ICCJ. Decizia nr. 457/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 457/2015
Dosar nr. 2202/97/2010
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
Deliberând asupra recursurilor de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 6 mai 2010, sub nr. 2202/97/2010, reclamanţii B.I. şi G.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentant de SC H. SA Bucureşti, să se constate că sunt proprietari, în calitate de nepoţi şi fii ai defuncţilor M.I. (bunic) şi B.I. (tată), asupra terenului în suprafaţă de 7.598,75 mp, care a fost ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără plata vreunei despăgubiri.
Reclamanţii au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumei de 68.388,75 euro, cu titlu de despăgubiri (9 euro/mp), reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat şi a sumei de 135.000 lei sau echivalentul în euro de la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor şi a recoltelor care s-ar fi obţinut de pe acest teren; de asemenea, au solicitat să se stabilească un termen de plată a despăgubirilor iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al BNR de la data plăţii.
Pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii formulării acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Reprezentanta pârâtului a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a M.F.P.
Prin întâmpinare, chematul în garanţie M.F.P. a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea cererii de chemare în garanţie, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin încheierea de şedinţă din 03 septembrie 2010, prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a inadmisibilităţii acţiunii şi a dispus unirea cu fondul a excepţiilor prematurităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 18 septembrie 2013, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989-2001, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului - chemat în garanţie M.F.P.
A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanţii au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 5.284 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii C.I., V.I., L.G.T. şi S.M. şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, să plătească reclamanţilor suma de 160.206 lei cu titlu de despăgubiri (din care 112.380 lei reprezentând contravaloare teren şi 47.826 lei reprezentând folos de tras pe perioada anilor 2002-2010), precum şi suma de 4.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins, în rest, acţiunea. De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva M.F.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Hunedoara a reţinut, cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari M.M., B.I. şi B.M., B.P. şi M.I., ale căror terenuri au fost expropriate de facto din anul 1990 şi de jure o dată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, justifică calitatea procesuală activă în cauză, câtă vreme nu au fost despăgubiţi pentru terenul preluat antecesorilor lor, aşa cum prevede Legea nr. 33/1994.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru folosul de tras solicitat de aceştia pe perioada 1989-2010, s-a reţinut că ea trebuie analizată distinct în funcţie de cronologia în care s-au desfăşurat raporturile juridice dintre părţi. Astfel, pentru perioada 1990-2001, când pârâtul prin reprezentanta sa SC H. SA a procedat la o expropriere de facto a terenurilor deţinute de antecesorii reclamanţilor, dreptul la acţiune în despăgubiri al acestora este prescris raportat la dispoziţiile art. 13 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, situaţia juridică a terenului s-a clarificat, în sensul că acesta a fost expropriat de jure, astfel că în speţă nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, ci Legea nr. 33/1994, care reglementează situaţia exproprierii pentru utilitate publică, act normativ care nu face vorbire despre prescripţia dreptului la acţiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea şi având obligaţia de a-l despăgubi pe expropriat.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului-chemat în garanţie M.F.P. a fost găsită întemeiată de tribunal care a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina M.F.P. faţă de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se află în subordinea M.E.C.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că la începutul anului 1990 prepuşii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluenţa cu râul Mureş, în scopul realizării amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1988. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariţia Legii nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional, urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român, reprezentat prin SC P.E.E.H. SA Bucureşti.
Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
În aceeaşi situaţie s-au aflat şi reclamanţii care, în calitate de moştenitori legali ai proprietarilor tabulari M.M., B.I., B.M., B.P. şi M.I., aspect dovedit cu actele de stare civilă şi arborele genealogic depus în cauză, au fost lipsiţi începând cu anul 1990 de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenul în suprafaţă de 5.284 mp, ce a fost iniţial ocupat abuziv de prepuşii reprezentantei pârâtului.
Terenul a fost identificat şi evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experţii C.I., V.I., L.G.T. şi S.M., stabilindu-se şi valoarea beneficiului nerealizat de reclamanţi prin lipsirea lor de folosinţa terenului.
Faţă de dispoziţiile art. 1 - 4 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, reținând că despăgubirea ce se cuvine reclamanţilor se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat acestora (respectiv contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului) prima instanţă a apreciat că valoarea reală a terenului expropriat este de 112.380 lei (calculată la 2,4 lei/mp pentru cei 968 mp păşune şi 25,5 lei/mp pentru cei 4.316 mp teren arabil), la care se adaugă venitul nerealizat de reclamanţi de pe aceste terenuri estimat la 4.393 lei/an agricol pentru terenul arabil şi 921 lei/an agricol de pe terenul cu destinaţia de păşune.
În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, tribunalul a arătat că în mod legal şi echitabil aceasta are ca punct de început anul 2002, şi se întinde până în prezent, întrucât o dată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 a fost clarificată situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului, SC H. SA, fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită în anul 1990.
Cuantumul despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 2002 - 2010 inclusiv a fost stabilit la 47.826 lei.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat şi la plata către reclamanţi a sumei de 4.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi onorariul experţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, care a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.
Apelantul-pârât a reiterat excepţiile invocate în faţa instanţei de fond, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sub aspectul plăţii despăgubirilor, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile reprezentând folosul de tras.
Pe fond, apelantul-pârât a susținut, în esență, că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil asupra terenului; urmare declarării utilităţii publice a obiectivului hidroenergetic, pârâtul a demarat procedura de notificare a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, însă reclamanţii nu a formulat, în termen legal, întâmpinare. Prin urmare, preţul propus de acesta a fost acceptat de reclamanţi, astfel că despăgubirile acordate de instanţă sunt neîntemeiate.
A mai arătat apelantul-pârât că nu au fost respectate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că de valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă.
Prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA împotriva sentinţei civile nr. 239 din 18 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, şi în consecinţă, a schimbat, în parte, sentinţa atacată în ceea ce priveşte despăgubirile acordate, pe care le-a redus la 128.322 lei, reprezentând contravaloare teren şi folos de tras pe perioada 2007-2010.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari M.I., B.I. şi B.M.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi extrasele de carte funciară depuse la dosar, acest aspect nefiind contestat de pârât.
Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 1990, însă terenurile afectate de amenajarea hidroelectrică (A.H.E.) a râului Strei, care fac obiectul cauzei de faţă, nu sunt cuprinse în acest titlu de proprietate.
Contrar susţinerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafaţă, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
Cu privire la terenurile afectate de A.H.E. Strei, este de reţinut că SC H. SA a transmis Comisiei Judeţene de Fond Funciar Hunedoara adresa din 13 decembrie 2006, prin care a solicitat să fie aprobată emiterea titlurilor de proprietate pentru deţinătorii de terenuri pe care această societate i-a identificat, pentru ca aceste terenuri să poată fi vândute M.E.C., respectiv SC H. SA În justificarea acestei solicitări, SC H. SA a arătat că, prin scrisoarea din 1991 a prefectului județului Hunedoara, s-a luat decizia de a nu se emite titluri de proprietate pentru terenurile agricole afectate de amenajare. După adoptarea H.G. nr. 392/2002, SC H. SA a identificat terenurile afectate de investiţii şi precum şi pe majoritatea moştenitorilor proprietarilor tabulari care urmau a fi puşi în posesie.
Prin documentaţia întocmită de SC H. SA, au fost identificate terenurile ce sunt afectate de AHE Strei, precum şi proprietarii tabulari, antecesorii reclamanţilor figurând în tabelul întocmit cu această ocazie la poziţiile 3, 79 şi 618.
Faţă de această stare de fapt, curtea de apel a apreciat că nu sunt fondate excepţiile invocate de apelant.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, apelantul-pârât a adus două argumente, şi anume: 1) terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, şi 2) exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Însă, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme, până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
A subliniat instanța de apel că, în cauză, nu este lipsită de importanţă atitudinea pârâtului care, deşi susţine că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a identificat pe antecesorii reclamanţilor în documentaţia întocmită în acest sens, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei care reglementează exproprierea.
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel a găsit nefondate argumentele apelantului-pârât conform cărora reclamanţii putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA s-a reținut că de vreme ce prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de această societate (art. 2 din H.G. nr. 392/2002), SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului, iar nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor acestora a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin includerea acestora în tabelul cu proprietarii terenurilor ce fac obiectul H.G. nr. 392/2002.
