilor la expertiza topografică şi planul de situaţie depus de această pârâtă şi aflat la dosarul primei instanţe.
La întocmirea variantei I din raportul de expertiză, expertul topo a propus restituirea unei fâşii de teren aflată în spatele cabinei de poartă, care face legătura între strada Ş. şi restul suprafeţei de teren propusă spre a fi restituită reclamantului.
Ulterior, la solicitarea pârâtei, expertul a revenit asupra acestei propuneri, arătând că pe fâşia de teren având o lăţime de 3 m şi o lungime de 30 m s-ar afla reţele utilitare.
Potrivit planului de situaţie depus de pârâtă, suprafaţa de teren din spatele cabinei de poartă are o lăţime la stradă de 3 m şi o întindere în adâncime de 30 m. Pe această suprafaţă, potrivit susţinerilor pârâtei în obiecţiunile la expertiza topografică, restituirea terenului ar putea afecta folosinţa normală a cabinei de poartă, deservirea pompelor de alimentare cu carburanţi şi instalaţia de canalizare.
Răspunzând acestor susţineri, expertul s-a raportat la planul de situaţie depus de pârâtă, arătând că reţelele subterane se află la o distanţă maximă de 1,50 m de cabina de poartă, astfel a concluzionat că terenul rămas până la gardul societăţii este necesar bunei exploatări a reţelelor de canalizare şi constituie zona de siguranţă necesară.
Având în vedere modul în care expertul a răspuns acestui obiectiv, precum şi planul de situaţie depus la dosar, Curtea a înlăturat aceste susţineri, constatând că pe acest teren sunt situate doar conductele de canalizare pluvială şi nicidecum alte reţele de utilităţi sau canalizare.
Reţeaua de canalizare pluvială este amplasată pe toate laturile imobilului. Aceeaşi reţea de canalizare pluvială se regăseşte şi se suprapune în ambele variante ale expertizei, făcând imposibilă restituirea vreunei suprafeţe de teren fără a fi afectată. Indiferent de varianta de restituire, reţeaua de apă pluvială (o secţiune din aceasta) se află pe terenul propus pentru restituire.
Curtea subliniază că şi cea de-a doua variantă a expertizei înglobează o porţiune din reţeaua de canalizare pluvială şi, mai mult, presupune acordarea unei servituţi de trecere către terenul reclamantului.
Aceste din urmă considerente susţin punctul de vedere al instanţei potrivit căruia varianta I din expertiza topo reprezintă varianta cea mai puţin păguboasă pentru ambele părţi.
În ceea ce priveşte acţiunea reclamantului îndreptată împotriva Statului Român prin Primăria municipiului Sibiu, instanţa o va respinge ca nefondată, având în vedere că obligaţia de soluţionare a notificării aparţine în exclusivitate unităţii deţinătoare şi, potrivit celor expuse anterior, pârâta SC D.S. SA este deţinătoarea atât a suprafeţei împrejmuite, cât şi a diferenţei de teren înscrisă pe acelaşi nr. topografic, diferenţă situată în exteriorul gardului societăţii.
În ceea ce priveşte cota din întregul teren solicitat de reclamant, Curtea a apreciat că potrivit înscrierilor de carte funciară terenul înscris sub nr. top x3 a avut suprafaţa iniţială de 6837 mp aparţinând defuncţilor M.P. şi C. Ulterior, în anul 1978 cota de 1/2 a fost transmisă cu titlu de moştenire în favoarea lui M.Z., iar ulterior (1980) aceeaşi cotă a fost transmisă cu acelaşi titlu în favoarea lui M.M. şi M.L.M..
La data de 2 aprilie 1982 imobilul a fost dezmembrat în două corpuri x2/1 şi x2/2. Primul corp funciar a fost reînscris în aceeaşi carte funciară cu situaţia proprietăţii neschimbată (M.P. 1/2 şi M.M. şi M.L.M. împreună 1/2) iar cel de-al doilea corp funciar a fost expropriat fiind transcris din CF x5 în x1 Sibiu în proprietatea Statului Român cu drept de administrare în favoarea Direcţiei de Drumuri şi Poduri Braşov, iar mai apoi în favoarea pârâtei SC D.S. SA cu titlu de reorganizare şi divizare.
