ICCJ. Decizia nr. 2593/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2593 /2015
Dosar nr. 3903/93/2013
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1349 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a anulat cererea de chemare în judecată a reclamantului, ca netimbrată.
Prin decizia civilă nr. 516 A din 14 septembrie 2010, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Prin decizia civilă nr. 4773 din 3 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, a respins recursul pârâtei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 5590/3/2009*, la data de 29 noiembrie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 februarie 2010, sub nr. 9639/3/2010, reclamantul F.V.S. a chemat în judecată pe pârâtele B.F. şi I.R.E., solicitând obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul situat în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, parcelele AA, BB, CC, în suprafaţă de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF nr. RR şi TT ale comunei Ciolpani şi având nr. cadastrale WW, UU şi VV; rectificarea CF nr. RR şi TT ale comunei Ciolpani, în sensul intabulării dreptului său de proprietate asupra parcelelor AA, BB şi CC, în suprafaţă de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, având nr. cadastrale WW, UU şi VV. Reclamantul a solicitat totodată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pronunţarea unei hotărâri care să-i fie opozabilă intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere faptul că acesta ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., cauza Lupas împotriva României.
Pârâtele B.F. şi I.R.E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile autorităţii lucrului judecat şi lipsei calităţii procesuale active.
Prin încheierea din data de 29 aprilie 2011, tribunalul a constatat că a intervenit transmisiunea calităţii procesuale active de la reclamantul iniţial F.V.S. la C.F.B., în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 14 februarie 2011 de B.N.P. Asociaţi D.R., P.M. şi P.A.
Prin sentinţa civilă nr. 1245 din 24 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active integrale a reclamantului şi a respins acţiunea şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă integrală.
Prin decizia civilă nr. 207/A din 17 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
Prin decizia civilă nr. 1098 din 04 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul intimatului-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a apreciat că hotărârea instanţei de fond nu a fost definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ., astfel încât în mod legal s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 643 noul C. civ., înlăturând regula unanimităţii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 mai 2013 sub nr. 19916/3/2013, care prin încheierea din data de 07 iunie 2013 a înaintat dosarul Tribunalului Ilfov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3903/93/2013.
Prin cererea înregistrată la dosar la data de 20 februarie 2013, reclamantul C.F.B. a invocat excepţia de nelegalitate a procesului-verbal încheiat la data de 23 mai 1995 între Primăria Comunei Ciolpani şi SC S. SA, având ca obiect trecerea ilegală a unor terenuri din patrimoniul Statului Român în patrimoniul comunei Ciolpani, urmând să se constate caracterul nelegal al respectivului act administrativ şi să se dispună înlăturarea efectelor juridice produse de acesta la judecarea pe fond cauzei. În drept, excepţia de nelegalitate a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
La termenul de judecată din 20 februarie 2014, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise de Comisia Judeţeana Ilfov de aplicare a legii fondului funciar, după cum urmează: nr. 46381 din 26 mai 2000 (nulitate absolută parţială) în favoarea persoanei neîndreptăţite I.G., numai în ceea ce priveşte suprafaţa de 985 mp, parcela AA, tarlaua XX situată în extravilanul comunei Ciolpani, judeţ Ilfov; nr. 46382 din 26 mai 2000 (nulitate absolută totală) în favoarea persoanei neîndreptăţite U.Ş., asupra suprafeţei de 4015 mp (parcela BB, tarlaua XX), situată în extravilanul comunei Ciolpani, judeţul Ilfov; nr. 46383 din 26 mai 2000 (nulitate absolută total) în favoarea persoanei neîndreptăţite B.I., asupra suprafeţei de 7000 mp (parcela CC, tarlaua XX) situată în extravilanul comunei Ciolpani, judeţul Ilfov. De asemenea, a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor subsecvente de vânzare-cumpărare, în virtutea principiului quod nullum est nullum producit effectum.
În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. III alin. (1) pct. III şi lit. b) din Legea nr. 169/1997 privind modificarea şi aplicarea Legii nr. 18/1991.
Pârâta Primăria comunei Ciolpani a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate privind procesul-verbal din 23 mai 1995, arătând că actul în cauză a fost şi este un act administrativ care a produs efecte juridice, el nefiind atacat în termenul legal atât de persoane juridice sau persoane fizice.
