ICCJ. Decizia nr. 2640/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA l CIVILĂ
Decizia nr. 2640/2015
Dosar nr. 408/118/2013*
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 408/118/2013 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta A.F. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa, G.G., B.C., S.G. şi SC H.A. SA, ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută partială a dispoziţiei nr. 679 emisă de Primarul mun. Constanţa la 11 martie 2004, prin care s-a dispus restituirea parţială a bunurilor indivize acordate prin actul atacat şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că prin notificare adresată Primăriei Mimicipiului Constanţa de persoanele fizice îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 98,66 ha situat în Constanţa, Cartier A., iar notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 679 din 11 martie 2004, prin care beneficiarilor le-au fost acordate bunuri în indiviziune (art. 4 din actul menţionat).
A precizat reclamanta că se legitimează procesual activ ca proprietară a terenului în suprafaţă de 1550 mp situat în intravilanul localităţii Constanţa, str. A.K. nr. 2, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.l., de la numitele B.E. şi N.M.D.
La rândul lor, vânzătoarele au intrat în posesia bunului vândut în calitate de moştenitoare ale defunctului lor bunic, numitul M.P., conform sentinţei civile nr. 1067 din 16 decembrie 1991 a Judecătoriei Constanţa.
După numeroase cereri şi demersuri către autorităţile publice locale, reclamanta a constatat că i se refuză în mod nejustificat acordarea avizelor necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire; în urma corespondenţei purtată cu toate serviciile administraţiei publice locale Constanţa, acesteia i s-a adus la cunoştinţă faptul că, o parte din terenul pe care îl deţinea a fost retrocedat în natură către pârâţii din prezentul litigiu.
S-a mai arătat că prin acţiunea care face obiectul dosarului civil nr. 6098/212/2009 al Judecătoriei Constanţa, reclamanta a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a suprafeţei de 1550 mp situată în Constanţa, str. A.K. nr. 2 şi că pe parcursul acestui proces s-a solicitat Municipiului Constanţa depunerea documentaţiei care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr. 679 din 11 martie 2004, act care îi încalcă dreptul de proprietate, concluzie confirmată şi de raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul civil nr. 6098/212/2009 al Judecătoriei Constanţa, care releva o suprapunere de 478 mp din totalul celor 1550 mp obţinuţi de reclamantă prin act autentic.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1250 C. civ.
Urmare a precizărilor formulate de reclamantă la termenul din 03 octombrie 2013 cu privire la motivul de nulitate şi la prevederile legale incidente litigiului în raport cu data introducerii acţiunii, instanţa de fond a constatat că temeiul de drept al acţiunii nu se poate regăsi decât în reglementarea în vigoare la data emiterii actului, iar nu la data introducerii acţiunii, şi a analizat condiţiile de validitate ale actului juridic civil potrivit C. civ. în vigoare în anul 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 3846 din 10 octombrie 2013 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 679 din 11 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, cu privire la suprafaţa de 478 mp teren din totalul de 1500 mp situat în Constanţa str. A.K. nr. 2, proprietatea reclamantei.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta se legitimează procesual activ în cauză, în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 1500 mp situat în situat intravilanul localităţii Constanţa, str. A.K., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.I., transcris în în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni din 23 decembrie 1996; că prin raportul de expertiză efectuat în litigiul ce a avut ca obiect revendicarea acestui imobil s-a stabilit că terenul atribuit pârâţilor în compensare prin dispoziţia atacată în cauză se suprapune, în limita suprafeţei de 478 mp, cu terenul reclamantei şi că, pe cale de consecinţă, pentru această suprafaţă, dispoziţia este lovită de nulitate absolută de vreme ce la emiterea ei nu au fost efectuate verificări cu privire la natura juridică a terenului atribuit.
S-a reţinut că, deşi acest temei de nulitate nu rezultă în mod evident din cuprinsul art. 948 C. civ., sintagma "condiţiile de validitate ale actului" trebuie interpretată într-un sens mai larg, respectiv "condiţiile prevăzute de lege", care să lege, în acest fel nulitatea actului juridic de emiterea acestuia cu încălcarea unor dispoziţii legale, iar nu neapărat de nesocotirea unor condiţii de validitate.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa au fost admise de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 38/C din 12 mai 2014, cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanţa pentru completarea cadrului procesual pasiv, respectiv pentru citarea, în calitate de pârât, şi a numitului C.M., la care face referire dispoziţia atacată.