Astfel fiind, instanţa constată că la momentul exproprierii, proprietarii parcelei în litigiu erau M.P. 1/2 M.M. şi M.L.M. 1/2 împreună, ca moştenitoare ale fostului coproprietar M.Z.
Reclamantul M.I. este unic succesor al fostului coproprietar M.P., fără a putea pretinde sau dovedi vocaţia sa succesorală faţă de M.Z.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite.
Întrucât reclamantul nu este moştenitorul persoanei îndreptăţite (aşa cum această noţiune este definită de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001) acesta nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil.
Având în vedere cele de mai sus, în aplicarea dispoziţiilor art. 11 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că reclamantul poate fi obligat la restituirea despăgubirii primite doar în limita cotei de 1/2 teren pentru care are calitatea de moştenitor al persoanei îndreptăţite.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din data de 18 martie 2015 a aceleiaşi instanţe a declarat recurs reclamanta I.R.D., în calitate de moştenitoare a defunctului M.I.. De asemenea, împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta SC D.S. SA.
I. Împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, recurenta-pârâtă SC D.S. SA a formulat următoarele motive de nelegalitate:
1. În mod greşit a reţinut Curtea de Apel că societatea pârâtă are calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stabilesc că unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Pârâta nu este proprietarul terenului în litigiu, nu exercită dreptul de proprietate publică sau privată în numele statului, iar în patrimoniul său nu este înregistrată această suprafaţă de teren. SC D.S. SA este doar proprietara construcţiilor ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra terenului în cauză, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea funciară, aparţine Statului român.
Cu atât mai puţin i se poate acorda calitatea de unitate deţinătoare în fapt, în privinţa părţii de teren de 995 mp (notată cu B-C-D-106 în raportul de expertiză topografică), care nici măcar nu este situată în curtea societăţii, nu este îngrădită, nu a fost şi nu este folosită de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop de grădinărit.
Curtea de apel a reţinut greşit în acest sens că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar persoana care a beneficiat de această măsură, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Imobilul a fost expropriat pe baza Decretului nr. 74/1979 şi trecut în proprietatea Statului român, astfel cum rezultă inclusiv din înscrierile operate în CF nr. x1 Sibiu. Beneficiarul exproprierii este Statul român, cel care deţine imobilul sub nume de proprietar. SC D.S. SA are doar un drept de administrare asupra imobilului, dreptul fiind intabulat cu mult ulterior exproprierii, respectiv, abia în anul 2002.
Se reiterează, în continuare, excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtă în cursul judecăţii, având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare la Primăria municipiului Sibiu, dar nici la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii. Legea nr. 10/2001 prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv în acţiunea de retrocedare să fie statul sau diferite instituţii ori organe ale statului, iar în speţă, reprezentantul Statului român ar fi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, care nu a fost chemat în judecată, aşa încât acţiunea de retrocedare în natură urmează a fi respinsă, ca prematură.
2. Print-un alt motiv de recurs se critică restituirea în natură a suprafeţei de 227,50 mp teren care nu este liber şi pentru care reclamantul ar fi fost îndreptăţit doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Se arată în acest sens că parcela cu nr. top. x2/2 are o suprafaţă totală de 2545 mp, aşadar corespunzător cotei de 1/2 parte, reclamantului i-ar reveni 1272,50 mp Deoarece din întreaga suprafaţă de 2545 mp pârâta foloseşte doar 1550 mp, pentru diferenţa de 995 mp neîmprejmuiţi (notată cu B-C-D-l06 pe raportul de expertiză topografică), într-adevăr ar fi posibilă restituirea în natură.
