ICCJ. Decizia nr. 227/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 227/2015
Dosar nr. 21484/3/2012
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 21484/3/2012, la 11 iunie 2012, reclamantul M.A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.T., obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlul de daune morale, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum şi obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de sancţionare, sub titlul „A.J.” în cinci cotidiene centrale, pe pagina de publicitate a articolelor de presă, sub acelaşi titlu „A.J.” şi cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele în aceste publicaţii.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (8), art. 44 alin. (8) din Constituţia României, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1358 C. civ., dispoziţiile art. 8 şi art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1848 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea fiind obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R., către reclamant, reprezentând daune morale. A fost respins ca neîntemeiat al doilea capăt al acţiunii.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. L.L. şi R.I.C. la 31 august 2009 din 31 august 2009, reclamantul, în calitate de mandatar al fiicei sale, M.A.M.J., a cumpărat de la pârâtul B.T. şi soţia acestuia B.G., 3 apartamente situate în Bucureşti, sector 4, respectiv apartamentul nr. 1 situat la demisolul imobilului, apartamentul 2 situat la etajul 1 al imobilului şi apartamentul 2 situat la parterul aceluiaşi imobil. După 1 an şi trei luni de la cumpărare, pârâtul B.T. a început postarea de materiale defăimătoare pe youtube, respectiv peste 14 filmuleţe în întregime defăimătoare la adresa reclamantului M.A.I., ce cuprind jigniri şi acuze grave la adresa reclamantului şi a membrilor familiei sale.
Tribunalul Bucureşti având în vedere prevederile art. 72, 73, 75, 1349, 1357 şi 1358 din Noul C. civ. a reţinut că pârâtul a provocat reclamantului un prejudiciu moral evident, constând în atingerea adusă cinstei, onoarei, reputaţiei şi demnităţii inerente oricărei persoane umane.
La aprecierea acestei situaţii, instanţa de fond a avut în vedere împrejurarea că faptul ilicit constă în afirmaţiile pârâtului referitoare la reclamant jigniri, ofense, acuzaţii privind săvârşirea unor infracţiuni, referiri negative cu privire la aspectul fizic, la moralitatea şi caracterul reclamantului.
Instanţa de fond a mai reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, că prejudiciul suferit de reclamant are un caracter cert, actual şi de nereparat, constând în atingerea adusă cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului reclamantului.
S-a mai reţinut că libera exprimare nu trebuie să conducă în nicio situaţie la încălcarea drepturilor celorlalte persoane la onoare, demnitate şi propria imagine, constatându-se că între afirmaţia pârâtului şi prejudiciul suferit de reclamant prin atingerea dreptului său la imagine, există în mod evident o legătură de cauzalitate.
Al doilea capăt al cererii a fost respins ca neîntemeiat, tribunalul considerând că admiterea primului capăt de cerere este suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, iar obligarea pârâtului de a publica integral prezenta hotărâre judecătorească în cinci cotidiene centrale este excesivă, în condiţiile în care faptele ilicite nu s-au produs prin publicarea în cotidienele respective şi, în condiţiile în care reclamantul în niciun caz nu poate fi considerat o persoană publică importantă care să justifice o sancţiune atât de serioasă ca publicarea hotărârii judecătoreşti în cinci cotidiene centrale.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul a declarat apel, ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 279 din 1 septembrie 2014 a Curţii Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În motivarea apelului, apelantul a arătat că nu poate fi reţinută incidenţa răspunderii civile delictuale având în vedere lipsa uneia dintre condiţiile sine qua non ce atrag această răspundere respectiv lipsa vinovăţiei. Prejudiciul de imagine suferit de reclamant a fost determinat de o cauză independentă de conştiinţa şi voinţa pârâtului.
Pârâtul a apreciat că simpla existenţă a unor materiale prejudiciabile pe youtube fără a se putea determina exact autorul postării, respectiv fapta ziariştilor care au publicat articolele constituie o cauză de exonerare de culpă, explicitată prin fapta unui terţ care este exoneratoare în contextul în care întruneşte caracterele forţei majore.
Pârâtul a susţinut că limbajul de care s-a prevalat reclamantul nu este unul ofensator şi că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi combătut cele relatate în articole şi materiale, ci dimpotrivă, informaţiile au fost verificate de jurnalist înainte de publicare şi indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăţi de valoare, ele aveau un temei faptic, mai ales că un reporter i-a cerut reclamantului să-şi exprime viziunea cu privire la materialele difuzate, moment în care s-a lovit de răspunsul vehement al acestuia („n-aveţi decât să faceţi emisiunea pe care o vreţi dumneavoastră, eu nu dau niciun fel de drept la replică, nu mă implic în niciun scandal”). Mai mult, apelantul-pârât a arătat că intenţia sa nu a fost de a-l calomnia pe reclamant, ci de a aduce faptele respective în atenţia publicului, neacţionând cu rea-credinţă.