A reținut, de asemenea, instanța de apel că limitele investirii instanţei sunt determinate de reclamant şi ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care li s-a recunoscut antecesorilor reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de apelant, că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge în situația ca prin promovarea acţiunii de faţă, acestora să li se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptăţiți să primească despăgubirile stabilite de expropriator.
În consecință, curtea de apel a apreciat că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative; aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect s-a arătat că potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanţii, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamanţii îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene, „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În speţă, prin titlul de proprietate din 2003 şi adeverinţa din 2010, Statul Român, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Ca urmare, reclamanţii au cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).
În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, curtea de apel a constatat că în cauză reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.
Cu referire la susținerile apelantului-pârât, care a arătat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor asupra terenurilor în discuţie a fost recunoscut, pârâtul identificându-i în documentaţia întocmită în baza H.G. nr. 392/2002. Conform înscrisurilor depuse la dosar (constând în acte de stare civilă, certificat de moştenitor, arbore genealogic), reclamanţii sunt succesorii proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu iar potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate şi în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară.
Faţă de aceste considerente, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Cu referire la criticile apelantului-pârât care au vizat fondul cauzei, curtea de apel a reţinut următoarele:
În privinţa despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au identificat terenul în litigiu, stabilind că suprafaţa ce a aparţinut antecesorilor reclamanţilor este de 5.283,67 mp, din care 4.316 mp teren arabil şi 961,67 mp păşune.
Cu privire la preţul de circulaţie, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză. Faţă de această constatare, experţii au propus un preţ de circulaţie calculat după metoda de evaluare a terenului pe bază de profit și au stabilind un preţ de 25,5 lei /mp pentru terenul arabil şi de 2,4 lei /mp pentru păşune.
În faza procesuală a apelului pârâta a depus mai multe contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2012 de SC H. SA cu persoane fizice şi juridice, având ca obiect terenuri intravilane şi extravilane pe raza com. Bretea Română. Faţă de aceste înscrisuri noi, s-a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul de a se stabili preţul de circulaţie al imobilului având în vedere aceste contracte dar şi altele care pot fi identificate. Experţii au opinat în sensul că acele contracte încheiate de SC Hidroelectrica nu reprezintă tranzacţii veritabile ci despăgubiri acordate conform expertizei întocmită la solicitarea cumpărătorului.
Coroborând aceste concluzii cu celelalte probe de la dosar curtea de apel a constatat că în anul 2007, la solicitarea SC H. SA, a fost întocmit un raport de expertiză de către expert F.I. pentru stabilirea valorii terenurilor afectate de A.H.E. Strei. Potrivit acestei lucrări, din analiza pieţei şi a informaţiilor culese de expert din zona în care este amplasat terenul, până la momentul efectuării expertizei s-au făcut puţine tranzacţii cu terenuri similare, care nu sunt relevante pentru a fi utilizate în determinarea preţului de piaţă prin metoda comparaţiei directe. În aceste circumstanţe, expertul a propus ca preţul de piaţă să fie determinat prin metoda valorii de referinţă, denumită şi metoda profitului terenului, stabilind un preţ de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol şi 1,57 euro/mp pentru fânaţ.
Curtea de apel a reținut că în toate contractele pe care SC H. SA le-a încheiat în 2012, preţul a fost cel stabilit în 2007, respectiv de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol şi 1,57 euro/mp pentru fânaţ; având în vedere că singurul cumpărător din aceste contracte a fost SC H. SA iar preţurile (stabilite prin expertiză tot pe baza profitului) sunt aceleaşi, indiferent de vânzător sau de suprafaţa ce face obiectul vânzării, nu se poate vorbi de o piaţă imobiliară reală în zonă.
Ca urmare, s-a apreciat că prima instanţă a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, curtea de apel a constatat că apelantul-pârât a adus critici sub un dublu aspect, în sensul că a criticat cuantumul acestora și a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că reclamanţii ar fi putut fi îndreptăţiţi la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei pretenţiile fiind prescrise.
În ceea ce priveşte cuantumul lipsei de folosinţă, curtea de apel a constatat că la stabilirea acestor despăgubiri au fost avute în vedere atât gradul de fertilitate (teren de luncă, situat în prima terasă a râului Strei, aproape de sursa de apă), cât şi culturile specifice zonei Haţegului (culturi de porumb, cartofi, alte legume).
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată, criticile apelantului fiind nefondate.
În ceea ce priveşte excepția prescripţiei dreptului material la acțiune al reclamanţilor de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă, s-a constatat că această cerere este una patrimonială; potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
A arătat instanța de apel că terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în baza căruia se naşte dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea fără drept terenului de către expropriator, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În consecinţă, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata contra valorii lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Curtea de apel nu a primit susţinerile intimaţilor-reclamanţi în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, având în vedere că despăgubirile la care se referă aceste dispoziţii includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
În consecință, au fost găsite fondate criticile formulate de apelantul-pârât cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, a fost admis apelul declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o a schimbat-o, în parte, sub aspectul despăgubirilor pe care le-a redus la suma de 128.322 lei, reprezentând contravaloare teren, şi folosul de tras pe perioada 2007-2010.
La data de 11 august 2014, apelantul-pârât Statul Român, prin SC H. SA, a solicitat completarea Deciziei civile nr. 45/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în sensul ca instanţa de apel să se pronunţe și cu privire la cererea incidentală de chemare în garanţie.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Intimatele-reclamante G.F. şi N.D. (moştenitoarea reclamantului iniţial B.I., conform Certificatului de legatar din 04 iulie 2014 eliberat de B.N.P., V.M.C.), au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de completare a dispozitivului.
Prin Decizia civilă nr. 77 din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 45/2014 pronunţată de aceeași instanță, formulată de apelantul Statul Român, prin SC H. SA, reţinând următoarele:
Potrivit art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., completarea hotărârii se poate solicita atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri incidentale; aceasta presupune ca cererea incidentală să fie formulată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei completare se cere.
În cauză, cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P., a fost formulată în faţa primei instanţe, iar tribunalul s-a pronunţat asupra ei, în sensul respingerii.
În apel, pârâtul nu a formulat o nouă cerere de chemare în garanţie, ci a adus critici cu privire la soluţia dată acestei cereri. Ca urmare, ceea ce invocă apelantul este nepronunţarea asupra unui motiv de apel, iar nu asupra unei cereri incidentale, aşa cum de altfel a şi susţinut în dezbateri.
S-a arătat, de asemenea, că prin Decizia civilă nr. 45/2014, curtea de apel a admis apelul formulat de apelantul-pârât şi a schimbat, în parte, hotărârea primei instanțe în ceea ce privește despăgubirile, fiind menținută, în rest, sentinţa atacată. Aceasta înseamnă că a fost menţinută inclusiv soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa reţinând legitimitatea procesuală a SC H. SA, care stă în proces în calitate de reprezentat al Statului Român, iar nu în nume propriu.
Pentru considerentele expuse, curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a respins cererea de completare a Deciziei civile nr. 45/2014.
Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA
I. Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 45/2014, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea hotărârii.
Cu titlu prealabil, reprezentanta recurentului-pârât a arătat că, întrucât asupra cererii de chemare în garanție instanța de apel nu s-a pronunțat, își rezervă dreptul de a recura soluția dată acestui capăt de cerere, în condițiile în care a formulat cerere de completare a hotărârii în condițiile art. 2812 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că la data de 20 martie 2014, instanţa de apel a dispus o completare a raportului de expertiză, stabilind ca obiectiv determinarea unei variante de calcul cu luarea în considerare a preţului din contractele de vânzare care au fost puse la dispoziţie de către această parte.
La termenul din 17 aprilie 2014, experţii au intitulat completarea de expertiză „răspuns la obiecțiuni”, refuzând sa efectueze suplimentul de expertiză pe care instanţa l-a dispus prin încheierea din data de 20 martie 2014, cu motivarea că nu au putut identifica şi alte contracte întrucât notarii publici nu furnizează informaţii din considerente care țin de prelucrarea datelor cu caracter personal.
