ICCJ. Decizia nr. 374/2015. Civil. Marcă. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 374/2015

Dosar nr. 44242/3/2010

Şedinţa publică din 10 februarie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 44242/3/2010, reclamanta R.B. Gmbh, contradictoriu cu pârâtele SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, cu modificările aduse prin Legea nr. 66/2010, Regulamentului U.E. nr. 207/2009 privind mărcile comunitare, art. 14 şi 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va. pronunţa, să fie obligate pârâtele: să înceteze imediat comercializarea, producţia, ambalarea, transportul, importul, exportul şi/sau utilizarea în cursul comercializării a produselor etichetate R., care imită în mod fraudulos culorile şi combinaţia de culori (albastru şi argintiu) protejate de înregistrările mărcilor reclamantei R.B. GmbH sau a altor produse care imită în mod ilegal mărcile R.B. Gmbh; să înceteze imediat orice formă de publicitate sau promovare a produselor etichetate R. care imită în mod fraudulos culorile şi combinaţia de culori (albastru şi argintiu) protejate de înregistrările mărcilor reclamantei R.B. Gmbh sau alte produse care imită în mod ilegal mărcile R.B. Gmbh; să retragă imediat de pe piaţă toate produsele etichetate R. care imită în mod fraudulos culorile şi combinaţia de culori (albastru şi argintiu) protejate de înregistrările mărcilor reclamantei R.B. GmbH sau orice alte produse care imită în mod ilegal mărcile R.B.; să distrugă toate ambalajele, orice materiale publicitare, ceea ce include şi ştergerea tuturor referirilor de pe sîturiie web controlate de pârâte a produselor etichetate R. care imita în mod fraudulos culorile şi combinaţia de culori (albastru şi argintiu) protejate de înregistrările mărcilor reclamantei R.B. Gmbh sau a altor produse care imită în mod ilegal mărcile R.B.; să plătească reclamantei R.B. Gmbh o despăgubire cu titlu de daune materiale şi morale cauzate ca urmare a încălcării mărcilor reclamantei, estimate provizoriu la 10.000 euro.

În drept, au fost invocate Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 66/2010, Regulamentul U.E. nr. 207/2009 privind marca comunitară, art. 34 şi 16 din O.U.G, nr. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

Prin cererea reconvenţionaiă depusă la data de 06 decembrie 2010, pârâţii au solicitat anularea mărcii internaţionale cu desemnare U.E. aparţinând reclamantei-pârâte R.B.; obligarea reclamantei-pârâte R.B. la plata de daune morale evaluate provizoriu la suma de 50.000 R.G.N.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi 119 C. proc. civ., 998-999 C. civ., Legea nr. 84/1998, Regulamentul U.E. nr. 207/2009, precum şi orice alte texte legale aplicabile, inclusiv cele invocate prin prezenta întâmpinare şi cerere reconvenţională.

La termenul din 17 februarie 2011 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi necompetenţei generale a instanţelor de judecată, invocate de pârâte, excepţii care au fost respinse cu motivarea din încheierea de şedinţă de ia acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 2086 din 24 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea principală, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţionaiă.

Pârâtele reclamante SC SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL, au formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 2086 din data de 24 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti solicitând instanţei ca, în temeiul art. 281² C. proc. civ. să admită cererea de completare şi să se pronunţe asupra cererii de obligare a reclamantei - pârâte reconvenţionaîe R.B. la plata, către pârâtele reclamante, a cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor depuse în acest sens ia dosarul cauzei la data de 10 noiembrie 2011.

În drept şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 281² C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1410 din 28 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 44242/3/2012, formulată de pârâtele reclamante SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL S-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011, în sensul că s-a respins cererea pârâtelor reclamante SC SC E.F. SA, şi SC T.G.I.E. SRL de obligare a reclamantei pârâte R.B. Gmbh la piaţa cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor sentinţe au formulat apel apelanta-reclamantă R.B. Gmbh şi apeiantele-pârâte S.C, SC E.F. SA S.A. şi SC T.G.I.E. SRL.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 2086 din 24 noiembrie 2011, apelanta-reclamantă-pârâtă a solicitat admiterea apeiului, schimbarea în parte a sentinţei atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, sa se menţină sentinţa în ceea ce priveşte soluţia respingerii cererii reconvenţionale formulată de intimateie-pârâte-reclarnante, cu înlocuirea considerentelor privind reţinerea caracterului siab distinctiv (inerent) al mărcii internaţionale aparţinând apelantei-reclamante.

Apeiantele-pârâte au formulat cerere de aderare Ia apelul formulat de apelanta reclamantă solicitând admiterea cererii de aderare la apel cu consecinţa modificării sentinţei nr. 2086 din 24 noiembrie 2011 şi a încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti în prezentul dosar pe data de 24 februarie 2011 în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de R.B. Gmbh.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011. şi a sentinţei 1410 din 28 iunie 2012, apeiantele-pârâte au solicitat admiterea apelului împotriva sentinţelor menţionate şi să se modifice aceste sentinţe, în sensul admiterii cererii reconvenţionale astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecinţa anulării mărcii internaţionale cu desemnare U.E., al cărei titular este pârâta reconvenţionala R.B. Gmbh, a obligării pârâtei reconvenţionale la plata către reclamantele reconvenţionale a daunelor morale evaluate la suma de 50.000 de lei şi a obligării intimatei R.B. Gmbh la plata cheltuielilor de judecată solicitate în faţa primei instanţe, menţinând hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte soluţia de respingere în totalitate a cererii principale.

Prin Decizia civilă nr. 223/A din data de 28 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă R.B. Gmbh, şi de apelanţii-pârâţi SC SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011 şi a încheierii de şedinţă din 24 februarie 2011, ca nefondate. A fost admis apelul formulat de apeiantele-pârâte SC SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL împotriva sentinţei nr. 1410 din 28 iunie 2012. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, A fost obligat reclamantul să achite pârâtei SC SC E.F. SA 22.490 lei cheltuieli de judecată parţiale şi pârâtei SC T.G.I.E. SRL, 10.657 lei cheltuieli de judecată parţiale. Au fost respins cererile părţilor de obligare la cheltuieli de judecată ca neîntemeiate.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta-reclamantă R.B. Gmbh împotriva seminţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011, s-a reţinut că obiectul acţiunii principale îl constituie contrafacerea reclamată de apelanta reclamantă a mărcilor sale comunitare figurative C.T.M. şi C.T.M., precum şi a mărcii sale internaţionale figurative I.R. de către apelantele-pârâte ca urmare a utilizării de către acestea a combinaţiei de culori albastru-argintiu în proporţii de aprox. 50/50% pentru produse identice (băuturi energizante) pe ambalajele produselor comercializate de acestea din urmă, şi anume, a produselor energizante R., apelantele pârâte afirmând în apărare că utilizează marca naţională (R.) şi marca comunitara C.T.M. înregistrate de SC I. SRL în baza unui drept de folosinţă acordat de acesta din urmă, în calitate de titular al modelelor comunitare şi titular al mărcii naţionale R., şi al mărcii europene R.