Apelantul-pârât a solicitat ca instanţa să aibă în vedere, în subsidiar, şi caracterul nejustificat al obţinerii de bani în cazul unui prejudiciu moral, De asemenea a fost invocată jurisprudenţa C.E.D.O. cu referire la hotărârea Handyside vs. Regatul-Unit din 1976 în care s-a statuat că: „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului sau şi ale dezvoltării individuale.” Sub rezerva parag. 2 al art. 10, aceasta este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, dar şi pentru acelea care lovesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment oarecare din populaţie. Astfel o cer pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”.
De asemenea apelantul a apreciat că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare şi interpretare a legii, constatând în mod nelegal că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul-reclamant a arătat că pârâtul, în demersurile pe care le-a efectuat de a aduce la cunoştinţa opiniei publice presupusele fapte ilicite săvârşite de el, nu a acţionat în calitate de jurnalist, ci ca o persoană din afara profesiunii de gazetar. Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare, prin intermediul mass-media, implică intenţia specifică faptei ilicite, adică foloseşte mijlocul respectiv de publicitate pentru a-şi exprima gândirea sa defăimătoare, îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale.
Instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere .
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit că art. 10 garantează libertatea de exprimare fără a face vreo distincţie în funcţie de natura scopului urmărit sau de rolul jucat de persoana fizică sau juridică în exercitarea acestei libertăţi.
Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti, astfel cum prevede paragraful al doilea al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa de apel a mai reţinut că libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.
S-a mai reţinut că, este necesar a se stabili un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
În cauză, instanţa de apel a constatat că nu este în discuţie libertatea de exprimare a unui jurnalist pentru a se analiza rolul presei şi sarcina acesteia de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, nefiind astfel aplicabilă jurisprudenţa C.E.D.O. în ce priveşte principiul liberei exprimări a ziariştilor şi protecţia oferită jurnaliştilor. Chiar dacă prin art. 30 din Constituţia României este garantată libertatea de exprimare, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte prin art. 10, dreptul la libertatea de exprimare, exercitarea acestei libertăţi cu depăşirea limitelor şi restricţiilor stabilite este de natură a atrage răspunderea celui ce, depăşind aceste limite sau restricţii, săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Libertatea de exprimare încetează atunci când rezultă intenţia clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară sau imaginea unei persoane, situaţie în care o astfel de faptă intră în sfera ilicitului.
În cauză, reţine instanţa de apel, pârâtul la interogatoriul luat a recunoscut că a început acţiuni defăimătoare la adresa reclamantului prin publicarea unor scrisori în diverse publicaţii, susţinând că a fost înşelat de reclamant la momentul încheierii celor trei contracte de vânzare - cumpărare, acuzându-l pe acesta de săvârşirea unor infracţiuni. Pârâtul a considerat că este dreptul său de a se adresa presei şi televiziunilor pentru a face publică o activitate cu caracter mafiot, având intenţia ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de pretinsele fapte pe care le-a descris în conţinutul scrisorilor publicate. În aceste scrisori, pârâtul l-a acuzat pe reclamant de săvârşirea unor infracţiuni în desfăşurarea activităţilor sale în cadrul SC A.V.L. SRL Berceni. În ce priveşte realitatea celor afirmate, instanţa de apel a constatat că la filele 136 - 152 din dosarul tribunalului se află rezoluţiile de neîncepere a urmării penale pentru infracţiunile imputate.
S-a mai apreciat că termenii tendenţioşi şi ofensatori, în care au fost redactate scrisorile, precum şi faptul că infracţiunile de care a fost acuzat reclamantul nu au fost reţinute de organele de urmărire penală, conduc la concluzia că, fapta pârâtului intră în sfera ilicitului civil, exercitarea libertăţii de exprimare în condiţiile expuse mai sus fiind realizată cu depăşirea limitelor şi restricţiilor stabilite de lege.
Instanţa de apel a arătat că, nu a avut în vedere fapta ilicită imputată pârâtului constând în publicarea unor materiale video pe internet, aceasta nerezultând din probele administrate în cauză.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că acţiunile defăimătoare declanşate de pârât constituie o faptă ilicită de natură a cauza reclamantului un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestuia, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, care nu poate fi înlăturată nici în temeiul art. 30 din Constituţia României şi nici al art. 10 din Convenţia europeană, deoarece, potrivit acestor prevederi, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane.
În consecinţă, constatând că sentinţa apelată este legală şi temeinică, curtea de apel a respins apelul pârâtului, dispunând în temeiul art. 274 C. proc. civ., obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B.T. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Un prim aspect de nelegalitate al hotărârii instanţei de apel vizează necercetarea fondului, întrucât, probele testimoniale au fost respinse atât în fond cât şi în apel, motiv pentru care se susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Recurentul mai învederează că motivarea sumară şi confuză a deciziei recurate, echivalează cu nemotivarea ei, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia instanţei de apel.