Recurentul-pârât a arătat că a formulat în termen obiecțiuni, învederând instanţei faptul că experţii nu au procedat la efectuarea completării de expertiză pe care instanţa a admis-o; în cuprinsul obiecțiunilor a probat împrejurarea că terenurile ce fac obiectul contractelor sunt similare ca amplasament şi categorie de folosinţă cu terenurile în litigiu, fiind respectate astfel cerinţele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care apreciază că preţul acestor contracte trebuie luat în calcul la determinarea valorii terenului expropriat.
La termenul din 15 mai 2014, instanţa de apel, deşi a pronunţat încheierea de şedinţa din data de 20 martie 2014, prin care a admis completarea de expertiză, i-a respins obiecțiunile privitoare la neefectuarea expertizei, fără a dispune transmiterea unei adrese către O.C.P.I. local ori către C.N.P. în vederea furnizării informaţiilor necesare. Cum încheierea prin care s-a admis completarea de expertiză reprezintă o încheiere interlocutorie asupra căreia instanţa nu mai poate reveni, conform dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a acţionat în sens contrar acestor prevederi, fapt ce a condus la încălcarea dispoziţiilor de drept procedural cu consecinţa producerii unei denegări de dreptate şi a încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil.
Prin urmare, recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală sub aspectul încălcării formelor procedurale şi a principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia inadmisibilității acţiunii, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile Legii nr. 18/1991 şi pe cele ale Legii nr. 1/2000 (privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991) întrucât, notificarea a fost emisă sub condiţia dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului şi a dobândirii prin moştenire, în condiţiile legii. În acest sens, există adresa din 2006 prin care a solicitat Primăriei Sântamarie-Orlea eliberarea titlurilor de proprietate către proprietarii tabulari în vederea finalizării procedurii de expropriere.
Având în vedere că o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, a fost depusă în vederea retrocedării suprafeţei de teren, aceasta fiind consemnată în Registrul Agricol al cooperativei agricole de producţie, aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de intimatele-reclamante în vederea întregirii suprafeţei de teren la care se consideră îndreptăţite.
A susținut recurentul-pârât că dispoziţiile legii fondului funciar pun la dispoziţie celui îndreptăţit acţiuni prin care să poată contesta modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, într-o primă etapă, potrivit dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 18/1991, cel care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate are la dispoziţie o contestaţie care este soluţionată de comisiile judeţe iar, conform prevederilor art. 53 alin. (2) din aceeaşi lege, hotărârea pronunţată de comisia judeţeană în soluţionarea contestaţiei, este suspusă controlului judecătoresc al instanţei în a cărei circumscripţie se află situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, intimatele-reclamante aveau la dispoziţie exclusiv acţiunile din cadrul procedurii declanşate potrivit legii fondului funciar, conform principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram”.
Mai mult, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanţii aveau la dispoziţie şi dreptul la despăgubiri conferit de art. 4 din acest act normativ care prevede că în privinţa terenurilor aflate în extravilanul localităţilor pe suprafaţa cărora se afla amenajate construcţii hidrotehnice, reconstituirea dreptului se face prin predarea unor „suprafeţe echivalente din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate; în localităţile în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.
Prin urmare, în contextul dispoziţiilor imperative expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 1/2000, în situaţia în care nu este posibilă emiterea unor titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 asupra unor terenuri în compensarea proprietăţii preluate abuziv, foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor primi despăgubiri.
Cum o procedură în temeiul unei legi a fost pornită, nu este permisă părăsirea acesteia şi declanşarea unei alte proceduri.
A susținut recurentul că, în speță, procedura prin care intimatele-reclamante sunt îndreptăţite la a obţine despăgubiri este cea instituită prin dispoziţiile imperative ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, care a fost declanşată, astfel că este inadmisibilă declanşarea unei acţiuni cu scopul obţinerii de despăgubiri conform procedurii exproprierii.
S-a arătat că, sub un alt aspect, inadmisibilitatea acţiunii se impune a fi analizată şi din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care prima instanţă în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii exproprierii.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor (...)”. Având în vedere că în cauză la momentul exproprierii, respectiv în momentul de faţă nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, acţiunea reclamanţilor în baza legii exproprierii nu este admisibilă.
Prima instanţă a reţinut faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acţiunea pe temeiul legii exproprierii în considerarea calităţii lor de moştenitori ai antecesorilor întrucât moştenirea este un mod de dobândire a proprietăţii conform legii. Deși succesiunea constituie mod de dobândire a proprietăţii, ea reprezintă un transfer de drepturi şi obligaţii de la defunct către moştenitori numai în limita patrimoniul succesoral.
În consecință, intimatele-reclamante au dobândit drepturile aparţinând antecesorilor lor numai în limita patrimoniului succesoral, ele neputând dobândi mai mult decât aveau autorii lor în baza principiului de drept cu aplicabilitate generală „nemo dat quod non habet”.
Or, în condițiile în care nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, în acest patrimoniu succesoral nu există bunul imobil asupra căruia se cer despăgubiri ci a fost transmis doar un drept potestativ de a cerere reconstituirea potrivit legii fondului funciar.
În concluzie, hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 18/1991, precum şi a Legii nr. 1/2000, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală întrucât încalcă prevederile imperative ale Legii nr. 213/1998, privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică.
Astfel, exproprierea, conform dispoziţiilor exprese ale art. 7 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică prin care, în condiţiile legii, se trec anumite bunuri pentru lucrări de interes naţional sau local, din proprietate privată în proprietatea publică a statului.
Astfel, prin efectul exproprierii, imobilul dobândeşte calitatea de bun proprietate publică iar conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică nu poate aparţine decât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale; asupra bunurilor proprietate publică se pot institui doar drepturi de administrare, concesionare sau închiriere.
În speță, SC H. SA are calitatea de concedent în baza contractului de concesiune din 27 decembrie 2004.
Prin urmare, aceasta nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică, motiv pentru care nu poate fi subiect al unei proceduri prin care se urmăreşte dobândirea unui drept de proprietate publică.
Cum exproprierea este un mod de dobândire a proprietăţii publice, toate costurile aferente acestei dobândiri revin titularului dreptului, prin urmare, despăgubirile ca preţ al dreptului de proprietate publică sunt în mod evident în sarcina titularului dreptului, respectiv Statul Român, în calitate de expropriator conform art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care reprezintă actul normativ prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului Subcetate-Simeria.
Calitatea societăţii SC H. SA rezultând din acest act nu poate fi decât aceea de reprezentant al Statului Român. Dacă s-ar considera că ar avea altă calitate, s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 213/1998, care prevăd că singurii subiecţi ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ teritoriale.
Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără echivoc că nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedeşte lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia în raport cu obiectul prezentului litigiu.
Cu referire la calitatea procesuală activă, recurentul-pârât, prin SC H. SA, a arătat că prima instanţă nu a avut în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greşit legea de drept material care reglementează aspectele succesorale şi, totodată, a dat o interpretare greşită actelor de stare civilă depuse de reclamanţi.
S-a arătat că notificarea i-a vizat pe proprietarii tabulari, iar nu pe posibilii succesori ai acestora, astfel că prin notificare nu s-a recunoscut dreptul de proprietate în ceea ce le priveşte pe intimatele-reclamante, acestea fiind obligate să facă dovada calităţii de succesori prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege; actele de stare civilă care au fost depuse în dovedirea calităţii de moştenitor atestă doar vocaţia succesorală.
Prin urmare, vocaţia la moştenire nu se confundă cu calitatea propriu-zisă de moştenitor întrucât ea este doar o parte componentă a calităţii de moştenitor, reprezintă o simplă aptitudine a intimatelor-reclamante de a moşteni în considerarea legăturilor de rudenie şi se probează cu actele de stare civilă.