Curtea de apel a reţinut, în analiza primului motiv de apel formulat, că tribunalul a analizat în cauză conflictul dintre cele trei mărci anterioare invocate de aceasta şi semnul folosit de apelantele pârâte pe ambalajele produselor comercializate de acestea. Tribunalul a analizat riscul de confuzie între mărcile invocate de apelanta reclamantă şi semnele folosite de apelanţii pârâţi în raport de impresia de ansamblu ce rezultă din analiza similitudinii semnelor în conflict, examinând amănunţit mărcile invocate de apelata reclamantă sub aspect vizual, chiar dacă a inclus în cuprinsul considerentelor sale şi analiza riscului de confuzie determinat de lipsa similitudinii fonetice şi conceptuale datorat modului concret de comercializare a produselor vizate de aceste mărci, în condiţiile în care prezenta acţiune este o acţiune în contrafacere şi în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată apelanta face numeroase referiri la ambalajele produselor sale comercializate vizate de mărcile sale combinate şi verbale, conţinând elementul verbal R.B. şi cei doi tăuraşi roşii cu un soare galben pe care o susţine şi prin probe referitoare la aceleaşi mărci.

În acest sens, este de reţinut că tribunalul a avut în vedere însă într-o analiză extinsă, în raport de faptul că a fost investită cu o acţiune în contrafacere şi prin urmare Iară a încălca principiul disponibilităţii, cum fără temei se susţine, nu doar mărcile invocate de apelantă, (şi care fiind mărci figurative constau într-adevăr doar în reprezentarea culorilor albastru şi argintiu, fiind constituite C.T.M. din culorile albastru şi argintiu juxtapuse ce se regăsesc într-o proporţie de 50%-50% iar mărcile C.T.M. şi I.R., mărci figurative ce prezintă cele două culori, separate de linii diagonale şi orizontale) ci, şi modul în care mărcile apelantei reclamante sunt utilizate uzual pe ambalajele produselor sale, adică însoţite de elementul verbal „R.B., şi de elementul grafic constând în cei doi tauri şi un soare de culoare roşie-galbenă, în condiţiile în care după cum s-a reţinut mai sus, probele administrate de apelanta reclamantă se refereau la acel mod de utilizare a mărcilor invocate în acţiune, după cum se va expune în cele ce preced, Curtea de apel a apreciat nefondate şi cel de -al doilea şi al patrulea motiv de ape! prin care apelanta susţine că tribunalul a reţinut greşit lipsa similarităţii dintre mărcile anterioare invocate şi semnele folosite de apelantele pârâte şi inexistenţa riscului de confuzie, incluzând şt riscul de asociere.

Fiind vorba de un conflict dintre mărcile anterioare ale apelantei reclamante cu caracter abstract/figurativ şi semnul combinat utilizat de apelantele pârâte pe ambalajele produselor sale R., se cuvenea ca instanţa să evalueze pretinsa similaritate a acestora sub aspect vizual, însă Tribunalul a realizat, contrar susţinerilor nefondate ale apelantei reclamante, o corectă analiză a acestora din acest punct, de vedere, reţinând în mod just lipsa similarităţii semnelor în conflict cu aplicarea corectă a principiilor consacrate în doctrina şi jurisprudenţa europeană (cazul nr. C-39-97 Canon E.C.R. nr. 1-5507), conform cărora analiza riscului de confuzie din punct de vedere al similarităţii (vizuale, fonetice şi conceptuale) a mărcilor în conflict se face global şi trebuie să se bazeze pe impresia de ansamblu asupra mărcilor având în vedere elementele lor dominante şi distinctive.

Potrivit principiilor jurisprudenţei constante în materia mărcilor, similaritatea mărcilor se analizează în strânsă legătură cu riscul de confuzie şi se concluzionează în sensul existenţei unui risc de confuzie între două mărci când publicul vizat poate crede că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeaşi întreprindere sau de la întreprinderi între care există legături economice (hotărârea din 29 septembrie 1998 a O.U.E. în cauza nr. C-39/97 Canon). Totodată, potrivit acestei jurisprudenţe, riscul de confuzie trebuie apreciat global potrivit percepţiei pe care publicul pertinent o are asupra semnelor şi produselor sau serviciilor în cauză şi ţinând cont de toţi factorii relevanţi în cauză, în special de interdependenţa dintre similitudinea semnelor şi cea a produselor sau serviciilor desemnate, astfel că un grad mai mare de similaritate între produsele/ serviciile relevante poate fi compensat de un grad mai mic de similaritate a semnelor comparate este mic şi invers, existenţa unui grad mal mare de similaritate între mărcile analizate poate fi acceptat în situaţia în care există un grad mai mic de similaritate între produsele/ serviciile relevante (hotărârea C.J.U.E. din 9 iulie 2003 din cauza nr. T-162/2001 din cauza Giorgio Beverly Hills parag. 29-33).

Potrivit orientării jurisprudenţiale constante a C.J.U.E., (Decizia C.J.U.E. din 22 iunie 1999, nr. C-342/97, Lloyd Schuhfabrik, parag. 26, 27) trebuie avut în vedere faptul că consumatorul mediu are foarte rar ocazia să facă o comparare directă între diferite mărci, fiind nevoit să facă comparaţia acestora pe baza imaginii imperfecte pe care acesta a reţinut-o, iar nivelul de atenţie al consumatorului mediu poate varia în funcţie de categoria produselor sau serviciilor în discuţie, astfel că similaritatea semnelor în conflict va fi reţinută de către consumatori mult mai uşor decât diferenţele existente între aceste semne (Decizia C.J.U.E. din 4 mai 2005, Cauza nr. T-22/04, (West vs. Westlife).

Pentru aprecierea riscului de confuzie, în ceea ce priveşte similitudinea vizuala, fonetică şi conceptuală a semnelor aflate în conflict, analiza trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci, ţinând cont de elementele distinctive şi dominante. Aceste elemente nu trebuie examinate separat, succesiv, ci împreună, pentru a se determina impresia de ansamblu cu privire la mărci. Elementele verbale aîe semnelor comparate trebuie a fi avute în vedere împreună.

Totodată, potrivit jurisprudenţei, mărcile cu un caracter distinctiv ridicat, fie intrinsec, fie din cauza reputaţiei acestora pe piaţă, se bucură de o protecţie mai extinsă faţă de mărcile al căror caracter distinctiv este mai redus iar caracterul distinctiv al mărcii anterioare şi, în special reputaţia acesteia trebuie să fie luate în considerare atunci când se stabileşte dacă similaritatea dintre produse şi servicii este suficientă pentru a da naştere la riscul de confuzie, astfel cum s-a statuat prin hotărârea C.J.U.E. din 29 septembrie 1998 din cauza nr. C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha v Metro-Goldwyn-Mayer Inc (1998).

Prima instanţă, făcând aplicarea principiilor jurisprudenţiale de mai sus, a analizat mărcile aflate în conflict (inclusiv marca apelantei reclamante I.R., care din punct de vedere grafic, şi anume a reprezentării culorilor, proporţiilor şi formei este identică cu marca comunitară C.T.M.) şi a constat ca sub aspect vizual, mărcile supuse analizei sunt diferite, neexistând niciun risc de confuzie între acestea deoarece semnul folosit de pârâtă este o marcă individuală combinată, compusă dintr-un element verbal şi unul grafic, elementul verbal, R., reprezintă o juxtapunere între denumirea oraşului Rieni, unde este sediul fabricii SC E.F. SA şi cuvântul din limba engleză "energy", care înseamnă energie, iar elementul figurativ constă într-o formă stilizată a logoului „RI„.

A mai reţinut tribunalul că din punct de vedere vizual, mărcile/semnele supuse analizei sunt diferite, neexistând niciun risc de confuzie între acestea deoarece mărcile R.B. se caracterizează prin următoarele elemente: culorile protejate, albastru şi argintiu, sunt alăturate, respectiv sunt aranjate sub forma unui trapez, înîr-un procent de 50%-50% în fiecare combinaţie, că în cazul băuturilor energizante R. la doză, grafica este alcătuită din culoarea naturală a aluminiului, imprimată cu albastru plin opac P. C, culorile succedându-se pe verticală, graniţa dintre cele două culori nefiind clar definită, ci prezentându-se sub forma unui degrade-un model abstract.

