ICCJ. Decizia nr. 370/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 370/2015
Dosar nr. 59174/3/2010*
Şedinţa publică din 3 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 333/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefundat, apelul formulat de apelanta reclamantă L.D. împotriva sentinţei civile nr. 1206 din 15 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 59174/3/2010, în contradictoriu cu intimata pârâtă C.N.A.D.R. SA.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele argumente:
Prin sentinţa civilă nr. 1206 din 15 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta L.D. în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului – teren în suprafaţă de 517 m.p., situat în comuna Cernica, parcela A 255/1/4, tarlaua 27, cu număr cadastral nedefinitiv 166/2.
Printr-o altă cerere, înregistrată sub nr. 6957/3/2009 reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâtă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului – teren cu suprafaţa de 519 m.p., astfel cum acesta a fost identificat. Cererea a fost admisă, fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, iar pârâta fiind obligată să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului teren în suprafaţă de 519 m.p.
Pentru lipsa procedurii prealabile a exproprierii, ca efect al punerii în executare a sentinţei civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în celălalt dosar, reclamanta avea deschisă procedura instituită de Legea nr. 554/2004.
În lipsa procedurii exproprierii propriu-zise, potrivit art. 3 şi urm. din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu are deschisă procedura specială ulterioară a fixării şi acordării despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât bunul imobil se află în proprietatea sa. Legea nr. 198/2004 se completează cu Legea nr. 33/1994, acţiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 urmând a se soluţiona în conformitate cu dispoziţiile art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Prin decizia civilă nr. 8/ A din 13 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, reţinându-se, în esenţă, că în mod greşit s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, deoarece prin sentinţa civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta C.N.A.D.R., să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului teren în suprafaţă de 519 m.p., situat în comuna Cernica parcela nr. 255/1/4 tarlaua 27 cu nr. cadastral nedefinitiv 166/2.
Deşi teoretic terenul se află în proprietatea reclamantei, în fapt aceasta nu îşi poate exercita dreptul său de proprietate pentru suprafaţa în litigiu şi nici nu a primit o despăgubire. Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii aduce atingere accesului liber la justiţie garantat de art. 6 din C.E.D.O.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat cereri de recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA şi M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 6667 din 1 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a admis, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în vigoare la data soluţionării apelului), au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, întrucât nici reclamanta şi nici pârâta nu au solicitat prin cererea de apel ori prin întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În cadrul rejudecării apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnico-ştiinţifică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului litigios, s-au efectuat adrese către C.N.A.D.R. pentru a se comunica dacă terenul litigios se află pe lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, dacă a fost demarată procedura de expropriere şi în ce stadiu se află această procedură, precum şi către O.C.P.I. Ilfov pentru comunicarea unei copii de pe cartea funciară a imobilului.
Curtea a reţinut că apelul formulat de apelanta reclamantă L.D. este nefondat, în mod corect prima instanţă reţinând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru următoarele considerente:
Potrivit probelor administrate în cauză, atât în faţa instanţei de fond cât şi în cadrul rejudecării apelului, suprafaţa de 519 mp se află în prezent în proprietatea reclamantei, deşi pârâta a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru terenul în litigiu.
Astfel, conform menţiunilor din cartea funciară a imobilului identificat cu număr cadastral 166/2 situat în comuna Cernica, judeţ Ilfov, reclamanta este proprietara terenului în suprafaţă de 3000 mp din care face parte şi suprafaţa în litigiu, suprafaţă pentru care nu s-a efectuat dezmembrare.
Pârâta C.N.A.D.R. a comunicat cu adresa nr. 92/25938 din 9 mai 2013 că pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, însă acesta figurează în lista imobilelor afectate de construcţia Autostrăzii Bucureşti – Constanţa, conform constatărilor comisiei de experţi, acest teren constituind zonă de protecţie a autostrăzii.
