ICCJ. Decizia nr. 2661/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2661/2015
Dosar nr. 3481/1/2015
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, la 24 septembrie 2015, contestatorii C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M., V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C., N.F. şi R.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimaţii SC H. SA, Asociaţia H. PAS, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ministerul Economiei, anularea deciziei nr. 3190 din 18 noiembrie 2014 a acestei instanţe.
În motivarea căii extraordinare de atac promovate, s-au susţinut următoarele:
- Instanţa de recurs a săvârşit mai multe greşeli materiale care au dus la o dezlegare nelegală a cauzei.
Astfel, în ce priveşte excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, s-a arătat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie.
Instanţa de recurs greșește când afirmă că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 nu sunt aplicabile procesului deoarece dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.
Greşeala materială constă în aceea că nu s-a invocat în speţă aplicarea noului C. proc. civ., ci aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificate de legea de punere în aplicare a noului C. proc. civ.
- Instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială şi când nu a observat, în legătură cu încălcarea legilor privatizării la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, că privatizarea societăţii pârâte SC H. SA nu s-a făcut în baza distribuirii cu titlu gratuit, către populaţie, a certificatelor de proprietate, ci printr-o altă metodă (MEBO), constând în vânzarea acţiunilor statului către salariaţii societăţii supuse privatizării.
- O altă greşeală materială este săvârşită de către instanţa de recurs, când aceasta nu observă că în cauză nu poate fi aplicată Hotărârea Atanasiu ş.a. împotriva României, aceasta fiind pronunţată asupra unei cu totul alte situaţii juridice – respectiv, cu referire la condiţiile promovării unor acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a legilor naţionale de reparaţie.
Or, în speţă, era o cu totul altă ipoteză, instanţa fiind învestită cu o contestaţie în cadrul procedurii de restituire a bunului reglementate de Legea nr. 10/2001. Este vorba aşadar, de eroarea instanţei care nu a observat că nu este o acţiune în revendicare de drept comun, ci o procedură judiciară declanşată ca urmare a alegerii procedurii administrative.
- Instanţa a omis să cerceteze două motive de casare esenţiale pentru admiterea recursului.
Astfel, nu a fost analizat motivul de recurs vizând autoritatea de lucru judecat asupra problemei de drept dezlegate de instanţa de casare prin decizia nr. 2373 din 3 martie 2006, referitoare la faptul că în situaţia stabilirii preluării de către statul român a bunului cu titlu nevalabil, devine aplicabil în cauză art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia de casare s-a hotărât ca judecătorii fondului să analizeze dacă preluarea imobilului de către statul român s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, pentru ca astfel, să se poată şti care dintre cele două soluţii alternative oferite de art. 20 (art. 21) şi respectiv, art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie adoptată şi anume, restituirea în natură în baza art. 20 sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform art. 27.
În contextul în care prima instanţă a stabilit că în cauză preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, iar instanţa de apel a menţinut această constatare, se impunea restituirea în natură iar nu restituirea prin echivalent.
S-a solicitat, în ipoteza subsidiară în care se va aprecia că nu a existat o omisiune a instanţei de recurs în analizarea acestui motiv, să se constate că a existat o eroare materială a instanţei de a nu fi observat rezolvarea problemei de drept prin decizia de casare.
O altă omisiune de analiză a instanţei de recurs, s-a susținut, a vizat motivul privind practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, instanţa supremă are o practică unitară şi constantă în rezolvarea acestui gen de speţe, considerând că „cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001 şi, învestite cu soluţionarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanţele au a verifica şi stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, în funcţie de acesta urmând a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituite în natură sau despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptăţite”.
Or, dacă instanţa de recurs ar fi analizat motivul ce viza nerespectarea practicii instanţei supreme în materie, soluţia ar fi fost alta, de admitere a recursului.
Intimatele SC H. SA, Asociaţia H. PAS au depus întâmpinare, prin care au invocat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, arătând că pretinsele erori materiale privesc exclusiv aşa-zise greşeli de judecată, inexistente în realitate, formulându-se în fapt, critici de nelegalitate similare situaţiei unui recurs.
La fel, nu există omisiunea instanţei de a analiza două motive de recurs, cum se pretinde, în contextul în care pe de o parte, trebuie făcută distincţie între motive şi argumente aduse în sprijinul acestora iar pe de altă parte, din conţinutul deciziei rezultă că instanţa a arătat în mod clar considerentele pentru care nu poate fi primit motivul de recurs indicat de contestatori ca rămânând în afara analizei. În ce priveşte neanalizarea unui pretins motiv de recurs referitor la nerespectarea practicii unitare a instanţei supreme, în realitate, este vorba despre o simplă nemulţumire a părţii faţă de modul în care a fost motivată decizia.
