ICCJ. Decizia nr. 251/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 251/2015
Dosar nr. 33343/3/2011
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea formulată la data de 9 mai 2011, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 33343/3/2011, reclamanta N.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii R.A.E.F. şi I.L. IFN SA, în temeiul art. 1073-art. 1075 C. civ., obligarea pârâtului R.A.E.F. să semneze în registrul acţionarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acţiuni nominative emise de pârâta I.L. IFN SA, corespunzătoare unui procent de 10,79% din totalul acţiunilor emise de acesta, deţinute în proprietate; autorizarea reclamantei, în caz de refuz al pârâtei R.A.E.F., de a semna în numele şi pe seama acesteia, la rubrica cesionar, în registrul acţionarilor I.L. IFN SA, constatarea inexistenţei obligaţiei reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F., în cuantum de 1.700.000 euro, aceasta fiind compensată, de drept, cu obligaţia R.A.E.F. de a achita preţul corespunzător transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, art. 1077 C. civ.
La termenul de 31 octombrie 2011, reclamanta a renunţat la capătul trei de cerere, având ca obiect constatarea inexistenţei obligaţiei reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F., în cuantum de 1.700.000 euro, aceasta fiind compensată de drept cu obligaţia R.A.E.F. de a achita preţul corespunzător transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor.
Pârâta R.A.E.F. a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece între reclamantă şi pârâta nu există un raport juridic de drept material constând într-o promisiune de vânzare-cumpărare a pachetului de acţiuni, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
La data de 28 noiembrie 2011, reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, prin chemarea în judecată a pârâţilor B.A.F. şi E.E.A.F.
Pârâţii B.A.F. şi E.E.A.F. au depus întâmpinare prin intermediul căreia au solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, prescrisă şi în subsidiar, ca neîntemeiată.
La data de 7 octombrie 2009 creditoarea R.A.E.F. a formulat o cerere de emitere a ordonanţei de plată împotriva debitoarei N.I.M. pentru restituirea sumei de 917.421,52 euro, evaluată, prin cererea completatoare depusă în şedinţa publică din data de 5 decembrie 2010, la 3.889.867,24 RON.
Cererea a fost înregistrată sub nr. 54663/3/2011 şi a fost repartizată spre soluţionare, aleatoriu, în sistem informatic prin programul Ecris, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, completului de judecată C4, fond.
Pârâta N.I.M., a depus întâmpinare, la data de 9 decembrie 2011, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
Totodată, a formulat cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie, aceasta din urmă împotriva B.A.F. şi E.E.A.F.
N.I.M. a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârâtă, pentru soluţionarea cererii reconvenţionale a SC I.L.-I.F.N. SA.
Prin încheierea din data de 4 martie 2013, instanţa a admis excepţiile litispendenţei parţiale şi conexităţii şi a dispus reunirea cauzei cu nr. 54663/3/2011 la cauza nr. 33343/3/2011.
Astfel, prima instanţă a constatat că cererea de chemare în judecată, ce face obiectul cauzei cu nr. 33343/3/2011, este identică cu cererea reconvenţională din dosarul înaintat de completul C25 fond, existând litispendenţă între cele două cauze. În actele de procedură din dosarul înaintat de completul C25 sunt antamate aspecte care sunt reluate de reclamanta N.I.M. în prezenta cauză, inclusiv în ce priveşte chemarea în garanţie a doi pârâţi din prezenta cauză (B.A.F. CV., E.E.A.F.).
Prin încheierea din data de 11 martie 2013, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cauza principală.
În atare condiţii, s-a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 165 C. proc. civ. potrivit cărora, în orice stare a judecăţii, se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una este în stare de judecată.
Astfel, pricina principală, ce face obiectul Dosarului nr. 33343/3/2011, este în stare de judecată, cererea urmând a fi respinsă ca prescrisă, urmare a admiterii excepţiei prescripţiei.
Pricina conexă, care face obiectul Dosarului nr. 54663/3/2011, conţinând cererea în pretenţii şi cererea de chemare în garanţie, nefiind în stare de judecată, impune despărţirea pricinilor întrunite la 4 februarie 2013.