Or, pentru ca o persoană să aibă calitatea de moştenitor, aceasta trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii legale, şi anume: să aibă capacitate de a moşteni, în sensul că trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii; să aibă vocaţie succesorală la moştenirea defunctului, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui testament; să nu fie nedemnă de a moşteni astfel cum statuează prevederile art. 655 şi următoarele C. civ.; să accepte moştenirea în termenul de prescripţie de 6 luni imperativ stabilit prin dispoziţiile art. 700 C. civ., în caz contrar, dreptul acesteia de a accepta succesiunea se prescrie. Ca atare, în lipsa dovezii acceptării moştenirii printr-un act de acceptare expresă sau tacită în termenul de prescripţie de 6 luni, calculat de la data deschiderii succesiunii, dreptul asupra bunurilor succesorale se stinge cu consecinţa pierderii dreptul la despăgubiri asupra terenului ce reprezintă bunul succesoral.
A susţinut recurentul că, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., intimatele-reclamante aveau obligația de a proba că sunt titularele dreptului dedus judecaţii, în sensul dovedirii calităţii lor de moştenitoare, în condiţiile legale expuse.
Cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a arătat că, în ipoteza în care s-ar reţine o lipsă a calităţii procesuale active a reclamanţilor, acestora li s-ar crea o situaţie mai grea, recurentul a susținut că dovedirea calităţii de moştenitor prin întrunirea cerinţelor legale pentru obţinerea despăgubirilor reprezintă o condiţie legitimă, a cărei nerespectare dă naştere unor situaţii juridice incerte de natură a prejudicia drepturile altor posibili succesibili care ar fi îndreptățiți cu prioritate. Astfel, în situaţia reclamanţilor, care pretind despăgubiri de pe urma terenurilor aparţinând rudelor colaterale de gradul 2 sau 3, este posibil să existe moştenitori din clasa I care să fie îndreptățiți înaintea reclamanţilor şi al căror drept să fie, în acest fel, prejudiciat.
A concluzionat recurentul că moştenirea este un mod de dobândire a proprietăţii conform legii, iar dreptul la despăgubiri este o subrogație cu titlu particular a dreptului de proprietate asupra bunului succesoral, însă îndreptăţirea la aceste despăgubiri nu se poate face decât în condiţiile în care în prealabil s-a constatat calitatea de moştenitori a reclamanţilor prin îndeplinirea cerinţelor legale, aspect care nu poate face obiectul analizei în cadrul unui proces privind exproprierea.
Pe fond, recurentul-pârât a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 33/1994.
Astfel, cu referire la valoarea terenului expropriat, nu este respectat criteriul legal de determinare prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece preţurile din contractele de vânzare pe care le-a prezentat trebuie luate în considerare la stabilirea valorii terenurilor expropriate întrucât îndeplinesc celor două cerinţe legale prevăzute de textul legal evocat, respectiv se referă la imobile situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială (judeţul Hunedoara), care se află la o distanță mică între ele, de-a lungul aceluiaşi râu și sunt de acelaşi fel (terenuri cu destinaţie agricolă, arabile şi pajişti - pășuni şi fânețe).
Recurentul a invocat în acest sens decizii de speță date de Curtea de Apel Bucureşti (Decizia civilă nr. 174 din 18 februarie 2011) și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Deciziile nr. 278 din 25 ianuarie 2013 și nr. 4241/2012).
În ceea ce priveşte lipsa de folos agricol, solicitată ca o componentă a despăgubirilor, recurentul-pârât a arătat că cel expropriat trebuie să facă dovada acestora conform prevederilor art. 26 alin. (2) teza a doua, care stipulează că: „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând (...) precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare dovezile prezentate de aceştia”, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatelor- reclamante.
A susținut, de asemenea, recurentul că lipsa de folosinţă a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol care este calificat conform prevederilor legii şi doctrinei civile ca fiind fructe industriale. Or, potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu lipsa efectivă de folosinţă, întrucât nu este cert că reclamanţii ar fi procedat la cultivarea acelui teren la nivelul stabilit prin expertiză, prejudiciul fiind unul eventual. În contextul în care reclamanţii au rămas în pasivitate de la momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi până la momentul introducerii acţiunii în anul 2010, reiese fără echivoc că aceştia nu au intenţionat în niciun moment să cultive acel teren.
Prin urmare, nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului în condiţiile în care reclamanţii nu au probat prejudiciul suferit, deoarece legea exproprierii nu prevede acordarea de despăgubiri, în afara valorii reale a terenului, în mod a priori prin simplul fapt al exproprierii.
Astfel, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au procedat la acordarea unei juste şi echitabile despăgubiri, cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosinţă a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potenţialităţii folosului agricol dincolo de criteriile legale, ceea ce este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului şi interesul general al procedurii exproprierii, echilibru pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a reţinut în Decizia nr. 535/2011.
De asemenea, recurentul-pârât a invocat, Decizia nr. 5478 din 3 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la necesitatea ca expropriatul să dovedească valoarea daunelor solicitate.
Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 77 din 11 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, cu privire la cererea de completare a Deciziei civile nr. 45/2014, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, recurentul-pârât a solicitat să constate nelegalitatea hotărârii recurate şi să dispună casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru următoarele motive, care în drept au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Decizia civilă nr. 77/2014 este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv cu neobservarea formelor legale, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
A arătat recurentul-pârât că, potrivit doctrinei, prin acest motiv de recurs se poate invoca nesocotirea unor principii fundamentale ale legii de drept procesual, hotărârea recurată putând fi casată şi atunci când se constată încălcarea dreptului la apărare ori aplicarea greşită a unor texte din legea procesuală.
Or, Decizia civilă nr. 77/2014 constituie o denegare de dreptate, fiind nelegală întrucât, pe de o parte, încalcă dreptul la apărare al recurentului, iar, pe de altă parte, este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de art. 2812 C. proc. civ., având totodată ca efect şi încălcarea dublului grad de jurisdicţie.
Astfel, instanţa de apel a făcut o greşeală în ceea ce priveşte obiectul cererii de completare a dispozitivului, afirmând că în faţa acesteia nu s-a formulat nicio cerere incidentală care să atragă incidenţa instituției completării hotărârii, chemarea în garanţie fiind formulată în faţă instanţei de fond, astfel că recurentul-pârât ar invoca de fapt „nepronunţarea asupra unui motiv de apel”.
Or, această motivare a instanţei de apel vine în contradicţie cu prevederile imperative care guvernează judecată în apel, respectiv cu cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că în apel nu se pot formula alte cereri noi, motiv pentru care, argumentul instanţei de apel conform căruia în faţa acesteia „nu s-a formulat o nouă cerere de chemare în garanţie”, nu-şi găseşte aplicare, prevederile procesuale interzicând în mod expres formularea de cereri noi în faţă instanţei de apel.
Denegarea de drept şi nesocotirea principiilor fundamentale de drept procesual, ca şi aplicarea greşită a normelor procedurale sunt date de faptul că instanţa de apel, a apreciat în mod eronat că s-a criticat doar nepronunţarea asupra unui motiv de apel, respectiv cel prin care se critica soluţia dată de prima instanţă sub aspectul cererii de chemare în garanţie.
În opinia recurentului-pârât, o astfel de motivare a instanţei de apel conduce la concluzia că procedura completării hotărârii, prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., nu ar fi niciodată incidentă în cazul hotărârilor pronunţate în apel, având în vedere că în apel nu se pot formula cereri noi, ceea ce este inadmisibil; prin urmare, instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual cu privire la instituţia completării.
A arătat, de asemenea, recurentul-pârât că motivarea instanţei de apel în sensul că prin soluţia din dispozitivul Deciziei civile nr. 45/2014, sub formularistica „admite apelul şi schimbă, în parte, hotărârea primei instanţe, menţinând în rest sentința atacată”, s-ar fi pronunţat și asupra cererii de chemare în garanţie, încalcă în mod vădit dreptul la apărare şi principiul dublului grad de jurisdicţie.
Astfel, este inadmisibil să se aprecieze că, printr-o formulare care constituie expresia generală a dispozitivului unei hotărâri de apel în cazul admiterii parţiale a căii de atac, instanţa de judecată s-ar fi pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie în condiţiile în care în considerente nu este analizată aceasta cerere, deoarece o pronunţare implicită în cadrul dispozitivului constituie atât o încălcare a dreptului la apărare, cât şi o încălcare a dublului grad de jurisdicţie.
Mai mult, recurentul nu ar fi putut critica soluţia de nepronunţare a instanţei pe aspectul cererii de chemare în garanţie prin recurs întrucât o astfel de neregularitate procedurală nu se încadrează în vreunul din motivele de recurs.