Restul de 277,50 mp însă, care se regăseşte în perimetrul împrejmuit al societăţii şi care a fost evidenţiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M. nu este teren liber, motiv pentru care reclamantului i se cuveneau măsuri reparatorii prin echivalent pentru această din urmă suprafaţă.
Restituirea în natură a suprafeţei de 277,50 mp, care formează parte din curtea societăţii şi pe care o foloseşte ca punct de lucru, este imposibilă datorită existenţei construcţiilor edificate pe bază de autorizaţie şi nedemontabile. Colectivul de trei experţi în construcţii (inginer G.D., H.V. şi H.T.), expertul topograf ing. M.F. şi expertul consultant ing. Z.H. au stabilit că aceste construcţii sunt nedemontabile (cu excepţia rampei autovehicule C6), restituirea în natură nefiind posibilă.
Instanţa de judecată a dispus restituirea terenului potrivit variantei nr. 1 din completarea la raportul de expertiză topografică, care însă presupune mutarea celor 2 rezervoare subterane de carburanţi de câte 20.000 litri (C4), care sunt nedemontabile potrivit părerii tuturor experţilor şi mutarea rampei autovehicule (C6). Instanţa de judecată nu a ţinut seama de părerile experţilor, ci a considerat, nefondat, că rezervoarele de combustibil de 20.000 litri îngropate în pământ ar aparţine construcţiilor demontabile.
În ceea ce priveşte Corpul 4 - A şi B - format din cele două rezervoare metalice subterane de carburanţi, sistemul format din pompa de carburanţi, cele 2 rezervoare subterane şi cele 2 cabine de deservire a staţiei nu ar putea fi demontate fără ca elementele să devină inutilizabile. Aprecierea instanţei prin care în ciuda părerii tuturor experţilor a inclus C4 în categoria construcţiilor demontabile este nefondată şi eronată, aceste bazine îngropate subteran neputând fi relocate fără a fi dezafectat întregul sistem de alimentare cu carburanţi.
Rampa de autovehicule - Corpul 6 după părerea experţilor este o construcţie uşoară şi demontabilă, însă este racordată la instalaţia de apă, canalizare şi inclusiv la un decantor care fac ca inclusiv acest edificat să fie considerat nedemontabil. În măsura în care s-ar muta rampa auto într-un alt loc din curte, toate instalaţiile subterane ar trebui la fel relocate.
3. O altă critică de recurs este formulată din perspectiva art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi constă în aceea că instanţa de apel, ţinând cont de modul cum a răspuns expertul topograf la obiectivele expertizei, respectiv planul de situaţie depus la dosar, a înlăturat în mod neîntemeiat părerea formulată de expert şi a constatat eronat că terenul situat în spatele cabinei de poartă ar fi liber, întrucât pe el s-ar afla doar conducte de canalizare pluvială fără alte reţele de utilităţi sau canalizare.
4. SC D.S. SA foloseşte toate construcţiile amplasate pe terenul în litigiu şi are calitatea de constructor de bună-credinţă, motiv pentru care nu poate fi obligată la ridicarea construcţiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcţiilor, făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă - având obligaţia de a despăgubi constructorul de bună-credinţă.
Construcţiile s-au realizat de către Direcţia Drumuri şi Poduri Braşov SA de la care pârâta a preluat în patrimoniu imobilele.
Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nefiind chemat în judecată, nefiind stabilită contravaloarea construcţiilor în cazul restituirii în natură a terenului, fără stabilirea obligaţiei de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi a reclamantului M.I., dreptul de proprietate al SC D.S. SA ar fi grav vătămat.
Recurenta-reclamantă I.R.D. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC D.S. SA solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru motivele arătate în cuprinsul acestei cereri.
