ICCJ. Decizia nr. 498/2015. Civil. Prestaţie tabulară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 498/2015
Dosar nr. 8592/117/2011*
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2011, reclamanţii P.C.B. şi P.E.N. (soţie) au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii T.R. şi H.L.G., să dispună: obligarea pârâţilor să încheie cu reclamanţii un contract autentic de vânzare cumpărare privind imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp, iar în caz de refuz sentinţa să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare, (valoare 1.370.137 lei), să dispună înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, cu titlu de drept cumpărare, ca bun comun, cu obligarea pârâţilor ia plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 18 aprilie 2007, reclamantul P.C.B., în calitate de cumpărător şi pârâţii, în calitate de vânzători, au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, atestat din 18 aprilie 2007 de către avocat G.A., cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat cu nr. top. înscris în C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp.
În prezent, imobilul este înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj. Preţul total de vânzare cumpărare al imobilului, stabilit de comun acord este de 317.000 euro, din care la data încheierii antecontractul ui s-a achitat vânzătorilor suma de 311.000 euro, urmând ca diferenţa de 6.000 euro să se achite la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Potrivit cap. V., predarea posesiei imobilului descris mai sus, s-a făcut la data semnării antecontractului, respectiv în 18 aprilie 2007. Potrivit cap. VIII., Prevederi finale, din Antecontractul de vânzare cumpărare, încheiat îa data de 18 aprilie 2007, pârâţii şi-au asumat obligaţia de a-l încunoştinţa pe reclamant despre data, ora şi locul semnării actului autentic, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, până cel mai târziu la data finalizării irevocabile a Dosarului nr. 401/211/2007 şi Dosarului nr. 613/211/2007 şi respectiv a radierii notării înscrise în C.F. Cluj. Cele două dosare au fost soluţionate irevocabil în urmă cu mai mult timp, însă pârâţii nu au tăcut niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Raportat la pasivitatea manifestată de pârâţi, cu privire la încheierea contractului în formă autentică, prin intermediul Executorului judecătoresc P.N.F., reclamantul le-a expediat pârâţilor o notificare, prin care le-a solicitat să efectueze toate demersurile necesare pentru încheierea contractului în formă autentică. Le-a solicitat astfel ca, în data de 13 ianuarie 2011, ora 13.00, să se prezinte Ia B.N.P, A.M., din Cluj-Napoca, jud. Cluj, în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat cu nr., înscris în C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2900 mp Prin notificarea expediată, reclamantul a arătat că, la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, va achita diferenţa de preţ de 6.000 euro, conform celor stabilite în antecontract.
La data de 13 ianuarie 2011, ora 13.00, pârâţii s-au prezentat la sediul B.N.P., A.M., unde a fost prezentă şi mandatara reclamantului, cu procură specială, în vederea încheierii contractului autentic. Pârâţii au refuzat să încheie contractul de vânzare cumpărare cu privire la imobil, în condiţiile prevăzute în antecontractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 2007, invocând o serie de condiţii noi, care să fie inserate în contractul autentic de vânzare cumpărare, cuprinse în încheierea de certificare din 33 ianuarie 2011 a B.N.P., A.M., respectiv:
a. antecontractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 2007 este un act simulat prin interpunere de persoane, preţul este simulat, suma de 317.000 euro nefiind achitată;
b. reclamantul să-şi asume obligaţia, în cadrul actului autentic, că, în situaţia în care vreodată organele fiscale vor considera vânzarea ca fiind operaţiune taxabiiă cu T.V.A., să achite toate sumele stabilite de către organul fiscal cu acest titlu, inclusiv accesoriile, dacă va fi cazul, în calitate de dobânditor al terenului încă din 2007.
Mandatara cu procură specială a reclamantului a declarat că nu poate încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare în condiţiile pretinse de pârâţi, întrucât mandatul conferit ei; prin procura specială autentificată din 06 ianuarie 2011) de către B.N.P., A.M., dată de reclamant nu îi permite acest lucru, procura specială amintită conferind mandatarei dreptul de a încheia contractul autentic de vânzare cumpărare în condiţiile Antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 18 aprilie 2007. Cu privire la diferenţa de preţ de 6000 euro, ce urma a fi achitată, mandatara reclamantului nu avea asupra ei acea sumă, dar în situaţia în care s~ar fi semnat şi autentificat contractul de vânzare-cumpărare în data de 13 ianuarie 2011, conform antecontractului, ar fi achitat pârâţilor această sumă. A arătat reclamantul că este gata să-şi îndeplinească obligaţia de plată a diferenţei de preţ de 6.000 euro care, potrivit antecontractului, urma sa se achite încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare în formă autentică.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1077 C. civ. (vechiul C. civ.), art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, Legea nr. 7/1996, art. 242 pct. 2 şi art. 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată de pârâţii T.R. şi H.L.G., s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere faptul că de la data de 18 aprilie 2007, data semnării antecontractului de vânzare-cumpărare şi până la data promovării prezentei acţiuni, 04 octombrie 2011, au trecut mai mult de 3 ani. Termenul prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare privind semnarea contractului autentic a fost la finalizarea dosarelor civile aflate pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca; Dosar nr. 401/211/2007 - sentinţa nr. 3385 din 23 aprilie 2007 - irevocabilă şi Dosarul nr. 613/211/2007 - sentinţa nr. 3580 din 27 aprilie 2007 - irevocabilă.
Întrucât posesia şi folosinţa acestui imobil nu a fost nicicând predată ulterior semnării antecontractuluî, apreciază pârâţii împlinită prescripţia, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958.
Asupra fondului cauzei, pârâţii au arătat că au încheiat cu reclamantul P.C.B. antecontract de vânzare-cumpărare privitor la imobilul din litigiu, iar preţul real al vânzării a fost de 58.000 euro, din care pârâţii au primit 52.000 euro, reclamantul urmând a achita diferenţa de 6.000 euro. Diferenţa de preţ este corect stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare, nu însă şi preţul real.
La insistenţele reclamantului pârâţii au fost de acord să nu fie stipulat preţul corect, mai mare, pentru ca atunci când se va încheia contractul autentic acesta să aibă o dovadă privind suma pe care ar fi achitat-o pentru teren, pentru a-î facilita accesul la obţinerea unei autorizaţii de construire pe acest amplasament, dovedind o investiţie masivă din partea sa.
Astfel, pârâţii au fost de acord cu semnarea actului autentic însă cu stipularea preţului real achitat şi sub condiţia predării şi a diferenţei de 6.000 euro. în acest sens s-au şi prezentat la data de 13 ianuarie 2011 la sediul B.N.P., A.M., având actele complet pregătite în vederea semnării actului autentic, însă mandatara reclamantului a declarat că nu are în cuprinsul procurii speciale o clauză privind semnarea contractului la preţul real şi nici diferenţa de 6.000 euro. în plus, au solicitat ca, dată fiind interpunerea de persoane, în sensul că au cumpărat acest imobil pentru a-l sprijini pe reclamant, cu care ia acea dată erau în relaţii deosebite, preluând imobilul pe numele pârâţilor, reclamantul să achite, dacă vreodată va fi cazul, valoarea T.V.A.-ului, dacă se va aprecia că această operaţiune este una supusă acestei taxe.
Pârâţii au arătat că sunt în continuare de acord cu transferul proprietăţii în favoarea reclamanţilor, însă doar sub condiţia achitării diferenţei de preţ şi a stipulării preţului real. Reclamantul, în încercările de stingere pe cale amiabilă a litigiului, a recunoscut preţul de 58.000 euro, însă nu este dispus să semneze contractul autentic în acest fel, sperând că vor fi obligaţi pârâţii, urmare acestei tranzacţii, la plata unei taxe de T.V.A. substanţiale.