Având în vedere că prin calea de atac a recursului se analizează legalitatea hotărârii de apel din perspectiva respectării normelor procedurale şi a normelor de drept substanţial, este neechivoc faptul că instanţa de recurs nu poate să realizeze un control judiciar asupra cererii de chemare în garanţie şi să stabilească legalitatea ori nelegalitatea acesteia în condiţiile în care nu există o soluţie cu privire la această cerere.
Or, procedura completării hotărârii, prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., reprezintă mijlocul procesual prin care este conservat dreptul la apărare al părții care a formulat cererea, garantează realizarea controlului judiciar asupra hotărârilor de fond și asigură respectarea tuturor gradelor de jurisdicție.
Totodată, o astfel de omisiune nu constituie motiv de recurs, raţiunea legiuitorului fiind şi aceea de a se asigura celeritatea proceselor de judecată şi evitarea întârzierii în pronunţarea unor soluţii. Astfel, este fără echivoc, o soluţie mai bună ca instanţa respectivă să constate ea însăși ca a omis să se pronunţe, decât să dispună instanţa ierarhic superioară casarea şi trimiterea spre rejudecare. Aceasta procedură a completării constituie totodată şi o măsura de bună administrare a judecaţii, fiind logic ca omisiunea pronunţării asupra unei cereri să fie complinită de însăși instanţa respectivă.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispozițiilor art. 2812 C. proc. civ.. Pe de altă parte, motivarea instanţei de apel în sensul că „nu a fost formulată nicio cerere incidentală în apel” contravine dispoziţiilor imperative ale art. 294 alin, (1) C. proc. civ. care prevăd că în apel nu se pot face alte cereri noi şi ca atare, nu poate constitui temei pentru motivarea neincidenţei dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ.
În concluzie, în opinia recurentului-pârât, Decizia civilă nr. 77/2014 este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât este dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și principiul dublului grad de jurisdicţie.
Astfel, încalcă dreptul la apărare întrucât recurentul-pârât nu poate supune controlului judiciar al instanţei de recurs soluţia privind cererea de chemare în garanţie având în vedere că instanţa ierarhic inferioară nu s-a pronunţat asupra acestei cereri și încalcă principiul dublului grad de jurisdicţie întrucât prin nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de chemare în garanţie, nu este garantat accesul la justiţie în toate ciclurile procesuale.
În ceea ce priveşte motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că Decizia nr. 77/2014 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, în ciuda faptului că în cuprinsul Deciziei civile nr. 45/2014, instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, în cuprinsul Deciziei nr. 77/2014 instanţa de apel a menţionat: „cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa reţinând că există legitimare procesuala a SC H. SA, care stă în proces în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu în nume propriu”.
Cum cererea de chemare în garanţie este distinctă de cererea introductivă de instanţă, ambele reprezintă, în egală măsură, veritabile cereri de chemare în judecată, motiv pentru care ele nu se confundă şi trebuie în mod necesar diferenţiate.
În cauza dedusă judecății cererea de chemare în judecată are ca obiect procedura de expropriere, iar cererea de chemare în garanţie are ca obiect raportul de mandat dintre SC H. SA şi Statul Român, instanţa de fond ajungând în mod greşit să aplice chestiuni din raportul de expropriere în raportul de mandat, cum este cazul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pe considerentul că SC H. SA a fost numită reprezentant al statului prin dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002. O astfel de motivare nu poate fi aplicabilă decât în raportul de expropriere, iar nu în raportul de mandat, dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi desemnarea reprezentantului Statului fiind în mod evident aplicabile şi limitate la procedura de expropriere.
În continuare s-a arătat că, instanţa de apel, deşi nu s-a pronunţat prin Decizia nr. 45/2014 asupra cererii de chemare în garanţie, în Decizia nr. 77/2014, prin considerentele conform cărora:„există legitimare procesuală a SC H. SA care stă în proces în calitate de reprezentant al Statului, iar nu în nume propriu”(cu care justifică că s-ar fi pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie), afirmă practic că, în cererea de chemare în garanţie, SC H. SA are legitimare procesuală în numele Statului, atribuindu-i astfel acesteia dublă calitate procesuală, atât ca reclamant, cât şi ca pârât în numele Statului, ceea ce este inadmisibil.
A susținut recurentul-pârât că instanța de apel a făcut o confuzie cu privire la calitatea SC H. SA şi a M.F.P. în cadrul cererii de chemare în garanţie care este grefată şi are ca obiect raportul de reprezentare, instanţa reţinând în mod greşit că SC H. SA este desemnată ca reprezentant al statului.
Astfel, în raportul de mandat ce face obiectul cererii de chemare în garanţie, SC H. SA nu poate să stea atât în numele sau, cât şi în numele statului; în raportul de mandat, distinct de raportul de expropriere, statul, ca titular de drepturi şi obligaţii, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, participă prin M.F.P.
Ca atare, este inadmisibil să se considere că, în cererea de chemare în garanţie, SC H. SA exercită o dublă calitate, având atât calitate procesual activă, cât şi calitate procesual pasivă ca reprezentant al statului.
Cum în raportul de mandat dintre SC H. SA şi Statul Roman sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul ca titular de drepturi şi obligaţii în calitate mandant, participând prin M.F.P., recurentul-pârât a solicitat să se constate că M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cadrul raportului de mandat, fiind reprezentantul statului deoarece oprirea regresului SC H. SA împotriva statului, care a mandatat-o prin actul de expropriere, ar echivala cu atribuirea calităţii de subiect al dreptului proprietate publică asupra terenurilor ce fac obiectul procedurii de expropriere, ceea ce încalcă prevederile imperative ale Legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice.
A mai arătat recurentul-pârât că, pentru a clarifica cu totul situaţia cererii de chemare în garanţie şi a dreptului de regres, specific contractului de mandat este faptul că drepturile şi obligaţiile se produc numai în patrimoniul celui reprezentat. Prin urmare, având în vedere că în speță instanţa de fond a constatat că SC H. SA are doar calitatea de reprezentant, acţionând în numele şi pe seama Statului Român, rezultă că efectele juridice se produc direct în patrimoniul acestuia, motiv pentru care, atâta timp cât dreptul de proprietate publică este dobândit direct de către acesta, şi obligaţia corelativă acestui drept, respectiv plata titlului de proprietate trebuie să se producă în final tot în patrimoniul acestuia.
A mai arătat recurentul că prin considerentele cuprinse în Decizia nr. 77/2014, conform cărora: „există legitimitate procesuală a SC H. SA care stă în proces în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu în nume propriu” nu a fost avută în vedere cererea de chemare în garanţie, ci excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA în cererea introductivă de instanţă, astfel cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 45/2014 (pag. nr. 7). Acest lucru denotă faptul că se face o confuzie între cele două raporturi juridice şi între cele două cereri de chemare în judecată.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a susţinut că s-ar fi pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie în contextul în care reiese fără tăgada faptul că această cerere nu a făcut obiectul analizei şi pronunţării în cadrul Deciziei nr. 45/2014, motiv pentru care, este incidentă procedura completării prevăzută de art. 282 C. proc. civ..
Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât împotriva Deciziei civile nr. 45/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând respingerea acestuia și menţinerea deciziei atacate în ceea ce priveşte păstrarea dispoziţiilor sentinţei sub aspectul soluției de respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P. ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
A susţinut acest intimat că potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, “expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local”.
Aşadar, actul normativ care constituie dreptul comun în materie de expropriere stabileşte în mod clar şi lipsit de orice echivoc cine dobândeşte calitatea de expropriator.
În conformitate cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, „expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea M.I.R.”
Aşadar, din interpretarea celor două norme legale rezultă că expropriatorul este într-adevăr Statul Român, prin intermediul SC P.E.E.H. SA, care se află sub autoritatea M.I.R., actualmente Ministerul Economiei.
Astfel, potrivit Anexei 2, lit. c) (Unităţi care funcţionează în coordonarea ministrului economiei, cu finanţare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei) pct. 35 la H G. nr. 47/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, cu modificările şi completările ulterioare, SC H. SA este una dintre unităţile aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Economiei.