Pe aceste terenuri au fost întocmite procese-verbale de punere în posesie, s-au emis titluri de proprietate, fiind operate chiar înstrăinări, astfel ca aceste terenuri au intrat în circuitul civil.
Pârâtele F.G. şi I.R.E. au depus note de şedinţă prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii principale.
Prin sentinţa civilă nr. 1977 din 29 mai 2014, Tribunalul Ilfov a admis excepţia de litispendenţa a Dosarului nr. 5590/3/2009* la Dosarul nr. 3903/93/2013, a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii introductive de instanţă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii completatoare, a respins ca inadmisibilă cererea introductivă de instanţa formulată de reclamantul C.F.B., în contradictoriu cu pârâţii F.G., moştenitor al lui B.F., I.R.E., Primăria comunei Ciolpani, R.A.A.P.P.S., Comisia Judeţeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991, U.Ş., C.P., G.M., N.G.N., B.I. şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererea completatoare pentru autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a cererii introductive de instanţa, tribunalul a reţinut că, prin hotărârea Comisiei comunale Ciolpani nr. 57 din 15 decembrie 2005, s-a respins cererea formulată de F.V.S. şi F.B.R. privind reconstituirea dreptului de proprietate în natură pentru suprafaţa de 12.000 mp, situată în satul I., comuna Ciolpani din lipsă de teren, propunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, în anexa 23, pentru terenul neretrocedat, hotărâre validată prin hotărârea Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ilfov nr. 1706 din 01 august 2006.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Cum, în speţă, imobilele revendicate au trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 18/1991, care, începând cu data intrării în vigoare, fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Aşadar, în cazul imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 18/1991, legea veche materializată în dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 C. civ. de la 1864. De altfel, în speţă, autorul reclamantului, numitul F.V.S. a declanşat procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991, apreciind îi sunt incidente prevederile legale speciale.
Exigenţele art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabilesc că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional. Însă, aceste dispoziţii cu caracter de principiu vizează modul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite la instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii, nefiind, aşadar, de natură să conducă la o altă soluţie.
Instanţa s-a raportat şi la decizia pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, în sensul că în concursul dintre legea specială şi legea generală, urmează a se acorda eficienta legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Nu se justifică conferirea de prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate niciun fel de neconcordante între Legea nr. 18/1991 şi actul european, pe de o parte şi nici atingeri aduse vreunui alt drept de proprietate al reclamantului.
Reţinând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, tribunalul a apreciat întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, motiv pentru care a respins cererea introductivă de instanţă pe acest temei.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii completatoare, tribunalul a reţinut, în raport de situaţia de fapt constatată, incidenţa art. 1201 C. civ. - este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Analizând hotărârile judecătoreşti invocate în sprijinul excepţiei autorităţii de lucru judecat, tribunalul a constatat ca cererea ce face obiectul prezentei acţiuni prezintă tripla identitate de parţi, obiect şi cauza. Cu referire la părţi, s-a apreciat că reclamantul din prezenta cauză este ţinut de acţiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate şi contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere şi în prezenta cauză. Obiectul cererilor de chemare în judecată care au format obiectul dosarelor menţionate este identic cu cel ce se analizează în prezenta cauză. Cu referire la cauza cererilor, tribunalul a reţinut că, în dosarele menţionate, s-a invocat acelaşi fundament juridic ca şi în prezenta cauză.
Toate acestea sunt motive de natură a forma convingerea tribunalului că reclamantul urmăreşte o rejudecare a cauzei soluţionate deja în mod definitiv şi irevocabil. Astfel, în ambele procese, părţile au aceeaşi calitate, obiectul este identic, existând identitate atât în ceea ce priveşte pretenţia formulată, cât şi în ceea ce priveşte dreptul subiectiv invocat. Privitor la cauza, ca şi fundament al raportului juridic dedus judecaţii, tribunalul a constatat, de asemenea, existenta identităţii juridice. Din moment ce în procesele anterioare fondul raporturilor juridice dintre parţi a fost soluţionat definitiv, el nu mai poate fi repus în discuţie.
