ICCJ. Decizia nr. 368/2015. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 368/2015
Dosar nr. 7808/110/2010**
Şedinţa publică din 3 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă 2106 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7808/110/2010 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active și autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, iar, pe fond, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Huşi şi moştenitorii defuncţilor V.D. şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huşi pe numele pârâtului V.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Prin încheierea de şedinţă din 25 iunie 2007 în Dosarul nr. 1101/244/2007, Judecătoria Huşi a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huşi, formulat de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” în contradictoriu cu pârâtul V.D.
Având în vedere că obiectul cauzei de faţă îl constituie constatarea nulităţii unei dispoziţii emisă de primarul municipiul Huşi, la termenul din 5 noiembrie 2007 (fila nr. 195), instanţa a dispus introducerea în citativ, în calitate de pârât, a emitentului acestei dispoziţii, respectiv Primarul municipiului Huşi.
Faţă de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor invocate, şi anume excepţia lipsei calităţii procesuale active a Mănăstirii „Schimbarea la Faţă” şi excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, excepţii pe care le-a respins ca nefondate.
Prezenta acţiune are ca temei de drept frauda la lege, care, fiind sancţionată cu nulitatea absolută, poate fi promovată de orice persoană ce justifică un interes, astfel că reclamanta, având calitatea de administrator al imobilului în discuţie, justifică un astfel de interes.
Instanţa s-a mai pronunţat, într-adevăr, asupra calităţii procesuale active a reclamantei într-o altă cauză, şi anume în Dosarul nr. 3280/2006, respingând contestaţia formulată pentru acest considerent (fila 162-163).
Pentru a fi însă în prezenţa autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinită cerinţa triplei identităţi: părţi, obiect, cauză. Cum cele două acţiuni au părţi diferite (Dosarul cu nr. 3280/2006 - reclamant este Episcopia Huşilor, în prezenta cauză reclamantă este „Mănăstirea Schimbarea la Faţă”; - obiecte diferite (Dosarul nr. 3280/2006 are ca obiect - contestaţie la Legea nr. 10/2001, obiectul prezentei acţiuni este constatare nulitate absolută a dispoziţiei) - cauze diferite (în Dosarul cu nr. 3280/2006, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezenta acţiune se întemeiază pe dreptul comun), nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 166 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin dispoziţia din 29 aprilie 2004, emisă de primarul municipiului Huşi, se restituie lui V.D. imobilul compus din 2/3 imobil (fosta casă Ralea) şi teren în suprafaţă de 3.000 mp situat în Huşi, având următoarele vecinătăţi: N - drum şi Şos. Huşi Crasna, S - teren S.E. - SC V. SA Huşi (vie), E - Biserica „Schimbarea la Faţă”, V - cealaltă parte a clădirii. Potrivit art. 3 din aceeaşi dispoziţie, înscrisul sus menţionat face dovada proprietăţii imobilului şi constituie titlu executoriu.
Reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” solicită constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate - dispoziţia de restituire din 29 aprilie 2004 invocând frauda la lege, mai exact nerespectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative și, fiind o încercare de abatere de la finalitatea legii, fraudarea acesteia constituie un abuz de drept.Aplicarea legii, în litera şi spiritul ei, este o necesitate de interes public şi de aceea actele juridice săvârşite în frauda legii sunt sancţionate cu nulitate absolută.
Astfel, instanţa are a analiza pe calea dreptului comun dacă s-au respectat reglementările legii cadru la emiterea dispoziţiilor de restituire a imobilului în discuţie.
Conform dispoziţiilor art. 21, 22 şi 25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica „persoana juridică deţinătoare”, solicitând restituirea în natură a imobilului, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
În cauza pendinte, „persoana juridică deţinătoare” a imobilului nu este cea care a emis dispoziţia de restituire, deoarece prin H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995 imobilul situat în oraşul Huşi, - casă compusă din parter, în suprafaţă de 311 mp, a trecut din patrimoniul SC V. SA în proprietatea publică a statului şi în administrarea Patriarhiei B.O.R., în vederea funcţionării Episcopiei Romanului şi Huşilor.
Pârâtul invocă faptul că nu cunoştea, la momentul depunerii notificării, cine era deţinătorul imobilului conform Legii nr. 10/2001, însă potrivit dispoziţiilor art. 28 din legea cadru, în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul unui imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul (aşa cum pârâtul, de altfel, a şi făcut), iar în termen de 30 de zile persoana notificată este obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia.
Din înscrisurile existente la filele 69, 75 şi 115 rezultă că Primăria municipiului Huşi, notificată, cunoştea cine este deţinătorul imobilului, cu atât mai mult cu cât nu a avut niciodată în proprietate sau în administrare imobilul în discuţie. Soluţia legală reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 impunea informarea pârâtului despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului şi Huşilor, dar, cu toate acestea, primarul municipiului Iaşi a emis o dispoziţie de restituire în natură.
Acest motiv este suficient pentru constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei contestate.
Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/200, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Faţă de prevederile art. 3.1 din Normele metodologice, sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio), iar cu întregul material probator pârâţii au dovedit deţinerea imobilului în discuţie anterior preluării abuzive, dar cu titlu de detentor precar, şi nu ca proprietar. Nu există niciun act translativ de proprietate care să probeze că pârâtul V.D. - în prezent decedat - a fost proprietarul imobilului situat în Huşi, - înscrisurile depuse la filele 124 şi 125, 233, 234 nefăcând dovada proprietăţii.