Potrivit O.G. nr. 43/1997 zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului public, iar art. 17 alin. (2) din ordonanţă prevede că zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, aceştia din urmă având obligaţia de a respecta anumite restricţii ce vizează neprejudicierea integrităţii drumului public sau a siguranţei traficului în zonă.
Prin urmare, în privința suprafeţei de 519 mp situată în zona de protecţie a autostrăzii Bucureşti – Constanţa se poate vorbi despre o posibilă îngrădire a capacităţii de utilizare a terenului conform destinaţiei sale (categoria de folosinţă a imobilului în litigiu fiind agricol, arabil extravilan).
Însă, reclamanta nu a solicitat în cauză despăgubiri pentru o eventuală îngrădire a folosinţei terenului conform destinaţiei sale.
Ca urmare, întrucât pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, fiind în continuare în proprietatea reclamantei, calea aleasă de aceasta pentru acoperirea unui eventual prejudiciu nu este admisibilă.
În cazul suprafeţelor de teren expropriate legiuitorul a stabilit o procedură prealabilă or, în cauză, pârâta nu a demarat procedura de expropriere, iar reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 88/2010 a Tribunalului Bucureşti, procedură în care pârâta poate fi obligată la amendă civilă pentru zilele de întârziere, sume ce pot constitui un eventual prejudiciu suferit de reclamantă, conform dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ.
De vreme ce, aşa cum susţine apelanta reclamantă, s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că suprafaţa de 519 mp este zonă de protecţie pentru autostrada Bucureşti – Constanţa, pârâta fiind obligată să iniţieze procedura de expropriere, aceasta avea deschisă calea executării silite a hotărârii judecătoreşti irevocabile şi numai după emiterea unei Hotărâri de stabilire a despăgubirilor, putea contesta cuantumul acestora în raport de prejudiciul suferit.
Nu se poate reţine nici că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulate de reclamantă constituie o încălcare a dispoziţiei art. 6 C.E.D.O. în condiţiile în care calea aleasă de reclamantă pentru recuperarea prejudiciului suferit nu este cea legală, aceasta având la îndemână calea executării silite a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:
1. Nu s-au respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care prevăd că, în cazul casării, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar după casare, instanţa de fond va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Rejudecând cauza, instanţa de apel s-a limitat în a se pronunţa asupra excepţiei de inadmisibilitate şi nu a examinat şi fondul cauzei pentru rezolvarea căruia s-au administrat numeroase probe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi nu s-a pronunţat şi asupra motivelor invocate de C.N.A.D.N.R., trimiţând cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Din încheierea de dezbateri de la termenul de judecată se poate observa că nu s-a pus în discuţie de către instanţa de apel excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, hotărârea pronunţându-se fără să se asculte susţinerile părţilor şi reprezentantului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
2. Motivarea deciziei conţine constatări care sunt împotriva dispoziţiilor legale,contrazicând situaţia de fapt şi situaţia juridică a terenului în litigiu.
Se reţine că, potrivit probelor administrate în cauză, atât la instanţa de fond, cât şi în cadrul rejudecării apelului, suprafaţa de teren de 519 mp se află în prezent în proprietatea sa, constatare ce se bazează pe menţiunile din cartea funciară, potrivit cărora reclamanta figurează ca proprietară a terenului de 3000 mp.
Prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză se stabileşte că reclamanta nu este proprietara întregului teren, ca urmare a acaparării de către C.N.A.D.N.R. a suprafeţei de 519 mp, care reprezintă conform opiniei din luna iunie 2014 a expertului tehnic inginer I.A., zonă de siguranţă a autostrăzii, şi nu zonă de protecţie, cum greşit afirmă Curtea de Apel Bucureşti. Acest expert justifică susţinerea în sensul că terenului său este zonă de siguranţă şi mai precizează că nici suprafaţa de teren de 2481 mp, neocupată de lucrările efectuate de C.N.A.J.D.N.R. în zonă, nu mai poate fi folosit conform destinaţiei sale de teren agricol sau sub o altă destinaţie. Mai mult, această suprafaţă, neocupată în prezent nu mai poate fi folosită de către reclamantă ca teren agricol, deoarece are faţă de aceasta statut de drum închis.