Prin răspunsul formulat la data de 19 ianuarie 2012, reclamantul P.C.B. a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, dat fiind faptul că, prescripţia dreptului la acţiune a fost întreruptă prin predarea, către reclamant, a posesiei terenului în litigiu. Potrivit art 16 din Decretul nr. 167/1958, lit. a), prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, tăcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Posesia asupra terenului a fost predată la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 18 aprilie 2007 şi de la acea dată şi până în prezent a folosit terenul în litigiu. Predarea terenului echivalează cu o recunoaştere a dreptului reclamantului asupra terenului.
Prin încheierea şedinţei publice din data de 17 februarie 2012, instanţa a calificat întâmpinarea înregistrată la data de 10 noiembrie 2011, raportat la conţinutul acesteia - constatarea simulaţiei preţului stipulat în antecontractul de vânzare-cumpărare - ca fiind o cerere reconvenţională.
Prin cererea formulată de reclamanta P.E.N., aceasta a arătat că înţelege să renunţe la cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea şedinţei publice din data de 20 ianuarie 2012, instanţa în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei P.E.N.
Prin sentinţa civilă nr. 691 din 05 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului ia acţiune, invocată de pârâţii T.R. şi H.L.G.; s-a admis acţiunea civilă având ca obiect prestaţie tabulară şi, în consecinţă: au fost obligaţi pârâţii să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat ia data de 18 aprilie 2007, pentru preţul de 317.000 euro, din care s-a achitat suma de 311.000 euro, existând o diferenţă de preţ în sumă de 6.000 euro, iar în caz contrar hotărârea urmând să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului P.C.B., căsătorit cu P.E.N., asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp, cu titlu de drept cumpărare, ca bun comun; s-a dispus înscrierea unui drept de ipoteca, asupra imobilului descris, în favoarea pârâţilor T.R. şi H.L.G. până la concurenţa sumei de 6.000 euro, reprezentând diferenţă preţ; au fost obligaţi pârâţii în solidar să achite reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 22.805,70 lei; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi reconvenţionali T.R. şi H.L.G., în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvenţional P.C.B., având ca obiect simulaţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 aprilie 2007, atestat de avocat G.A. prin Procesul verbal din 18 aprilie 2007, pârâţii T.R. şi H.G.L., în calitate de prornitenţi vânzători, s-au obligat să transmită în favoarea reclamantului P.C.B., în calitate de promitent cumpărător, dreptul de proprietate cu privire la imobilul teren situat în mun. Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp.
În prezent, imobilul este înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj.
Potrivit clauzei stipulate la cap. III, preţul convenit de părţi a fost în sumă de 317.000 euro, din care, la data semnării antecontractuîui, s-a achitat suma de 311.000 euro, urmând ca diferenţa de 6.000 euro să fie achitată la data semnării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.
Faţă de obiectul cererilor cu care a fost învestită - cererea principală, prin care se tinde la valorificarea antecontractuîui de vânzare-cumpărare şi cererea reconvenţî anală, prin care s-a solicitat constatarea simulaţiei în privinţa preţului contractual - instanţa a procedat mai întâi la examinarea temeiniciei cererii reconvenţionale.
Prin cerere reconvenţională, pârâţii T.R. şi H.G.L. au solicitat instanţei sa constate existenţa simulaţiei în privinţa preţului. S-a susţinut astfel ca preţul vânzării a fost de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro, din care promitenţii vânzători au primit 52.000 euro, diferenţa de achitat fiind de 6.000 euro.
În literatura de specialitate, s-a arătat în mod constant că simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, care constituie contractul simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, simulat.
Aşa cum rezultă din cele ce preced, reclamanţii reconvenţionali au solicitat constatarea simulaţiei în privinţa preţului convenit de părţi, arătând că este de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro, preţ consemnat în antecontractul de vânzare-curnpărare analizat.
Este de remarcat, însă, faptul că, în ipoteza în care actul aparent a fost încheiat în formă scrisă, ca regulă, dovada existenţei şi cuprinsului actului secret se face numai printr-un înscris, în afară de cazul când părţile sunt de acord să deroge de la dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C. civ. în prezenta cauză, nu s-a realizat un asemenea acord de voinţe.
Aşa cum s-a arătat în doctrină şi practica judiciară, regula dovedirii actului secret printr-un contraînscris cunoaşte şi unele excepţii, situaţii în care este admisibilă proba cu martori şi prezumţii: 1. când actul secret s~a încheiat prin fraudă sau consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat; 2. când părţile au un început de dovadă scrisă; 3, când părţile contractante au fost în imposibilitate morală de a-şi preconstitui un înscris pentru dovedirea actului real; 4. în cazul unei simulaţii ilicite făcută în scopul de a eluda dispoziţiile Imperative ale legii sau prin care se încalcă interesele statului şi 5. în ipoteza în care actul public este fictiv.
Dintre excepţiile analizate reclamanţii reconvenţionaii au invocat, deşi nu în terminh, imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului datorită „calităţii părţilor", respectiv colaborării avocat-client, arătând ca l-au reprezentat în calitate de avocaţi pe pârâtul reconvenţional cu mult timp înainte de încheierea antecontractului. Au mai susţinut reclamanţii reconvenţionaii că la insistenţele pârâtului, au fost de acord să stipuleze un alt preţ, mult mai mare, pentru ca atunci când se va încheia contractul autentic, acesta să aibă o dovadă privind suma pe care ar fî achitat-o, pentru a-i facilita, astfel, accesul la obţinerea unei autorizaţii de construire pe acest amplasament, dovedind o investiţie masivă din partea sa. Această din urmă susţinere este irelevantă din perspectiva excepţiei analizate.
Instanţa le-a pus în vedere reclamanţilor reconvenţionaii să facă dovada imposibilităţii de preconstituire a contrainscrisului pentru a se examina dacă excepţia în materia probaţiunii este sau nu prezentă în cauză.
În cuprinsul Notelor de şedinţă înregistrate ia data de 25 septembrie 2012, reclamanţii reconvenţionaii au expus pe larg colaborarea pe care au avut-o cu pârâtul reconvenţional, începând din data de 27 martie 2006, dată la care s-a încheiat Contractul de asistenţă juridică din 2006, având ca obiect redactarea unui antecontract.
Prin înscrisurile depuse la dosar nu s-a făcut, însă, dovada unei imposibilităţi morale de preconstituire a contrainscrisului. Este de precizat faptul că au relevanţă probatorie doar înscrisurile anterioare datei încheierii antecontractului de vânzare-cumparare între părţi, respectiv 18 aprilie 2007.
Astfel, pentru a dovedi începutul colaborării cu pârâtul reconvenţional a fost depusă adeverinţa emisă de SC A. SA Cluj-Napoca la data de 25 septembrie 2012, în care se arată că, în perioada septembrie-octombrie 2006 reprezentantul societăţii a participat la numeroase întâlniri între SC R.S. SRL, reprezentată prin P.C.B., pe de o parte, şi doamna avocat H.L., pe de altă parte, în scopul reconstituirii cărţilor funciare vechi ale SC A. SA Se susţine că aceste întâlniri s-au derulat începând din septembrie-octombrie 2006 şi până în primăvara anului 2007, când s-au demarat acţiuni judecătoreşti pentru reconstituirea cărţilor funciare şi prestaţii tabulare.
Promisiunea de schimb imobiliar încheiată la data de 27 noiembrie 2006, între SC A. SA şi SC R.S. SRL, prin împuternicit P.C.B., a fost atestată prin Procesul verbal din 27 noiembrie 2006 de Avocat H.L.