Faţă de considerentele expuse, prima instanţă a apreciat că la emiterea dispoziţiilor de restituire au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi 22 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte construcţiile, având în vedere raportul de expertiză (filele 350-400) din care rezultă că aria desfăşurată a corpului de clădire adăugat pe verticală nu însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, ci doar un procent de 97,22%, prin dispoziţia de restituire nu au fost încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei au promovat recursuri (ulterior calificate ca apeluri), pârâţii - care au criticat nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, invocând, în esenţă, greşita apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3, art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin Decizia civilă nr. 64 din data de 7 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, a respins ambele apeluri, cu argumentaţia conform căreia dispoziţia de restituire în natură atacată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 10/2001, emitenta neavând calitate de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (art. 21 alin. (2)) a imobilelor solicitate a fi restituite - reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”, conform art. 22 din actul normativ anterior menţionat, era competentă să soluţioneze notificarea, impunându-se, în raport de motivul de nulitate reţinut, reluarea procedurii administrative conform art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. şi primarul municipiului Huşi, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 6554 din data de 29 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 7808/110/2010* Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de casare a reţinut faptul că nu s-a clarificat cine are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru diferenţa de 12.159 mp teren, rezultată din scăderea terenului pentru care s-a emis dispoziţia din 2004 (15.000 mp) şi terenul indicat în anexa H.G. nr. 463/1995 (2841 mp), nu s-a stabilit cât s-a restituit în realitate prin dispoziţia din 2004 (15.000 ori 3.000 mp), faţă de faptul că la dosar au fost depuse două dispoziţii cu acelaşi nr. (2.277) şi aceeaşi dată (29 aprilie 2004), dar cu un conţinut diferit în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aferentă construcţiei (fostă „Casa Ralea”) care a fost restituită în natură - s-a mai reţinut că pentru clarificarea acestor aspecte ar fi necesară administrarea de probe pe situaţia de fapt în legătură cu suprafaţa restituită prin dispoziţia atacată şi unitatea deţinătoare a imobilului.
Prin decizia de trimitere au fost apreciate ca fiind întemeiate criticile recurenţilor-pârâţi Vânătoru şi Muşat în legătură cu obligaţia instanţei, ca, în dispozitivul hotărârii, să se menţioneze ca reclamanta, în cazul în care constată că nu este unitate deţinătoare a imobilului solicitat, să trimită notificarea şi înscrisurile anexate către autoritatea competentă să soluţioneze cererea pârâţilor, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 250/2007 (Normele metodologice) şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Totodată, potrivit art. 22.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile imobile solicitate, aceasta procedează la direcţionarea notificării entităţii investite cu soluţionarea acesteia, fie unității deţinătoare a imobilelor, fie entității investită cu soluţionarea notificării, după caz, în acelaşi sens procedându-se şi în cazul în care persoana juridică notificată deţine parte din imobil, conform art. 27.2 în H.G. nr. 250/2007.
Pe cale de consecinţă, a arătat instanţa de recurs, considerând că imobilul este deţinut de altă entitate decât cea care a emis dispoziţia de restituire, instanţa, trebuia să stabilească în sarcina emitentului dispoziţiei contestate obligaţia de a redirecţiona notificarea şi actele anexă către unitatea deţinătoare.
S-a mai arătat de către instanţa de trimitere, că, în cadrul rejudecării, şi în urma stabilirii entităţii investite cu soluţionarea notificării, dacă aceasta, este chiar şi în parte, o altă persoană juridică decât emitentul dispoziţiei contestate, anume primarul municipiului Huşi, instanţa va menţine în hotărâre şi obligaţia pârâtului arătat, de a redirecţiona notificarea şi actele anexate către entitatea respectivă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău cu nr. 7808/110/2010*.
În cauză, s-au formulat note de concluzii, întâmpinări, s-au solicitat relaţii de la Biroul de C.F. Vaslui, iar apelantului pârât primarului municipiului Huşi i s-a solicitat să înainteze documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei de restituire (filele 84-141, filele 156-190 dosar rejudecare apel), a cărei nulitate s-a solicitat în speţă.
Prin Decizia civilă nr. 86 din data de 07 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins apelul formulat de pârâtul primarul municipiului Huşi, judeţul Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 2106 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7808/110/2010.
A admis apelul promovat de pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D., moştenitori ai defunctului V.D., prin procurator V.D., împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că:
A menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiilor şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huşi.
A obligat pârâtul primarul municipiului Huşi să înainteze, în vederea soluţionării, notificarea formulată de V.D., în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu nr. 164 din 15 octombrie 2001, privind imobilul situat în Municipiul Huşi, judeţul Vaslui (teren şi construcţie), şi documentaţia aferentă acesteia, preşedintelui Consiliului judeţean Vaslui.
A obligat pârâtul Primarul municipiului Huşi să plătească apelanţilor pârâţi suma de 6912 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond şi în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:
Prin capătul de cerere disjuns intimata-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de apelantul-pârât primarul municipiului Huşi, prin care, în soluţionarea notificării numitului V.D., s-a dispus restituirea în natură a 2/3 din Casa Ralea, situată în str.Dobrina, fost nr. 89 şi suprafaţa de 15.000 mp.