Prin întâmpinarea depusă de către A.V.A.S. au fost invocate, de asemenea, aspecte legate de inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, arătându-se că în realitate, prin demersul promovat, contestatorii încearcă o nouă reexaminare a fondului şi o reapreciere a probelor.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că, deşi criticile formulate sunt încadrabile în dispozițiile art. 318 C. proc. civ. şi posibil de valorificat prin intermediul contestaţiei în anulare – astfel încât nu se pune în discuţie admisibilitatea demersului judiciar, câtă vreme obiectul căii de atac şi motivele acesteia sunt cele prevăzute de lege – dar au caracter nefondat.
- Astfel, în ce priveşte greşeala materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ea vizează erori evidente în legătură cu aspecte de ordin formal ale judecăţii, pentru verificarea cărora nu e necesară (şi nici permisă) reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind vorba despre o cale extraordinară de atac, care vizează o judecată definitivă, noţiunea de greşeală materială e de strictă interpretare, nu poate fi extinsă şi nici interpretată extensiv, prin intermediul ei neputând fi valorificate greşeli de judecată, cum sunt cele referitoare la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale.
- În speţă, sub pretextul că instanţa ar fi săvârşit o astfel de eroare, contestatorii pretind o greşită soluţionare a excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului prin înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în condiţiile în care recurenţii nu invocaseră incidenţa noului C. proc. civ.
O astfel de susţinere a contestatorilor este, deopotrivă, lipsită de suport raportat la considerentele deciziei atacate şi oricum, lipsită de aptitudinea de a se încadra în noţiunea de greşeală materială în accepţiunea dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Astfel, potrivit deciziei instanţei de recurs, în soluţionarea chestiunii referitoare la nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost determinat actul normativ incident ca fiind reprezentat de Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia a fost emis, fiind ca atare supus termenelor şi regulilor prescrise de acesta.
Raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 a concluzionat instanţa în sensul corectei rezolvări a excepţiei de tardivitate a acţiunii în anularea actului administrativ, reţinând expres că Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare ulterior emiterii acestuia, fiind ca atare inaplicabilă cauzei.
Acestea au fost considerentele determinante în confirmarea legalităţii soluţiei din apel pe aspectul menţionat, referirea la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 – astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 134/2010 – fiind una subsidiară, în contextul în care se stabilise deja, sub aspectul principiului tempus regit actum, că o altă lege guvernează efectele actului administrativ în discuţie.
În acelaşi timp, modalitatea în care instanța face aplicarea unei legi – în ipoteza în care s-ar fi verificat susţinerile contestatorilor – constituie o chestiune de legalitate susceptibilă de cenzură în calea de atac a recursului şi nu într-o contestaţie în anulare în care sunt valorificate, cum s-a arătat, greşelile de ordin formal ale judecăţii, iar nu cele care vizează dezlegările date în drept raporturilor juridice litigioase.
- Cea de-a doua pretinsă greşeală materială săvârşită se referă la aprecierea instanţei în legătură cu modalitatea de privatizare a societăţii H. SA, care nu a constat în distribuirea cu titlu gratuit către populaţie a certificatelor de proprietate - cum greşit s-ar fi reţinut - ci în vânzarea acţiunilor statului către salariaţii societăţii prin metoda MEBO.
Susţinerea contestatorilor este eronată, fără corespondenţă în considerentele deciziei atacate.
Astfel, pe acest aspect, al modalităţii de privatizare a societăţii, decizia din recurs a validat raţionamentul instanței de apel care a constatat că în privinţa terenurilor au fost emise certificate de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 şi că, pentru 70% din capitalul social al SC H. SA, deţinut de stat, au fost vândute acţiunile prin F.P.S. către Asociaţia H. PAS (alcătuită din salariaţii societăţii) – ceea ce corespunde chiar metodei MEBO de privatizare la care fac referire contestatorii, pretinzând în mod greşit că ar fi fost ignorată.
Separat de aceste inadvertenţe evidente – între susţinerile contestatorilor şi conţinutul considerentelor – aspectul pe care aceştia îl deduc judecăţii, chiar şi pentru ipoteza în care s-ar fi verificat, nu este unul de ordin formal, valorificabil în contestaţia în anulare, câtă vreme vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt.
- Este de asemenea, în afara noţiunii de eroare materială, susţinerea contestatorilor referitoare la aplicarea greşită în speţă a Hotărârii pronunţate în cauza Atanasiu ş.a. contra României, în contextul în care litigiul nu viza o acţiune în revendicare de drept comun promovată după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparaţie, ci o contestaţie în cadrul procedurii de restituire a bunului, reglementate de Legea nr. 10/2001.
Distinct de împrejurarea că instanța de recurs face o aplicare la datele speţei a noţiunii autonome de „bun” astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii europene, cu referire punctuală la Hotărârea Atanasiu – şi care nu e limitată, cum greşit pretind contestatorii la speţele indicate de aceştia care doar au ocazionat respectiva analiză ci, în general, în litigii în care se pune problema protecției dreptului de proprietate – aspectul nu poate fi supus analizei din perspectiva unei erori materiale.