Cu date anterioare încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu au fost depuse două copii ale unor încheieri de şedinţă din 14 martie 2008 şi 13 aprilie 2007, din care rezultă că SC A. SA a fost reprezentată în instanţă de către reclamanţii reconvenţionali T.R. şi H.L. Copiile altor încheieri de şedinţă sau împuterniciri avocaţiale din care rezultă că în respectivele cauze s-a prezentat un avocat colaborator al reclamanţilor reconvenţionali sunt fără relevanţă probatorie.
Referitor la contractul de asociere în participaţiune încheiat între reclamantul T.R. şi pârâtul reconvenţional P.C.B. Sa data de 20 august 2008, cu privire la care s-a susţinut că discuţiile în vederea perfectării acestui contract au început cu mult timp în urmă, instanţa a constatat că primul înscris - Certificatul de urbanism - este datat 28 iunie 2007, dată ulterioară încheierii antecontractului în litigiu. Aceste înscrisuri nu au relevanţă probatorie în cauză şi nu s~a făcut dovada susţinerilor din perspectiva celorlalte aspecte invocate.
Din coroborarea probelor administrate cu privire la aspectul analizat rezultă ca reclamanţii reconvenţionali nu au probat existenţa unei imposibilităţi morale de preconstituire a contrainscrisului, care potrivit susţinerilor din cererea reconvenţională ar fi reflectat voinţa reală a părţilor în sensul că preţul a fost în sumă de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro, aşa cum s-a consemnat în antecontractul analizat. Chiar dacă reclamanţii reconvenţional i-au reprezentat în calitate de avocaţi pe pârâtul reconvenţional încă din toamna anului 2006, această împrejurare nu este de natură a conduce automat la concluzia că o colaborare avocat-client dă naştere la o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. Nu a rezultat dîn probele administrate că între părţi ar fi existat relaţii de prietenie şi de altfel, nici nu s-a făcut o asemenea susţinere, reclamanţii reconvenţionali limitându-se la susţinerea că înscrisul nu s-a încheiat ţinând cont de colaborarea avocat-client.
Faţă de cele expuse, în şedinţa publică din data de 28 septembrie 2012 instanţa a respins cererea în probaţiune prin care s-a solicitat audierea unor martori pentru dovedirea existenţei simulaţiei privind preţul vânzării-eurnpărării.
Prin răspunsurile date la interogatoriul administrat la solicitarea reclamanţilor reconvenţionali, pârâtul reconvenţional nu a recunoscut că preţul real ar fi fost în sumă de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro.
În lumina considerentelor expuse, Tribunalul a apreciat că reclamanţii reconvenţionali nu au racut dovada susţinerilor cu privire la existenţa preţului simulat, motiv pentru care cererea reconvenţională a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului Ia acţiune, întemeiată pe art. 3 din Decretul nr. 158/1967, s-a reţinut:
Pârâţii - reclamanţi reconvenţionali au invocat excepţia prescripţiei dreptul la acţiune având în vedere faptul că, de ia data de 18 aprilie 2007, data semnării antecontractului de vânzare-cumpărare, şi până la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată-04 octombrie 2011 - au trecut mai mult de 3 ani.
Pârâţii au susţinut că, în calitatea lor de promitenţi vânzători, nu au predat niciodată posesia terenului.
Tribunalul a constatat că la cap. V din antecontract s-a consemnat că predarea posesiei imobilului „se va face la data semnării prezentului antecontract".
Prin răspunsurile la interogatorul administrat, reclamantul a susţinut că predarea posesiei a avut loc la data semnării antecontractului de vânzare-cumpărare.
Faţă de împrejurarea că în privinţa aspectului analizat părţile au fost de acord să se administreze probe peste conţinutul antecontractului încheiat, instanţa a încuviinţat proba testimonială.
Martorul C.F.A., propus de reclamant, a arătat în cuprinsul depoziţiei sale că reclamantul i-a arătat terenul cumpărat în anul 2007 sau 2008. A mai precizat martorul că a fost la locul situării terenului de aproximativ 3 ori, ultima dată în urmă cu 3 ani.
Martorul S.S.V., propus de reclamant, a arătat că a fost pentru prima dată la locul situării terenului în anul 2008, dată Ia care terenul nu era împrejmuit. Ţinând cont de faptul că avea un proiect comun cu reclamantul, martorul, cu utilajul său, a excavat teren şi a participat la împrejmuirea acestuia. A precizat martorul că împrejmuirea s-a realizat din lemn şi doar în partea dinspre şosea, deoarece în lipsa împrejmuirii se arunca moloz pe acesta. Martorul a arătat de asemenea că ulterior, gardul a fost furat, şi l-a refăcut împreună cu reclamantul. Martorul a fost la locul situării terenului ultima dată anul trecut. Referitor la locul situării terenului martorul a precizat că se află la intrarea în Făget, după ultima construcţie, fiind a doua parcelă pe partea dreaptă.
Martorul D.F., audiat la solicitarea pârâţilor, a arătat în cuprinsul depoziţiei sale că ştie aproximativ unde este terenul în litigiu, într-o tarla mai mare spre Făget. Pârâtul T.R. i-a indicat amplasamentul cu ocazia unei deplasări pe care au efectuat-o în zonă cu autoturismul. Iniţial, martorul a arătat că nu ştie dacă s-a predat sau nu acest teren. Ulterior, martorul a arătat că pârâţii nu au preluat şi nici nu li s-a predat niciodată acest teren decât în acte. A mai arătat martorul, care lucrează în cadrul biroului pârâţilor, că nu a asistat Ia discuţii şi nu a reţinut că s-ar fi convenit deplasarea părţilor la teren cu ocazia încheierii antecontractului. La data semnării antecontractului martorul era prezent la birou dar nu s-a aflat în încăperea unde s-au purtat discuţiile între părţi. Martorul a mai precizat că antecontractul a fost încheiat cu reclamantul în anul 2008, dar nu poate preciza luna.
Instanţa nu a acordat eficienţă probatorie documentaţiilor depuse de reclamant la dosarul cauzei prin care a înţeles să dovedească obţinerea unor avize cu privire la terenul în litigiu, deoarece acestea au fost întocmite în anul 2012, cu mult timp după declanşarea prezentului litigiu, având un caracter pro causa.
Din analiza probelor administrate cu privire la predarea posesiei, instanţa şi~a format convingerea în sensul ca voinţa părţilor a fost cea consemnată în antecontractul de vânzare-cumparare, respectiv predarea posesiei la data de 18 aprilie 2007. în acelaşi timp, în cuprinsul încheierii de certificare din 13 ianuarie 2011, întocmită de B.N.P., A.M., pârâţii au arătat că recunosc dreptul de proprietate al reclamantului cu privire la terenul în litigiu şi au tăcut trimitere la calitatea acestuia de „dobânditor încă din anul 2007".
Pentru motivele expuse, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la cererea principală instanţa a reţinut că este întemeiată.