În rejudecare, Tribunalul Constanţa a soluţionat litigiul prin sentinţa civilă nr. 2950 din 25 noiembrie 2014, prin care a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 679 din 11 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, cu privire la suprafaţa de 478 mp teren din totalul de 1500 mp situat în Constanţa str. A.K. nr. 2, proprietatea reclamantei.
A obligat pârâţii către reclamantă la plata sumei de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
La pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere că reclamanta se legitimează ca proprietară a terenului în suprafaţă de 1500 mp situat în intravilanul localităţii Constanţa, str. A.K., cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.I., că prin dispoziţia atacată în cauză, pârâţilor le-a fost atribuit teren în compensare şi că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea terenului aliat în proprietatea reclamantei, suprafaţa de 478 mp, din totalul celor 1500 rnp, se suprapune cu terenul asupra căruia pârâţii au fost puşi în posesie în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că, urmare a acestei suprapuneri, dispoziţia atacată este lovită de nulitate în limita suprafeţei pentru care reclamanta se legitimează ca proprietară, întrucât acest teren nu face parte din proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale care a dispus restituirea, deci nu se putea dispune de el în sensul acordării în compensare către alte persoane, în procedura Legii nr. 10/2001.
Reţinând incidenţa prevederilor art. 948 C. civ. şi a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că, în condiţiile în care terenul atribuit în compensare nu aparţinea unităţii administrativ teritoriale, dispoziţia atacată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi este lovită de nulitate absolută, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea cu efect retroactiv a actului nelegal. Apărarea referitoare la buna credinţă a pârâţilor la data emiterii dispoziţiei a fost înlăturată cu motivarea că buna sau reaua credinţă sunt irelevanteîn materia nulităţii (aspect ce rezultă din interpretarea art. 948 şi urm. vechiul C. civ.), iar cea prin care s-a invocat nedeschiderea cărţii funciare pentru terenul cu privire la care s-a constatat suprapunerea, de 478 mp, cu motivarea că opozabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei a fost făcută prin înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare Ia data dobândirii dreptului de proprietate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa invocând greşita apreciere a situaţiei de fapt şi lipsa de incidenţă a prevederilor legale ce reglementează nulitatea absolută de drept comun.
Sub un prim aspect s-a arătat că posibilitatea apelanţilor pârâţi de a verifica situaţia juridică a terenului pentru care a fost emisă dispoziţia atacată în cauză şi de a constata că este în proprietatea reclamantei, reţinută ca şi argument în considerentele instanţei de fond, nu are suport în materialul probator administrat pentru că, indiferent de împrejurarea că actul de vânzare cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 a fost notat în registrul de transcripţiuni, în lipsa unui plan cadastral al imobilului nu se putea realiza identificarea terenului la care acesta se referă, opozabilitatea efectuată prin înregistrarea nr. 20091/A din 23 decembrie 1996 fiind una cu caracter formal în absenţa mijloacelor tehnice concrete de identificare a proprietăţii.
Cu referire la normele legale incidente cauzei s-a arătat că, în condiţiile în care actul atacat a fost emis în procedura Legii nr. 10/2001, legalitatea lui nu putea fi cercetată decât prin raportare la prevederile acestui act normativ şi numai în măsura în care acestea trimiteau la normele C. civ. s-ar fi putut face şi aplicarea acestora din urmă.
Prin decizia civilă nr. 73 C din 29 iunie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa şi i-a obligat pe apelanţi la 2.240 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nulitatea parţială a dispoziţiei nr. 679 din 11 martie 2004, prin care intimaţilor persoane fizice şi intimatei SC H.A. SA le-au fost atribuite în compensare mai multe terenuri amplasate pe teritoriul Municipiului Constanţa, în care este inclusă şi suprafaţa de 478 m.p. ce aparţine în proprietate reclamantei, a fost în mod legal constatată de prima instanţă, iar raportarea soluţiei la prevederile de drept comun în materia nulităţii actelor juridice civile nu justifică temeinicia apelului, cu consecinţa reformării hotărârii atacate, pentru ca soluţia respingerii căii de atac nu se pronunţă în funcţie de motivele pe care hotărârea menţionată se sprijină, ci după cum acţiunea dedusă judecăţii a fost corect sau greşit soluţionată, instanţa de control judiciar având posibilitatea să păstreze hotărârea corectă, cu substituirea sau completarea motivării ei.