Pe de altă parte, la art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 47/2013 este statuat faptul că printre funcţiile pe care le îndeplineşte Ministerul Economiei, este şi aceea “de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate”.
Mai mult decât atât, la art. 5 lit. e) din acelaşi act normativ, respectiv H.G. nr. 47/2013, este reglementată şi atribuţia specifică a acestui minister de a “iniţia şi de a supune aprobării Guvernului, în condiţiile legii, bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor economici aflaţi în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea sa”.
În consecință, M.F.P. nu este implicat în nici un fel în exproprierea terenului aflat în litigiu şi nu are calitate procesuală pasivă în cauză; M.F.P. reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, însă în speţa de faţă această reprezentare este realizată de Ministerul Economiei.
Intimatele-reclamante N.D. şi G.F. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, prin SC P.E.E.H. SA, împotriva Deciziei civile nr. 45 din 05 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând respingerea acestuia.
Cu referire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, intimatele-reclamante au arătat că nu pot fi primite susţinerile prin care recurentul - pârât a arătat că ar fi preluat şi ocupat terenul în litigiu în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989, anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, deoarece, pe de o parte vin în contradicţie cu întreaga procedură de expropriere demarată de însuşi expropriatorul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA în temeiul Legii nr. 33/1994 şi pe baza declarării utilităţii publice prin H.G. nr. 392/2002, iar pe de altă parte, terenul în litigiu nu a fost în realitate expropriat de la fosta C.A.P. Sântămărie Orlea, pretinsa preluare în fapt, realizată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989, neputând echivala cu exproprierea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
Nu se poate aprecia că, în speță, Legea nr. 33/1994 se aplică cu caracter retroactiv, deoarece procedura exproprierii a fost demarată de către pârâtul - expropriator după intrarea în vigoare a acestui act normativ, ca efect al declarării utilităţii publice prin H.G. nr. 392/2002.
Susținerile recurentului - pârât, potrivit cărora reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii nu pot conduce la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii deoarece dovada dreptului de proprietate ţine de calitatea procesuală activă şi, în ultimă instanţă, chiar de fondul acţiunii.
Nici argumentul potrivit căruia reclamanţii ar avea posibilitatea de a obţine reparaţii pe temeiul legilor reparatorii în materia fondului funciar, nu poate fi primit întrucât asemenea demersuri au fost deja efectuate însă au fost respinse cu motivarea că au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.E.E.H. SA, sub aspectul plăţii despăgubirilor, intimatele-reclamante au arătat că este neîntemeiată întrucât SC P.E.E.H. SA nu are calitate procesuală de pârât în cauză, ci este reprezentantul legal al expropriatorului, Statul Român, raportul juridic de reprezentare născându-se în baza art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33 /1994 şi în temeiul H.G. nr. 392/2002.
Față de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice (în vigoare la data promovării acţiunii) şiale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea şi funcţionarea M.F.P., Statul Român nu poate fi reprezentat în cauza dedusă judecății de M.F.P.
În opinia intimatelor-reclamante, invocarea contractului de concesiune din 27 decembrie 2004, prin care SC P.E.E.H. SA deţine în concesiune bunuri din proprietatea publică a statului, este irelevantă sub aspectul determinării calităţii procesuale pasive, mai ales că acest contract a fost semnat şi a intrat în vigoare după data apariţiei H.G. nr. 392/2002.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, intimatele-reclamante au arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată întrucât Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice Hidroelectrica SA le-a contestat calitatea de persoane îndreptăţite să primească despăgubiri în procedura de expropriere, din perspectiva raportului succesoral faţă de antecesorii lor, care sunt înscriși ca proprietari în cartea funciară cu toate că a notificat oferte de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari, printre care şi antecesorii lor.
Or, aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesorii intimatelor-reclamante au fost recunoscuţi ca fiind îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, sunt acte valabile care produc efecte juridice, iar pârâtul - expropriator nu mai poate contesta în faţa instanţei de judecată împrejurări stabilite deja în procedura de expropriere.
De asemenea, în raport de obiectul şi temeiul de drept al acţiunii, precum şi a existenţei unei oferte de despăgubire pe numele antecesorilor intimatelor-reclamante, recurentul-pârâtul, în calitate de expropriator, nu mai poate invoca îndreptăţirea reclamanţilor în calitate de moştenitori de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu există titlul de proprietate emis în baza legilor fondului funciar.
Au susținut intimatele-reclamante că şi-au dovedit pe deplin calitatea de moştenitoare faţă de proprietarii tabulari, pe baza actelor şi probelor depuse la dosarul cauzei, aspect care nu a fost contestat de către pârâtul - expropriator și că afirmațiile reprezentantei recurentului - pârât, în sensul că nu s-a făcut dovada vocaţiei succesorale pentru terenurile în litigiu sunt lipsite de temei câtă vreme, potrivit art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară.
Sub un alt aspect s-a arătat că dreptul de proprietate tabulară al antecesorilor intimatelor-reclamante nu a suferit nicio modificare sau alterare, fiind recunoscut de către însuşi recurentul-pârât, prin reprezentanta sa, prin emiterea notificărilor către aceşti proprietari tabulari, iar reclamanţii au făcut atât dovada proprietăţii asupra terenului expropriat, cât şi aceea a calităţii de moştenitori după antecesorii lor (care erau proprietari tabulari) cu extrasul de carte funciară, acte de stare civilă și declaraţii autentice, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi din Legea nr. 7/1996.
Pe fond, intimatele-reclamante au arătat că despăgubirile solicitate, respectiv contravaloarea terenului expropriat şi lipsa de folosinţă au fost probate şi stabilite conform dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, pe baza unui raport de expertiză întocmit de către o comisie de experţi, probă de ordin ştiinţific care nu a fost infirmată de vreun alt mijloc de probă.
Au concluzionat intimatele-reclamante că dreptul de proprietate asupra imobilelor expropriate, cât şi dreptul de a primi despăgubiri, le-a fost recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului Român, astfel că se pot prevala de un bun actual şi protejat în sensul dat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cererile de recurs sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și art. 2813 alin. (2) C. proc. civ.
În faza procesuală a recursului s-a administrat proba cu înscrisuri conform menţiunilor cuprinse în încheierea de dezbateri de la 23 ianuarie 2015, care face parte din prezenta decizie.
Analizând recursul declarat împotriva Deciziei nr. 77 din 11 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, Înalta Curte constată că nu este fondat și îl va respinge, pentru considerentele ce vor succede:
Potrivit dispozițiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., se poate solicita completarea hotărârii dacă instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Conform alin. (3) din același text legal, aceleași dispoziții sunt aplicabile și în cazurile în care instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
Instituția completării hotărîrii este reglementată în Titlul III al C. proc. civ., intitulat „Procedura înaintea primei instanțe”.
Conform dispozițiilor art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ.
Recurentul-pârât a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, i-a fost încălcat dreptul la apărare iar, pe de altă parte, a fost nesocotit principiul dublului grad de jurisdicție.
Cu titlu prealabil Înalta Curte reține că la judecata în primă instanță au fost deduse judecății o cerere principală și o cerere incidentală constând în cererea de chemare în garanție a M.F.P., formulată de SC H. SA.
Prin sentința civilă nr. 239/2013, Tribunalul Hunedoara a soluționat ambele cereri; împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, prin reprezentanta sa, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 45 din 05 iunie 2014. Ca efect al admiterii apelului a fost schimbată, în parte, sentința, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, fiind păstrate celelalte dispoziții.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care nu este fondat, recurentul a susținut că instanța de apel, prin respingerea cererii de completare cu motivarea că în apel nu s-a formulat nicio cerere incidentală care să necesite completarea deciziei, nesocotește dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și lipsește de conținut dispozițiile art. 2821 C. proc. civ., în sensul că potrivit interpretării date acestor dispoziții, ele nu ar putea fi niciodată aplicate în faza procesuală a apelului.
Înalta Curte nu își însușește aceste critici, după cum nu găsește fondate nici criticile prin care recurentul a susținut că, din această perspectivă, i-a fost încălcat dreptul la apărare și a fost lipsit de dublul grad de jurisdicție.