Prin decizia civilă nr. 139 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Primul motiv de apel a vizat greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii principale. În analiza acestei critici, Curtea a reţinut că acţiunile principale, conexate, formulate de reclamantul F.V.S. (de la care apelantul a cumpărat ulterior drepturile litigioase) au avut ca obiect revendicarea de la pârâtele B.F. şi I.R.E., a trei parcele de teren AA, BB, CC, situate în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, în suprafaţă de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF nr. RR şi TT ale comunei Ciolpani, având nr. cadastrale WW, UU şi VV. În susţinerea acţiunii în revendicare, reclamantul a invocat titlul autorului său, F.R., respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 1945, şi faptul că terenul ce a făcut obiectul acestui contract a intrat în mod abuziv în proprietatea statului.
În mod corect s-a apreciat că au devenit incidente în speţă dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Având în vedere premisa susţinută chiar de reclamant în motivarea acţiunii în revendicare, conform căreia imobilul revendicat este un bun imobil preluat în mod abuziv de stat, în mod corect s-a raportat tribunalul la dispozitivul şi considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin această decizie în interesul legii, instanţa supremă a soluţionat problema concursului dintre legea specială şi legea generală, în sensul că acest conflict se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice. În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a mai arătat că, atât timp cât pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a apreciat ca fiind relevant faptul că între părţile litigiului de faţă au existat o serie de procese prin care autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R., au contestat legalitatea titlurilor de proprietate menţionate mai sus.
În aceste dosare, în susţinerea nelegalităţii celor trei titluri de proprietate, autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R., au susţinut că au fost emise în favoarea unor persoane care nu erau îndreptăţite la reconstituire în sensul legii fondului funciar nr. 18/1991; că au fost fraudate drepturile adevăraţilor proprietari (invocându-se în acest sens ca titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1945 de Tribunalul Ilfov); că terenul în suprafaţă de 12.645 mp din extravilanul comunei Ciolpani nu a fost niciodată predat sau preluat de stat prin acte translative de proprietate; că nici nu a fost înscris vreodată în cooperativa agricolă de producţie; că în mod nelegal a fost transmis în proprietatea comisiei locale prin procesul-verbal din 23 mai 1995 şi că, nefiind la dispoziţia comisiei locale de fond funciar nu putea fi în mod legal reconstituit în favoarea lui I.G., U.Ş. şi B.I., prin fraudă la lege.
În aceste procese, instanţele de judecată au motivat pe larg de ce nu au reţinut frauda la lege în emiterea titlurilor de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. şi F.B.R.
În cauza de faţă, autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) a beneficiat de remediul efectiv şi eficient pus la dispoziţie de legea specială de reparaţie, prin faptul că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, formulând cerere de reconstituire a dreptului de proprietate şi stabilindu-i-se dreptul de a obţine măsuri reparatorii constând în despăgubiri, fiind înscris în Anexa 23, validată de Comisia Judeţeană. Tocmai pentru că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, în patrimoniul autorului apelantului reclamant a luat naştere un drept la compensare, drept care însă va putea fi valorificat în condiţiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 247/2005, iar nu în procedura de drept comun a acţiunii în revendicare.
Prin cea de-a doua critică, apelantul-reclamant a susţinut greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a cererii completatoare, pe motiv că, deşi a conchis că exista o triplă identitate de elemente din cele enumerate de art. 1201 C. civ., instanţa de fond nu a indicat părţile, obiectul juridic/material al judecăţii şi nici cauza într-un mod detaliat şi explicit, astfel încât să se poată considera într-un mod rezonabil că această excepţie este motivată.
Critica este nefondată, întrucât hotărârea apelată cuprinde argumentele de fapt şi drept care au determinat convingerea instanţei. Astfel, tribunalul a arătat că Dosarul nr. 4434/2004 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 608 din 06 februarie 2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343/R din 03 august 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000, formulată de F.V.S. şi F.B.R.
Din examinarea acestor hotărâri, Curtea a reţinut că au fost pronunţate în dosarele conexate nr. 4434/2004 (având ca obiect acţiunea formulată de F.V.S. şi F.B.R., în contradictoriu cu pârâţii B.I., I.R.E., Comisia Locală Ciolpani de fond funciar şi Comisia Judeţeană Ilfov, privind constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000, încheiat între B.I. şi I.R.E.), şi nr. 4435/2004 (având ca obiect acţiunea formulată de F.V.S. şi F.B.R., în contradictoriu cu pârâţii U.Ş., B.F., Comisia Locală Ciolpani de fond funciar şi Comisia Judeţeană Ilfov, privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei U.Ş. pentru terenul de 4.015 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela BB şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 mai 2000, încheiat între U.Ş. şi B.F).