Curtea de Apel Bucureşti mai arată că în privinţa terenului de 519 mp situat în zona de protecţie a autostrăzii se poate vorbi de o „posibilă îngrădire a capacităţii de utilizare a terenului conform destinaţiei sale”.
Aceasta deşi din concluziile expertului tehnic I.A. rezultă că este vorba de zona de siguranţă, în care „nu se poate construi nimic, nu pot să circule pietonii şi autovehiculele, nu se pot monta niciun fel de obiecte decât cele aparţinând C.N.A.D.N.R.”, exact cum este cazul său. Practic este o împiedicare a sa totală de a folosi acest teren, cât şi chiar parcela rămasă neocupată, pentru întotdeauna, pentru că zonele de siguranţă fac parte integrantă din autostradă.
Într-adevăr, nu a solicitat despăgubiri pentru o „eventuală îngrădire a folosinţei terenului conform destinaţiei sale”, ci a solicitat despăgubiri pentru suprafaţa de 519 mp de C.N.A.D.N.R. şi care, devenind zonă de siguranţă a autostrăzii, va avea această destinație tot timpul, existând atât timp cât va exista şi această autostradă.
Se mai reţine că întrucât nu s-a efectuat procedura de expropriere de către pârâtă şi cum această condiţie este obligatorie pentru a putea sesiza instanţa, acţiunea sa prin care solicită despăgubiri este inadmisibilă.
Nu se ţine cont de obligaţia pârâtei, stabilită prin sentinţa civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, să iniţieze procedura de expropriere, pe care aceasta nu a îndeplinit-o, precum şi de prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă expropriatorul să facă exproprierea numai pentru cauză de utilitate publică cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin urmare, vina neefectuării procedurii de expropriere aparţine în exclusivitate pârâtei şi nu poate fi reţinută ca motiv de soluţionare a cauzei.
Nu se ţine cont de jurisprudenţa C.E.D.O. şi situaţia de fapt a terenului, consfinţită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Articolul 1 din Protocolul Adiţional la C.A.D.O. stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii, iar principiile generale ale dreptului internaţional, prevăd că orice persoană are dreptul la respectarea proprietăţii sale.
Din practica C.E.D.O. rezultă că există o expropriere indirectă care permite în general administratorului să treacă dincolo de regulile stabilite şi să ocupe un teren tranformându-l ireversibil, astfel încât să fie considerat ca intrat în patrimoniul public, fără ca în paralel un act formal de declarare a proprietăţii să fie adoptat (cauza S. împotriva Italiei şi B.A. SRL împotriva Italiei).
În sentinţa civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, se reţine că „în speţa dedusă judecăţii, reclamantei nu i s-au acordat niciodată despăgubiri pentru utilizarea terenului de către pârâtă, astfel încât lucrările efectuate pe acest teren reprezintă, în realitate, o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea 33/1994 şi Legea 198/2004 şi care a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate”.
Stabilite fiind noţiunile de „expropriere indirectă” (în practica judiciară C.E.D.O.), cât şi de „expropriere de fapt” (prin hotărâre judecătorească), respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, este greşită, putând cere despăgubiri direct instanţei de judecată.
Se mai reţine în motivare că nu a făcut dovada că a solicitat executarea silită a sentinţei civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010, fără să se discute acest aspect în prezenţa părţilor.
Astfel, văzând că toate demersurile pentru iniţierea procedurii de expropriere nu au rezultat, s-a adresat executorului judecătoresc, care a deschis dosarul de executare, conform actului depus în copie. Nu ştie nici acum dacă acesta a demarat procedura de executare silită sau în ce stadiu se află, pentru că a fost în imposibilitatea de a lua legătura cu acesta.