În ceea ce priveşte culorile protejate, instanţa a reţinut că mărcile reclamantei revendică culoarea albastru transparent (cod pantone nr. 2747 C), în timp ce culorile mărcii R. sunt albastru opac (cod pantone nr. 2736 C) şi roşu (cod pantone nr. 485 C), şi că ceea ce a reţinut consumatorul mediu, avizat, de băuturi energizante este elementul dominant al mărcilor, în cazul mărcilor reclamantei astfel cum sunt ele aplicate pe ambalaje şi cum sunt ele de fapt folosite-denumirea R.B. şi elementul figurativ constând în doi tauri şi un soare de culoare roşie-galbenă, poziţionat central pe ambalaj, iar acesta nu va alege produsele orientându-se după culorile albastru argintiu de pe arnhaiaj. De asemenea, elementul dominant al semnului pârâtei constă în denumirea R. şi elementul figurativ abstract poziţionat în partea superioară a ambalajului.

Curtea de apel a constatat că analizând similitudinea vizuală a semnelor aflate în conflict în raport de impresia de ansamblu produsă de cele două semne şi ţinând cont de elementele distinctive şi dominante, elemente examinate împreună iar nu separat şi succesiv cura de fapt solicită apelanta reclamantă, semnele în conflict nu sunt similare. în acest sens, mărcile R.B. reprezentate prin culorile protejate, albastru şi argintiu, alăturate în cazul mărcii C.T.M., respectiv prin culorile menţionate aranjate distinct, sub forma unui trapez în cazul mărcilor C.T.M. şi I.R., separat oblic din punctul de vedere al culorilor demarcate, într-un procent de 50%-50% în fiecare marcă diferă de semnul folosit de pârâte deşi culorile se aseamănă şi proporţia utilizării lor este aceeaşi, deoarece în cazul celui de al doilea culorile se succed pe verticală iar graniţa dintre cele două culori nu este clar definită, ci se prezintă sub forma unui degrade, alcătuind un model abstract,

Comparând cele două categorii de semne aflate în conflict, curtea de ape! a apreciat că elementul dominant al mărcii pârâtei constă în denumirea R. şi elementul figurativ abstract poziţionat în partea superioară a ambalajului produsului R. şi este colorat în roşu şi argintiu (iar nu în combinaţia de culori a fundalului ambalajului produsului, cum tinde de fapt a considera apelanta reclamantă), iar acest element dominant este de natură să distingă acest semn de mărcile figurative bicolore ale apelantei reclamante.

Prin urmare, în condiţiile în care elementul dominant al semnului folosit de apelantele pârâte este diferit de cei al mărcilor opuse, chiar şi în condiţiile în care semnele utilizate de apelantele pârâte folosesc o combinaţie de culori asemănătoare şî proporţia utilizării lor este aceiaşi, în condiţiile în care din punct de vedere al impresiei de ansamblu create de mărci nu există vreo similitudine între reprezentarea grafică a culorilor folosite, susţinerile apelantei reclamante potrivit cărora semnele sunt similare datorită utilizării culorilor asemănătoare şi a aceleiaşi proporţii de utilizare a lor sunt contrare principiului analizei de ansamblu în raport de elementele distinctive şi dominante, elemente examinate împreună.

În ceea ce priveşte diferenţele de nuanţă ale culorilor folosite reţinute de instanţă, este adevărat, consumatorul mediu are foarte rar ocazia să facă o comparare directă între diferite mărci, fiind nevoit să facă comparaţia acestora pe baza imaginii imperfecte pe care acesta a reţinut-o, şi că nivelul de atenţie al consumatorului mediu poate varia în funcţie de categoria produselor sau serviciilor în discuţie, iar similaritatea semnelor în conflict va fi reţinută de către consumatori mult mai uşor decât diferenţele existente între aceste semne însă în cazul băuturilor energizante, consumatorul relevant acesta poate fi considerai a avea un grad mediu de atenţie.

În acest sens, în ceea ce priveşte aspectui relevant al consumatorului relevant, Curtea de apel a reţinut că potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. acesta este considerat a aveau un grad scăzut de atenţie doar în cazul produselor curente, de utilizare frecventă, şi care au un preţ mic, ceea ce nu este cazul în materia produselor energizante, al căror preţ este relativ ridicat, şi care nu sunt de utilizare frecventă, zilnică; dimpotrivă, în cazul băuturilor energizante, dată fiind natura acestor produse, publicul ţintă este alcătuit din persoane de vârstă tânără, dinamice şi mediu informate, şi având prin urmare un nivel mediu de atenţie; în cauză, un raţionament analog a fost statuat în practica O.A.P.I. şi C.J.U.E. în privinţa produselor din tutun, pentru care s~a reţinut în privinţa consumatorilor că manifestă în general un nivel de atenţie ridicat în achiziţiile lor, din raţiuni de fidelitate faţa de marcă {paragraful 47, hotărîrea din 22 iunie 2005 a C.J.U.E. În cauza nr. T-34/04 Turkish Power), iar loialitatea consumatorilor apelantei reclamante faţă de mărcile saîe nu a fost de altfel contestată de apelantă.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la nivelul de atenţie redus al consumatorului de bunuri cu mişcare rapidă susţinut de apelanta reclamantă şi cele referitoare la asocierea de către consumatori a culorilor cu un anumit producător, respectiv cu o anumită marcă, aspect ce ar fi susţinut de studiul efectuat de B.B.G. din luna mai 2009, Curtea de apei a reţinut că concluziile studiului se referă Ia foiosirea parazitară a asemănării cu ambalajele unor mărci foarte cunoscute, şi anume a asemănării de culoare, design, mărime şi nu concluzionează după cum pretinde apelanta în sensul că doar asemănarea de culoare ar fi reievantă şi ar conduce prin ea însăşi ia crearea de confuzii. Or în cauză, tocmai diferenţele de design a mărcilor/ambalajelor produselor vizate de cele două categorii de semne după cum s-a reţinut mai sus şi de mărime a ambalajului în care sunt comercializate, nu sunt de natura a conduce la crearea unui risc de confuzie (în condiţiile în care apelanta reclamantă comercializează produse ambalate de 250 ml iar apelanta pârâtă şi produse ambalate de 500 ml şi 1.000 ml). Mai mult, reţinerea caracterului determinant doar al aspectului culorii asemănătoare în cazul unor mărci/ambalaje în cazul în care, ca în speţă, impresia desprinsă la analiza de ansambiu a similarităţii mărcilor şi a riscului de confuzie apreciat global în raport de elementele distinctive şl dominante este diferită contravine principiilor enunţate de C.J.U.E. şi O.H.I.M. şi în consecinţă nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte teritoriul relevant pentru analiza conflictului între semnele opuse, Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, acesta este teritoriul comunitar deoarece mărcile opuse sunt comunitare, respectiv marca internaţională cu desemnare a U.E., chiar dacă produsului R. în privinţa căruia apelanta reclamantă reclamă contrafacerea este comercializat îndeosebi pe teritoriul României, şi prin urmare, este relevantă percepţia consumatorului mediu din teritoriul comunitar.