Examinând recursul pârâtei SC D.S. SA prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Într-o primă critică de recurs pârâta SC D.S. SA invocă lipsa calităţii sale procesuale, determinată de lipsa calităţii de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, având în vedere că această societate nu are înregistrat în patrimoniul său şi deci, nu este proprietarul terenului în litigiu. Recurenta pârâtă precizează că este doar proprietarul construcţiilor ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra terenului, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea funciară, aparţine Statului român.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea nu este numai proprietarul bunului solicitat, ci şi deţinătorul acestuia. Or, deţinător în sensul dispoziţiilor legale invocate în susţinerea acestei critici, este şi cel care are un drept de folosinţă asupra bunului. Aceasta, deoarece, raţiunea Legii nr. 10/2001, republicată, justificată din motive de celeritate, este aceea ca procedura de restituire să se efectueze nu de la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci chiar de la persoana juridică deţinătoare, motiv pentru care, în mod legal s-a reţinut calitatea procesuală a societăţii pârâte, determinată de calitatea de unitate deţinătoare care are în administrare terenul în litigiu.
Referitor la suprafaţa de 995 mp teren, cu privire la care recurenta pârâtă susţine că nu i se poate acorda calitatea de unitate deţinătoare, în condiţiile în care acest teren nu este situat în curtea societăţii, nu este îngrădit, nu a fost şi nu este folosit de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop de grădinărit, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat Decizia de casare nr. 6094 din 9 octombrie 2012, care a impus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, pentru a se identifica în fapt suprafaţa de 995 mp teren, pentru a se stabili cu certitudine situaţia juridică a acestui teren, situaţie în raport de care urma să se stabilească persoana îndreptăţită să aplice măsurile reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Se constată că instanţa de trimitere nu a indicat argumente pertinente în susţinerea situaţiei juridice a terenului în suprafaţă de 995 mp, cu privire la care a stabilit că se află situat în afara perimetrului împrejmuit şi ocupat de societatea pârâtă, caz în care, nu a arătat de ce are acelaşi regim juridic cu terenul situat în interiorul împrejmuirilor, respectiv dacă nu se află nici în proprietatea, nici în folosinţa recurentei pârâte (fiind folosit de alte persoane în scop de grădinărit), de ce poate fi obligată recurenta pârâtă să aplice măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Condiţia impusă de legea specială entităţii ce are obligaţia de a primi şi soluţiona notificarea este aceea ca ea să deţină bunul solicitat şi să aibă obligaţia de a stabili măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.
În speţă, instanţa de trimitere nu a lămurit situaţia terenului în suprafaţă de 995 mp şi nu a justificat legitimarea procesuală a recurentei pârâte să aplice măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, şi aceasta, în contra deciziei de casare care este obligatorie sub aspectul indicaţiilor date de instanţa superioară de control judiciar în legătură cu necesitatea de a se lămuri anumite împrejurări şi cu administrarea de probe, în scopul de a se pronunţa o hotărâre temeinică.
Mai mult, Înalta Curte constată că se creează o confuzie în motivare între, întregul teren revendicat, terenul în litigiu şi terenul în suprafaţă de 995 mp din terenul revendicat, nefiind indicat nici-un argument juridic, care să poată fi cenzurat în recurs, pentru care aceste terenuri au acelaşi regim juridic din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.
Considerând în continuare, că este necesară lămurirea situaţiei de fapt şi de drept a terenului în suprafaţă de 995 mp din terenul revendicat, în sensul indicaţiilor instanţei de control judiciar din primul ciclu procesual, având în vedere obiectul şi cauza juridică a pricinii, din perspectiva aplicării legii speciale de reparaţie, Înalta Curte constată că instanţa de rejudecare a nesocotit hotărârea instanţei de casare şi a pronunţat o hotărâre nelegală, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Vătămarea recurentei pârâte constă în aceea că a fost obligată să restituie în natură reclamantului terenul în suprafaţă de 995 mp, fără să-l aibă în proprietate sau în folosinţă (după cum susţine), şi fără să se fi lămurit situaţia acestuia din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.