S-a subliniat faptul că judecarea separată nu are în vedere cererea reconvenţională din dosarul conexat, în privinţa căreia s-a admis excepţia litispendenţei şi, care, prin prezenta hotărâre, este soluţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 2880 din 8 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a despărţit pricinile întrunite la data de 4 martie 2013 şi a respins cererea principală, precizată şi completată, având ca obiect obligaţie de a face formulată de reclamanta N.I.M. împotriva pârâtelor R.A.E.F., SC I.L.A.S. SA, B.A.F. CV. şi E.E.A.F., constatând prescris dreptul material la acţiune.
De asemenea, a restituit cauza conexă (cerere în pretenţii şi cerere de chemare în garanţie) înregistrată pe rolul Tribunalului sub nr. 54663/3/2011, completului 25 fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în primul rând, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, faţă de incidenţa art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Reclamanta N.I.M. a învestit instanţa cu o acţiune în realizare, solicitând, prin cererea precizată şi completată, obligarea pârâţilor R.A.E.F., B.A.F. CV. şi E.E.A.F. să semneze în registrul acţionarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acţiuni nominative emise de pârâta IL, corespunzătoare unui procent de 10,79%, iar în cazul refuzului, autorizarea reclamantei să semneze în numele şi pe seama acestora.
Aşadar, reclamanta a solicitat executarea în natură, de către pârâte, a unei obligaţii contractuale. Fiind în prezenţa unei acţiuni având ca obiect executarea silită a unei obligaţii contractuale, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, în lipsa aplicării altui termen.
În ceea ce priveşte începutul prescripţiei, este relevantă data la care s-a născut dreptul la acţiune, mai exact data la care pârâţii (instanţa este ţinută de cadrul procesual susţinut de reclamantă) trebuiau să încheie contractul de vânzare cumpărare acţiuni.
Potrivit dispoziţiilor contractuale, achiziţionarea acţiunilor I.L. IFN SA trebuia să aibă loc cel mai târziu la data de 28 februarie 2008. Prin urmare, se poate afirma că obligaţia contractuală de a face, de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, a devenit exigibilă la data de 28 februarie 2008, dată la care debitorii erau obligaţi să o execute (în construcţia juridică a acţiunii principale).
Acceptând ipoteza promovată de reclamantă, în sensul că, între părţi au existat negocieri ulterioare acestui moment, s-a constatat că la data de 1 aprilie 2008, B.A.F. a comunicat faptul că nu mai intenţionează să achiziţioneze acţiunile, refuzul de executare fiind, astfel, unul neechivoc, în consecinţă, cel mai târziu la data de 1 aprilie 2008 s-a născut dreptul reclamantei de a cere executarea pe cale silită a obligaţiei de cumpărare a acţiunilor.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea reclamantei bazată pe identitatea dintre scadenţa obligaţiei de perfectare a vânzării şi scadenţa obligaţiei de restituire a împrumutului.
Astfel, aşa cum rezultă din actul adiţional la contractul de împrumut, părţile au înţeles să amâne numai data scadenţei împrumutului („părţile intenţionează să amâne data scadentă stabilită pentru rambursarea împrumutului”).Chiar admiţând că data restituirii împrumutului este esenţialmente dependentă de data plăţii preţului total al tranzacţiei, relevantă pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei este data la care a existat refuzul achiziţionării acţiunilor, pentru că restituirea împrumutului trebuia să aibă loc în orice circumstanţă.
S-a apreciat ca fiind eronată şi afirmaţia reclamantei în sensul că numai ulterior datei plăţii preţului acţiunilor de către pârâte se naşte dreptul său de a cere pârâtelor să achiziţioneze acţiunile. O atare susţinere are un profund caracter ipotetic, deoarece, odată exprimat, refuzul de a achiziţiona pachetul de acţiuni, implicit, nu mai există obligaţia de a plăti preţul. Dreptul la acţiune nu se poate naşte decât la momentul în care obligaţia devine exigibilă.
Totodată, este greşit să se susţină că modificarea datei restituirii împrumutului modifică, implicit, data din acordul de investiţie în nici un moment, nici implicit şi nici explicit, părţile nu au modificat termenii din procesul de tranzacţionare.