Revenind la anaiiza aspectului diferenţelor de nuanţă între semnele în conflict, Curtea de apel a constatat că este adevărat în raport de principiil jurisprudenţiale menţionate că diferenţele de nuanţă între semnele comparate nu sunt deosebite însă ele nici nu pot fi ignorate şi exclud riscul de confuzie în condiţiile în care culorile ambalajului R. includ pe lângă culorile comune semnelor în conflict, albastru şi argintiu şi culoarea roşu, culoare care de altfel nici nu este prezentă în mărcile opuse ci doar în semnul folosit de apelantele pârâte. Prin urmare apare nefondată susţinerea apelantei reclamante potrivit căreia diferenţele dintre semnele în conflict ar fi nerelevante.

Toate considerentele de mai sus sunt relevante şi în privinţa comparaţiei dintre mărcile apelantei reclamante şi desenele industriale folosite de apelantele pârâte.

Curtea de apel a reţinut că apelanta reclamantă susţine prin cele de-al şaptelea motiv de apel înopozabilitatea semnelor folosite de apelantele pârâte ca urmare a faptului că acestea nu sunt titularele mărcilor R. şi a desenelor industriale aparţinând SC I. SA şi nu s-a înscris cesiunea de licenţă. în Registrul mărcilor/Registrul semnelor comunitare, însă în cauză. fiind vorba de o acţiune în contrafacere are semnificaţie folosirea în fapt de către uzurpator a semnului R./desenelor industriale pretins asemănătoare cu mărcile apelantei reclamante, aceasta fiind ceea ce contestă însăşi apelanta reclamantă, neavând relevanţă cine este titularul mărcilor sau desenelor industriale. Mai precis, în cadrul acţiunii în contrafacere calitatea de pârât o are, potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998, orice uzurpator ce foloseşte în fapt un semn/desen identic cu cel al titularului dreptului la marcă îar nu neapărat titularul vreunei mărci/desen industrial ulterior, deşi şi acesta din urmă poate avea calitate pasivă într-o asemenea acţiune. în ceea ce priveşte susţinerile apelantei reclamante potrivit cărora desenele industriale ale SC I. SA ar fi nule pentru lipsa noutăţii, acestea nu pot fi primite deoarece au fost formulate direct în apel, cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., şi fără respectarea principiului contradîctorialităţii, în condiţiile în care titularul lor, SC I. SA nu este parte în prezentul litigiu.

În cea ce priveşte susţinerea apelantei reclamante potrivit căreia riscul de confuzie, incluzând riscul de asociere cu mărcile anterioare ale R.B., ar rezulta din studiul de piaţă „Probabilitatea asociaţiei băuturii energizante R. în ceea ce priveşte R.B." din 09 august 2012 redactat de G.F.K., şi acestea este nefondată în condiţiile în care concluziile acestuia nu sunt susţinute de alte probe şi sunt contrare celor ale studiului de piaţă realizat de Curs cu privire la piaţa băuturilor energizante depus de apelantele pârâte, şi în cuprinsul căruia se concluzionează în sensul în care consumatorii confruntaţi cu produsele vizate de semnele în conflict le disting cu succes şl se orientează între aceste produse în raport de preţ, iar consumatorii produselor vizate de mărcile apelantei reclamante sunt fideli acestui brand.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei reclamante potrivit căreia riscului de confuzie ar fi fost recunoscut de apelantele pârâte prin schimbarea de către inîimatele-pârâte a ambalajului pentru produsele R., Curtea de apel a apreciat-o nefondată, deoarece pentru a produce efecte juridice, recunoaşterea trebuie să fie verbală şi expresă ceea ce nu este căzui, (deoarece în răspunsul la interogatoriul administrat apelantele pârâte au arătat că schimbarea ambalajului a fost dictată de considerente de marketing), după cum nu se poate considera că existenţa riscului de confuzie poate fi dovedită printr-un articolul de pe internet care nu este certificat de o instituţie specializată şi credibilă şi nu este susţinut de alte probe.

De asemenea, referitor la ambalajul 3+1 a produsului R. Curtea de apei a constatat că acesta a fost realizat de apelantele pârâte în baza desenului industrial al cărui titular este terţul SC I. SA, şi că este singura variantă de ambalaj ce prezintă un grad redus de similaritate cu mărcile apelantei, similaritate ce exclude însă riscul de confuzie în condiţiile în care culorile ambalajului R. includ pe lângă culorile comune semnelor în conflict, albastru şi argintiu şi culoarea roşu, culoare care nu este prezentă în mărcile opuse ci doar în semnul folosit de apelantele pârâte iar elementul dominant al mărcii pârâtei constând în denumirea R. şi elementul figurativ abstract poziţionat în partea superioară a ambalajului produsului R. colorat în roşu şi argintiu este de natură să distingă acest semn de mărcile figurative bicolore ale apelantei reclamante iar graniţa dintre cele două culori în cazul semnului apelantelor pârâte nu este clar definită, ci se prezintă sub forma unui degrade, alcătuind un model abstract.

Contrar susţinerilor apelantei reclamante, nu se pot reţine crîticile acesteia referitoare la caracterul distinctiv ridicat al mărcilor sale, nici al celui intrinsec şi nici a celui dat de renumele/reputaţia acestor mărci ci doar un nivel mediu de distinctivitate în ceea ce priveşte mărcile C.T.M. şi I.R. şi a unei distinctivi taţi reduse a mărcii comunitare C.T.M., motivele trei, patru, şase şi opt de apei fiind nefondate.

În ceea ce priveşte distinctivitatea inerentă a combinaţiei de culori albastru şi argintiu este de reţinut şi faptul că aplicând prin analogie raţionamentul statuat potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., astfel din cauzele nr. T-312/03 Wassen International vs. O.A.P.I. parag. 36 şi nr. T-104/01 -Oberhauser/O.H.M.I - Petit Liberto (Fifties), paragrafele 47 şi 48, elementul verbal al unei mărci este cel considerat a fi cel mai relevant în cuprinsul unei mărci deoarece este cel folosit de consumator pentru a se referi la produs, citându-i denumirea mai degrabă decât descriind elementul figurativ. Totodată, combinaţia de culori albastru, şi argintiu este folosita şi pe ambalajul altor băuturi energizante, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele 82-86 din dosarul tribunalului, şi anume în cazul produselor Nos, Rockstar, Blue acai energy, Hype, FulI throtlle, Bawls guarana, Blue energy, Shark etc.

În ceea ce priveşte distinctivitatea mărcilor apelantei reclamante (intrinsecă şi cea dobândită prin folosinţă), Curtea de apel a apreciat că, aceasta este de un nivel mediu iar nu una ridicată în cazul mărcilor C.T.M. şi I.R., contrar susţinerilor apelantei reclamante. Sn acest sens, aceste mărci nu au un caracter distinctiv inerent ridicat ci mediu deoarece sunt figurative şi sunt alcătuite din alăturarea unor culori delimitate într-un trapez, şi fiind aicătuite exclusiv din combinaţii de culori, diferenţiate sumar sub aspect grafic, în conformitate cu jurisprudenţa C.J.U.E. (cauza nr. C-49/02 Heidelberger Bauchemie, parag. 41) au o distincţi vitale inerentă medie decurgând din interesul generai de a nu restrânge disponibilîtatea culorilor pentru aiţi comercianţi.