O altă critică de recurs se referă la modalitatea de soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii reclamantului, invocată de pârâtă în cursul judecăţii, aspect cu privire la care se constată că, deşi invocat şi ca motiv de apel (la pct. 2), Curtea de apel nu a răspuns acestei critici. În lipsa oricăror considerente asupra chestiunii criticate nu se poate exercita controlul judiciar, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect, hotărâre care trebuie desfiinţată, prin urmare, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care priveşte restituirea în natură a suprafeţei de 227,50 mp, teren care nu este liber în opinia recurentei pârâte, şi pentru care reclamantul ar fi fost îndreptăţit doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei atacate nu se individualizează această porţiune de teren şi, mai ales, nu se motivează de ce este considerat "teren liber" în accepţiunea Legii nr. 10/2001, republicată.
Pentru ca imobilele-terenuri preluate abuziv de stat să facă obiect al restituirii în natură, este necesar ca acestea să fie libere.
În sensul legii, sunt considerate libere terenurile care nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcţional întregul teren (art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001).
Instanţa de apel nu a identificat suprafaţa de 227,50 mp teren şi nu a arătat de ce este "teren liber" în accepţiunea Legii nr. 10/2001, republicată.
Considerentele instanţei referitoare la caracterul demontabil al construcţiilor care ar fi amplasate pe această suprafaţă de teren (fiind vorba despre Corpul 4 - A şi B - format din cele două rezervoare metalice subterane de carburanţi) contravin raportului de contraexpertiză în specialitatea construcţii, efectuat în cauză, şi care a concluzionat că are natura unei construcţii demontabile doar rampa pentru autovehicule, nu şi cele două rezervoare de combustibil.
Instanţa de apel nu a indicat argumente juridice pentru care a înlăturat concluziile raportului de contraexpertiză în specialitatea construcţii efectuat în cauză, în raport de împrejurarea că aceste construcţii au fost edificate pe bază de autorizaţie, iar colectivul de trei experţi în construcţii a stabilit că aceste construcţii nu sunt demontabile.
Motivarea sumară, neconvingătoare a hotărârii judecătoreşti sub aceste aspecte, echivalează cu nemotivarea acesteia, ceea ce atrage casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Ca şi în cazul motivului precedent, instanţa de apel nu a indicat argumente pertinente pentru care a înlăturat susţinerile expertului topo şi deci, în contra raportului de expertiză topografică care a concluzionat că terenul aflat în spatele cabinei de poartă până la gardul societăţii este necesar bunei exploatări a reţelelor de canalizare şi constituie zona de siguranţă necesară, aceasta a constatat că "pe acest teren sunt situate doar conductele de canalizare pluvială şi nicidecum alte reţele de utilităţi sau canalizare".
În condiţiile în care, instanţa de apel reţine în considerentele deciziei atacate, că reţeaua de canalizare pluvială ocupă funcţional întreg terenul, făcând imposibilă restituirea vreunei suprafeţe de teren fără a fi afectată, nu motivează totuşi de ce consideră că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.
Punctul de vedere al instanţei, potrivit căruia varianta I din expertiza topo reprezintă "varianta cea mai puţin păguboasă" pentru ambele părţi, nu reprezintă o argumentare juridică convingătoare, motiv pentru care va fi înlăturat de instanţa de recurs, hotărârea atacată urmând a fi casată şi sub acest aspect.