În argumentarea acestei cereri, intimata-reclamantă a invocat faptul că notificatorul V.D. nu a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituirea imobilelor solicitate, nu a făcut dovada proprietăţii asupra acestora și că emitentul dispoziţiei de restituire cunoştea cine este deţinătorul imobilelor, obiect al restituirii (în speţă intimata-reclamantă), prin emiterea dispoziţiei de restituire încălcându-se dispoziţiile art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Deşi, iniţial, dispoziţia de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huşi, jud. Vaslui a menţionat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3 din fosta Casă Ralea, cu suprafaţa de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în aceeaşi zi, cu acelaşi număr al dispoziţiei de contestare, suprafaţa de teren aferentă, supusă restituirii şi constituind obiect al litigiului, conform precizărilor părţilor, probelor administrate (înscrisuri, expertizele topocadastrale, respectiv construcţii) este de 15.000 mp, cu vecinătăţile astfel cum au fost menţionate în dispoziţia de restituire (filele 7-8 acţiune introductivă, înscrisurile aflate la filele 32-34, 35, 36, 37-38, fila 50, filele 65-67, fila 75, fila 119, filele 177-180, filele 191-193, filele 363-370, dosar fond).
Cu privire la calitatea entităţii deţinătoare a imobilelor, s-a reţinut că prin notificarea din 15 octombrie 2001 (fila 50, fila 51 dosar fond) V.D. s-a adresat apelantului-pârât primarul municipiului Huşi, Jud. Vaslui (fila 119 dosar fond Judecătoria Huşi), în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, situate în Huşi, compus din 7 camere de locuit şi dependinţe (fostă Casa Ralea) şi a terenului în suprafaţă de 1,5 ha. aferent construcţiei, notificarea fiind însoţită de o serie de înscrisuri prin care notificatorul a înţeles să-şi ateste dreptul de proprietate asupra acestuia şi a modului de preluare a lor de către stat.
Atât în referatul din 29 aprilie 2004, privind propunerea de aprobare a restituirii în natură a Casei Ralea (cota de 2/3 - fila 79 dosar apel rejudecare), cât şi prin rezoluţiile de soluţionare a notificării (fila 119 dosar fond Judecătoria Huşi), înscrise pe notificare, se fac menţiunile „Casa Ralea - Schit Măicuţe”, precum şi menţiunea „solicită 2 ha. vie nobil, respins dosarul cu martori Legea nr. 1/2000, dosar nr. 839”, împrejurare de natură să ateste faptul că, la data notificării, întreg imobilul notificat conform Legii nr. 10/2001, republicată se afla amplasat în ansamblul Monahal „Mănăstirea Schimbarea la Faţă” Huşi, Jud. Vaslui, aceasta fiind deţinătoarea imobilului construcţie-teren în baza H.G. nr. 463/1995 şi a Titlului de proprietate din 1997 emis de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 Vaslui - în acest sens fiind şi adeverinţa din 09 decembrie 2004-fila 51 dosar - emisă de primarul municipiului Huşi, jud. Vaslui, către Episcopia Huşilor, adresa Prefecturii Jud. Vaslui din 22 aprilie 1997 - filele 178-179, filele 180-181- documentaţia cadastrală din 16 septembrie 2003 dosar apel după rejudecare (fila 69, fila 75, fila 123, fila 375, fila 376 dosar Judecătoria Huşi, jud. Vaslui).
Din înscrisurile anterior arătate rezultă că la data notificării, respectiv a soluţionării prin Dispoziţia nr. 2277 din 29 aprilie 2004, emitentul, în speţă apelantul-pârât primarul municipiului Huşi, cunoştea faptul că nu avea calitatea de entitate juridică deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele obiect al notificării, acestea fiind incluse în patrimoniul Episcopiei Romanului şi Huşilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” Huşi, Jud. Vaslui, conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile întabulate în C.F. în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar apel după rejudecare) - împrejurarea că imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial deţinut de intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Faţă” Huşi fiind relevată şi de expertizele construcţii şi topocadastrale efectuate în cauză, respectiv anexele la acestea, precum şi de expertiza construcţii, efectuată în Dosarul nr. 2258/2004 al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă la raportul de expertiză B.I.M.).
Pe cale de consecinţă, atât timp cât, în raport de înscrisurile intimatei-reclamante, emitentul dispoziţiei de restituire în natură nu avea calitate de entitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (art. 21, art. 22, art. 25) acesta nu avea competenţa a soluţiona notificarea prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilelor notificate. Astfel, dispoziţia de restituire fiind emisă cu încălcarea competenţei prevăzute de legea specială este lovită de nulitate (în cauză nici la fond, nici în apel cu ocazia rejudecării apelantul-pârât primarul municipiului Huşi nefăcând dovada calităţii de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată).
Referitor la calitatea de unitate deţinătoare a intimatei-reclamante, respectiv a Episcopiei Romanului şi Huşilor, s-a reţinut, conform şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012) că, deşi imobilele obiect al dispoziţiei a cărei nulitate se solicită se află în patrimoniul intimatei-reclamante (aflată în jurisdicţia Episcopia Romanului şi Huşilor) aceasta nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind o entitate juridică de drept privată şi utilitate publică, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 53/2008 (nefiind menţionată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, şi în Normele de aplicare a acesteia), context în care nu poate fi obligată la soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată.