Mai mult, simplul fapt că această marcă este folosită împreună cu alte mărci pe ambalajul produselor R.B., mărci distinctive şi notorii, nu poate conduce la concluzia unui caracter distinctiv inerent ridicat al acestor mărci figurative cum susţine nefondat apelanta reclamanta ci doar la caracterul distinctiv dobândit, ceea ce nu este cazul în speţă deoarece, după cum se va expune şi mai jos, apelanta reclamantă nu a dovedit reputaţia combinaţiei de culori albastru-argintiu şi nicî asocierea de către consumatori a combinaţiei de culori cu mărcile sale, ci doar reputaţia brandului Red Bulî,

În ceea ce priveşte afirmaţia că mărcile menţionate ar fi dobândit un caracter distinctiv ridicat prin folosirea lor separată, însă în legătură cu o marcă înregistrată, Curtea de apel a apreciat-o ca nefimd pertinentă, în condiţiile în care prin Decizia C.E.J. din 7 iulie 2005, nr. C-353/03, H.A.B., Curtea de apel a statuat că dobândirea distinciivităţii prin folosire a unei mărci la înregistrare, în sensul arî.3 alin. (3) ai Directivei nr. 89/104/EEC din 1988, se poate obţine şi prin folosirea unei mărci separate în legătura cu o marca înregistrată, însă acest principiu nu se aplica în cauză în care nu este vorba de înregistrarea unei mărci.

În ceea ce priveşte referirile apelantei reclamante la distinctivitatea inerentă a mărcii internaţionale, şi despre care afirmă că asocierea culorilor ar servi ca o indicaţie privind originea, Curtea de apel a reţinut, pe de-o parte, că în cauza nr. C-49/02 Heidelberger Bauchemie, paragraful 41 menţionat mai sus, s-a statuat în sensul că, deşi combinaţiile de culori pot fi înregistrate ca mărci, este necesar ca autoritatea competentă în materia înregistrării de mărci să ţină cont de folosirea mărcii ce va fi înregistrată, în speciai, de interesul generai de a nu restrânge disponibilitatea culorilor pentru alţi comercianţi, iar nu în sensui în care la mărcile formate din culori acestea ar îndeplini funcţia de a identifica produsul ca provenind de la un comerciant. Totodată, în cauză nu s~a făcut dovada că îmbinarea culorilor albastru-argintiu ar fi asociată ea însăşi cu mărcile figurative ale apelantei sau ar fi notorie pe teritoriul României.

Mai mult, Curtea de apel a reţinut că sentinţa apelată nu conţine vreo motivare contradictorie cu privire ia distinctivitatea mărcii I.R. deoarece Tribunalul a reţinut ca respectiva marcă are o disîinctivitate inerentă slaba, fiind folosită împreună cu alte mărci pe doza de băutură R.B., însă că, totuşi, marca a dobândit distinctivitate prin folosire, marca albastru-argintiu fiind aplicată pe dozele de R.B. vândute de către reclamanta-pârâtă astfel cum rezultă din înscrisurile depuse ia dosar de reclamanta-pârâtă. Aşa fiind, în condiţiile în care potrivit doctrinei mai sus menţionate şi jurisprudenţei C.J.U.E. se face distincţia dintre distinctivitatea intrinsecă a mărcii şi cea dobândită prin folosire, prima instanţă nu a motivat contradictoriu sentinţa atacată.

Curtea de apel a apreciat că distinctivitatea mărcii apelantei reclamante este una redusă în cazul mărcii comunitare M.C., deoarece, chiar dacă este adevărat că înregistrarea unei mărci naşte prezumţia caracterului distinctiv al acesteia, nu este mai puţin adevărat, în privinţa distinctivităţii inerente că, aşa cum se menţionează în cauza Heidelberger menţionată mal sus, o marcă alcătuită dintr-o simplă juxtapunere de culori desemnate abstract şi Iară contururi, juxtapunere ce presupune prin chiar natura sa existenţa unei linii de contur şi nu oferă informaţii cu privire la modul în care sunt asociate culorile între ele, are un slab caracter distinctiv. Mai mult pentru această marcă apelanta reclamantă nici nu a dovedit dobândirea distinctivităţii prin folosinţă.

În privinţa susţinerilor apelantei potrivit cărora mărcile apelantei reclamante ar fi mărci reputate, respectiv mărci notorii, Curtea de apei a constatat că după cum corect a reţinut şi tribunalul, toate probele invocate de apelantă se referă la mărcile verbale ori combinate R.B., şi nu pot fi extinse în privinţa mărcilor color, figurative mai sus menţionate. Astfel, toate înscrisurile invocate ce vizează comercializarea şi promovarea R.B. se referă la mărcile combinate şi verbale R.B., astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la filele filele 163-179 din dosarul Curţii coroborate cu cele de la filele 74-229 din dosarul tribunalului, vol. I.

Declaraţia autentificată a reprezentantului legal al reclamantei R.B. Gmbh care face trimitere la documente, informaţii şi date publice şi la recunoaşterea de care se bticură mărcile reclamantei R.B. Gmbh pentru perioada 2005-2010, inclusiv în România nu poate fi avută în vedere ca făcând proba caracterului distinctiv ridicat al mărcilor reclamantei deoarece pe de-o parte provine de la chiar reprezentantul părţii în litigiu iar rezultatele vânzării, investiţiile şi cheltuielile tăcute se referă la promovarea per ansamblu a brandului R.B. iar nu al mărcilor figurative color în discuţie. Mai mult, din înscrisurile de la dosar nu rezultă folosirea de către apelanta reclamantă în mod exclusiv în publicitate, media, competiţii sportive şi evenimente muzicale a combinaţiei culorilor albastru argintiu ci îndeosebi a elementului figurativ constând în tăuraşii roşii şi a soarelui gaiben şi a elementului verbal R.B. şi a combinaţiei de culori roşu- albastru, roşu - galben - albastru, argintiu - roşu - albastru, argintiu – roşu -galben - albastru (filele 163-179, din dosarul Curţii coroborate cu cele de la filele 104-156, şi 217-227 din dosarul tribunalului).

În ceea ce priveşte lista litigiilor privind mărcile reclamantei R.B. Gmbh în perioada 2001-2011, precum şi tabelul de hotărâri favorabile acesteia şi acestea nu sunt relevante în cauză în condiţiile în care din conţinutul lor nu rezultă care anume mărci ale reclamantei au fost opuse în aceste cauze, şi anume, dacă acestea se referă la mărcile figurative albastru-argintii sau la mărcile verbale şi combinate ale apelantei reclamante.

Totodată, studiile de piaţă privind gradul de notorietate şi de recunoaştere a mărcilor R.B. de către consumatori, nu se referă nici ele la mărcile invocate în cauza de faţă constând exclusiv în combinaţia de culori albastru-argintiu, ci (astfel cum rezultă din analiza înscrisurilor de la filele 157 şi următoarele din dosarul tribunalului, vol. I) la mărcile verbale şi combinate ale apelantei reclamante, având reprezentat elementul verbal R.B. şi cel grafic constând în cei doi tăuraşi roşii şi soarele galben.

Au fost. apreciate nefondate şi susţinerile apelantei reclamante potrivit cărora prima instanţă ar fi interpretat greşit şi ar fi nesocotit probatoriile administrate în faţa primei instanţe, prin care a fost dovedită reputaţia şi notorietatea mărcilor apelantei reclamante R.B. Gmbh, deoarece instanţele din România şi O.S.I.M. au reţinut notorietatea mărcilor R.B. combinate şi verbale prin hotărârile invocate, iar nu a celor compuse doar din combinaţia de culori albastru-argintiu. în acest sens, hotărârea. Comisiei Contestaţii Mărci a O.S.I.M. nr. 166 din 29 aprilie 2013 privind marca E.C.E.D.T.C.E. priveşte şi marca combinată M.C. şi nu a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească, Hotărârea nr. 194 din 21 septembrie 2010 pronunţată de O.S.I.M. - Comisia de Contestaţii Mărci în Dosarul C.R.M. nr. 54/2009 privea mărcile sale anterioare M 1871248 - R.B., M.I. - R.B., M.l. - R.B.: R, M.l. - R.B., prin sentinţa civilă nr. 421/122 din 22 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 30613/3/2004, nu s-a reţinut notorietatea mărcilor, ci s-a reţinut contrafacerea mărcilor apelantei reclamante, iar Decizia civilă nr. 260/16 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în speţa R.B./R.F., precum şi decizia C.E.O. - O.S.I.M. nr. 1636 din 28 februarie 2006, în speţa R.B./C., Tribunalul Bucureşti şi respectiv O.S.I.M. au fost doar menţionate în considerentele Hotărârii nr. 194 din 21 septembrie 2010 pronunţată de O.S.I.M. - Comisia de Contestaţii Mărci, astfel că nu rezultă dacă acestea se referă exclusiv la mărcile figurative din speţă.