Astfel, recurentul-pârât, solicitând instanței de apel să se pronunțe în mod distinct, în dispozitivul Deciziei civile nr. 45/2014, asupra cererii de chemare în garanție, nu se raportează la dispozițiile specifice căilor de atac, a apelului, în special.
Așa cum s-a arătat deja, potrivit dispozițiilor art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ.
Or, coroborând dispozițiile art. 282 C. proc. civ., conform cărora obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale, cu cele ale art. 261 alin. (1) din același act normativ, rezultă că instanța de apel avea a se pronunța asupra apelului cu care a fost învestită.
Se constată că această obligație legală a fost respectată de către instanța de apel; distinct de această obligație, instanța de apel trebuie să si examineze, în considerentele deciziei pronunțate, motivele de apel.
Contrar susținerilor recurentului-pârât, în condițiile legii, și în faza procesuală a apelului pot fi formulate cereri asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe în mod distinct de calea de atac cu care a fost învestită. De exemplu, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ., cu învoirea părților, intervenția în interes propriu se poate face și în apel.
În speță, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, nu sunt aplicabile dispozițiilor art. 2821 C. proc. civ., fiind vorba despre o pretinsă omisiune de cercetare a unui motiv de apel.
Înalta Curte menționează că sunt vădit nefondate susținerile recurentului în sensul că neregularitatea invocată nu s-ar circumscrie niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de C. proc. civ., deoarece potrivit dispozițiilor art. 304 pct 7 C. proc. civ., constituie motiv de recurs nemotivarea hotărârii, iar conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., soluționarea cauzei fără cercetarea fondului cererii poate conduce, în condițiile legii, la casarea hotărârii și la trimiterea cauzei spre rejudecare.
Aceste dispoziții dau eficiență tocmai principiilor invocate de recurent.
Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a ales calea procesuală corectă pentru a reclama o pretinsă necercetare a motivelor de apel care au vizat soluția dată cererii sale de chemare în garanție, în sensul că prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 45/05 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, nu a invocat un asemenea motiv de recurs, apreciind că își poate rezerva acest drept până la soluționarea cererii de compelatare a acestei decizii.
Or, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel s-a pronunțat în dispozitiv asupra apelului cu care a fost învestită, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2821 C. proc. civ., ci, în măsura în care din considerente nu rezultă care sunt motivele pentru care nu au fost primite criticile în discuție, dispozițiile art. 304 pct 7 ori ale 312 alin. (5) C. proc. civ., după caz.
Înalta Curte subliniază că, în elaborarea criticilor aduse Deciziei nr. 77/2014, recurentul-pârât interpretează obligațiile instanței de apel numai prin prisma dispozițiilor care reglementează judecata în primă instanță, în condițiile în care ignoră care este obiectul apelului și solicită curții de apel să dea o soluție distinctă cu referire la cererea de chemare în garanție, iar nu să se pronunțe, în cadrul apelului, cu privire la criticile aduse sub aceast aspect.
Cum recursul nu este fondat în sensul că dispozițiile art. 2821 C. proc. civ. nu erau incidente și cum în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 45 din 05 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, recurentul nu a inserat critici privitoare la modul în care instanța de apel a examinat criticile referitoare la cererea de chemare în garanție, nu se impune examinarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a pus în discuție temeinicia criticilor sale de apel sub acest aspect, întrucât sunt formulate cu depășirea termenului legal, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. (calculat de la data comunicării Deciziei nr. 45/2014) și nu sunt de ordine publică.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin ipoteză, acesta nu este incident în cauză deoarece cererea de chemare în judecată nu are ca obiect interpretarea unui act juridic; dezvoltarea criticilor expuse de recurent cu referire la acest motiv de recurs pune în discuție interpretarea dispozițiilor art. 282 ind.1 C. proc. civ., care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele care au fost deja expuse, Înalta Curte reține că, în speță, Curtea de Apel Alba Iulia a făcut interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2821 C. proc. civ. Deși, în subsidiar, această instanță a expus și considerente pe fondul cererii de completare, pe care recurentul le-a criticat, nu se impune analiza lor, în condițiile în care pentru pretinsa omisiune de cercetare a unui motiv de apel nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2821 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 77 din 11 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, urmează a fi respins.
Cu referire la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 45 din 05 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurentul a arătat, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că încheierea de încuviinţare a probelor nu are caracter interlocutoriu, astfel că instanţa poate reveni asupra acesteia, însă motivat. Prin urmare nu se poate reţine, din această perspectivă, încălcarea normelor procedurale.
Celelelte aspecte care derivă din interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 urmează a fi examinate cu prilejul cercetării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că poate fi invocat atunci când, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa care a apronunțat hotărârea ce face obiectul controlului judiciar a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului forței obligatorii a contractului; pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca pretinsa interpretare greşită făcută de instanţă să vizeze un act juridic, unilateral sau bilateral, dedus judecăţii, iar nu temeiul de drept în baza căruia instanţa de judecată s-a pronunţat ori probatoriul administrat.
În cauză, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat interpretarea unui act juridic, iar recurentul-pârât nu a contestat prin motivele de recurs expuse interpretarea unei convenţii a părților.
În consecinţă, nu este incident motivulul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate privitoare la modalitatea de soluționare a excepţiilor inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale active, respectiv pasive, dar și a fondului litigiului dedus judecății urmând a fi examinate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii se poate cere când „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Critica privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată nu este fondată.
Astfel, imobilul în litigiu a fost înscris în cartea funciară ca fiind proprietatea autorilor reclamanţilor M.I., B.I. şi B.M.I. şi a fost preluat de stat iniţial prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. În anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”.
Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, deoarece aceştia figurau, în această calitate, în cartea funciară. Procedura exproprierii a fost demarată în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea lui M.I., pentru acordarea de despăgubiri, deşi acesta era decedat la momentul notificării.
Cât priveşte Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 40/1988, la care recurentul-pârât face trimitere, prin acesta s-a aprobat, doar generic, începerea execuţiei lucrărilor pentru obiectivele de investiţii prevăzute în anexe, în cuprinsul cărora se făcea referire la un necesar de 685 ha teren, pentru realizarea investiţiei, suprafaţă în legătură cu care exproprierea urma a se face eşalonat iar din cuprinsul lui - în anexele căruia terenul în litigiu nu este nominalizat - nu rezultă exproprierea respectivului teren.
Recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea acţiunii în raport de faptul că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura institută de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000.
Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii.
Astfel, în forma iniţială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situaţie care se regăseşte în speţă numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.
În urma modificării aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiţia preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.
Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere. În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002.
De asemenea, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv.
Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanţilor să iniţieze o nouă procedură, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii reclamantului, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase; prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că cererea reclamanţilor se supune exigenţelor Legii nr. 33/1994, atâta vreme cât, înainte de apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile supuse exproprierii nu fuseseră declarate de utilitate publică.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că reclamanţii au făcut demersuri pentru valorificarea drepturilor lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de proprietate din 1998 pentru suprafaţa de teren, proprietatea autorilor lor, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002.
Având în vedere această împrejurare şi faptul că la data emiterii H.G. nr. 392/2002 era în vigoare Legea nr. 33/1994, nu se poate aprecia că dreptul la despăgubiri al reclamantului s-a născut anterior apariţiei acestui act normativ şi că acesta nu putea uza de dispoziţiile legale menționate. Câtă vreme până la adoptarea H.G. nr. 392/2002 terenul nu a fost declarat de utilitate publică, dreptul la despăgubire nu era născut, iar reclamantul nu putea pretinde despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.
De asemenea, în cauză, nu se poată susţine că a fost încălcat principiul electa una via, întrucât terenul supus litigiului a avut alt regim juridic decât cel asupra căruia s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, cel dintâi fiind declarat de utilitate publică şi destinat înfăptuirii unei lucrări de interes naţional şi, prin urmare, supus Legii nr. 33/1994.
Criticile prin care s-a susținut inadmisibilitatea, în sens larg a cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de proprietari a reclamanților vizează, de fapt, soluția dată excepției lipsei calității procesuale active; nici aceste critici nu sunt fondate.