Faţă de momentul obiectiv al începutului prescripţiei, 1 aprilie 2008, şi data promovării acţiunii 9 mai 2011, s-a constatat că cererea este prescrisă.
În drept au fost avute în vedere art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat apel reclamanta N.I.M. solicitând admiterea apelului şi în principal, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., anularea, în tot, a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, unite cu fondul cauzei. În subsidiar, s-a solicitat anularea, în tot, a sentinţei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre judecarea fondului în faţa primei instanţe, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În drept au fost invocate prevederile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Prin precizarea făcută şi în scris la termenul din 5 martie 2014, apelanta a solicitat ca în ipoteza admiterii apelului şi anulării hotărârii atacate, ca efect al respingerii prescripţiei, cauza să nu mai fie trimisă spre rejudecare instanţei de fond ci instanţa de apel să soluţioneze acţiunea în obligaţie de a face şi cererea reconvenţională, conform dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Intimatele E.E.A.F., R.A.E.F., B.A.F. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Intimatele-pârâte B.A.F. CV şi E.E.A.F., în temeiul art. 293 vechiul C. proc. civ., au formulat cerere de aderare la apelul principal, solicitând admiterea apelului incident, schimbarea hotărârii primei instanţe, precum şi încheierea din data de 4 martie 2013, dar şi încheierea din data de 20 martie 2012, în sensul obligării reclamantei să plătească taxa judiciară de timbru raportată la valoarea pretenţiilor sale şi respingerea, în fond, a acţiunii reclamantei, ca inadmisibilă, în urma admiterii excepţiei de inadmisibilitate, pentru nerespectarea procedurii concilierii directe prevăzute de art. 720 vechiul C. proc. civ.
Prin decizia nr. 213 din 2 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta N.I.M., împotriva sentinţei civile nr. 2880 din data de 8 aprilie 2013 şi împotriva încheierii din data de 11 martie 2013, în contradictoriu cu intimatele R.A.E.F., B.A.F. CV., E.E.A.F. şi SC I.L.A.S. SA, prin administrator judiciar K.R. SPRL.
S-a respins cererea de aderare la apelul principal formulată de B.A.F. şi E.E.A.F. ca lipsită de interes.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii îl constituie, exclusiv, cererea reclamantei apelante, formulată pe cale principală, în Dosarul nr. 33343/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a, şi pe cale reconvenţională în cadrul Dosarului nr. 54663/3/2011 al aceleiaşi instanţe, de obligare a pârâţilor să semneze în registrul acţionarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acţiuni nominative emise de pârâta I.L. IFN SA, corespunzătoare unui procent de 10,79% din totalul acţiunilor emise de acesta, deţinute în proprietate de către ea, sau autorizarea reclamantei, în caz de refuz al pârâţilor, de a semna în numele şi pe seama acestora, la rubrica cesionar, în registrul acţionarilor I.L. IFN SA.
Cererea formulată de intimată din prezenta cauză, R.A.E.F., de obligare a apelantei N.I.M. la restituirea împrumutului nu face obiectul prezentului dosar, fiind disjunsă prin sentinţa ce face obiectul apelului.
În privinţa criticii referitoare la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată.
Astfel, susţinerea apelantei în sensul că prin stabilirea datei pentru restituirea împrumutului la 13 mai 2008 (5 luni de la data acordării acestuia), a fost modificată, implicit, şi data stabilită în cuprinsul T.S.E.I. pentru încheierea tranzacţiei (28 februarie 2008), nu poate fi primită. A susţinut apelanta că această modificare implicită rezultă din faptul că dacă împrumutul trebuia restituit în termen de 15 zile de la data încheierii Tranzacţiei, este ilogic a aprecia că termenul pentru încheierea acestei tranzacţii ar fi 28 februarie 2008, iar împrumutul ar fi trebuit restituit la data de 13 mai 2008, câtă vreme înţelegerea părţilor era că împrumutul trebuie restituit în maxim 15 zile de la data plăţii preţului total al tranzacţiei. Cum ultimul termen de restituire a împrumutului a fost stabilit la 17 august 2008, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la 17 august 2011, în opinia apelantei.
