ICCJ. Decizia nr. 2655/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2655/2015
Dosar nr. 604/112/2015
Şedinţa din camera de consiliu din 24 noiembrie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanţă sub nr. 604/112/2015, reclamanţii R.C., V.F., B.L., C.V., C.L., C.C., E.O., F.U., F.R., I.D., L.S., N.T., R.L., M.A., S.Z., S.A., S.C., S.R., Ţ.F., I.N., l.M., R.M., R.S., O.C.M., S.A., V.A., G.D., C.M., C.D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, au solicitat obligarea pârâţilor să acorde fiecăruia dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale; obligarea pârâţilor să acorde fiecărui reclamant voucherele de vacanţă pentru anul 2015 şi în continuare, pentru fiecare an de activitate.
În motivare s-a arătat că în fapt, reclamanţii au fost angajaţi la Judecătoria Rădăuţi, judeţul Suceava, pârâţii având calitatea de ordonatori de credite şi drept urmare, obligaţia de a acorda toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege.
Dreptul la acordarea tichetelor de vacanţă (redenumite „vouchere" prin art. IIl din Legea nr. 94/2014) a fost recunoscut prin adoptarea O.U.G. nr. 8 din 18 februarie 2009, publicată în M. Of. nr. 110/24.02.2009, potrivit căreia (art. 1) începând de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe "instituţiile din sectorul bugetar (...) acordă în condiţiile legii, tichete de vacanţă".
În ceea ce priveşte data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, dat fiind făptul că în cuprinsul său nu a fost prevăzut un alt termen, aceasta a fost dată publicării în Monitorul Oficial, respectiv, 24 februarie 2009, astfel cum a reieşit din aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 (în vigoare la data promulgării ordonanţei), în conformitate cu care "Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României”.
Contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă a fost stabilită de alin. (4) al art. 1 din ordonanţă, sub acest aspect prevăzându-se că „Nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".
Dreptul de a beneficia de voucher de vacanţa a avut configuraţia unui drept salarial prevăzut de o lege specială, conferit în condiţii expres reglementate, independent de prestarea vreunei munci şi a cărui acordare, sub condiţia probării cerinţelor legale, este determinată de efectul forţei obligatorii a O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificările şi completările prin Legea nr. 94/2014.
În cadrul raportului juridic ce s-a născut, beneficiar a fost o persoană care a avut calitatea de salariat, iar cel obligat să acorde voucherul de vacanţă a fost angajatorul salariatului.
Aceste aspecte au rezultat din art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014 unde s-a prevăzut că „Instituţiile publice (...) acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă".
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 au creat în sarcina instituţiei pârâte obligaţia de a acorda tichetele/voucherele de vacanţă, textul legal fiind clar şi nelăsând loc de interpretare contrară.
Astfel, a fost creată o diferenţă clară între angajatorii din sectorul privat, care „pot acorda" aceste vouchere, şi instituţiile din sectorul bugetar şi celelalte categorii de instituţii, limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009, care au avut obligaţia de a acorda aceste drepturi băneşti.
Diferenţa a fost dată de caracterul normei legale care, la alin. (2), a devenit imperativă, obligatorie, nelăsând la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestor drepturi.
S-a menţionat că, nici un act normativ ulterior O.U.G. nr. 8/2009 nu a abrogat aceste dispoziţii legale, iar aplicarea acestora nu a fost amânată/prorogată. Mai mult, intenţia legiuitorului de a menţine valabilitatea acestor dispoziţii legale a rezultat din aprobarea O.U.G. nr. 8/2009 prin promulgarea Legii nr. 94/2014.
În conformitate cu dispoziţiile art. 160 C. muncii, "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri", iar, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. c) "angajatorul a avut obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă".
Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, coroborate cu dispoziţiile art. 160 şi 40 alin. (2) lit. c) C. muncii, în sarcina pârâţilor a existat această obligaţie încă de la data publicaţii ordonanţei în Monitorul Oficial, obligaţie pe care însă acesta nu şi-a îndeplinit-o.
S-a precizat că, pârâţii nu se pot apăra susţinând că nu au fost alocate fonduri bugetare pentru plata acestor drepturi salariale, întrucât acestora le-a revenit obligaţia de a efectua demersurile necesare în vedere alocării de fonduri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. rep nr. 8/2009 în forma modificată prin Legea nr. 94/2014 „(3) Voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute eu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".
Aceleaşi dispoziţii s-au regăsit şi la alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009, cu excepţia faptului că, în loc de sintagma „vouchere de vacanţă" s-a utilizat sintagma „tichet de vacanţă".
Aşa fiind, legea a prevăzut că obligaţia efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanţă (tichetelor de vacanţă) a incumbat pârâţilor.
Prin urmare, susţinerea în sensul că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu au constituit motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de legislaţia în vigoare, deoarece pârâtul cunoştea aceste prevederi şi avea obligaţia de a cuprinde în buget sumele necesare.
S-a apreciat că obligaţia pârâţilor de a acorda tichetele/voucherele de vacanţă pentru perioada 2012-2014 nu a putut fi executată în natură, întrucât în conformitate cu art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 8/2009, tichetele/voucherele de vacanţă au avut o perioadă de valabilitate limitată, acestea neputând fi utilizate de beneficiari decât până la data de 31 decembrie a anului în care au fost emise.