Astfel, în speță, reclamanții sunt descendenții numiţilor M.I., B.I. şi B.M.I., persoane care erau îndreptăţite la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care au înscris-o în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Aceștia, potrivit actelor prezentate, au vocație la moștenirea autorilor lor, așadar o vocaţie de a primi despăgubiri pentru proprietăţile imobiliare care erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi, în condițiile în care succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii.
În mod corect s-a stabilit în cauză că reclamanții au vocaţie la moştenirea acestora şi calitate procesuală activă, calitate determinată de interesul şi dreptul său de a solicita despăgubiri pentru terenurile care au aparţinut autorilor lor.
De altfel, se constată că recurentul-pârât a pus în discuție modalitatea în care prima instanță, iar nu instanța de apel, a dat eficiență dispozițiilor art. 655 și urm., art. 659 și art. 700 C. civ. de la 1864, susținând că nu este exclusă posibilitatea să existe alți moștenitori ai proprietarilor tabulari, îndreptățiți la moștenire.
Așadar, recurentul-pârât nu a contestat vocația la moștenire a reclamanților, ci a invocat un prezumtiv interes al unor terți neidentificați în concret, ceea ce pune în discuție interesul în formularea unor asemenea critici.
În consecință, critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active nu este fondată, întrucât aceștia au făcut dovada calității de moştenitori ai autorilor lor, care au deținut în proprietate imobilul, dreptul fiind transcris în registrul de carte funciară. De altfel, această împrejurare nu a fost contestată de către pârât, care a emis pe numele lui M.I., autor al reclamanţilor, notificarea ce conţinea o ofertă de despăgubire.
Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză s-a făcut, în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, preluate şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, conform cărora dreptul de proprietate ce izvorăşte din succesiune este opozabil terţilor, fără înscriere în registrul de carte funciară. Or, din moment ce pârâtul l-a notificat pe autorul reclamanţilor cu privire la oferta de despăgubire, rezultă că pârâtul le-a recunoscut, implicit, calitatea de proprietari ai terenului.
Mai mult, legitimarea procesuală activă a reclamantului fost analizată de instanța de apel şi din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. şi a prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constatându-se că acesta se prevalează de un „bun actual”, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut prin decizii administrative emise de autorități ale statului.
Nici criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.
Instanţa de fond l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamanţilor despăgubiri, soluţie menţinută, în parte, de către instanţa de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras.
Cuprinsul acestei dispoziţii relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este Statul Român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentant legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligaţiei ce face parte din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză, în mod legal instanţa de apel respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei SC H. SA în temeiul acestor considerente.
Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondată.
Astfel, dispoziţiile art. 26 din actul normativ menţionat prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor şi anume, în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.
Înalta Curte constată că la judecata în primă instanţă, despăgubirile nu au fost determinate prin metoda comparaţiei de piaţă, care presupune utilizarea, ca şi elemente de comparaţie a unor contracte de vânzare-cumpărare care privesc imobile de acelaşi fel cu cel expropriat şi care sunt situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială.
În faza procesuală a apelului, a fost încuviinţată cererea apelantului-pârât de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanţă, pentru determinarea valorii de piaţă a terenului în litigiu, urmând a se ţine seama atît de contractele de vânzare depuse de apelant la dosar, cât şi de alte pe care experţii le vor putea identifica.
Cu toate acestea, instanţa de apel şi-a însuşit valoarea despăgubirilor stabilită la judecata în primă instanţă în baza conceptului cea mai bună utilizare a terenului, apreciind că nu se poate vorbi de o piaţă imobiliară reală în zonă; au fost înlăturate de la analiză contractele depuse de apelantul-pârât întrucât acesta figura ca vânzător iar preţul era identic în toate tranzacţiile.
Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, apreciind că în zonă nu există o piaţă imobiliară reală în condiţiile în care a înlăturat tranzacţii de vînzare consfinţite prin acte autentice şi nu a manifestat rol activ pentru obţinerea altor asemenea înscrisuri.
De altfel, în faza procesuală a recursului recurentul-pârât a depus la dosar şi alte contracte de vânzare care atestă existenţa unor asemenea tranzacţii în circumscripţia com. Sântămărie Orlea.
În cazul particular dedus judecăţii, Înalta Curte menţionează că instanţele de fond au posibilitatea de a aprecia cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor prin aplicarea unor corecţii preţurilor din contracte în măsura în care constată elemente care justifică acest lucru (cum este cel privitor la încheierea contractelor cu un unic vânzător) însă, faţă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu este legală soluţia de înlăturare de la analiză a unor contracte de vînzare care îndeplinesc condiţiile de a se referi la imobile similare din aceeaşi circumscripţie teritorială în considerarea vînzătorului sau a preţului.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor legale de determinare a despăgubirilor, astfel că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru administrarea probei cu expertiză în condiţiile evocate.
Cât privește critica referitoare la faptul că despăgubirile rezultate din lipsa folosului agricol nu se cuvin a fi acordate reclamantului, Înalta Curte constată că este fondată.
Astfel, despăgubirile la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 includ valoarea reală a imobilului expropriat şi prejudiciul creat proprietarului prin expropriere, cum ar fi cheltuielile generate de refacerea gardului proprietăţii, de crearea unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, contravaloarea culturilor neculese şi compromise prin acţiunea expropriatorului şi altele asemenea.
În raport de regimul juridic determinat prin dispoziţiile art. 481 C. civ., Legea nr. 33/1994 şi art. 44 alin. (3) Constituţie, exproprierea reprezintă un mod legal şi forţat de transfer al dreptului de proprietate, în schimbul unei despăgubiri.
Lipsa de folosinţă a terenului presupune săvârşirea unei fapte ilicite care are ca rezultat lipsirea titularului acestui drept de folosinţa bunului care i se cuvine în virtutea fie a calităţii de proprietar, fie a unei alte calităţi ce i-a fost transmisă în baza unui act juridic şi care-i dă dreptul de a exercita prerogativa folosinţei bunului respectiv.
Ca atare, o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubiră atât pentru lipsirea de proprietatea bunului său expropriat, dar, în acelaşi timp, şi pentru lipsa de folosinţă a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator.
De vreme ce relaţia de proprietate ia sfârşit prin faptul exproprierii ca mod legitim de transmitere/transfer al dreptului de proprietate, cel supus exproprierii nu mai poate pretinde repararea unui pretins prejudiciu decurgând din lipsirea de folosinţa bunului său, atâta timp cât el a încetat de a mai fi titularul dreptului (de proprietate) care îi conferea (şi) prerogativa folosinţei bunului. Prin actul juridic al exproprierii, această prerogativă se transferă, deodată cu însuşi dreptul de proprietate, către expropriator, celui ce se pretinde păgubit pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil lipsindu-i calitatea legitimă de a invoca o protecţie în acest sens, aceea de titular al dreptului pretins încălcat.
Prin urmare, despăgubirile derivate din lipsa de folosință a terenului expropriat îşi au izvorul în fapta ilicită a pârâtului care a ocupat fără drept terenul anterior emiterii actului de expropriere şi a transferului dreptului de proprietate (în cauză, terenul expropriat a fost ocupat de lacul de acumulare încă din anul 1989, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă în anul 2002, prin adoptarea H.G. nr. 392/2002).
Odată cu adoptarea H.G. nr. 392/2002, Statul român a înţeles să intre în legalitate şi să declare, implicit, ca fiind expropriate terenurile afectate amenajării hidroenergetice.
Or, atâta timp cât, în argumentarea acordării pretenţiilor principale instanţele de fond l-au considerat pe reclamant expropriat de terenul autorilor lui şi au reţinut că exproprierea este cauza legitimă a dezdăunării sale pentru lipsirea de proprietatea terenului, nu mai puteau, concomitent, să dispună şi dezdăunarea reclamantului pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat, chiar şi restrânsă la perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii acţiunii.
În consecință, nefiind îndreptățit la a obține, în condițiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparație pecuniară pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, reclamantul nu poate pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză.
În aceste condiții, celelalte susțineri legate de nelegalitatea măsurii de acordare a prejudiciului creat pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2007-2010 nu se mai impun a fi analizate.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, împotriva deciziei nr. 45 din 5 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, împotriva Deciziei nr. 77 din 11 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, împotriva Deciziei nr. 45 din 05 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 498/2015. Civil. Prestaţie tabulară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 370/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