În raport de faptul că intimata-reclamantă, entitate juridică de drept privat şi de utilitate publică, nu este entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru a putea fi obligată la soluţionarea notificării și de faptul că apelantul-pârât, emitent al dispoziţiei de restituire, prin documentaţia ce a stat la baza emiterii acesteia şi înscrisurile depuse la dosar, nu a făcut dovada calităţii de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (mai mult, cunoştea la data soluţionării notificării că imobilele ce aparţin Completului Monahal al Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”), precum și de faptul că imobilele, obiect al notificării, se află amplasate pe terenurile pentru care s-a emis titlul de proprietate din 17 iulie 1997 al Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Vaslui (în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare - fila 28 apel în rejudecare), schiţa anexă nr. 1b la raportul de expertiză B.I.M. (fila 370 dosar Judecătoria Huşi), parte din imobil constituind monument istoric (fila 99 dosar apel anterior casării), abilitarea legală pentru soluţionarea notificării o are preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui, în raport de dispoziţiile art. 9, art. 21 alin. (4) (referitor la imobilele deţinute de unităţile administrativ teritoriale şi emitenţii dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor) şi art. 9.1, art. 21 alin. (4), art. 1.5, art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată.
În considerarea acestor argumente, emiterea dispoziţiei de restituire în natură s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de rejudecare a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin Decizia R.I.L. nr. 20/2007 a Înaltei Curți, în sensul soluţionării pe fond a notificării (implicit, a dispoziţiei atacate) în absenţa investirii, respectiv a răspunsului entităţii juridice abilitate să soluţioneze notificarea, respectiv să statueze asupra vocaţiei la restituire a notificatorului şi asupra măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., partea căzută în pretenţii, a fost obligată la plata către intimaţii-pârâţi la cheltuielile de judecată efectuate în fond şi în apel, cheltuieli reprezentând onorariu avocat, transport şi cazare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L. şi V.D., invocând art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 şi normele în vigoare la momentul aprilie 2004, Legea nr. 422/2001, Convenția Europeană a drepturilor Omului, Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 554/2004.
1. În limitele deciziei de casare, au invocat în apel excepţia vizând lipsa calităţii procesual active.
Au ridicat problema lipsei calităţii de unitate deţinătoare pentru reclamanta intimată Mănăstirea Schimbarea la Față.
Prin decizia de apel se face referire la Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți, Secția I civilă, care a statuat cu privire la calitatea de unitate abilitată în aplicarea Legii nr. 10/2001, aceleaşi considerente regăsindu-se şi în Decizia Curţii Constituţionale 638 din iunie 2012.
Imobilul menţionat în anexa ce face parte integrantă din H.G. nr. 463/1995 se află în proprietatea publică a statului, iar calitatea de „unitate deţinătoare" nu poate avea, conform dispoziţiilor din cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 decât entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele Statului dreptul de proprietate publică cu privire la bun, iar această entitate nu poate fi decât primarul Municipiului Huşi.
Or, instanţa de apel nu a identificat care este această entitate, considerând în mod greşit că reclamanta, doar determinat de faptul că „deţine bunul", în sensul că funcţionează în spaţiul respectiv, reprezintă şi o „unitate deţinătoare" în sensul legii.
De altfel, nu rezultă din conţinutul actului respectiv sus-menţionat că reclamanta ar fi chiar şi un simplu administrator al imobilului, din moment ce imobilul a fost dat în administrarea B.O.R., nereieşind în ce modalitate aceasta din urmă ar fi transmis dreptul de administrare către reclamantă.
De asemenea, dreptul de administrare nu prezintă, din punct de vedere juridic, identitate cu dreptul de proprietate publică, calitatea de „unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 având, cum s-a arătat deja, entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică asupra imobilului.
În plus, instanţele anterioare s-au raportat în mod greşit în determinarea împrejurării că reclamanta este deţinătoarea imobilului, doar la H.G. nr. 463/1995.
Imobilul care face obiectul acestui act normativ este situat în oraşul Huşi, şi este compus din casă - parter, în suprafaţă de 311 mp şi teren aferent, curte-grădină, în suprafaţă de 2.841 mp
Or, prin dispoziţia de restituire din 29 aprilie 2004 (al doilea exemplar, cel rectificat şi în baza căruia s-a făcut şi punerea în posesie ), pentru care s-a constatat nulitatea absolută în întregime, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 15.000 mp.
Instanţele nu au clarificat cine are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru diferenţa de teren, de 12.159 mp, rezultată din scăderea terenului pentru care s-a emis dispoziţia din 2004 (15.000 mp) şi terenul indicat în anexa la H.G. nr. 463/1995 (2.841 mp) și nu au stabilit cât s-a restituit în realitate prin dispoziţia din 2004 (15.000 mp sau 300 mp) având în vedere că la dosar au fost depuse două dispoziţii cu acelaşi număr (2.277) şi din aceeaşi dată (29 aprilie 2004), dar cu conţinut diferit în ceea ce priveşte suprafaţă de teren aferentă construcţiei (fosta Casă Ralea), care a fost restituită în natură, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.
Primarul a anexat actele care au stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 2272 din 29 aprilie 2004, precum şi o copie de pe sentinţa civilă nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a arăta că Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” Huşi nu este considerată unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel, în fond după casare, deşi a invocat Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu a răspuns excepţiei ridicată și nu a dezlegat astfel chestiunea incidentă cu care a fost investită, fiind aplicabile prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină).