În conformitate cu dispoziţiile C. civ. anterior, "orice obligaţie de a face (...) se schimbă în dezdăunari, în caz de neexecutare din partea debitorului" (art. 1075 C. civ). Singura excepţie de la transformarea obligaţiei de a face într-o obligaţie de a plăti despăgubiri o constituia situaţia în care executarea putea fi făcută de creditor pe cheltuiala debitorului: „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului" (art. 1077 C. c iv.).
În noua reglementare prevăzută de Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., temeiul juridic în baza căruia s-a putut dispune executarea prin echivalent l-a constituit dispoziţia art. 1527 potrivit cărora „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executarea în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă".
Astfel, s-a apreciat că singura posibilitate de executare a obligaţiei a constituit-o acordarea în bani a contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă, în caz contrar dreptul legal al reclamanţilor rămânând unul pur teoretic, iar prejudiciul creat prin neacordarea acestor drepturi de natură salarială - neacoperit.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009 aprobat prin Legea nr. 94/2014, art. 1 pct. 2 din Legea nr. 94/2014, art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 871/2013, art. 40 alin. (2) lit. c) C. muncii, art. 253 C. muncii, art. 266 şi urm. C. muncii.
La data de 01 aprilie 2015, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 8 aprilie 2015, pârâţii Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 241 F din 23 iunie 2015, Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Suceava.
Pentru a pronunţa sentinţa menţionată, Tribunalul Bistriţa Năsăud a reţinut că, raportat la natura litigiului, din punct de vedere material, competenţa aparţine tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi ale art. 269 alin. (2) C. muncii, care instituie o competenţă teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul are fie domiciliul, fie reşedinţa, fie locul de muncă.
S-a constatat că reclamanţii nu au domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia Tribunalului Bistriţa Năsăud şi au calitatea de grefieri ai Judecătoriei Rădăuţi.
Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. se referă doar Ia situaţia în care reclamantul îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cererea sa. Or, în speţă, reclamanţii, în calitate de grefieri de la Judecătoria Rădăuţi, nu îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Suceava.
Prin urmare, s-a apreciat că acţiunea este de competenţa Tribunalului Suceava, astfel că sub aspectul competenţei teritoriale nu sunt incidente dispoziţiile obligatorii ale art. 127 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 132 C. proc. civ., s-a admis excepţia invocată din oficiu la primul termen de judecată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente, Tribunalul Suceava.
Tribunalul Suceava, unde cauza a fost înregistrată la 4 august 2015, a invocat din oficiu, la termenul de judecată din 21 octombrie 2015, excepţia necompetenţei teritoriale.
Prin sentinţa nr. 1551 din 21 octombrie 2015, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a admis această excepţie şi a declinat competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsaud.
Prin aceeaşi hotărâre s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
S-a suspendat judecarea acţiunii până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Prin considerentele acestei sentinţe, Tribunalul Suceava a reţinut ca, având în vedere că atât Judecătoria Rădăuţi, unde reclamanţii sunt încadraţi în funcţia de grefier, cât şi Tribunalul Suceava se află în circumscripţia Curţii de Apel Suceava. Dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. au fost interpretate în sensul ca sintagma „instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" are în vedere nu numai instanţa unde activează în mod efectiv reclamantul, ci toate instanţele, indiferent de gradul lor, care funcţionează în cadrul curţii de apel respective, dat fiind modul de organizare a sistemului judiciar şi competenţa de soluţionare a căilor legale de atac.
S-a concluzionat că, pentru atingerea scopului adoptării normelor imperative prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi determinarea corectă a competenţei instanţelor este necesar ca în aplicarea acestor dispoziţii legale să fie avută în vedere curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa unde activează reclamanţii care sunt judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri, iar nu doar instanţa judecătorească ca loc de exercitare efectivă a atribuţiilor de serviciu de către reclamanţi.
Investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va constata că, în cauză, competenţa soluţionării cererii reclamanţilor în primă instanţă revine Tribunalul Suceava pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Dispoziţiile alin. (1) din art. 127 C. proc. civ. se aplică, în mod corespunzător, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competenţa facultativă, raţiunea acestei norme fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.
În ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant norma menţionată interzice sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul îşi desfăşoară activitatea, reclamantului revenindu-i alegerea între mai multe instanţe dintre cele indicate de legiuitor.
Dispoziţiile legale menţionate, ce instituie o prorogare legală a competenţei teritoriale nu pot fi extinse pe calea interpretării la alte situaţii decât cele expres reglementate, fiind de strictă aplicare.
Prin urmare, având în vedere că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în calitate de grefieri la Judecătoria Rădăuţi şi nu la Tribunalul Suceava, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., sub aspectul competenţei teritoriale.
Având în vedere şi împrejurarea că reclamanţii nu au domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Înalta Curte va constata că, în cauză Tribunalul Suceava este competent să soluţioneze cererea acestora.
În consecinţă, urmează ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 135, să stabilească competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Suceava.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2652/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2661/2015. Civil → |
|---|