Critica expusă la pct. 4 din cererea de recurs vizând calitatea de constructor de bună credinţă a recurentei pârâte asupra construcţiilor amplasate pe terenul în litigiu, pe care le foloseşte, aceasta neputând fi obligată la ridicarea lor conform art. 494 alin. (2) C. civ., nu poate fi cenzurată, deoarece se constată că, deşi a fost invocat şi ca motiv de apel (la pct. 5), Curtea de apel nu a răspuns acestei critici. Nu poate fi cenzurată decizia atacată, în lipsa oricăror considerente, sub acest aspect. Fără arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorilor nu se poate exercita controlul judiciar, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desfiinţată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru ca instanţa de trimitere să lămurească situaţia de fapt şi de drept a terenului în suprafaţă de 995 mp, a terenului în suprafaţă de 227,50 mp şi a terenului aflat în spatele cabinei de poartă până la gardul societăţii, să argumenteze din punct de vedere juridic, de ce sunt terenuri libere şi, prin urmare, restituibile în natură conform Legii nr. 10/2001 şi pentru ca să răspundă criticilor de apel care vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii reclamantului şi calitatea de constructor de bună credinţă a societăţii pârâte asupra construcţiilor amplasate pe terenul în litigiu şi pe care le foloseşte, din perspectiva aplicării art. 494 alin. (2) C. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC D.S. SA, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
II. Recurenta-reclamantă I.R.D., în calitate de moştenitoare şi succesoare în drepturi a defunctului M.I., a invocat următoarele critici de nelegalitate:
1. În mod nelegal atât tribunalul cât şi curtea de apel au respins acţiunea faţă de Statul român reprezentat după noile reglementări legale de Primarul municipiului Sibiu - Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Sibiu prin Primar.
În mod nelegal s-a apreciat de cele două instanţe, că acest pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă atâta timp cât alta este unitatea deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001. Se impunea cu precădere obligarea şi a acestui pârât la restituirea terenului, având în vedere înscrierile de carte funciară, inclusiv faptul că Statul român este proprietar.
2. Reclamantul era îndreptăţit la restituirea în natură şi în totalitate a terenului în litigiu, inclusiv faţă de dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Aşa cum arată textul de lege, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege, profită ceilalţi moştenitori.
3. În mod nelegal a fost admis apelul pârâtei şi nu a fost avută în vedere poziţia şi critica reclamantului, sub aspectul individualizării suprafeţei de teren la care este îndreptăţit acesta spre restituire. Chiar şi în situaţia în care ar fi îndreptăţit la restituirea unei cote de doar 1/2 din întregul imobil, consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză.
În acest sens se arată că reclamantul nu şi-a însuşit contraexpertiza tehnică în construcţii efectuată în apel şi că expertiza corectă, obiectivă şi imparţială a fost cea efectuată la prima instanţă - Tribunalul Mureş de către inginer L.R.
În situaţia în care se va reţine că, este concludentă, corespunde adevărului şi legii, contraexpertiza efectuată în apel, se solicită să se constate că instanţa de apel a dispus restituirea terenului, conform variantei nr. 1 din suplimentul la raportul de expertiză topo întocmit de inginer M.F. (supliment dispus a se efectua în apel şi ale cărui repere au avut la bază contraexpertiza tehnică în construcţii), invocând o justificare foarte puţin verosimilă.
S-a apreciat că varianta nr. 1 creează cele mai puţine inconveniente, în timp ce aplicarea variantei nr. 2 presupune şi stabilirea unei servituţi de trecere. Însă, forma terenului din varianta nr. 2, răspunde exigenţelor Legii nr. 10/2001, ar fi mai utilă reclamantului recurent, întrucât ar putea folosi eficient parcela de teren atribuită, iar o servitute de trecere nu ar afecta acea fâşie care oricum nu este folosită de societate. Şi în privinţa conductelor de canalizare pluviale sunt multe discuţii, reţinerile expertului topo, excedând atribuţiilor şi pregătirii sale.
4. Curtea de apel nu a avut în vedere toate cheltuielile de judecată şi în mod greşit a respins şi cererea de îndreptare a erorii materiale şi de completare a dispozitivului. S-au solicitat cheltuielile de judecată din toate fazele procesuale, inclusiv din recurs, însă s-a dispus doar în privinţa acelora care s-au mai acordat odată în precedentul apel, aproape identic.
Mai mult, s-a respins cererea de îndreptare şi completare dispozitiv în privinţa acestor cheltuieli de judecată, inclusiv a celor justificate în apel, cu chitanţă privind onorariul de avocat şi bon carburant pentru transport la instanţă. Soluţia de respingere a fost justificată pe faptul că ambele apeluri au fost admise, motiv pentru care nu poate fi obligată nicio parte la cheltuieli de judecată.