Astfel, din încheierea de certificare din 13 ianuarie 2011, întocmită de B.N.P., A.M., rezultă că fiind prezenţi la sediul notarului public, promitenţii vânzători au declarat ca recunosc dreptul de proprietate al reclamantului şi sunt de acord cu perfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare dacă vor fi inserate în contractul autentic următoarele condiţii:
a. Antecontractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 2007 esîe un act simulat prin interpunere de persoane, în sensul că promitenţii vânzători au cumpărat terenul în litigiu pe numele lor, dar în favoarea reclamantului la preţul de 50.000 euro, de la vânzătoarea Ş.A., iar antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru suma de 317.000 euro s-a încheiat la cererea domnului P.C.B. pentru ca acesta să poată justifica un act de dobândire cu o investiţie serioasă din partea sa, pentru a obţine pe numele şi în favoarea sa autorizaţie de construire de la Primăria municipiului CIuj-Napoca, preţul de 317.000 euro nu a fost achitat niciodată în tot sau în parte, domnul P.C.B. achitând doar cei 50.000 euro pe care i-a încasat doamna Ş.A., diferenţa de preţ de 6.000 euro indicată în antecontractul de vânzare-cumpărare atestat la data de 18 aprilie 2007 reprezintă onorariul promitenţilor vânzători pentru a accepta şi realiza actul simulat prin interpunere de persoane, sumă care nu a fost achitată niciodată.
b. Cumpărătorul P.C.B. să-şi asume obligaţia în cadrul actului autentic ca în situaţia în care vreodată organele fiscale vor considera vânzarea ca fiind operaţiune taxabilă cu T.V.A., să achite toate sumele stabilite de către organul fiscal cu acest titlu, inclusiv accesoriile dacă va fi cazul în calitatea sa de dobânditor al terenului încă din anul 2007.
c. Promitenţii vânzători au arătat că nu au nicîo pretenţie la încasarea sumei de 6.000 euro indicată în antecontractul de vânzare-cumpărare, ca rest de preţ, fiind de acord ca această sumă să fie destinată plăţii taxelor aferente perfectării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv plăţii impozitului pe transferul de proprietate, impozit pe teren şi extras de carte funciară.
Faţă de condiţiile menţionate, mandatara promitentului cumpărător a declarat că nu poate încheia contractul de vânzare-cumpărare întrucât mandatul conferit prin procura specială, dată de prornitentul cumpărător P.C.B., nu îi permite acest lucru. Mandatara reclamantului a mai declarat că nu are asupra sa suma de 6.00 euro dar în situaţia în care s-ar fi încheiat contractul în formă autentică ar fi putut să o achite vânzătorilor.
Faţă de conţinutul încheierii analizate instanţa a apreciat necesar a efectua următoarele precizări:
1. Atât reclamantul P.C.B., prin cererea principală, cât şi pârâţii T.R. şi H.G.L., prin cererea reconvenţională, au recunoscut încheierea Antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 18 aprilie 2007 cu privire la imobilul descris în cuprinsul acestuia. În acest sens pârâţii reclamanţi reconvenţionali au arătat „este adevărat că am încheiat cu reclamantul P.C.B. antecontractul."
2. Prin cererea reconvenţională s-a invocat simulaţia preţului şi nu stmulaţia în varianta interpunerii de persoane, astfel încât, instanţa a examinat cererea în limita învestirii sale.
3. S-a reţinut existenţa unui refuz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, în condiţiile în care consimţământul promitenţilor vânzători a fost condiţionat de acceptarea cerinţelor impuse, aşa cum rezultă din încheierea menţionată.
4. Atât reclamantul cât şi pârâţii au susţinut în cursul soluţionării cauzei că există o diferenţă de preţ în sumă de 6.000 euro.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamantul P.C.B. este întemeiată şi a fost admisă.
Astfel, faţă de data încheierii antecontractului de vânzare-curnpărare, în temeiul art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, instanţa a obligat pârâţii să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-curnpărare cu privire la imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp, conform Antecontractului de vânzare-curnpărare încheiat la data de 18 aprilie 2007, pentru preţul de 317.000 euro, din care s-a achitat suma de 311.000 euro, existând o diferenţă de preţ în suma de 6.000 euro, iar în caz contrar prezenta hotărâre va ţine loc de contract autentic de vânzare-curnpărare.
În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată cu modificările şi completările ulterioare, a dispus: intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului P.C.B., căsătorit cu P.E.N., asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, identificat cu nr. top., înscris în C.F. Cluj, în prezent înscris în C.F. provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Cluj, compus din teren în suprafaţă de 2.900 mp, cu titlu de drept cumpărare, ca bun comun, şi înscrierea unui drept de ipoteca asupra imobilului descris în favoarea pârâţilor T.R. şi H.L.G. până la concurenţa sumei de 6.000 euro, reprezentând diferenţă preţ.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. au fost obligaţi în solidar pârâţii T.R. şi H.G.L., a căror culpă procesuală este dovedită, să achite reclamantului P.C.B. cheltuieli de judecată în sumă de 22.805,70 Iei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial Instanţa a acordat integral suma reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, în cuantum de 17.805,70 lei, şi suma de 5.000 lei cu titlu de onorariu avocaţial. Reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial în sumă de 8.500 lei. Având însă în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. în materia cheltuielilor de judecată şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a apreciat că se impune diminuarea acestei sume, apreciind că suma 5.000 lei cu titlu de onorariu avocaţial are un cuantum rezonabil".
Prin Decizia civilă nr. 28 din 18 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost admis în parte apelul declarat de pârâţii H.L.G. şi T.R. împotriva sentinţei civile nr. 691 din 05 octombrie 2012 a Tribunalului Cluj, ce a fost schimbat în parte, în sensul respingerii ca fiind prescrisă extînctiv cererea principală formulată de reclamantul P.C.B., cerere având ca obiect prestaţie tabulară; a înlăturat din sentinţa apelată dispoziţia referitoare la obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 22.805,70 lei cheltuieli de judecată în fond; a obligat pârâţii H.L.G. şi T.R., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată pentru fondul cauzei; a fost menţinută dispoziţia referitoare la respingerea cererii reconvenţionale; apelul declarat de reclamantul P.C.B. a fost respins ca nefondat şi a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.906 lei către pârâţi, iar pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 2,250 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport de petitul cererii, cât şi în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 969, 1073, 1077 C. civ., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 7/1996, obiectul acesteia este o acţiune în prestaţie tabulară, o acţiune personală prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, de principiu, de la data la care promitentul vânzător a predat promitentului-cumpărător posesia imobilului ce a făcut obiectul antecontractuiui de vânzare-cumpărare.
În speţă, se reţine, în urma administrării probei testimoniale şi a interogatoriului reclamantului, că nu se relevă cu certitudine faptul că reclamantul ar fi preluat posesia imobilului la o dată certă anume şi că ar fi continuat această posesie în mod continuu şi neîntrerupt până la un moment anterior cu 3 ani datei promovării aplicării (4 octombrie 2011), adică până în luna octombrie 2008.
Curtea a concluzionat, în baza unor prezumţii, faptul că data de 14 iunie 2007 (data rămânerii irevocabile a Dos. nr. 613/211/2007) este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctîvă de 3 ani în care putea fi promovată acţiunea în prestaţie tabulară, termen care s-a împlinit la data de 14 iunie 2010.
Nu s-a putut reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională prin care pârâţii au susţinut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost simulat în sensul că preţul real nu a fost de 317.000 euro, ci de 58.000 euro, Curtea a reţinut că, nefiind făcută dovada simulaţiei în condiţiile prevăzute de lege, această cerere este nefondată.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, care viza exclusiv neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, instanţa de apel a reţinut, prin prisma art. 274 alin. (3) şi (1) C. proc. civ., coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 401/2005 şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, că nu se poate pune în sarcina pârâţilor plata întregului onorariu de avocat, câtă vreme nu s-a dovedit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestui onorariu, apreciind că soluţia instanţei de fond este legală.