Mănăstirea nu are niciun titlu legal de administrare. Potrivit H.G. nr. 463/1995, titular al dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost niciodată parte în vreunul din procesele dintre părți - menţiunea privind utilizarea celor 2.841 mp teren şi 311 mp, imobil situat în municipiul Huşi, este pentru Episcopie, potrivit art. 1 final, respectiv " în vederea funcţionarii Episcopiei Romanului şi Huşilor." Niciunde în cuprinsul H.G. nu apare Mănăstirea, care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior înfiinţată, urmare transformării schitului existent în Mănăstire.
Statutul B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008 şi publicat în M. Of. al României partea I. nr. 50 din 22 ianuarie 2008, prevede în art. 41 alin. (1) că Patriarhia, Mitropolia,Arhiepiscopia, Episcopia, Vicariatul, Protopopiatul (Protoieria), Mănăstirea şi Parohia sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul Statut.
Episcopia a pornit un proces iniţial la Tribunalul Vaslui - Dosar nr. 1676/89/2004 (nr. 2258/2004), iar, ulterior, actuala reclamanta, care nu este beneficiara a H.G. susmenţionat, a pornit procedura de faţă.
În litigiul declanşat de Episcopie, finalizat prin sentința civilă nr. 1299/D din 11 octombrie 2006, neapelată şi nerecurată, s-a constatat lipsa calităţii procesual active în mod irevocabil.
În apelul de faţă nu se pot introduce alte părți decât cele care au participat la fond.
Astfel fiind, soluţia de respingere pentru lipsa calităţii procesual active din sentința civilă nr. 1299/D din 11 octombrie 2006 se impune cu autoritatea lucrului judecat.
2. Instanţa de apel a aplicat greşit Legea nr. 10/2001 şi normele date în aplicare în anul 2007, dând putere retroactivă unor texte inexistente la data emiterii actului atacat, texte care nu existau la data dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de apelantul-pârât primarul mun. Huşi, judeţul Vaslui - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Neretroactivitatea legii noi, ca principiu, este consacrată în Constituţie şi în C. civ., dar încalcă și principiul tempus regit actum, după care legalitatea actelor se analizează prin prisma legii la momentul emiterii lor.
La momentul aprilie 2004, textul Legii nr. 10/2001 nu cuprindea nici o referire la preşedintele Consiliului Judeţean, la fel și normele metodologice aplicabile conform Hotărârii nr. 498 din 18 aprilie 2003, care în anumite texte trimit la normele anterioare, aprobate prin H.G. nr. 614 din 27 iunie 2001. În nici una din variantele în vigoare în aprilie 2004, nu există o atribuție a preşedintelui Consiliului Judeţean în sensul descris şi argumentat prin decizia atacată.
Astfel fiind, nulitatea reţinută ca motiv de desfiinţare al actului Primarului nu are suport legal și hotărârea astfel pronunţată este lipsită de temei legal şi data cu încălcarea legii, fiind lovită de nulitate.
Instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părților calitatea preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui de entitate deţinătoare abilitată să soluţioneze notificarea, confundând pe de o parte emitentul actului de împroprietărire pe teren - Comisia Judeţeană de aplicarea Legii nr. 18/1991.
Nu a fost investită în limitele deciziei de casare cu vocaţia de entitate investită cu soluţionarea notificării preşedinte Consiliului Judeţean Vaslui - imposibilă, de altfel, aşa cum a arătat mai sus.
Astfel, soluţia pronunţată a încălcat dreptul la un proces echitabil prin lipsirea lor de dezbateri în apel - critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A fost încălcat totodată principiul oralităţii care asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă şi exercitarea eficientă a dreptului de apărare.
Prin soluţia pronunţata în apel, instanţa a dat şi ceea ce nu s-a cerut - motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când a abilitat ca entitate deţinătoare pe preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui să soluţioneze notificarea.
3. Nu este corect argumentul referitor la apartenenţa imobilului - parte din acesta - la categoria monumentelor istorice, pentru că, potrivit prevederilor din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, e nu este exclusă proprietatea privată asupra lor pentru persoanele fizice, Casa Ralea fiind încadrată în Grupa B - cu interes local, la nivelul Municipiului Huşi, condiţionarea legală fiind doar la înstrăinarea imobilului cu respectarea dreptului de preemțiune şi avizul dat potrivit acestei legi, etapă în care încă nu s-a ajuns.
4. Pe fondul cauzei, hotărârea pronunţată este nelegală, în condiţiile în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, a interpretat greşit raporturile juridice deduse judecaţii, a aplicat greşit legea şi a reținut motive contradictorii şi străine de pricină (motive ce se circumscriu art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc. civ.).
În limitele Deciziei de casare nr. 6554 din 29 octombrie 2012 s-a făcut clarificarea în legătură cu imobilul casă şi teren restituit în natură prin dispoziţia contestată.
Pentru 2.841 mp teren şi clădire 311 mp primarul este emitentul dispoziţiei, în condiţiile în care nu sunt afectate acţiunile Statului, aşa cum prevede H.G. nr. 463/1995 art. 2, iar competenţa de emitere a dispoziţiei ii revine tot primarului Municipiului Huşi - în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., într-o analiză profundă a art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că nu se ne află în niciuna din situaţiile reglementate de art. 21.