Cercetând legalitatea dispoziţiei atacate, prin care Primarul Municipiului Constanţa a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 98,66 ha situat în Constanţa, Cartier A., formulată de numita B.M.I.A. şi a atribuit intimaţilor, în calitate de cesionari de drepturi litigioase, bunuri în compensare, curtea de apel a constatat că aceasta are caracterul unui act de dispoziţie asupra imobilului atribuit şi este, prin urmare, supusă exigenţelor stabilite de prevederile art. 1 alin. (2), 3 şi 5 din Legea nr. 10/2001.
În aplicarea acestor prevederi, prin art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2001, s-a arătat expres că măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită şi că în acest sens, poate propune acesteia, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta.
S-a reţinut că lămurirea situaţiei juridice a bunurilor identificate în acest scop şi determinarea în concret a posibilităţii de atribuire în compensare reprezintă, exclusiv, obligaţii ale unităţii deţinătoare, astfel că apelanţii - pârâţi erau obligaţi să realizeze o corectă identificare a terenurilor propuse spre atribuire şi să verifice situaţia lor juridică exactă, deci să stabilească fără dubiu dacă deţin respectivele terenuri, pentru că această măsură reparatorie nu poate avea ca obiect decât acele bunuri aflate în proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale.
S-a considerat că este lipsită de relevanţă, în aprecierea îndeplinirii acestei obligaţii legale, pretinsa lipsă a planului cadastral de identificare a terenului dobândit de reclamanta intimată prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, întrucât ceea ce este supus verificării în cauză este apartenenţa bunurilor atribuite în compensare la domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, ori reclamanta intimată a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra uneia dintre suprafeţele atribuite în compensare de apelanţii pârâţi cu actul translativ de proprietate anterior menţionat, a cărui valabilitate nu este afectată de inexistenţa documentaţiei cadastrale, pentru că nicio dispoziţie a Legii nr. 7/1996 nu conferă documentaţiilor cadastrale valoare probantă absolută în ceea ce priveşte întinderea şi configuraţia imobilelor pe care le identifică.
S-a concluzionat că, întrucât a dispus, în parte, de un teren ce nu aparţinea domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale, dispoziţia atacată este, în limita suprafeţei aflate în proprietatea exclusivă a titularei acţiunii, lovită de nulitate în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel că sancţiunea desfiinţării ei parţiale a fost în mod corect dispusă de instanţa de fond.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, criticând-o ca nelegală şi solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca nefondate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat nelegal că (pârâţii) ar fi fost în măsură să verifice situaţia juridică a terenului şi să observe că respectivul lot este în proprietatea reclamantei.
S-a învederat că, indiferent de împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 a fost notat în registrul de transcriptiuni şi inscripţiuni, în lipsa unui plan cadastral al imobilului nu se putea efectua identificarea acestuia, spre a deţine astfel date concrete cu privire la existenţa unui proprietar asupra terenului litigios.
S-a mai susţinut că, potrivit Legii nr. 7/1996 exista obligaţia pentru proprietarul vânzător de a proceda la întabularea dreptului de proprietate asupra terenului, anterior vânzării acestuia, în condiţiile şi cu respectarea cerinţelor expres prevăzute, inclusiv prin executarea unui plan cadastral al terenului.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat nesocotirea prin soluţia pronunţată, a prevederilor art. 59 din Legea nr. 7/1996.
La prima zi de înfăţişare în recurs, Înalta Curte, a invocat din oficiu, în acord cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, motivul de ordine publică vizând calificarea greşită dată de curtea de apel căii de atac exercitate împotriva sentinţei tribunalului.
Examinând cu prioritate acest motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac ce putea fi exercitata împotriva sentinţei civile nr. 2950 din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât şi sub aspectul normelor tranzitorii.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin această lege (...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezulta fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca şi a Legilor nr. 31/1990 şi nr. 221/2009) numai hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări, fiind sustrase exerciţiului apelului.
Prin urmare, constatându-se încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, ce atrage nulitatea hotărârii, se va constata incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Pentru aceste considerente, Curtea va constata că sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 1 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea soluţionării căii de atac a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 73/C din 29 iunie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2621/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2652/2015. Civil → |
|---|