Tribunalul a constatat că prin decizia civilă nr. 486 A din 22 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 979/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 864 din 10 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitului I.G. pentru terenul de 985 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela AA şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 mai 2000 formulată de F.V.S. şi F.B.R.
Cu privire la identitatea de părţi, în mod corect tribunalul a reţinut că reclamantul din prezenta cauză este ţinut de acţiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate şi contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere şi în prezenta cauză, aspect care nu a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele de apel, respectiv identitatea de obiect faţă de obiectul cererii completatoare (detaliat pe larg în cuprinsul hotărârii) şi identitatea de cauză, în sensul că reclamanţii au invocat acelaşi fundament juridic - emiterea titlurilor de proprietate cu încălcarea dispoziţiilor legii fondului funciar, sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de Legea nr. 167/1997, şi efectele nulităţii quod nullum est nullum producit effectum.
Împotriva deciziei civile nr. 139 A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs reclamantul C.F.B., prin care a criticat-o pentru nelegalitate - s-a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii - sub următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate.
Pentru a respinge apelul, instanţa de apel a considerat că prima instanţă, în mod corect, a soluţionat cererea de chemare în judecată, pe calea admiterii excepţiei de inadmisibilitate. Instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ca excepţie de la principiul restituirii în natură, considerându-se că terenul revendicat a făcut obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar concursul dintre legea generală şi cea specială a fost tranşat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în favoarea legii speciale.
În sprijinul aplicabilităţii legii speciale, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, împrejurarea că F.V.S. a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul revendicat făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor terţi în temeiul Legii nr. 18/1991, situaţii consfinţite, de altfel, în opinia instanţei de apel, şi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesele anterioare dintre părţi şi autorii lor. Practic, instanţa de apel, după ce a rămas în pronunţare şi fără a o pune în discuţia părţilor, a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat şi cu privire la motivul nr. 1 al apelului, referitor la inadmisibilitatea cererii principale, admiţând aceasta excepţie.
Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legilor cu caracter special, motiv pentru care acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării greşite a legii.
Simpla împrejurare că autorul său a formulat o cerere în temeiul Legii nr. 1/2000 nu echivalează cu aplicarea automată a regimului juridic prevăzut de legile cu caracter special. S-a avut totodată în vedere că autorul reclamantului a beneficiat de dispoziţiile legii speciale de reparaţie şi a obţinut masuri reparatorii, în condiţiile în care terenul solicitat fusese atribuit în mod legal unor terţi şi ca acordarea de despăgubiri s-a impus datorită faptului că nu mai erau terenuri libere la dispoziţia comisiei locale de fond funciar.
Totodată, împrejurarea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea unor terţi, nu semnifică că respectiva reconstituire a fost una legală şi că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără niciun titlu şi s-a aflat în administrarea instituţiilor de stat până când fosta SC S. SA (preluată ulterior prin fuziune de către R.A.A.P.P.S.) a transferat terenul în mod ilegal, din domeniul public al statului în domeniul privat al comunei Ciolpani, prin procesul-verbal din 23 mai 1995, întocmit în fals de către reprezentanţii SC S. SA şi reprezentanţii Comisiei Locale de Fond Funciar Ciolpani, printre care şi secretarul F.G. Împrejurarea falsificării procesului-verbal rezultă cu certitudine din adresele R.A.A.P.P.S. aflate la dosarul cauzei. Mai mult, terenul în litigiu nu a figurat vreodată în evidenţele Cooperativei Agricole de Producţie, iar autorii săi nu au locuit în raza comunei Ciolpani şi nu au fost înscrişi vreodată în C.A.P., nu au predat terenul statului, acesta nefiind preluat de stat prin acte translative de proprietate. Pentru aceste motive, terenul revendicat nu putea face obiectul legile din materia fondului funciar, legi cu caracter special, având în vedere chiar dispoziţiile acestora - art. 8 din Legea nr. 18/1991.