Pentru diferenţa de teren ( între 15.000 mp şi 2.841 mp) adică pentru 12.159 mp, Mănăstirea are un titlu de proprietate constituit pe terenul altuia, intabulat fraudulos, cu acte false, cu constituire proprietate pe o precedentă folosinţă a clădirii, transformată fără drept în proprietate, cu acte de intabulare pe construcţie false, cu o recepţie întocmită împotriva legii privind recepţia şi calitatea în construcţii, etc. ce, evident, vor fi rezolvate pe cale separată - cu detalierea unora dintre motivele care afectează valabilitatea titlului de proprietate al reclamantei.
În legătură cu valabilitatea actului administrativ de transmitere a folosinţei, se face trimitere la dispoziţiile art. 3 alin. (1) teza finală din Legea nr. 169/1997, care au suspendat de drept efectele H.G. nr. 463/1996 şi ale actelor administrative de constituire ale proprietăţii, până la rezolvarea cererilor de retrocedare. Există în dosar dovezi privind cererea de retrocedare formulată potrivit Legii nr. 18/1991 - cerere din 1991, adeverinţa din 1991, actele emise de SC V. SA de atribuire acţiuni la această societate, care ulterior au născut vocaţia de restituire teren plantat cu vie, dar la care nu s-a mai ajuns pentru că s-a procedat la constituirea nelegală a proprietăţii către Mănăstire.
Chiar şi în ipoteza reglementată prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, tot primăria în a cărei raza teritorială se află imobilul este competentă să rezolve notificarea. Faptul că nu a fost afectată valoarea acţiunilor Statului în fondul F.P.P., prin efectul transmiterii administrării imobilului prin H.G. nr. 463/1995, face inaplicabilă prevederea art. 21 alin (1), coroborat cu art. 21 (2) din Legea nr. 10/2001, competenţa revenind autorităţii executive a municipiului Huşi, în conformitate cu textul art. 28 din aceeaşi lege.
Cu detalierea argumentelor de fapt şi de drept, se susţine, în continuare, că a făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite, în lumina art. 22 (1) din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege.
5. În susținerea recursului se contestă H.G. nr. 463/29 iunie 1995, pe calea excepţiei de nelegalitate, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind un administrativ individual care le-a afectat grav drepturile, urmând a se detalia motivele în faţă instanţei competente Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, de actul administrativ cu caracter individual depinzând soluţionarea litigiului pe fond.
În cauză au formulat întâmpinări intimata reclamantă Mănăstirea "Schimbarea la Faţă" şi intimatul pârât Primarul municipiului Huși.
Intimata reclamantă Mănăstirea "Schimbarea la Faţă" a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate, pentru următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesual active a intimatei reclamante invocată de pârâţi prin motivele de recurs nu este fondată întrucât acţiunea introductivă de instanţă are ca temei de drept frauda la lege, iar intimata are calitatea de administrator al imobilului în discuţie, justificând deci un interes.
Atât fizic cât şi scriptic este imposibil de restituit în natură imobilul, care la acest moment are destinaţia de mănăstire, nemaiputând fi folosit ca şi locuinţă.
Lăcaşul de cult este afectat, Legea nr. 10/2001 dispunând în sensul că atunci când se revendică clădiri de patrimoniu, acestea nu vor fi restituite în natură, iar foştii proprietari vor putea fi despăgubiţi prin echivalent sau alte măsuri compensatorii.
În mod corect instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul soluţionării pe fond a notificării (implicit a dispoziţiei atacate), în absenţa investirii, respectiv a răspunsului entităţii juridice abilitate, potrivit dispoziţiilor normative, să soluţioneze notificarea.
Recurenţii nu au dovedit decât deţinerea imobilului în discuție anterior preluării abuzive, cu titlu de detentor precar şi nu cu titlu de proprietar.Nu există niciun act translativ de proprietate care să probeze că V.D. a fost proprietarul imobilului situat în Huşi.
Primăria Huşi nu a avut niciodată în proprietate sau administrare imobilul în discuţie, iar soluţia legală reglementată de art. 28 din Lg.10/2001 era să informeze pârâtul despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului şi Huşilor cu sediul în Huşi.
Prin întâmpinare, intimatul pârât primarul municipiului Huși a susţinut următoarele:
Legea nu este restrictivă, în sensul de a se lua în considerare numai actele translative de proprietate pentru dovedirea calităţii de proprietar. Notificatorul, prin actele depuse, a demonstrat ca este proprietarul bunurilor preluate abuziv de către stat. Pe lângă actele depuse de notificator, determinant în cauză a fost registrul agricol, precum şi registrul cu evidenţa impozitelor şi taxelor locale pentru casă şi teren.
Terenul în suprafaţa de 15.000 mp este situat în intravilanul municipiului Huşi, intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar constituirea dreptului de proprietate s-a făcut fără respectarea prevederilor legale, ceea ce a determinat aplicarea prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001.
„Mănăstirea Schimbarea la Faţă" din municipiul Huşi nu a avut titlu de proprietate pentru imobilul casă şi teren fosta „Casa R.", nu era entitate care sa soluţioneze notificarea formulată de V.D., având doar administrarea acestui imobil.
Restituirea către V.D. a imobilului casă şi teren fosta „Casa R." din Huşi s-a făcut cu respectarea legii.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Aspectul relevant în cauză, de natură a afecta valabilitatea dispoziției emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, este cel referitor la calitatea de unitate deținătoare/entitate abilitată a emitentului acestui act, în lumina normelor acestei legi - aspect reținut, de altfel, ca susținând cererea de chemare în judecată, necontestat de către pârâţii recurenți.