Prm Decizia civilă nr. 493 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţii - pârâţi H.L.G. şi T.R., a fost admis recursul declarat de reclamantul P.C.B. împotriva Deciziei civile nr. 28/A/2013 din 18 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ce a fost casată, iar apelurile trimise spre rejudecare, doar în privinţa acţiunii principale, fiind menţinută soluţia pe cererea reconvenţională.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a reţinut, referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţi în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., că motivele invocate de către recurent por fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Pe fondul recursului, s-a reţinut că, deşi obiectul cererii de chemare în judecată a fost neechivoc arătat atât prin motivele de fapt din cuprinsul acţiunii, cât şi prin indicarea temeiului juridic - art. 969, art. 970, art. 1073 şi art. 1077 C. civ., fiind analizat ca atare de către instanţa de fond, instanţa a schimbat, în apel, obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, deşi a fost învestită cu o acţiune având ca obiect o obligaţie „de a face", în principal -obligarea pârâţilor de a încheia în formă autentică un contract de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz, în subsidiar, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act autentic, instanţa de apel a modificat acest obiect supunând analizei controlului său judiciar o „acţiune în prestaţie tabulară", analizând exclusiv cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, cerere având evident caracter accesoriu, respectiv dispunerea înscrierii în cartea funciară a imobilului ce formase obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.
Dând o nouă calificare juridică obiectului cererii de chemare urmare a schimbării acestui obiect instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În opinia instanţei supreme aceasta echivalează cu necercetarea fondului întrucât se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar cu privire la un obiect juridic faţă de care instanţa de judecată nu a fost învestită, astfel încât motivele de recurs invocate nu au fost analizate.
Ca atare, faţă de reţinerea acestei critici de nelegalitate, Înalta Curte a reţinut că se impune casarea deciziei instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 C. proc. civ. cauza fiind trimisă pentru rejudecarea apelurilor formulate împotriva sentinţei civile nr. 693 din 05 octombrie 2012 doar în privinţa acţiunii principale, instanţa de apel urmând a se pronunţa doar în limitele în care a fost învestită potrivit capetelor de cerere arătate în acţiune.
S-a decis a fi menţinută soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte cererea reconvenţională având în vedere că intimaţii în calitate de titulari ai acestei acţiuni nu au exercitat calea de atac a recursului.
În rejudecare, prin Decizia nr. 567 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor T.R. şi H.L.G.; a admis apelul declarat de reclamantul P.C.B. împotriva sentinţei civile nr. 691 din 5 octombrie 2012 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a obligat pârâţii în solidar să-i plătească reclamantului 26.305,7 lei cheltuieli de judecată pentru prima instanţă; a obligat pe intimaţii H.L.G. şi T.R. să-i plătească apelantului P.C.B. suma de 17.396 lei, cheltuieli de judecată în căile de atac.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte acţiunea principală, instanţa de apel a avut în vedere că pârâţii au criticat soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, arătând că aceasta a fost greşit respinsă, pentru că instanţa în mod greşit a stabilit starea de fapt în sensul că predarea posesiei imobilului s-a realizat la data de 18 aprilie 2007. în realitate, imobilul nu a fost niciodată predat reclamantului, pentru că părţile nu s-au prezentat niciodată la teren împreună terenul nu a fost împrejmuit, astfel că oricine putea să intre în posesia sa, reclamantul nelăcând dovada că s-a aflat în posesia efectivă şi exclusivă a terenului, pârâţii înşişi nu au intrat vreodată în posesia terenului de la vânzătoarea Ş.A., aşa cum rezultă din declaraţia martorului D.F. şi răspunsurile la interogator ale pârâţilor, actele depuse de reclamanţi pentru a dovedi posesia imobilului sunt din anul 2012, întocmite după declanşarea prezentului litigiu. Prima instanţă şi-a fundamentat în mod greşit soluţia numai pe cuprinsul antecontractuiui, în care se arată că posesia a fost predată la 18 aprilie 2007, precum şi pe faptul că pârâţii au recunoscut, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de certificare din 13 ianuarie 2011, dreptul de proprietate ai reclamantului privind terenul în litigiu şi au făcut trimitere la calitatea acestuia de dobânditor încă din anul 2007. în realitate, terenul nu a fost predat reclamantulus, iar recunoaşterea dreptului său de către pârâţi s-a făcut după împlinirea termenului de prescripţie, aşa că nu avea cum sâ-l întrerupă.
O altă apărare de fond invocată de pârâţi în vederea respingerii acţiunii principale a vizat excepţia de neexecutare a contractului raportat la neplata diferenţei de preţ de 6.000 euro,
Analizând criticile formulate, instanţa de apel a reţinut că ambele apărări ale pârâţilor sunt nefondate, apreciindu-se că acţiunea principală a fost corect admisă de către prima instanţă.
Referitor la excepţia prescripţiei extinctive, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, clauza din antecontract prezintă relevanţă chiar şi în situaţia în care părţile nu s-au deplasat în mod concret la faţa locului în vederea predării imobilului obiect al antecontractuiui, ea permiţând, de fapt, reclamantului promitent-cumpărător să intre oricând în posesia imobilului, fiind o clauză anticipatorie a obligaţiilor născute din contractul promis a fi încheiat în viitor. Faptul că terenul nu a fost întotdeauna împrejmuit şi că ar fi putut avea acces şi alte persoane nu prezintă relevanţă, pentru că posesia unui teren nu înseamnă folosinţa sa efectivă permanentă şi nici împrejmuirea pentru a împiedica accesul altora, ci manifestarea ca un veritabil proprietar, ceea ce reclamantul a dovedit că a făcut, prezentând acest teren ca fiind al său în interiorul termenului de prescripţie extinctivă, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor C.F.A. şi S.S.V., reţinute de prima instanţă. De altfel, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei constând în recunoaşterea dreptului pretins se raportează la atitudinea subiectivă a debitorului, or, în cauză, promitenţii-vânzători au recunoscut dreptul pretins prin posibilitatea conferită promitentului-curnpărător de a intra în posesia bunului oricând ar dori, în temeiul clauzei anticipatorii din antecontract. în plus, chiar dacă o astfel de recunoaştere ar fi survenit după împlinirea termenului de prescripţie, aşa cum susţin pârâţii în motivele de apel, datorită condiţiilor concrete în care a fost făcută, aceasta ar echivala cu o novaţie, constând transformarea obligaţiei naturale, imperfecte, într-una perfectă, înzestrată cu acţiune în justiţie.
Cu privire la excepţia de neexecutare a contractului instanţa de apel a constatat, aşa cum a reţinut prima instanţă, că partea din obligaţie rămasă neexecutată este insignifiantă raportat la partea de obligaţie deja executată de reclamant, adică la partea din preţ plătită, de 311.000 euro.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate reclamantului, s-a avut în vedere că acesta a formulat apel pe motiv că trebuiau acordate în totalitate, mai exact fără diminuarea onorariului avocaţial, cu motivarea că onorariul avocaţial de 8.500 de lei este unui rezonabil raportat la valoarea litigiului şi munca depusă de avocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 132 şi 133 din Statutul profesiei de avocat.
S-a apreciat că apelul reclamantului este fondat reţinându-se că angajarea unui număr de doi avocaţi nu este o exercitare abuzivă a dreptului la apărare raportat la profesia pârâţilor. Onorariul de 8.500 de lei se justifică raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată de 1.370.137 lei, indicată în cuprinsul acesteia, complexitatea cauzei, precum şi munca avocaţilor, care a presupus nu doar pregătirea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, ci şi formularea apărărilor faţă de cererea reconvenţională, respinsă finalmente, aceştia fiind prezenţi la termenele de judecată pe parcursul unui an întreg, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 04 octombrie 2011 şi sentinţa primei instanţe fiind pronunţată la data de 05 martie 2012, redactând o serie de acte de procedură, sub forma unor note de şedinţă şi concluzii scrise. Astfel, în temeiul art. 296 raportat la art. 274 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul reclamantului şi a schimbat parţial sentinţa primei instanţe, stabilind cheltuielile de judecată acordate acestuia la suma de 26.305,7 lei, în loc de 22.805,7 lei.