Susţinerile acesteia au fost găsite inexacte. Astfel, potrivit celor consemnate, în mod expres, în cuprinsul înţelegerii dintre părţi, încheiate sub denumirea de T.S.E.I., depusă la dosar fond, „împrumutul va fi plătit din nou de către părţile iniţiale nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II.”
Potrivit termenilor folosiţi în această convenţie, prin „părţile iniţiale” era desemnată apelanta „Doamna I.N.”, iar pasul II avea în vedere achiziţionarea a 50% plus o acţiune din acţiunile I.L. IFN SA, respectiv tranzacţia.
Deci prin această convenţie termenul de restituire a împrumutului nu a fost stabilit la 15 zile de la încheierea tranzacţiei, ci doar s-a stabilit că termenul de restituire nu va putea fi mai târziu de 15 zile de la încheierea tranzacţiei.
În aceeaşi zi în care a fost încheiată această convenţie (T.S.E.I.), respectiv la data de 13 decembrie 2007, în executarea pasului 1, respectiv achiziţionarea a 10,79% acţiuni în cadrul I.L. IFN SA, a fost încheiat şi „Contractul de împrumut” la care face trimitere apelanta şi, în cuprinsul căruia, la art. 2, Rambursarea împrumutului, părţile au prevăzut că (2.1.) „împrumutul va deveni scadent şi rambursabil de către împrumutat la prima dintre: (i) încheierea Tranzacţiei şi (ii) data împlinirii a cinci (5) luni de la Data Acordării („Data scadentă”), exceptând cazul în care Părţile convin altfel.”.
Potrivit termenilor din convenţia de împrumut, „împrumutatul” era apelanta I.N. iar „tranzacţia” reprezenta tranzacţia de capital „în baza căreia împrumutatul va vinde către B.A.F. un procent de 50% din capitalul social al societăţii plus o acţiune”, respectiv aceeaşi din cuprinsul T.S.E.I.
Rezultă deci că prin înţelegerea părţilor, aşa cum a fost consemnată în cuprinsul convenţiei, denumită de părţi „Contract de împrumut” şi invocată chiar de către apelantă, au fost stabilite două termene alternative, distincte, de restituire a împrumutului, respectiv fie data încheierii tranzacţiei, fie data împlinirii a cinci luni de la data acordării împrumutului, dacă tranzacţia nu se mai încheia.
Având în vedere că în cuprinsul contractului de împrumut, la preambul punctul (iii) s-a consemnat, în mod expres, faptul că „la data de 13 decembrie 2007 a fost încheiată o listă de condiţii”, făcându-se referire la convenţia T.S.E.I., este evident că la momentul încheierii acordului de împrumut au fost avute în vedere termenele şi condiţiile din această convenţie, mai ales că cele două înţelegeri au fost semnate în aceeaşi zi, astfel că dacă s-ar fi intenţionat modificarea vreunui termen din primul contract, respectiv din T.S.E.I., nimic nu împiedica părţile să facă această modificare în mod expres, şi nu implicit, cum susţine apelanta. În plus, termenele stabilite prin contractul de împrumut nu contrazic termenul din T.S.E.I., ci se coroborează cu acesta.
Mai mult, la data de 4 februarie 2008 părţile au încheiat Anexa nr. 1 la Acordul, Investiţie (Addendum no.1 to T.S.E.I.), prin care au fost modificate, în mod expres, unele condiţii şi termene de la pasul IV şi de la pasul V din T.S.E.I. încheiat la data de 13 decembrie 2007, fără ca termenul stipulat la pasul II să fi fost modificat.
Faţă de aceste dispoziţii contractuale, susţinerea apelantei în sensul că prin stabilirea termenului de cinci luni de restituire a împrumutului ar fi fost modificat implicit şi termenul de 28 februarie 2008 (prevăzut în convenţia T.S.E.I.) până la care trebuia încheiată tranzacţia nu poate fi primită.