Considerentul în sensul că respingerea acţiunii sale ca inadmisibilă nu poate fi considerată ca o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia C.E.D.O. deoarece calea acţiunii este greşită, nu poate fi acceptat întrucât pârâta este obligată să demareze procedura de expropriere şi să îi plătească în prealabil despăgubirile, conform Constituţiei României, independent de executarea silită a unei sentinţe judecătoreşti.
Respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, este o piedică în a îşi apăra dreptul constituţional de proprietar al unui teren şi de a-l folosi în deplinătatea sa, precum şi dreptul de a se adresa justiţiei, deoarece condiţia prealabilă de a se efectua mai întâi exproprierea nu era obligaţia sa, ci a pârâtei C.N.A.D.N.R., care nu a făcut-o şi probabil nu o va face niciodată. Nu are altă cale pentru rezolvarea litigiului decât să apeleze la justiţie.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce priveşte excepţia, a susţinut că motivele invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., acestea vizând în exclusivitate aspecte de fapt. Pe fond, a susţinut că nu era necesar ca instanţa să pună în discuţie excepţia nulităţii, aceasta făcând parte din cererea de apel, iar restul motivelor sunt contrazise de celelalte considerente ale hotărârilor pronunţate, care sunt legale.
Analizând criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., şi înlătură astfel excepţia nulităţii invocată de către intimată, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Primul motiv de recurs, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat, instanţa de apel neîncălcând normele reclamate.
Motivul pentru care instanţa de recurs a desfiinţat decizia anterioară de apel şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare este reprezentat de încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Într-adevăr, art. 315 alin. (3) C. proc. civ., prevede că instanţa va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, însă instanţa de apel nu era ţinută să analizeze pretenţiile reclamantei pe fond, atât timp cât a confirmat sentinţa primei instanţe pe aspectul inadmisibilităţii acţiunii formulate. Din perspectiva aceloraşi dispoziţii procedurale, reclamanta nu are interes în a invoca neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor de recurs formulate de către intimată, neanalizate de către instanţa de recurs şi puse în sarcina instanţei la rejudecare, numai partea care le-a formulat putându-se prevala de acest lucru.
În condiţiile în care sentinţa primei instanţe susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii, nu este necesar ca aceasta să fie pusă în discuţie cu ocazia judecării căii de atac, în respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Această excepţie nu a fost reţinută pentru prima dată de instanţa de apel, aceasta având a soluţiona criticile formulate relativ la modul de soluţionare a cauzei în faţa primei instanţe.
2. Cel de-al doilea motiv de recurs este fondat, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele ce succed.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost admisă solicitarea reclamantei formulată împotriva pârâtei din prezenta cauză, de a fi obligată aceasta din urmă să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului teren în suprafaţă de 519 mp, proprietate a reclamantei, individualizat.
În acţiunea din dosarul de faţă, cu referire şi la dosarul anterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a terenului de 519 mp, individualizat, fără să fie formulate pretenţii şi în ceea ce priveşte restul suprafeţei de teren neafectată, ceea ce înseamnă că apărările formulate prin cererea de recurs relativ la aceasta nu fac obiectul litigiului de faţă, cu aplicarea art. 112, art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ.
Prin hotărârea din litigiul anterior s-a constatat că suprafaţa de 519 mp, din suprafaţa totală de 3000 mp proprietate a reclamantei, este afectată de lucrări destinate autostrăzii Bucureşti-Constanţa, având destinaţia de zonă de protecţie a autostrăzii şi fiind delimitată de restul parcelei prin gard de sârmă pe piloni metalici.
Această constatare a instanţei asupra regimului juridic al parcelei în litigiu, în raport de probele administrate în condiţii de contradictorialitate între aceleaşi părţi, se bucură de putere de lucru judecat, aşa cum a şi reţinut instanţa de apel, iar în prezentul dosar nu se mai poate rediscuta calificarea acesteia ca fiind zonă de siguranţă pentru autostradă.
Respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, confirmată prin decizia de apel, încalcă efectele, respectiv puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 88 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti între aceleaşi părţi, precum şi dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, protejat atât de normele din dreptul intern, cât şi de C.E.D.O., şi de jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene de Justiţie, astfel cum acestea s-au detaliat în motivarea sentinței, reluate în susținerea recursului.
Instanţa de apel a reţinut că în privinţa suprafeţei de teren în litigiu se poate vorbi de o posibilă îngrădire a capacităţii de utilizare a terenului conform destinaţiei sale, însă reclamanta nu a solicitat în cauză despăgubiri pentru o eventuală astfel de îngrădire.
Procedând în acest fel, instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegările din litigiul anterior, în care s-a constatat că lucrările efectuate reprezintă, în realitate, o expropriere de fapt, fără respectarea procedurii speciale din materia exproprierii.
În acest context, prin obligarea pârâtei de demarare a procedurii exproprierii s-a apreciat că afectarea dreptului de proprietate al reclamantei(mai exact gradul de afectare), şi nu protecţia unor prerogative ale acestuia, nu poate fi înlăturată decât prin exproprierea şi „de drept”, cu plata despăgubirilor aferente.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 20, 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi jurispudenţa relevantă a C.E.D.O., cu referire expresă la hotărârile pronunţate în cauzele S. şi B.A. SRL împotriva Italiei.
Lipsirea în continuare a reclamantei-recurente de prerogativele dreptului de proprietate fără o justă despăgubire, reţinut a fi afectate într-o asemenea măsură încât să impună măsura exproprierii, nu face decât să încalce în continuare aceleaşi norme şi jurisprudenţă a Curţii Europene, amplu detaliate în hotărârea pronunţată în litigiul anterior.
Prin măsura dispusă, instanţa anterioară nu a făcut decât să dea legalitate unei exproprieri de fapt, măsurile de luat fiind puse în sarcina pârâtei-intimate, care are aceeași calitate şi în dosarul de faţă.
Faptul că intimata-pârâtă nu a respectat hotărârea judecătorească, deşi art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., prevede că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe se aduce la îndeplinire de bunăvoie, nu poate fi imputat reclamantei şi sancţionat astfel demersul său de intrare în legalitate, punând-o pe aceasta într-o stare de incertitudine pe termen nedeterminat, chiar şi în ipoteza în care s-ar executa silit hotărârea sau s-ar solicita despăgubiri pentru întârziere în executare, demararea procedurii ce vizează protecția dreptului de proprietate al reclamantei depinde tot de poziţia titularului, respectiv intimata-pârâtă.
De altfel, poziţia intimatei este evidentă şi în afara oricărui dubiu, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, cu adresa nr. 92/25938 din 9 mai 2013 a comunicat că pentru terenul în litigiu nu s-a demarat procedura de expropriere, însă acesta figurează în lista imobilelor afectate de construcţia autostrăzii Bucureşti-Constanţa, aceasta, după cum se poate observa, la mai mult 3 ani de la data soluţionării litigiului anterior. Oricum, nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanţă în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, deşi obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a şi fost realizat.
O acţiune de genul celei de faţă este similară celor în care s-a unificat practica judiciară prin pronunţarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, prin care s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate .
Aplicând raţionamentul la cauza de faţă, pe deplin valabil, se observă că, în cazul când unitatea abilitată nu respectă obligaţiile impuse prin Legea nr. 198/2004, în speţă şi de o hotărâre judecătorească, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată.
Într-un astfel de caz, lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligaţii legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Similar aceleiaşi decizii în interesul legii, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă, prin lipsa hotărârii ce poate fi contestată conform legii, neemisă, ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., la care România a devenit parte.
Constatând, prin urmare, că în cauză s-a reţinut în mod greşit inadmisibilitatea acţiunii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., precum şi art. 315 C. proc. civ., dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. SA
Admite recursul declarat de reclamanta L.D. împotriva deciziei nr. 333/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 457/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 369/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