Instanţa de apel, reţinând că pârâţii sunt căzuţi în pretenţii în căile de atac, a dispus în temeiul art. 298 raportat la art. 274 şi 277 C. proc. civ., obligarea acestora la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 17.396 lei, din care 8.896 lei taxă judiciară de timbru în recurs.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii R.T. şi L.H., criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi atrage aplicabilitatea prevederilor ari 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recurenţii susţin ca, potrivit deciziei de casare, instanţa de apel urma să analizeze acţiunea şi pretenţiile reclamantului prin prisma temeiului juridic indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv acţiunea având ca obiect o obligaţie de a face şi nu o acţiune în prestaţie tabulară.
Din considerentele deciziei de casare rezultă că era obligatoriu pentru instanţa de rejudecare să analizeze acţiunea dedusa judecăţii - acţiune în obligaţia de a face - care este prescriptibilă extinctiv. Recurenţii consideră că, în raport de decizia de casare, soluţia pe fond ar fi trebuit să fie aceeaşi, respectiv respingerea ca prescrisă a acţiunii în obligaţia de a face, cu obligaţia modificării considerentelor deciziei, în sensul înlocuirii sintagmei "acţiune în prestaţie tabulara" cu aceea de "acţiune în obligaţie de a face". Or, instanţa de rejudecare nu a analizat indicaţiile deciziei de casare, ci a procedat la soluţionarea pe fond a cauzei pentru motive care nu au fost Invocate nici de părţi, dar nici de instanţa de casare.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii susţin următoarele:
Acţiunea care vizează cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este o acţiune personală imobiliară, prescriptibilă extinctiv în 3 ani, în analiza incidenţei prescripţiei extinctive, trebuia analizat momentul de la care a început să curgă dreptul la acţiune (implicit termenul de prescripţie) şi dacă a operat vreo întrerupere a acestui termen între data încheierii antecontractului (18 aprilie 2007) şi momentul promovării acţiunii (04 ianuarie 2011).
În analizarea momentului de la care curge termenul de prescripţie, momentul predării - preluării posesiei asupra terenului în litigiu este relevant, pentru a se stabili dacă a existat o întrerupere a termenului prescripţiei şi care sunt consecinţele acesteia, sub aspectul soluţionării excepţiei invocate. Pentru aceasta, prezintă relevanţă analiza clauzei contractuale privind predarea posesiei, care este următoarea: "predarea posesiei se va face la data semnării prezentului antecontract" (cap. V din antecontract).
Se arată că părţile litigante au avut poziţii contradictorii cu privire la predarea terenului în favoarea promitentului-eumpărător Ia data semnării antecontractuîui. Astfel, reclamantul a susţinut că s~a deplasat alături de pârâţi, la teren, după semnarea antecontractuîui, plecând direct de la biroul părţilor şi, în afara propriei declaraţii din cadrul interogatoriului, nu a reuşit să aducă nici o probă care să dovedească susţinerea sa. Pe de altă parte, pârâţii au susţinut că nu au predat niciodată terenul către reclamant, că nu s-au deplasat niciodată la teren alături de reclamant sau singuri, anterior promovării acţiunii, şl mai mult, că nu au preluat posesia asupra terenului niciodată de la fostul vânzător de la care dobândiseră dreptul de proprietate.
În cercetarea judecătorească realizată în primul apel, instanţa a procedat, din oficiu, la suplimentarea interogatoriului reclamantului şi, insistând să determine momentul ia care reclamantul pretinde că ar fi preluat/exercitat posesia asupra terenului în litigiu, a constat că însuşi reclamantul nu a putut indica momentele calendaristice la care ar fi avut posesia asupra terenului.
Niciuna dintre aceste probe nu au fost analizate de instanţa de apel în rejudecare, acest lucru reieşind din considerentele cuprinse la pag. 12, alin. final, pag. 13, primul aliniat şi alin. (4) din decizia recurată, unde se relevă că singurele probe luate în considerare de către instanţa de rejudecare sunt declaraţiile martorilor C.F.A. şi S.S.V.
Recurenţii susţin că nu ştiu care este terenul în litigiu, nu au preluat posesia de la fostul proprietar, nu au predat-o reclamantului după încheierea antecontractuîui, nu se poate stabili cu certitudine că terenul pe care reclamantul l-a arătat celor doi martori este identic cu terenul ce face obiect al antecontractuîui de vânzare-cumpărare. In acest sens, instanţa de apel a analizat trunchiat şi subiectiv probele din dosar, ţinând seama doar de susţinerile reclamantului şi de declaraţiile martorilor acestuia, neanalizând declaraţiile martorilor A.G. şi S.A., cu privire la pretinsa predare a posesiei în favoarea reclamantului şi nici declaraţiile reclamantului din suplimentul la interogatoriul administrat la prima judecare a apelului.
Ca atare, apreciază că instanţa de rejudecare nu a analizat excepţia prescripţiei prin prisma momentului la care începe să curgă şi la care se împlineşte termenul de prescripţie.
Recurenţii au criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală şi în privinţa soluţiei de respingere a apelului pârâţilor, întrucât conţine considerente care nu au fost invocate şi susţinute de vreuna din părţile litigante şi nici nu au fost puse vreodată în discuţia părţilor. Astfel, relativ la clauza anticipatorie a predării posesiei, care ar ti permis reclamantului să intre oricând în posesia imobilului, recurenţii susţin că interpretarea dată de instanţă clauzei privind predarea posesiei este greşită şi depăşeşte chiar şi susţinerile reclamantului.
Se argumentează că, în vreme ce reclamantul a susţinut că s-ar fi deplasat la teren în chiar ziua semnării antecontractului, împreună cu pârâţii şi ar fi preluat posesia, susţineri contrazise de declaraţiile a doi martori şi de interogatoriile pârâţilor, instanţa de rejudecare susţine că reclamantul ar fi avut dreptul să intre în posesia terenului oricând, în orice modalitate, fără vreo participare din partea promitenţilor-vânzători şi Iară vreun drept contractual în acest sens.
Or, contractul sub semnătură privată dădea cel mult dreptul promitentului-cumpărător, după semnare, doar la a face demersuri în sensul de obligare a promitenţilor-vânzători să procedeze la predarea terenului, dacă aceştia ar fi refuzat acest lucru, nicidecum nu poate da dreptul reclamantului la a prelua singur, abuziv sau nu, rară ştirea promitenţilor-vânzători, posesia.
Recurenţii pretind că argumentele instanţei de rejudecare sunt în măsură cei mult să legitimeze un comportament abuziv ai reclamantului, care ar fi intrat arbitrar în posesia terenului, sub masca unei "clauze compromisorii" care este greşit explicată şi înţeleasă de către instanţă.
În ce priveşte aprecierile privind modalitatea de exercitare a posesiei asupra terenului, recurenţii susţin că instanţa de rejudecare a reţinut: „faptul că terenul nu a fost întotdeauna împrejmuit şi că ar li putut avea acces şi alte persoane, nu prezintă relevanţă, pentru că posesia unui teren nu înseamnă folosinţa sa efectivă permanentă şi nici împrejmuirea pentru a împiedica accesul altora, ci manifestarea ca un veritabil proprietar, ceea ce reclamantul a dovedit ca a făcut, prezentând acest teren ca fiind al său în interiorul termenului de prescripţie extinctivă". Relativ ia acest considerent al deciziei recurate, recurenţii susţin că o atare argumentare nu poate fi primită deoarece ar înseamnă ca orice persoană care pătrunde ocazional pe un teren ar putea invoca faptul posesiei şi s-ar putea declara că este proprietar ai terenului.
Se invoca reţinerea greşită de către instanţa de apel a împrejurării potrivit căreia recunoaşterea dreptului pretins, emanat de la pârâţi în afara termenului de prescripţie, valorează novaţie. Apreciază că, teoria juridică emisă de instanţa de rejudecare este în contradicţie cu definiţia noţiunii de "novaţie"; operaţiune juridică de natură contractuală prin care părţile sting o obligaţie veche si o înlocuiesc cu una nouă.