Pentru aceleaşi raţiuni, nici prelungirea de trei luni convenită de părţi prin actul adiţional la contractul de împrumut, nu se poate reţine că ar fi prelungit termenul stipulat pentru încheierea tranzacţiei, în condiţiile în care primul termen de restituire a fost păstrat ca atare în actul adiţional, „încheierea tranzacţiei”, şi doar al doilea termen de restituire a fost prelungit la „data care cade cu opt luni după data acordării”.
De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, la data de 1 aprilie 2008, intimata B.A.F. a comunicat apelantei refuzul expres de a mai încheia tranzacţia avută în vedere de convenţia intitulată „T.S.E.I.”. În consecinţă, chiar dacă s-ar accepta că cel mai târziu de la acest termen a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune al apelantei pentru a obţine executarea în natură a obligaţiei de încheiere a tranzacţiei, acţiunea reclamantei este prescrisă.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile în sensul că intimata ar fi continuat şi după această dată negocierile pentru încheierea tranzacţiei.
Astfel, sub un prim aspect, potrivit celor susţinute de intimaţi şi necontestate de apelantă, aceasta a început să facă restituiri parţiale din împrumutul acordat începând cu data de 18 august 2008, iar între părţi s-au purtat, într-adevăr, negocieri, dar acestea au vizat modalitatea de restituire a împrumutului de către apelantă şi nu încheierea tranzacţiei, aşa cum a fost avută aceasta în vedere la pasul II din T.S.E.I.
Chiar şi corespondenţa depusă de apelantă în apel, susţine faptul că negocierile au vizat restituirea împrumutului, având în vedere conţinutul acestui e-mail, datând din 14 august 2008, ce se coroborează cu înscrisul depus la dosar de fond şi din care rezultă că la data de 18 august 2008 (la 4 zile după e-mail-ul invocat) apelanta a achitat suma de 600.000 RON cu titlul de plată parţială a împrumutului.
Pretinderea de către intimată a unui drept de preemţiune cu privire la acţiunile oferite la vânzare de către apelantă (potrivit celor cuprinse în conţinutul e-mail-ului), în condiţiile în care părţile negociau restituirea împrumutului, nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a dreptului de încheiere a tranzacţiei, în sensul avut în vedere de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece o astfel de recunoaştere, pentru a produce efectul juridic de întrerupere a prescripţiei, trebuie să fie neîndoielnică, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.
Lipsa negocierilor dintre părţi, în sensul încheierii tranzacţiei, este confirmată şi de „Propunerea de rambursare împrumut” făcută de apelantă la data de 27 ianuarie 2009.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă, în raport cu obiectul pricinii, aşa cum a fost acesta stabilit chiar de către apelanta reclamantă, susţinerile apelantei referitoare la adevărata natură juridică a contractului de împrumut încheiat între părţi. Astfel, existenţa unei date de restituire a împrumutului a fost susţinută chiar de către apelantă, în justificarea raţionamentului că această dată ar fi modificat-o, implicit, pe cea stabilită iniţial pentru încheierea tranzacţiei, iar aprecierile primei instanţe au avut în vedere, exclusiv, susţinerile făcute chiar de către reclamantă.
În privinţa faptului că prima instanţă nu ar fi unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă, pentru judecarea lor, este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea, în fond, a pricinii. Cum, însă, prima instanţă a apreciat proba cu înscrisuri ca fiind suficientă şi lămuritoare pentru a se pronunţa asupra excepţiei, unirea acesteia cu fondul cauzei nu era obligatorie.
De asemenea, şi înscrisul nou depus în apel şi, care, în opinia apelantei, ar face dovada continuării negocierilor dintre părţi, confirmă faptul că negocierile ulterioare datei refuzului expres al intimatei de a mai încheia tranzacţia au vizat modalitatea de restituire a împrumutului şi nu încheierea tranzacţiei în condiţiile stipulate de T.S.E.I.
Mai mult, la data de 18 august 2008 apelanta începuse să facă plăţi parţiale în restituirea împrumutului, acceptate, ca atare, de intimata R.A.E.F., oferind, inclusiv, vânzarea unui număr de acţiuni proporţional cu sumele rămase de restituit, ceea ce ar reprezenta însă o înţelegere distinctă de cea iniţială.