Urmează să se observe că în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., aşa cum s-a motivat, ci eventual dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., situaţie în care se putea dispune o eventuală compensare, raportat şi la cheltuielile justificate de partea adversă.
Recurenta-pârâtă SC D.S. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei cereri.
Examinând recursul reclamantei I.R.D., în calitate de moştenitoare a defunctului M.I., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la prima critică din recursul reclamantei, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită va notifica în termenul de 6 luni, ulterior prelungit, de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 25 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Aşadar, entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea este nu numai proprietarul bunului solicitat, ci şi persoana juridică deţinătoare (cea care foloseşte imobilul), motiv pentru care, în mod legal, în speţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului faţă de Statul român prin Primăria municipiului Sibiu, fiind indicată unitatea deţinătoare în sensul legii, şi anume pârâta SC D.S. SA.
Referitor la cea de-a doua critică de recurs, Înalta Curte constată că recurentul reclamant nu critică şi nu susţine în vreun fel vocaţia sa succesorală faţă de defunctul M.Z., faţă de constatările curţii de apel. În speţă, recurentul reclamant a notificat unitatea deţinătoare în calitate de unic moştenitor legal de pe urma defunctului M.P., fost coproprietar al imobilului expropriat alături de M.Z.. Întrucât nu a dovedit vocaţia sa succesorală de pe urma celuilalt coproprietar, M.Z., respectiv de pe urma lui M.M. şi M.L.M., în mod corect s-a reţinut că acesta nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Motivul de recurs expus la pct. 3 din cerere, vizând aspectul greşitei individualizări şi identificări a suprafeţei de teren la care este îndreptăţit reclamantul la restituire, urmează a fi avut în vedere de instanţa de trimitere, cu ocazia rejudecării motivelor similare din recursul pârâtei, pentru care hotărârea atacată urmează a fi casată şi trimisă cauza spre rejudecare, în baza art. 314 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că reclamanta I.R.D., în calitate de moştenitoare a defunctului M.I., a declarat recurs şi împotriva încheierii din data de 18 martie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, cerere formulată în temeiul art. 281 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a fost obligată pârâta SC D.S. SA la plata către reclamant a sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a reţinut în considerentele acestei decizii, "Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.".
Prin cererea de îndreptare a erorii materiale formulată la data de 6 martie 2015, reclamanta s-a plâns cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar prin încheierea din 18 martie 2015 instanţa de apel a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că în apel nu s-au acordat cheltuieli de judecată, deoarece niciuna dintre părţi nu a căzut în pretenţii în sensul art. 274 C. proc. civ., cheltuielile la care a fost obligată pârâta prin dispozitivul Deciziei nr. 134/A din 18 februarie 2015, fiind cheltuielile de judecată corespunzătoare judecăţii în primă instanţă şi nu cheltuieli din faza de judecată a apelului.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte constată că instanţa de apel, admiţând ambele apeluri, ar fi trebuit să compenseze, după caz, în întregime sau doar în parte, cheltuielile de judecată, efectuate de părţi. Numai dacă ambele apeluri ar fi fost respinse, cheltuielile de judecată nu puteau fi compensate şi nici acordate.
Constatând, pe de o parte, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., iar pe de altă parte că, fiind aplicabile dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. privind compensarea, instanţa nu a supus controlului judecătoresc problema cheltuielilor de judecată pentru a putea fi cenzurată în recurs, dar şi pentru a da părţii posibilitatea să beneficieze de principiul dublului grad de jurisdicţie sub acest aspect, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta I.R.D. împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi a încheierii de şedinţă din data de 18 martie 2015 a aceleiaşi instanţe, va casa hotărârile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta I.R.D. împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi a încheierii de şedinţă din data de 18 martie 2015 a aceleiaşi instanţe, precum şi recursul declarat de pârâta SC D.S. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Casează hotărârile recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2306/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2304/2015. Civil → |
|---|