În acest context nu era necesar a se verifica dacă reclamanta-intimată are calitatea de unitate deținătoare în lumina Legii nr. 10/2001, decât din perspectiva stabilirii unităţii deţinătoare/entității abilitate să soluționeze notificarea, în ipoteza confirmării lipsei calității în favoarea emitentului, în respectarea dispozițiilor deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză.
Lipsa calității de unitate deținătoare a reclamantei-intimate, în lumina Legii nr. 10/200, a fost justificată detaliat prin decizia de apel, nemaifiind necesar a fi detaliate argumentele de fapt și de drept, în condițiile în care aceasta a fost confirmată, chiar cu subinierea unor argumente în plus, prin cererea de recurs.
Din considerentele deciziei de apel rezultă, astfel, că instanța a reținut că reclamanta, deși deținător al imobilului, nu este unitate deținătoare/entitate abilitată în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a soluționa notificarea - nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva celor invocate în susţinerea criticii.
În cadrul procesual al litigiului de față, constituit prin invocarea nulității absolute în temeiul dreptului comun, nu această calitate a reclamantei intimate interesează, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană interesată.
Or, interesul în formularea acțiunii nu poate fi contestat atât timp cât, inclusiv prin cererea de recurs, i se confirmă practic reclamantei intimate calitatea de deținător legal al imobilului, prin recunoaşterea transformării schitului existent în Mănăstire şi necontestarea apartenenţei acesteia la Episcopia Romanului şi Huşilor.
În acest context, pârâții-recurenți mai susțin şi că reclamanta-intimată nu are niciun titlu legal de administrare, întrucât potrivit H.G. nr. 463/1995, titular al dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost niciodată parte în vreunul din procesele dintre părți - menţiunea privind utilizarea celor 2.841 mp teren şi 311 mp, imobil situat în municipiul Huşi, este pentru Episcopie, potrivit art. 1 final, respectiv "în vederea funcţionarii Episcopiei Romanului şi Huşilor" - niciunde în cuprinsul H.G. nu apare Mănăstirea, care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior înfiinţată, urmare transformării schitului existent în Mănăstire.
În mod evident, reclamanta intimată, luând ființă ulterior - potrivit propriilor susțineri ale pârâților recurenți, nu putea figura în conținutul actului vizat, însă în cadrul recursului nu se contestă faptul că aceasta face parte din Episcopiei Romanului şi Huşilor, beneficiara hotărârii de guvern în discuție, așa cum s-a și reținut de instanța de apel.
Calitatea de deținător al imobilului a fost stabilită pentru întregul imobil, instanța de apel reținând că acesta aparţine Episcopiei Romanului şi Huşilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” Huşi, Jud. Vaslui, conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile întabulate în C.F. în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar apel după rejudecare), constatându-se în plus și că împrejurarea că imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial deţinut de intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Faţă” Huşi este relevată şi de expertizele construcţii şi topocadastrale efectuate în cauză, respectiv anexele la acestea, precum şi de expertiza construcţii, efectuată în Dosarul nr. 2258/2004 al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă la raportul de expertiză B.I.M.).
Totodată, instanța de apel a mai reținut că deşi, iniţial, dispoziţia de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huşi, jud. Vaslui a menţionat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3 din fosta Casă R., cu suprafaţa de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în aceeaşi zi, cu acelaşi număr al dispoziţiei de contestare, suprafaţa de teren aferentă, supusă restituirii şi constituind obiect al litigiului, conform precizărilor părţilor, probelor administrate (înscrisuri, expertizele topocadastrale, respectiv construcţii) este de 15.000 mp, cu vecinătăţile astfel cum au fost menţionate în dispoziţia de restituire.
Sub ultimele două aspecte lămurite, instanța de apel a respectat îndrumările date prin decizia de recurs anterioară, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Valabilitatea actelor în temeiul cărora reclamanta-intimată deține imobilul în litigiu, reclamată prin cererea de recurs a fi verificată, nu face obiectul litigiului de față, dat fiind cadrul procesual al acestuia, generat de cererile părților formulate cu respectarea dispozițiilor procedurale - formularea de cereri noi în căile de atac fiind interzisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Oricum, la termenul de judecată a cauzei, procuratorul V.D., care figurează şi personal ca parte în cauză, a declarat că nu mai susţine ultima apărare din cererea de recurs, vizând nelegalitatea H.G. nr. 463/1995, aspect consemnat în încheierea de dezbateri.
În egală măsură nu pot face obiectul analizei în fața instanței de recurs nici criticile prin care pârâții recurenți susțin că dovedesc proprietatea asupra imobilului și, astfel, calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât din considerentele deciziei de apel rezultă că nu pentru a acest motiv a fost confirmată sentința primei instanțe, Curtea de apel reținând în mod corect că nu sunt întrunite condițiile procedurale pentru a statua, în prezentul dosar, asupra vocaţiei la restituire a notificatorului.