Lipsită de relevanţă este şi susţinerea privind faptul că toţi intimaţii ar fi avut acelaşi reprezentant, persoană fizică, la momentul încheierii contractelor, câtă vreme contractele au fost încheiate cu persoane juridice distincte.
În privinţa criticii referitoare la soluţionarea de către prima instanţă a numai trei din cele cinci excepţii invocate, instanţa de apel a constatat, că, în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., prima instanţă a fixat o ordine de soluţionare a acestora, ordine apreciată ca fiind cea corectă.
Astfel, au fost soluţionate mai întâi excepţiile de procedură vizând legala sesizare a instanţei, iar dintre excepţiile de fond, găsindu-se întemeiată excepţia prescripţiei, aceasta a făcut inutilă cercetarea celorlalte excepţii.
S-a concluzionat că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, astfel încât, faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că nici una din criticile aduse sentinţei nu poate fi reţinută, instanţa de apel a respins apelul principal, ca nefondat.
În privinţa cererii de aderare la apelul principal, formulată de pârâtele B.A.F. şi E.E.A.F., instanţa de apel a apreciat că, faţă de soluţia ce s-a preconizat asupra apelului principal, aceasta este lipsită de interes, câtă vreme faţă de aceşti pârâţi acţiunea formulată de reclamantă rămâne respinsă, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În plus, instanţa de apel a mai reţinut şi că faţă de aceşti pârâţi, care au fost introduşi în cauză abia la data de 28 noiembrie 2011, prin cererea completatoare formulată de reclamantă, acţiunea era prescrisă chiar şi în varianta susţinută de apelantă, în opinia căreia termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 17 august 2011, potrivit susţinerilor din cuprinsul apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă N.I.M., aducându-i următoarele critici:
1. Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privind dreptul la un proces echitabil, prin faptul respingerii acţiunii, ca fiind prescrisă, faţă de pârâta B.A.F., fără a motiva faptul operării prescripţiei, aspect ce se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Iniţial, acţiunea introductivă a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâţi, respectiv R.A.E.F. şi I.L. IFN SA, însă ulterior, la data de 28 noiembrie 2011, acţiunea a fost extinsă şi faţă de pârâţii B.A.F. şi E.E.A.F.
Prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune numai prin raportare la pârâta B.A.F., lăsând nesoluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulate de către R.A.E.F. şi E.E.A.F.
Instanţa de apel a reluat şi a dezvoltat argumentele primei instanţe, însă a procedat în acelaşi mod.
Aceasta ar însemna, în opinia recurentei, că, fie instanţa a acceptat argumentul său şi trebuia să valideze raţionamentul reclamantei privind asumarea obligaţiei de încheiere a tranzacţiei de către toate cele trei pârâte, fie a soluţionat, implicit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de R.A.E.F. şi E.E.A.F., fără a o pune în discuţia părţilor, încălcând, astfel, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
S-a mai susţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel nu a examinat incidenţa sau nu a prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la doi dintre pârâţii cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea pricinii, mai ales că acţiunea a fost respinsă în tot, nu în parte.
2. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia dreptului la acţiune, vizând constatarea întreruperii curgerii termenului de prescripţie, ca efect al recunoaşterii dreptului care se prescrie, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel, a considerat că nu s-a întrerupt cursul prescripţiei, deoarece aşa zisa recunoaştere a dreptului de preemţiune la achiziţia acţiunilor nu ar fi neîndoielnică.
În opinia reclamantei-recurente, din analiza conţinutului e-mail-lui respectiv ar rezulta că această recunoaştere este fermă, asumată şi neîndoielnică.
Mai mult, recurenta-reclamantă a susţinut că acest drept ar rezulta din chiar cuprinsul tranzacţiei.
S-a mai susţinut că raţionamentul instanţei de apel, în sensul că nu ar fi avut loc o recunoaştere, deoarece, din propunerea de rambursare împrumut, făcută de reclamantă la data de 27 ianuarie 2009, ar rezulta lipsa negocierilor dintre părţi în sensul încheierii tranzacţiei, nu este corect, deoarece recunoaşterea trebuie să provină de la cealaltă parte, neavând relevanţă existenţa unei astfel de propuneri din partea reclamantei, iar în altă ordine de idei, s-a subliniat faptul că existenţa sau nu a negocierilor nu revocă efectele unei recunoaşteri între părţi.
3. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin constatarea, în mod greşit, a îndeplinirii prescripţiei, deşi în cauză exista şi există o cauză de întrerupere, constând în formularea unei contestaţii la executare.
Astfel, la data de 16 septembrie 2010, reclamanta a formulat o contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 32664/301/2010 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
S-a menţionat faptul că judecata acestei contestaţii la executare, valorând contestaţie la titlu, a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în pretenţii a R.A.E.F.
În sprijinul acestei critici recurenta-reclamantă a indicat şi jurisprudenţa.
4. Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, în sensul în care împrumutul trebuia restituit la momentul achiziţionării participaţiilor societare, iar amânarea termenului de restituire a împrumutului produce efecte simetrice în privinţa executării obligaţiei investitorului, de achiziţie a acţiunilor majoritare.
Astfel, în opinia recurentei, prelungirea datei de restituire a împrumutul reprezintă o modificare a datei la care trebuia să fie achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni, acest fapt rezultând din cuprinsul art. 2 a Actului adiţional la acord, încheiat la data de 4 februarie 2008.
S-a mai apreciat că ar fi fost imposibil ca la data de 1 aprilie 2008 să existe un refuz neechivoc de a achiziţiona acţiunile, deoarece la data de 23 aprilie 2008 părţile au încheiat un act adiţional la contractul de împrumut, prin care au stabilit ca scadenţă de restituire, alternativ, data tranzacţiei sau termenul de 8 luni de la data acordării.
S-a mai susţinut că instanţa de apel ar fi interpretat clauza esenţială pentru soluţionarea problemei juridice a prescripţiei într-un sens contrar celui rezultat din analiza clară şi lipsită de dubii a acesteia, cu referire la dispoziţiile capitolului privind finanţarea.
Astfel, s-a arătat că exprimarea „nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (încheierea tranzacţiei), ar însemna condiţionarea restituirii împrumutului de încheierea tranzacţiei, ca atare, orice prorogare a scadenţei împrumutului, induce un efect simetric în privinţa obligaţiei corelative de achiziţie, susţinând că această interpretare este o aplicare a principiului tranzitivităţii din matematică.
De asemenea, s-a mai subliniat faptul că acceptarea continuării negocierilor reprezintă o dovadă a faptului că refuzul de achiziţionare al acţiunilor şi de finalizare a tranzacţiei nu este neechivoc.
Mai mult, acest fapt ar rezulta chiar din actul denumit „propunerea de rambursare” din 27 ianuarie 2009, din care ar rezulta că asumarea împrumutului a fost condiţionată, intrinsec, de achiziţia acţiunilor de către R.A.E.F.
S-a mai arătat că susţinerea caracterului distinct al celor trei persoane juridice nu a ţinut cont de percepţia rezonabilă, de unitate în acţiune, voinţă, comportament şi asumare de obligaţii, pe care reprezentantul comun al celor trei fonduri de investiţii a creat-o reclamantei la nivelul negocierilor tranzacţiei.
Recurenta-reclamantă a indicat şi practică judiciară în acest sens.
La data de 23 ianuarie 2014 intimatele-pârâte R.A.E.F., B.A.F. CV şi E.E.A.F. au depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel a motivat, pe larg, de ce a respins critica apelantei-reclamante cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă, acest fapt rezultând din analiza considerentelor deciziei recurate, aflate la dosar apel.
Este adevărat că prima instanţă a soluţionat, în primul rând, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ne mai analizând celelalte excepţii, inclusiv excepţiile privind lipsa calităţii procesual pasive formulate de pârâtele R.A.E.F. şi E.E.A.F., dar a arătat, expres, că nu se mai impune analiza acestor din urmă excepţii, cât timp a analizat, prioritar, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, dând eficienţă acesteia.
Mai mult, instanţa de apel a analizat şi acest aspect, găsind temeinică şi legală hotărârea primei instanţe şi sub acest aspect.