În ceea ce priveşte certificatul din 12 august 2013 al Camerei de Comerţ şi Industrie a României privind notorietatea mărcilor opuse, şi care face trimitere la declaraţiile diverselor Camere de Comerţ ori a asociaţiilor de producători de băuturi nealcoolice invocate de apelanta reclamantă în sprijinul notorietăţii celor trei mărci figurative, Curtea de apel a constatat că acesta nu este în măsură a face dovada notorietăţii mărcilor în conformitate cu prevederile art 19 ale H.G. nr. 1134/2010.

În cauză, apelanta nu a făcut dovada notorietăţii mărcilor sale figurative invocate în prezenta cauză, şi anume a faptului că acestea sunt larg cunoscute pe teritoriul României pentru segmentul de public căruia se adresează produsele sau serviciile pentru care mărcile sunt utilizate, deoarece, înscrisurile anexate la dosarul tribunalului, referitoare la investiţiile făcute pentru promovarea mărcilor, necoroborate cu alte probe, nu fac ele însele dovada faptului că acestea sunt cunoscute pe scară largă în România pentru segmentul de public căruia se adresează produsele sau serviciile pentru care mărcile sunt utilizate.

Tot astfel, şi studiile de piaţă efectuate de G.F.K. România pentru anii 2007 şi 2009 nu se referă, după cum s-a expus mai sus la mărcile figurative în litigiu, ci la alte mărci ale apelantei reclamante.

Curtea de apel a mai reţinut că sunt nefondate şi celelalte susţineri ale apelantei reclamante potrivit cărora apelantele ar fi încălcat drepturile sale exclusive notorii.

În sensul prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentului Consiliului (C.E.) nr. 40/94 din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, se prevede că „marca comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este abilitat să interzică oricărui terţ, fără acordul său, să folosească în domeniul afacerilor. (c) un semn identic sau asemănător cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt asemănătoare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta se bucură de renume în Comunitate şi când folosirea semnului fără motiv întemeiat aduce un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau le aduce un prejudiciu.

Prin urmare, după cum a reţinut de altfel şi doctrina, pentru a se putea reţine încălcarea drepturilor exclusive ale titularului mărcii comunitare anterioare trebuie îndeplinite pe lângă condiţia notorietăţii mărcii anterioare comunitare opuse, şi condiţia ca folosinţa mărcii notorii să indice o legătură între proprietarul mărcii anterioare şi notorii şi produsele şi serviciile (asemănătoare sau nu) vizate de semnul ulterior, utilizare care riscă să dăuneze caracterului distinctiv sau renumelui mărcii comunitare sau folosinţa semnului ulterior să aducă un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare.

În cauză, apelanta reclamantă nu a făcut dovada că folosinţa mărcilor sale ar indica o legătură între aceasta ca titular al mărcilor anterioare produsele şi serviciile asemănătoare vizate de semnul ulterior, utilizare care ar risca să dăuneze caracterului distinctiv sau renumelui mărcilor comunitare, şi anume că prin folosirea semnului R. s-ar diminua atractivitatea mărcilor apelantei, şi nici dovada că prin folosinţa semnului ulterior s-ar aduce un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor comunitare ale apelantei reclamante, şi anume că5 urmare a folosirii semnului apelantelor pârâte, înafara unor investiţii sau cheltuieli de publicitate, ar îl crescut gradul lui de atragerea a consumatorilor.

Făcând aplicarea în cauză a principiilor mai sus menţionate, şi cu deosebire al celui ai interdependenţei între factorii relevanţi şi dată fiind lipsa de similaritate a mărcilor/semnelor aflate în conflict, diferenţele între semnele aflate în conflict exclud riscul de contuzie în percepţia publicului pertinent, astfel că criticile recurentei sunt nefondate.

Trecând la analiza apelului incident formulat împotriva sentinţei nr. 2086 din 24 noiembrie 201î şi a încheierii de şedinţă din 24 februarie 2011, Curtea de apel a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Este adevărat că apelantele pârâte au invocat în sprijinul excepţiei inadmisîbilităţii atât marca comunitară înregistrată de terţul SC I. SA, cât şi desenele comunitare X înregistrate de acelaşi terţ şi că, în speţă, se analizează pretinsa folosire a semnului R.E.D. pe ambalajele folosite de pârâte, însă hotărârea apelată prin care se respinge excepţia invocată nu contravine, prevederilor Regulamentului nr. 207/2009 şi ale Regulamentului nr. 6/2002.

În acest sens, prezenta acţiune în contrafacere este întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 şi art. 36 al Legii nr. 86/1998, dispoziţii ce prevăd posibilitatea pentru titularul unei mărci comunitare de a interzice oricărui terţ, să folosească un semn identic sau asemănător cu marca comunitară pentru produse sau servicii asemănătoare sau diferite de cele pentru care este înregistrată marca comunitară, în materia acţiunii în contrafacere terţ fiind nu doar titularul unei mărci comunitare ulterioare sau a unui alt drept de proprietate industrială ulterior înregistrat ci şi cel ce foloseşte un semn care nu este înregistrat ca marcă.

Având în vedere faptul că cesiunea mărcilor şi desenelor comunitare folosite de apelantele pârâte nu este înscrisă în Registrul mărcilor/modelelor comunitare în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (3) al Legii nr. 86/1998, acţiunea de contrafacere de faţă este perfect admisibilă, fiind îndreptată împotriva apelantelor pârâte ce folosesc un semn pretins asemănător cu mărcile anterioare ale apelantei reclamante, fără a opune acesteia un drept propriu sau derivat dintr-o cesiune de marcă sau desen industrial opozabilă apelantei reclamante. Mai muit, obiectul acţiunii în contrafacere nu conduce la anularea mărcii comunitare X şi, respectiv, a desenelor comunitare Y, utilizate de apelante ci poate conduce în caz de izbândă doar la interzicerea folosirii acestora de apelantele pârâte.

Totodată, este de reţinut că jurisprudenţa C.J.U.E. statuează în sensul admisibilităţii acţiunii în contrafacere independent, de exercitarea acţiunii în anularea titlurilor de proprietate industrială invocate chiar în cazul în care pârâtul invocă asemenea titluri, adică este titularul unei mărci sau desen industrial comunitar înregistrat, în acest sens fiind hotărârea C.J.U.E. din 21 februarie 2013 din cauza nr. C-561/11, Federation Cynologique Internationale vs. Federacion Canina de Perros de Pura Raza, în care s-a statuat ca „art. 9 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terţ utilizarea în comerţ a semnelor identice sau similare cu marca sa îl include pe terţul titular al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a nulităţii acestei din urmă mărci.,, În acelaşi sens s-a pronunţat C.J.U.E. prin hotărârea pronunţată la data de 16 februarie 2012 în cauza nr. C-488/10, în cauza C.E. y G.I. SA vs. P.I.B. SL în privinţa modelelor industriale, statuând că „art. 19, parag. 1, din Regulamentul CE nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele şi modelele comunitare trebuie interpretat în sensul că, într-un litigiu purtând asupra violarea dreptului exclusiv conferite de un desen sau model comunitar înregistrat, dreptul de a interzice terţilor utilizarea respectivului desen sau modei se referă la toţi terţii care utilizează un desen sau model ce nu produce asupra consumatorului avizaţi o impresie globală diferită, incluzând şi pe terţul titular al unui desen sau model industrial comunitar înregistrat ulterior.