În contextul "recunoaşterii" realizate de recurenţi cu ocazia încheierii certificării notarului public din 13 ianuarie 2011, dacă instanţa susţine că s-ar fi "transformat obligaţia naturală, imperfectă, într-una perfectă, înzestrată cu acţiune injustiţie", apreciază ca pentru a exista, novaţia trebuie să emane de la părţile contractului şi singura novaţie posibilă era aceea indicată de prornitenţii-vânzători în încheierea de certificare, respectiv aceea că sunt de acord cu semnarea actului de vânzare-cumpărare pentru preţul total de 56.000 euro, din care 50.000 euro achitaţi deja şi cu clauza de reglementare a eventualei obligaţii de plată a T.V.A. aferent transferului terenului.
Se pretinde că nu s-a putut nova termenul de prescripţie şi nu s-a putut nova nici o altă obligaţie, cât timp termenul de prescripţie era deja împlinit. Se neagă însăşi instituţia juridică a întreruperii prescripţiei atunci când se susţine că o recunoaştere făcută după împlinirea termenului, ar putea produce efecte juridice şi, mai mult, ar putea produce modificarea raportului contractual. Pentru a putea "întrerupe" termenul de prescripţie, pretinsa recunoaştere emanata de la recurenţi trebuia în mod obligatoriu să aibă loc înăuntrul termenului de prescripţie, iar nu ulterior.
Recurenţii critică decizia instanţei de apei şi sub aspectul aprecierii că apărările pârâţilor referitoare la excepţia de neexecutare a contractului sunt neîntemeiate, deoarece suma rămasă de achitat, respectiv 6.000 euro este insignifiantă raportat la partea de preţ deja executată. Consideră că acest argument constituie o părtinire în favoarea reclamantului, întrucât chiar dacă mai avea de achitat 6.000 euro, chiar dacă i-a chemat pe promitenţii - vânzători ia notar pentru semnarea actului final şi chiar dacă reclamantul nu a avut suma necesară achitării diferenţei de preţ (şi nici nu a făcut dovada, în timpul procesului, că la data când i-a invitat pe pârâţi la notar avea această sumă), promitenţii - vânzători erau obligaţi sa semneze actul autentic, indiferent de primirea diferenţei de preţ de 6.000 euro.
În fme, recurenţii critică şi soluţia de admitere a apelului reclamantului privind cheltuielile de judecată pretinse, di perspectiva argumentului reţinut de instanţa de apel, în sensul că profesia pârâţilor justifică angajarea unui număr de doi avocaţi de către reclamant.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului pârâţilor, respingerea apelului reclamantului, iar pe fond, respingerea acţiunii ca prescrisă, cu obligarea reclamantului ia plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte va constata ca recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de neiegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi, ea atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de neiegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.
Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie nu pot face obiect ala controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de neiegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct 1 -9 C. proc. civ., urmând a fi analizate acele critici care se înscriu în textul de lege evocat.
În ce priveşte motivul de recurs care vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de neiegalitate, înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ., se vădesc a fi neîntemeiate.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a rejudecat cauza în acord cu statuările obligatorii ale deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual.
Argumentaţia pentru care instanţa de recurs, prin Decizia de casare nr. 493 din 12 februarie 2014, pronunţată în ciclul procesual anterior al prezentului dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a lI-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel doar în privinţa acţiunii principale, cu menţinerea soluţiei pe cererea reconvenţională, a fost aceea că, instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii deşi au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect o obligaţie „de a face", în principal - obligarea pârâţilor de a încheia în formă autentică un contract de vânzare-cumpârare, iar în caz de refuz, în subsidiar, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act autentic, instanţa de apel a modificat acest obiect supunând analizei controlului său judiciar o „acţiune în prestaţie tabulară", examinând exclusiv cel de-al doilea capăt ai cererii de chemare în judecată. Dând o nouă calificare juridică obiectului cererii de chemare urmare a schimbării acestui obiect, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce, în opinia instanţei supreme, această împrejurare a echivalat cu neeercetarea fondului, aflându-se în în imposibilitate de a exercita controlul judiciar cu privire la un obiect juridic faţă de care instanţa de judecată nu a fost învestită. Or, cum instanţa de fond a analizat acţiunea principală având ca obiect obligaţia de a face, aspect reţinut în cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte constată că, în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanţa de apel a exercitat corect controlul judiciar în privinţa soluţiei dată acţiunii principale de instanţa de fond, întrucât verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii fiind realizată cu privire la obiectul juridic cu care instanţa a fost investită. Prin urmare, cum rejudecarea cauzei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nu pot fi reţinute condiţiile pentru a atrage încidenţa morivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor în sensul că, în rejudecare, instanţa de apel ar fi trebuit să menţină soluţia din primul ciclu procesual (respectiv, cea de respingere ca prescrisă a acţiunii în obligaţia de a face), cu schimbarea motivării hotărârii, în acord cu decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Rejudecarea fondului după casare, măsură dispusă de instanţa de control judiciar în scopul reluării activităţii procesuale ca urmare a admiterii recursului, are ca finalitate pronunţarea unei hotărâri conforme adevărului şi în strictă concordanţă cu legea substanţială şi procesuală. în cazul în speţă, ca urmare a casării cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea acţiunii principale, instanţa de trimitere a procedat corect la cercetarea şi soluţionarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată a reclamanţilor şi criticile învederate prin cererile de apei.
Astfel, în exercitarea controlului judiciar, instanţa de rejudecare, în conformitate cu art. 295 C. proc. civ., a verificat, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în privinţa obiectului juridic al învestirii sale. Faptul că instanţa de trimitere, soluţionând din nou toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, raportat la motivele de fapt şi de drept indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată în raport de probatoriul administrat în cauză şi de situaţia de fapt stabilită, a ajuns la o altă concluzie decât cea inserată în hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual, care a fost casată prin Decizia nr. 493/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu înseamnă că, în rejudecare, după casarea cu trimitere, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare în sensul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia „instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte reţine acesta a fost indicat formai. Recurenţii au procedat doar la enunţarea motivului respectiv de recurs, fiiră a prezenta şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logieo-juridice de natură a contura critica de nelegaîitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. De altfel, acest motiv de recurs nu ar putea fi invocat decât în măsura în care instanţa de trimitere, găsind apelul întemeiat, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat mai mult decât ceea ce a constituit obiectul cererii de chemare în judecată, ori ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut. Or, o atare ipoteză nu se regăseşte în cauza, deoarece instanţa de trimitere, în exercitarea controlului judiciar, a procedat la respingerea apelului pârâţilor în privinţa soluţiei dată acţiunii principale de către instanţa de fond.
Relativ la motivul de nelegalitate care vizează modul greşit de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a stabilit greşit momentul de la care curge termenul de prescripţie.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, relevat este de a se stabili dacă s-a predat posesia asupra terenului In litigiu, funcţie de care s-ar stabili dacă a existat o întrerupere a termenului prescripţiei, apreciind că sub acest aspect prezintă relevanţă analiza clauzei contractuale înscrisă în cap. V din antecontract privind predarea posesiei, potrivit căreia: "predarea posesiei se va face la data semnării prezentului antecontract" (cap. V din antecontract). Recurenţii au susţinut că nu au predat posesia terenului în data de 18 aprilie 2007, iar, în analiza clauzei contractuale, fac referire la analiza declaraţiilor martorilor audiaţi de instanţa de rejudecare, la împrejurarea că instanţa ar fi analizat trunchiat şi subiectiv probele din dosar şi că declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi răspunsurile reclamantului ia interogatoriul luat de instanţa care a soluţionat apelul în primul ciclu procesual nu au fost analizate de instanţa de rejudecare.