Concluzia care se desprinde din interpretarea gramaticală a acestui text este aceea ca prevederile Legii nr. 18/1991 se aplică numai terenurilor care se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, fiind aduse de către membrii cooperatori sau preluate de către C.A.P.-uri. Terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul vreunui C.A.P., iar proprietarii nu au fost niciodată membri C.A.P.
De asemenea, legiuitorul, în încercarea de a stabili cu precizie aplicabilitatea dispoziţiilor legilor fondului funciar, a adoptat Legea nr. 169/1997 - art. III alin. (1) lit. a) pct. III din aceasta lege.
Rezultă, astfel, fără putinţă de tăgadă, că terenul în litigiu nu putea face obiectul legilor fondului funciar, respectiv al Legii nr. 18/1991, iar dreptul de proprietate asupra acestuia nu putea fi reconstituit în favoarea terţilor decât în condiţiile încălcării dispoziţiilor legale, deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut asupra unui teren ce a aparţinut unor proprietari care nu au fost înscrişi în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat terenul statului şi nici nu a fost preluat de stat prin acte translative de proprietate.
În cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile legilor fondului funciar, ci dispoziţiile de drept comun ce au constituit temeiul juridic al formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate fi vorba de un concurs între prevederile legilor speciale de reparaţie şi cele ale dreptului comun. Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt perfect aplicabile, astfel încât terenul revendicat, preluat de stat fără titlu valabil, poate fi revendicat de succesorii foştilor proprietari, în condiţiile în care terenul nu putea face obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat.
Cu privire la greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a cererii completatoare, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a reţinut de tribunal identitatea de părţi, obiect şi cauză, în cauzele purtate anterior între autorul reclamantului şi autorii pârâtelor, considerând că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea, astfel încât orice instanţa superioară poate exercita controlul judiciar.
În realitate, instanţa de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului, rezumându-se la a concluziona că există autoritate de lucru judecat între anumite cauze.
În privinţa sentinţei civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu cu R.A.A.P.F.S. şi pârâta U.Ş., menţionată în hotărârea de fond ca fiind în puterea lucrului judecat, instanţa de apel nu a analizat-o sub nicio formă, motiv pentru care consideră ca au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prescrie că "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză „în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
Instanţa de apel nu a stăruit deloc pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, deoarece hotărârea pronunţată nu îndeplineşte imperativele enunţate chiar în considerentele acesteia.
S-a solicitat astfel, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Recursul reclamantului este nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele considerente:
Argumentele expuse în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive de instanţa, s-au întemeiat pe existenţa unui concurs între legea specială reprezentată de Legea nr. 18/1991 şi legea generală care reglementează acţiunea în revendicare, concurs ce trebuie soluţionat în favoarea legii speciale.
Incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”- nu putea fi nesocotită, în contextul în care instanţele anterioare au stabilit, cercetând pe deplin circumstanţele cauzei pendinte, că terenul revendicat de reclamant a făcut obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar concursul dintre legea generală şi cea specială a fost tranşat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în favoarea legii speciale.
În sprijinul aplicabilităţii legii speciale, în mod corect instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, împrejurarea că F.V.S. a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul revendicat făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor terţi în temeiul Legii nr. 18/1991, situaţii consfinţite prin puterea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.
S-a susţinut că instanţa de apel, după ce a rămas în pronunţare şi fără a o pune în discuţia părţilor, a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat şi cu privire la primul motiv al apelului, referitor la inadmisibilitatea cererii principale, admiţând aceasta excepţie. Critica nu poate fi primită, întrucât trebuie făcută cuvenita distincţie atunci când analizăm decizia atacată între prezumţia de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare, in conformitate cu dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ. - în ideea că tot ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional în litigiul anterior va trebui preluat în configurarea raportului juridic dedus judecăţii, fără posibilitatea dovezii contrare - şi valoarea de excepţie procesuală a puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.
Instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării greşite a legii, atunci când a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legilor cu caracter special, respectiv că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a reţinut considerente de fapt şi de drept relevante cauzei, pornind de la caracterul petitoriu al acţiunii în revendicare - ca acţiune reală prin care proprietarul neposesor solicită restituirea posesiei bunului revendicat de la posesorul neproprietar - respectiv împrejurarea că în urma demersurilor efectuate de către F.V.S. şi F.B.R., în baza Legii nr. 1/2000, li s-a recunoscut acestora dreptul la despăgubiri, fiind respinsă solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate în natură, întrucât petenţii nu au formulat cerere de reconstituire în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, că terenul solicitat a fost atribuit în mod legal unor terţi şi că acordarea de despăgubiri se impune datorită faptului că nu mai sunt terenuri libere la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar. Înscrierea acestora în Anexa 23 a fost validată prin hotărârea nr. 1706/2006 a Comisiei Judeţene Ilfov.