Mai mult, analiza prezentei acţiuni în contrafacere nu echivalează cu vreo încălcare a repartizării competenţei între O.S.I.M. şi instanţele naţionale cum susţin nefondat apelantele pârâte, deoarece jurisprudenţa O.U.E. invocată de acestea, şi anume statuările din Deciziei nr. C-196/2011 din 24 mai 2012 a C.T.U.E. privesc recunoaşterea gradului de distinctivitate al mărcilor anterioare opuse în cadrul formulării procedurii de opoziţie la înregistrarea unor mărci ulterioare, ceea ce nu este cazul în speţă, unde se analizează admisibilitatea acţiunii în contrafacere. Totodată, în cauza invocată de apelantele pârâte nu se statuează în sensul inadmisibilităţii acţiunii în contrafacere în cazul în care nu s-a declarat anularea măreilor anterioare opuse sau a unui alt titlu de proprietate industrială în cadrai unei proceduri de anulare.

Trecând la analiza apelului formulat de apelantele pârâte împotriva sentinţei nr. 2086 din 24 noiembrie 2011 şi a sentinţei nr. 1410 din 28 iunie 2012, Curtea de apel a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente.

Este nefondat primul motiv de apel prin care se susţine eronata respingere a cererii de anulare a mărcii internaţionale cu desemnare U.E. X deoarece, contrar susţinerilor apelantelor pârâte, marca este aptă de reprezentare grafică şi are distinctivitate, chiar dacă aceasta este de un nivel mediu, cum s-a arătat mai sus.

În acest sens, potrivit prevederilor art. 4 a Regulamentului U.E. nr. 207/2009 intitulat „Semne care pot constitui o marcă comunitară,, se prevede că „pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, Uterele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să fie în măsură să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora,, iar potrivit prevederilor art. 47 alin. (1) lit. a) şi b) ale aceluiaşi Regulament intitulată „motive absolute de refuz,, se prevede că „(1) Se respinge înregistrarea următoarelor: (a) semne care nu respectă cerinţele de la articolul 4; (b) mărci care sunt lipsite de caracter distinctiv.

În ceea ce priveşte reprezentarea grafică, este de observat că marca invocată este o marcă figurativă, şi este aptă de reprezentare grafică în sensul dat acestei noţiuni de jurisprudenţa C.J.U.E., în cauzele Heidelberger menţionată mai sus şi în cauza Libertel {hotărârea C.J.U.E. din 6 mai 2001 cauza nr. C-104/01), contrar susţinerilor nefondate ale apelantelor pârâte, deoarece este alcătuită dintr-o alăturare de culori care sunt separate printr-o linie de demarcaţie trapezoîdală, ce realizează un contur şi oferă Informaţii cu privire la modul în care sunt asociate culorile între ele. Mai mult, această reprezentare grafică a culorilor îndeplineşte funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor vizate de cele provenind de la alţi comercianţi deoarece este clară, precisă, autonomă, uşor accesibilă, inteligibilă, durabiiă şi obiectivă în sensul dat de jurisprudenţa C.J.U.E. acestor noţiuni, şi nu constă în înregistrarea unei „mostre de culoare,, în sensuî(deciziei C.J.C.E. în cauza nr. C-104/01 Libertel, ci constituie în sine o reprezentare grafică în înţelesul art. 4 din Directivă.

În acest sens, în cauza Libertel se statua în privinţa unei mărci constituite dintr-o singură culoare, nedelimitată spaţial, ceea ce nu este cazul în speţă unde nu este vorba de o simplă menţionare a denumirii unei culori ci culorile sunt delimitate grafic în privinţa conturului acestora. In acest sens, se statua prin decizia C.J.C.E. în cauza nr. C-î04/01 Libertel că și o culoare prin ea însăşi, tară delimitări spaţiale, este susceptibilă de a prezenta pentru anumite produse şi servicii, un caracter distinctiv în sensul art. 3, parag. 1, lit. b), şi 3, al Directivei nr. 89/104/CEE a Consiliului, cu condiţia, ca ea să poată face obiectul unei reprezentări grafice ciare, precise, complete prin ea însăşi, uşor accesibile, inteligibile, durabile şi obiective. Această ultimă condiţie nu poate fi considerată a fi satisfăcută de simpla reproducere pe hârtie a culorii în discuţie, dar poate fi prin desemnarea acestei culori printr-un un cod de identificare internaţional recunoscut.

Mai mult, chiar dacă nu sunt specificate nuanţele culorilor, prevederilor art. 4 şi art. 7 aiin.l ale Regulamentului U.E. nr. 207/2009 nu sancţionează lipsa indicării nuanţei culorii, ci inaptitudinea semnului ales de a fi reprezentat grafic, în condiţiile în care considerentele din cauzele Heidelberger şi Libertel nu sunt aplicabile în speţă deoarece vizează situaţii premisă diferite.

Şi susţinerile apelantelor pârâte referitoare la lipsa de distinctivitate a mărcii nr. 857309 sunt nefondate deoarece aceasta este aptă de reprezentare grafică şi îndeplineşte funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor vizate de cele provenind de la alţi comercianţi, având o distinctivitate medie, determinată tocmai de folosirea acesteia în combinaţie cu mărcile combinate şi verbale ale apelantei reclamante, astfel cum a reţinut şi tribunalul,

Curtea de apel a reţinut că, chiar dacă în cuprinsul mărcii nu sunt descrise nuanţele exacte ale culorilor albastru argintii, nu era necesar ca reclamanta să folosească în comerţ toate combinaţiile posibile de nuanţe de albastru şi argintiu câtă vreme combinaţia de culori poate fi reprezentată grafic, astfel cum s-a reţinut mai sus, şi este în măsură a diferenţia a produsele şi serviciilor vizate de cele provenind de la alţi comercianţi.

Mai mult, apelantele reclamante nu au dovedit faptul că folosirea, de către apelantă a mai multor combinaţii de nuanţe de albastru şi argintiu ar fi determinat degenerarea mărcii, adică să determine publicul să considere că reprezentarea mărcilor apelantei ar fi devenit uzuală pentru băuturile energizante. în acest sens, nu s-a făcut dovada că în comerţ, combinaţia de culori desemnează în mod necesar şi generic băuturile energizante, respectiv că băuturile comercializate purtând această combinaţie de culori sunt cele energizante.

Este adevărat că pentru a dobândi caracter distinctiv prin uz, semnul trebuie să fie folosit în comerţ ca marcă în scopul identificării originii produselor sau serviciilor în cauză, însă în cauză, R.B. GmbH a dovedit folosirea combinaţiei de culori albastru/argintiu tocmai în scopul identificării originii comerciale a produselor ca provenind de la acest producător prin chiar înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că marca în discuţie a fost folosită alături de marca combinată R.B. însoţită de logo-ul cu doi tauri şi un soare care este semnul distinctiv după care consumatorii recunosc produsele reclamantei.