În ceea ce privește calitatea procesual activă, din perspectiva autorității de lucru judecat față de litigiul anterior, nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de limitele în care a avut a se pronunța instanța de apel în rejudecare, astfel cum acestea au fost fixate prin decizia de recurs anterioară, sub incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în cadrul procesual fixat încă din faţa primei instanţe - neintervenind alte părţi în căile de atac, astfel cum s-a reclamat prin recurs, pentru a se discuta dispoziţiile art. 294 alin. (1), din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Nu se poate reţine nici motivul privind o aplicare retroactivă a unor texte inexistente la data emiterii actului atacat, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum acesta a fost justificat în cadrul cererii.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut în mod constant că nu se pune problema retroactivităţii legii atunci când norma se referă la competenţă, întrucât este vizată o situaţie juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor.
Instanța de apel, pentru a respecta decizia de recurs pronunțată în cauză, a identificat Președintele Consilului Județean ca fiind singura entitate abilitate legal să soluționeze notificarea față de datele particulare ale speței, cu justificarea în drept acestei concluzii, în urma infirmării acestei calități pentru emitentul dispoziției contestate.
Nici nu trebuia să fie pusă în discuţia contradictorie a părților calitatea preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui de entitate abilitată să soluţioneze notificarea, pentru a fi atrasă incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - prin încălcarea principiilor și normelor detaliate în susținere.
Aceasta întrucât instanța de recurs a impus să se stabilească entitatea abilitată legal să soluționeze notificarea, către care să se înainteze notificarea și actele anexate, în ipoteza confirmării soluției primei instanțe relativ la calitatea emitentului dispoziției contestate, sub incidența art. 315 C. proc. nefiind o dispoziție nouă de care părțile să nu fi avut cunoștință și să fi fost astfel puse în imposibilitatea de a își face apărările pe care le condiderau necesare.
Nu s-a dat astfel nici ceea ce nu s-a cerut, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum au reclamat pârâții-recurenți.
3. Pe fondul cauzei, deşi s-a invocat că hotărârea pronunţată este nelegală, în condiţiile în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, a interpretat greşit raporturile juridice deduse judecaţii, a aplicat greşit legea şi a reținut motive contradictorii şi străine de pricină, cu precizarea că acestea se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc. civ., criticile formulate nu sunt în măsură să atragă incidenţa în cauză a acestor dispoziţii procedurale, inclusiv din perspectiva limitelor de judecată în faţa acestei instanţe, determinate de cadrul procesual al cauzei, astfel cum rezultă din considerentele detaliate în analiza recursului.
Contrar celor susținute de către pârâții-recurenți, valabilitatea dispoziției a fost verificată nu în raport de abilitarea preşedintelui Consiliului judeţean de a emite dispoziţia contestată, în raport de data emiterii acesteia, stabilirea entităţii abilitate legal fiind impusă de decizia de recurs (cu trimitere la art. 28 din Legea nr. 10/2001) pentru ipoteza în care, urmare rejudecării, se va confirma nulitatea pentru lipsa calității de unitate deținătoare a emitentului - aceasta din urmă susținând nulitatea dispoziției şi fiind analizată în raport de normele Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare (alin. (1)), prevederile alin. (1) fiind aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută (alin. 2). În alin. (4) al aceluiaşi articol se mai arată şi că în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean.
În susţinerea criticilor referitoare la aplicarea acestor dispoziţii legale, în stabilirea calităţii de unitate deţinătoare/entitate abilitată în sensul constatat prin dispoziţia contestată, pârâţii-recurenţi invocă prevederile art. 2 din H.G. nr. 463/19953, susţinând că prin acest act nu sunt afectate acţiunile statului - apărare ce nu este justificată în contextul în discuţie.
Imobilul - teren şi construcţie ce face obiectul H.G. se transmit fără plată din patrimoniul SC V. SA în proprietatea publică a statului şi în administrarea Patriarhiei B.O.R., în vederea funcţionării Episcopiei Romanului şi Huşilor (alin. (1)). În alin. (2) se arată, într-adevăr, că se micşorează capitalul social al SC V. SA cu valoarea de inventar a imobilului, fără diminuarea capitalului F.P.P. II - Moldova - dar acest aspect nu prezintă relevanţă, pentru nu interesează în soluţionarea prezentei cauze situaţia capitalului acestei societăţi comerciale.
Pârâţi recurenţi susţin şi că, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, şi în ipoteza reglementată prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, tot primăria în a cărei raza teritorială se află imobilul este competentă să rezolve notificarea.
Numai că art. 28 din lege nu conferă automat calitate în soluţionarea notificării primăriei, ci prevede numai că în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul (alin. (1)) , care este obligată ca în termen de 30 de zile să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia.
Considerentul referitor la apartenenţa unei părţi din imobilul în litigiu la categoria monumentelor istorice este subsidiar şi nu se impune a mai fi cenzurat din perspectiva motivului de recurs aferent atât timp cât, în limitele criticilor de recurs - astfel cum acestea au putut fi analizate de instanţă, se menţine motivarea principală privind titlurile în baza cărora întreg imobilul este deţinut de reclamanta-intimată, Complex Monahal al Episcopiei Romanului şi Huşilor - lipsa calităţii de unitate deţinătoare/entitate abilitată să soluţioneze notificarea, prin emiterea dispoziţiei contestate, fixând cadrul procesual al litigiului de faţă.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile de recurs, în limitele în care acestea au putut fi primite de instanţa de recurs, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L. şi V.D. împotriva Deciziei nr. 86 din data de 07 mai 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 7808/110/2010*.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 322/2015. Civil. Expropriere. Contestaţie în... → |
|---|