Concret, s-a reţinut că F.V.S. şi F.B.R. au formulat cererile de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu abia în anul 2005, iar prin hotărârea nr. 57 din 15 decembrie 2005 a Comisiei comunale Ciolpani de aplicare a legii fondului funciar li s-a stabilit dreptul de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Instanţele anterioare au ajuns la concluzia că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legilor cu caracter special, respectiv că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, nu numai din perspectiva demersurilor proprii ale reclamantului şi ale autorului acestuia, ci din perspectiva dezlegărilor date de instanţele de judecată în procesele anterioare.
Instanţele anterioare care au soluţionat litigiile promovate de autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) împreună cu F.B.R., având ca obiect acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate din anul 2000, au tranşat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de faţă, respectiv asupra regimului juridic al bunului revendicat în cauza de faţă, ca fiind supus dispoziţiilor legilor fondului funciar.
Dezlegarea dată de aceste instanţe, prin hotărâri irevocabile, asupra situaţiei juridice a terenurilor în litigiu, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de faţă cu puterea unei prezumţii absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele considerente:
S-a susţinut că instanţa de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului referitoare la modul de soluţionare a cererii completatoare, rezumându-se la a concluziona că există autoritate de lucru judecat între anumite cauze.
Contrar celor susţinute, instanţa anterioară s-a referit explicit la tripla identitate de elemente din cele enumerate de art. 1201 C. civ. - identitatea de părţi, obiect şi cauză - în cauzele purtate anterior între autorul reclamantului şi autorii pârâtelor, expunând pe larg obiectul cererilor de chemare în judecată, fundamentul juridic al acestora, cu menţiunea explicită că reclamantul este ţinut de acţiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate şi contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere şi în prezenta cauză, aspect care nu a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele de apel.
Instanţa de apel a consemnat în paragrafe succesive dosarele înregistrate pe rolul instanţelor de judecată de autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) împreună cu F.B.R., având ca obiect acţiunile în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate din anul 2000, şi care s-au finalizat prin respingerea lor ca nefondate. Instanţele judecătoreşti anterioare au reţinut că titlurile de proprietate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor art. 8 - 13 din Legea nr. 18/1991, întrucât la data emiterii acestora terenurile se aflau la dispoziţia Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991; că autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R. nu au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991, a Legii nr. 169/1997 sau a Legii nr. 1/2000, învederând faptul că au formulat cerere în temeiul Legii nr. 247/2005; că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 247/2005, terenurile preluate în mod abuziv de către cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane; că la data stabilirii amplasamentului în favoarea pârâţilor pentru terenurile în litigiu nu era cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de către reclamanţi, aşa încât comisia locală a procedat în mod corect la stabilirea amplasamentului în favoarea pârâţilor; că nu este incident cazul de nulitate absolută al actelor de reconstituire, prevăzut de art. III alin. (2) lit. a) din Legea nr. 167/1997, deoarece la data formulării cererii în temeiul Legii nr. 247/2005 de către autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) şi F.B.R., amplasamentul era deja atribuit altor persoane şi nu fusese solicitat prin cerere de către reclamanţi. În aceste procese, instanţele de judecată au motivat pe larg de ce nu au reţinut frauda la lege în emiterea titlurilor de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. şi F.B.R.
Nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză „în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale"- cât timp situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită de instanţele anterioare în mod univoc, efectul hotărârilor judecătoreşti la care s-a făcut referire contribuind în mare parte la invocarea şi fundamentarea excepţiilor.
În privinţa sentinţei civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, recurentul-reclamant nu precizează care este relevanţa acesteia din perspectiva pretinsei nelegalităţii a deciziei atacate.
Pentru considerentele de fapt şi de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.F.B. împotriva deciziei nr. 139A din data de 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2591/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2560/2015. Civil → |
|---|