Modalitatea în care instanţa apreciază asupra incidenţei dezlegărilor jurisprudenţiale ale Curţii europene, parte integrantă a blocului de convenţionalitate, opozabil instanţelor naţionale, face parte din rezolvarea în drept a litigiului şi nu este ca atare, susceptibilă de control pe calea contestaţiei în anulare, sub pretextul săvârşirii unei greşeli materiale.
- Sunt lipsite de suport şi susţinerile contestatorilor referitoare la neanalizarea a două motive de „casare” esenţiale pentru admiterea recursului.
Astfel, în ce priveşte pretinsa neanalizare a criticii referitoare la autoritatea de lucru judecat a problemei de drept dezlegate de decizia de casare, în sensul că, „în situaţia stabilirii preluării de către statul român a bunului cu titlu nevalabil devine aplicabil în cauză art. 21 din Legea nr. 10/2001”, se constată ignorarea de către contestatori a faptului că în determinarea textului de lege incident – art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001 – instanța de recurs a avut în vedere tocmai critica acestora referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare nr. 2373 din 3 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care prin decizia de casare menţionată nu se tranşase incidenţa art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci se dăduseră indicaţii instanţei de trimitere pentru stabilirea aplicabilităţii art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a verificat realizarea acestei analize.
Întrucât a reţinut că societatea H. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa a constatat că aceasta nu poate avea calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 şi ca atare, acesta nu este incident pentru rezolvarea pretenţiilor reclamanţilor, iar potrivit art. 29 din acelaşi act normativ, restituirea în natură a imobilului ar fi posibilă doar ca urmare a constatării nulităţii actelor de privatizare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, instanţa a analizat, în sensul dispoziţiilor deciziei de casare, felul în care acţionează ipotezele normative reglementate de art. 21 şi respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că analiza realizată şi concluziile la care a ajuns instanţa nu satisfac pretenţiile reclamanţilor nu se poate circumscrie situaţiei de necercetare a unui motiv de recurs pentru a deschide calea contestaţiei în anulare.
- La fel, este lipsită de temei susţinerea că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs referitor la jurisprudența constantă a instanţei supreme în materie şi care ar fi fost de natură să conducă la o altă soluţie în cauză.
Ipoteza avută în vedere de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este a necercetării unei critici de nelegalitate care să constituie conţinutul unui motiv de modificare sau casare.
În speţă, contrar susţinerii contestatorilor, aceştia nu au formulat un motiv de recurs prin care să arate că decizia din apel ar contraveni unei practici unitare a instanţei supreme, ceea ce ar fi făcut-o susceptibilă de reformare în calea de atac a recursului.
Împrejurarea că în memoriul de recurs, în susţinerea punctului de vedere al acestora referitor la modalitatea în care trebuie aplicate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, se face referire la o decizie a instanţei supreme (indicată în nota de subsol) nu se constituie într-o critică de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Folosirea unor argumente de jurisprudență nu îmbracă forma unui motiv de recurs, întrucât pe de o parte, trebuie făcută distincţia între critică şi argumente ale acesteia iar pe de altă parte, nelegalitatea presupune nesocotirea unor norme de drept material, procesual, a unor reguli şi principii cu valoare obligatorie, iar nu a unor decizii de speţă chemate să dea dezlegare unor raporturi litigioase punctuale.
În același timp, aspectele de omisiune invocate nu pot fi încadrate în noțiunea de eroare materială – cum s-a solicitat în subsidiar – nefiind în prezența unor greșeli formale ale judecății.
Cele două motive ale contestației în anulare nu pot coexista și nici exista în subsidiar, câtă vreme omisiunea de cercetare presupune lipsă de analiză, iar în absența analizei, nu poate fi săvârșită eroare materială.
Totodată, reglementarea distinctă a celor două motive ale contestației în anulare speciale se datorează faptului că premisele de la care se pornește în admiterea retractării unei hotărâri irevocabile sunt diferite, așa încât nu se poate susține, în privința aceluiași pretins aspect de nelegalitate, că el poate îmbrăca (simultan ori succesiv) ambele forme ale contestației în anulare.
Pentru toate considerentele arătate, s-a constatat că aspectele deduse judecăţii nu se subsumează noţiunii de greşeală materială şi nici nu corespund unei omisiuni de cercetare a vreunui motiv de casare sau modificare, astfel încât contestaţia în anulare formulată va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de C.A.R., I.S.C., M.C.V., P.M.Y.A., I.L.A., R.G.M., V.V.F., E.D.M., E.C.N., R.C.C., N.F. şi R.L. împotriva deciziei nr. 3190 din 18 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2655/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2681/2015. Civil → |
|---|