Se mai învederează că din întreg probatoriul administrat nu rezultă îndeplinirea condiţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care el nu a publicat materiale defăimătoare nici pe internet, nici pe site-ul youtube şi nici în ziare, iar faptul că s-a plâns de abuzurile la care a fost supus pe toată această perioadă de timp, nu echivalează cu publicarea acestor materiale.
În atare situaţie, pârâtul mai susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., motiv pentru care se susţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte susţinerea recurentului legată de necercetarea fondului cauzei, de încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi ale art. 129 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele aspecte:
Reclamantul în cererea de chemare în judecată şi-a întemeiat acţiunea în răspundere civilă delictuală atât pe dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357 şi art. 1358 din Noul C. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1865şi respectiv art. 8 şi art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de obiectul dedus judecăţii tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile din Noul C. civ.
Este real că din sentinţa tribunalului rezultă că faptele au fost săvârşite în perioada august-septembrie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. şi că potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 trebuiau aplicate dispoziţiile din Vechiul Cod, însă este de reţinut că în apel nu a fost criticat acest aspect.
Cum, acest aspect nu a fost supus analizei instanţei de apel, neexistând critici cu referire la legea aplicabilă, susţinerea recurentului legată de încălcarea dispoziţiilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ., nu poate fi primită, în condiţiile în care recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.
Or, recurentul a adus critici pe legea aplicabilă direct în recurs, motiv pentru care ele pot fi calificate ca fiind critici noi, formulate omisso medio, fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.
Nefondată este şi critica legată de necercetarea fondului în condiţiile în care cele patru condiţii ale răspunderii delictuale sunt prevăzute cumulativ atât de dispoziţiile din vechiul C. civ. cât şi de cele din Noul C. civ.
În ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane, aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357-1371 Noul C. civ. Astfel, este de reţinut că dispoziţiile art. 1381-1395 Noul C. civ., stabilesc regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii civile delictuale în toate cazurile şi ipotezele sale. De altfel, aceste texte legale instituie, în acelaşi timp şi implicit, principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă umană ilicită. În acest sens, art. 1357 Noul C. civ. dispune: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”. De asemenea, art. 1349 alin. (1)-(2) prevede în sinteză că cel care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul locului şi de a nu aduce atingere prin conduita sa drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Din analiza textelor legale sus evocate, rezultă că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Este real că, aceste condiţii erau reglementate prin dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ., însă aşa cum s-a arătat deja, în cauză sunt incidente doar dispoziţiile Noului C. civ., situaţie în care în mod legal şi corect instanţele au analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357 şi respectiv ale art. 1358 din noul act normativ sus menţionat.
Astfel, este de reţinut că instanţa de apel a cercetat fondul cauzei prin prisma dispoziţiilor legale sus evocate şi a stării de fapt conturată, implicit şi prin prisma răspunsului la interogatoriu luat pârâtului, fiind astfel examinate aspectele legate de existenţa faptei ilicite reprezentate de afirmaţiile defăimătoare, a prejudiciului constând în afectarea onoarei şi demnităţii reclamantului, de existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi aspecte ce vizează culpa pârâtului, apreciindu-se în mod corect şi legal că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, care într-adevăr cum bine a reţinut şi instanţa de apel, nu poate fi înlăturată nici în temeiul art. 30 din Constituţia României şi nici al art. 10 din Convenţia Europeană, a Drepturilor Omului, în condiţiile în care libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane.
Ca atare, susţinerile recurentului legate de necercetarea fondului cauzei, sunt nefondate.
În ce priveşte criticile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor, însă principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat. Faptul că o parte nu este mulţumită de modul în care instanţa a apreciat administrarea unor probe, sau chiar o anumită probă (ca fiind concludentă sau neconcludentă sau nepertinentă) nu înseamnă că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului.
În ce priveşte susţinerea legată de neîncuviinţarea probei testimoniale solicitate, este de observat că pârâtul a fost decăzut din această probă pentru neindicarea adresei martorului.
În mod procedural instanţa de apel a respins cererea de administrare a acestei probe, în condiţiile în care aprecierea utilităţii probelor nu face obiect al controlului de legalitate.
Din perspectiva celor expuse, este nefondată şi susţinerea recurentului că prin respingerea probelor solicitate, au fost încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, este de observat că, i nvocarea acestor prevederi legale este pur formală, câtă vreme instanţa nu a fost învestită cu analiza vreunui act juridic al cărui înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greşit.
Nefondate sunt şi criticile legate de motivarea sumară şi confuză a deciziei recurate, ce ar echivala cu nemotivarea ei, că în considerente nu sunt arătate motivele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată. Motivarea unei hotărâri constă în stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt urmând o ordine cronologică. Ea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Astfel, faţă de cele expuse, Înalta Curte verificând considerentele expuse de instanţa de apel, reţine că hotărârea recurată are în vedere cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă clar şi concis atât motivele de fapt cât şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, situaţie în care motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 306 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.
Din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B.T. împotriva Deciziei nr. 297/A din 1 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 226/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 288/2015. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