Este o speculaţie a reclamantei-recurente, faptul că acest mod de soluţionare ar echivala cu o pronunţate, implicită, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de către pârâtele mai sus arătate, fără a fi pusă în discuţia părţilor, în realitate, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel arătând că nu se mai impunea analiza acestor excepţii cât timp se dăduse eficienţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Critica cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi examinat incidenţa sau nu a prescripţiei dreptului material la acţiune şi faţă de pârâţii R.A.E.F. şi E.E.A.F., ci doar faţă de pârâta B.A.F., nu poate fi reţinută, deoarece a fost formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului, neregăsindu-se printre motivele de apel, sub acest aspect fiind aplicabile dispoziţiile art. 294 alin. (1) raportat la art. 316 C. proc. civ.
2. Nici criticile de la pct. 2 nu pot fi reţinute.
Astfel, deşi recurenta-reclamantă critică, formal, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în realitate, recurenta-reclamantă critică greşita interpretare a probelor administrate în cauză cu privire la existenţa motivului de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, relativ la aşa-zisa recunoaştere a dreptului de preemţiune la achiziţia acţiunilor.
Or, sub acest aspect, în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu se poate analiza decizia recurată pe aspecte de temeinicie, ci doar pe aspecte de legalitate, pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod clar, că discuţiile purtate între părţi au vizat, exclusiv, aspecte privind data rambursării împrumutului, iar nu aspecte privind tranzacţia.
3. Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 17 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi reţinută.
Astfel, pe de o parte, această critică nu a fost formulată în calea de atac a apelului, ci direct în recurs, astfel că, faţă de prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ea nu mai poate fi analizată.
Pe de altă parte, din analiza art. 16 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958, rezultă că pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să întrerupă cursul prescripţiei, aceasta trebuie să fi fost admisă, fapt ce nu a fost dovedit de către recurenta-reclamantă.
4. Nici critica de la pct. 4 nu poate fi reţinută.
În primul rând, această critică nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece critica se referă la interpretarea greşită a unor clauze contractuale, contractul fiind „legea părţilor”, potrivit art. 969 C. civ. 1864, nefiind vorba de greşita interpretare a unui act juridic, în sens de negotium (cum ar fi contract de închiriere în loc de vânzare etc).
Şi sub acest aspect, instanţa de apel a interpretat, în mod corect, convenţia părţilor.
Recurenta-reclamantă a insistat pe interpretarea proprie a clauzei din capitolul privind finanţarea, în sensul că exprimarea „nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (pasul II însemnând încheierea tranzacţiei), ar însemna că orice prorogare a scadenţei împrumutului ar induce un efect simetric în privinţa obligaţiei corelative de achiziţie, susţinând că această interpretare ar fi o aplicare a principiului tranzitivităţii din matematică.
Această clauză este, într-adevăr, clară, dar nu în sensul susţinut de către recurenta-reclamantă, ci în sensul reţinut de instanţa de apel, termenul de rambursare al împrumutului fiind legat de data încheierii tranzacţiei iar nu invers.
Oricum, principiul tranzitivităţii din matematică se referă la altceva şi anume la faptul că produsul (înmulţirea) dintre un număr fix şi un alt termen al produsului compus dintr-o sumă, se poate face fie prin înmulţirea numărului fix cu fiecare termen al sumei şi apoi adunarea acelor numere, fie prin înmulţirea primului termen cu numărul rezultat după efectuarea sumei, neavând nicio legătură cu interpretarea clauzei mai sus amintite.
Criticile referitoare la caracterul neechivoc al refuzului de achiziţionare al acţiunilor şi de finalizare a tranzacţiei, precum şi cele privind greşita interpretare a actului denumit „propunerea de rambursare” din 27 ianuarie 2009, nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.
De asemenea, critica ce vizează percepţia recurentei-reclamante, raportat la concluzia instanţei de apel, ca şi a primei instanţe, cu privire la caracterul distinct al celor trei persoane juridice chemate în judecată, vizează tot netemeinicia deciziei recurate, astfel că, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi analizată.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.M. împotriva deciziei civile nr. 213/2014 din 2 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 250/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 238/2015. Civil. Fond funciar. Revizuire - Fond → |
|---|