Contrar susţinerilor recurenţilor, în examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material ia acţiune, în mod corect instanţa de trimitere a analizat natura şi înţelesul clauzei contractuale neechivoce înserată de părţi în cuprinsul cap. V din antecontractul de vânzare-cumpărare atestat din 18 aprilie 2007 relativ la predarea posesiei imobilului litigios, dând astfel corect eficienţă juridică acesteia în conformitate cu voinţa părţilor, dat fiind faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. (de la 1864), convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În ceea ee priveşte însă susţinerile recurenţilor care vizează reevaluarea probelor administrate ori analiza trunchiată şi subiectivă a matarialului probator administrat sub aspectul determinării situaţiei de fapt de către instanţele de fond, Înalta Curte constată că acestea se referă la aspecte de netemeinieie a hotărârii atacate, recurenţii urmărind prin criticiîe astfel formulate stabilirea unei noi situaţii de fapt. Or, aceste critici nu pot fi încadrate în motivele de nelegaiitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., împrejurarea faţă de care, pentru argumentele deja expuse, nu pot face obiect al examinării instanţei de recurs.
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, care nu mai poate fi reevaluată faţă de configuraţia actuală a art. 304 C. proc. civ., denotă împrejurarea că instanţa de apel în mod corect a concluzionat asupra soluţiei dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul respingerii acesteia, atât timp cât instanţa de apel a analizat clauza contractuală din perspectiva efectelor şi consecinţelor pe care aceasta le genereză. Cum în cauză s-a statuat că predarea posesiei terenului către promitentul-cumpărător s-a realizat în temeiul efectului produs de clauza contractuală, Înalta Curte va constata inaplicabiiităţii cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut corect împrejurarea că predarea posesiei imobilului litigios constituie, în sensul dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie privind executarea antecontractului (respectiv a dreptului material de acţionare în instanţă a prornitentului vânzător în caz de neexecutare a obligaţiilor din contract).
Recurenţii au formulat critici în privinţa legalităţii hotărârii atacate, susţinând că motivarea instanţei de apel se întemeiază pe argumente neinvocate de niciuna din părţile litigante, fără a fi puse în discuţia părţilor, sens în care fac referire la clauza anticipatorie privind predarea posesiei, greşita apreciere a instanţei relativ la recunoaşterea dreptului pretins, emanat de Ia pârâţi în afara termenului de prescripţiei, în sensul că ar valora novaţie, precum şi la greşita apreciere privind modalitatea de exercitate a posesiei,
Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate. Contrar susţinerilor formulate, aşa cum s-a expus deja, instanţa de apel, în considerarea susţinerilor şi apărărilor formulate în cauză, a analizat corect clauza privind predarea posesiei în conformitate cu natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, instanţa dând eficienţă voinţei neechivoce a părţilor inserată în clauza contractuală. Drept urmare, calificarea dată acesteia drept clauză anticipatorie nu reprezintă decât consecinţa efectelor pe care le generează în privinţa executării unor prestaţii specifice contractului pe care părţile s-au obligat să îl încheie, respectiv de predare a terenului litigios anterior perfectării contractului promis, dar tocmai în considerarea contractului pe care s-au obligat să îl încheie în viitor.
Recurentul a criticat argumentul reţinut de instanţa de apel, potrivit căruia recunoaşterea dreptului pretins, emanat de la pârâţi în afara termenului de prescripţie, valorează novaţie, considerând că teoria juridică emisă de instanţa de rejudecare este în contradicţie cu definiţia noţiunii de novaţie. Critica se vădeşte a fi nefondată întrucât concluzia instanţei de apel fundamentată pe acest considerent a fost una de ordin subsidiar In examinarea legalităţii soluţiei dată excepţiei prescripţiei extinctive. Argumentul reţinut este, de altfel, lipsit de relevanţă, din moment ce, cu titlu prioritar, instanţele de fond şi-au fundamentat soluţia în privinţa excepţiei prescripţiei extinctive pe considerentul potrivit căruia predarea posesiei terenului în baza clauzei contractuale are semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului pretins, ca expresie a atitudinii subiective a debitorilor obligaţiei, recunoaştere ce constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune,
Relativ la critica recurenţilor care vizează aprecierea greşită a instanţei de apel în privinţa modalităţii de exercitare a posesiei, tară a se relua argumentaţia deja prezentată, Înalta Curte va constata că susţinerea nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs întrucât repune în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt pe baza aprecierii probatoriului administrat, procedeu care se situează în afara sferei de competenţă a instanţei de recurs faţă de configurarea actuală a art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a excepţiei de neexecutare a contractului pe motiv că restul de preţ rămas neplătit ar fi insignifiant, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.
Pârâţii au înţeles să invoce excepţia de neexecutare, aspect care constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
În cauza dedusă judecăţii, pe baza situaţiei de fapt reţinută în urma evaluării materialului probator administrat, instanţele de fond au concluzionat asupra temeiniciei acţiunii reclamantului, fiind reţinut refuzul pârâţilor de a încheia contractul de vânzare-cunpărare în formă autentică. în speţă s-a reţinut, potrivit clauzei stipulate ia cap. III, că preţul convenit de părţi a fost în sumă de 317.000 euro, din care la data semnării antecontractuiui s-a achitat suma de 311.000 euro şi că diferenţa de 6.000 euro urma să fie achitată ia data semnării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind, de altfel, şi momentul Ia care opera transferul dreptului de proprietate. Or, aşa cum s-a reţinut, neperfectarea contractului în formă autentică s-a datorat culpei exclusive a pârâţilor-recurenţi care nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau din antecontract şi nicidecum culpei reclamantului. Reţinerea acestor considerente, care complinesc motivarea instanţei de apel, relevă lipsa de relevanţă a argumentului instanţei de apel referitor la diferenţa insignifiantă de preţ ce urma a fi plătită de promitentul-cumpărător la încheierea în formă autentică a contractului, de vreme ce, prioritar, s-a reţinut refuzul recurenţilor de încheiere a contractului în formă autentică.
Recurenţii au formulat şi critici privind greşita admitere a apelului reclamantului, în ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind de acord cu argumentul de ordin cantitativ al instanţei de apel în sensul că profesia pârâţilor ar justifica angajarea unui număr de doi avocaţi de către reclamant.
Critica astfel formulată vizează o chestiune de apreciere din partea instanţei de apel, astfel încât nu face posibil încadrearea acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs pârâţii nu formulează critici referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. de către instanţa de apel şi nici critici în privinţa criteriilor care au fost avute în vedere de instanţă la acordarea cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Recurenţii invocă aspecte care vizează netemeinicia hotărârii, relativ Ia aprecierea instanţei sub aspectul justificării angajării de către pârâţi a unui număr de doi avocaţi, susţineri care nu pot forma obiect al analizei în recurs, pentru argumentele deja arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează motivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte constată că decizia recurată conţine argumentele de fapt şi de drept pentru care a fost menţinută hotărârea primei instanţe, astfel cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerentele prezentate răspundând tuturor susţinerilor din cererile de apel.
în consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente In cauză, definind judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii H.L.G. şi T.R. împotriva Deciziei nr. 567 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Reţinând culpa procesuală a recurenţilor în această etapă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., aceştia vor fi obligaţi să plătească intimatului-reclamant suma de 7.873,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite cu chitanţele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii H.L.G. şi T.R. împotriva Deciziei nr. 567 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obliga pe recurenţii - pârâţi H.L.G. şi T.R. la plata sumei de 7.873,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul - reclamant P.C.B.
Irevocabilă.|
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 522/2015. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 457/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