Curtea de apei a considerat nefondat şi cei de de-ai doilea motiv de apel al apelului apelantelor pârâte reţinând că în mod corect a respins tribunalul cererea de obligare a R.B. Gmbh la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale,

Potrivit prevederilor art. 998 raportat la art. 1169 C. civ., aplicabile în raport de data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, cel ce pretinde că a suferit un prejudiciu are obligaţia de a dovedi producerea în persoana sa, în mod cumulativ, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, adică a unui prejudiciu produs ca urmare a unei fapte culpabile şi ilicite săvârşite de pretinsul autor ai faptei, respectiv a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. în cauză, apelantele pârâte nu au făcut dovada condiţiilor legale necesare pentru angajarea răspunderii civiie delictuale a apelantei reclamante pârâte, şî anume a faptei ilicite, a culpei apelantei reclamante, a prejudiciului moral săvârşit sau a legăturii de cauzalitate dintre faptă şî prejudiciu.

Curtea de apel a constatat că prejudiciul moral trebuie dovedit şi nu rezultă din chiar natura faptei ilicite săvârşite, ci trebuie dovedită lezarea imaginii, adică scăderea credibilităţii şi renumelui societăţilor apelantelor pârâte ca urmare a formulării unei cereri de chemare în judecată de către apelanta reclamantă, cerere în cuprinsul căreia afirmă, fără a face dovezi solide, că părţile pârâte au înregistrat cu rea credinţă alte mărci similare unor mărci bine cunoscute.

Mai mult, afirmaţiile apelantei pârâte se circumscriu apărării în justiţie a intereselor acesteia referitoare la mărcile sale şi nu reprezintă calomnii după cum susţin apelantele pârâte. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, calomnia este o afirmaţie mincinoasă şi tendenţioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputaţia cuiva, defăimare; or în cauză, apelanta reclamantă a formulat menţionatele susţineri în cadrul unei acţiuni judiciare, pentru a-şi apăra interesele sale.

Curtea de apei a apreciat fondat cel de-ai treilea motiv de apel, prin care se susţine respingerea eronată a solicitării apelantelor pârâte de obligare a apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens, potrivit ari. 274 C. Proc. civ. partea care a căzut în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată iar potrivit art. 276 C. proc. civ., atunci „când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.„

În cauză, atât apelantele pârâte (ce au invocat mai multe excepţii procesuale şi au formulat cerere reconvenţîonală ce a fost respinsă ca nefondată) cât şi apelanta reclamantă (ce a formulat acţiune de asemenea respinsă) se regăsesc în situaţia în care pretenţiile lor au fost încuviinţate parţial, astfel că făcând aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ. tribunalul avea a obliga părţile la cheltuieli de judecată, însă în urma compensării lor apelanta reclamantă se cuvenea a fi obligată Ia plata cheltuielilor de judecată către apelantele pârâte proporţional cu capetele de cerere respinse în cazul apelantei, reclamante, acestea fiind cinci în cazul acţiunii principale, comparativ cu două capete de cerere respinse în cazul cererii reconvenţionale.

Prin urmare, (chiar dacă prin formularea unei cereri reconvenţionale nu se formulează astfel cum susţin apelantele pârâte, simple apărări prin raportare la cererea principală ci dimpotrivă, în conformitate cu prevederile art. 119 C. proc. civ., se formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului) nu este mai puţin adevărat că ulterior compensării cheltuielilor, proporţional pretenţiilor fiecărei părţi compensarea fiind doar parţială, potrivit dovezilor de plată a cheltuielilor de judecată de la dosar constând în taxe de timbru şi onorarii avocaţiale se cuvenea ca în aplicarea art. 276 C. proc. civ., tribunalul să oblige pe reclamant să achite pârâtei SC SC E.F. SA, 22.490 lei cheltuieli de judecată parţiale şi pârâtei SC T.G.E. SRL, 10.657 lei cheltuieli de judecată parţiale.

Văzând dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. şi împrejurarea că ambele părţi au căzut în pretenţii în privinţa apelurilor formulate, adică atât apelantele pârâte ce au formulat doua cereri de apei din care una a fost respinsă ca nefondată, cât şi apelanta reclamantă ce a formulat un apei, de asemenea, respins, se regăsesc în situaţia în care pretenţiile lor au fost încuviinţate parţial, astfel că, tăcând aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ. Curtea de apel, în urma compensării lor totale, proporţional pretenţiilor respinse în privinţa celor două părţi, a respins cererile părţilor de obligare la cheltuieli de judecată ca neîntemeiate, deoarece apelanta reclamantă se cuvenea a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către apelantele pârâte proporţional cu apelul respins în cazul apelantei reclamante, acestea vizând patru capete de cerere în cazul acţiunii principale, comparativ cu apelul apelantelor pârâte ce viza două capete de cerere respinse în cazul cererii reconvenţionale şi soluţionarea apelului incident ce privea modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Prin urmare, potrivit dovezilor de plată a cheltuielilor de judecată de la dosar constând în taxe de timbru şi. onorarii avocaţiale Curtea de apel, în aplicarea art. 276 C. proc. civ., a compensat în totalitate cheltuielile de judecată suportate de părţi, şi în consecinţă, a respins cererile părţilor de obligare la cheltuieli de judecată în faza apelului ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta R.B. Gmbh şi pârâţii SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SA.

În motivarea recursului recurenia-reclamantă a arătat următoarele.

I. Prevederile Regulamentului privind marca comunitară X ("C.T.M.R."), deşi pe deplin aplicabile în acest caz, nu au fost aplicate și/sau analizate de către instanţa de apel.

1.1. Aplicarea greşită a Legii nr. 84/1998

Atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel Bucureşti trebuiau să soluţioneze prezentul litigiu în calitatea prevăzută de art. 95 din C.T.M.R. - ca instanţe de marcă comunitară. Reclamanta R.B. invocase prin acţiunea introductivă următoarele mărci; marca comunitară C.T.M. X, marca internaţională X, marca comunitară C.T.M. X. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse Legea nr. 84/1998, republicată nu trebuiau aplicate în ceea ce priveşte mărcile comunitare, ci doar în ceea ce priveşte marca internaţională invocată (deşi chiar şi aceasta are ca teritoriu desemnat U.E. încă din data de 4 ianuarie 2007). în consecinţă, în privinţa mărcilor comunitare invocate de reclamanta R.B., atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel ar fi trebuit să aplice dispoziţiile C.T.M.R., act normativ de directă aplicare în România atunci când se analizează încălcarea unor mărci comunitare, şi nu dispoziţiile legii naţionale.

1.2. Textele legale aplicabile, dar neanalizate de către instanţele de fond şi de apel.

Potrivit art. 9 alin (1) lit. (b) din C.T.M.R., titularul mărcii comunitare are dreptul de a interzice terţilor folosirea unui semn, în comerţ, care datorită identităţii sau similarităţii cu marca comunitară, precum şi a identităţii/similarităţii produselor şi/sau serviciilor protejate de marca comunitară sau semn, poate produce un risc de confuzie în rândul publicului, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă. Instanţele anterioare nici măcar nu a menţionat aplicabilitatea acestui text în prezenta cauză, ca atare nu s-a realizat nici o analiză a acestora.

Următoarea ipoteză prevăzută art. 9 alin. (1) lit. (c) este cea a unui semn identic sau similar cu marca comunitară, chiar şi pentru produse diferite de cele faţă de care marca comunitară este înregistrată, în cazul în care marca comunitară se bucură de reputaţie pe teritoriul comunităţii, şi o utilizare a semnului fără justa cauză fiind în detrimentul caracterului distinctiv, al reputaţiei mărcii comunitare, sau conducând la obţinerea de foloase necuvenite, temei de drept invocat de către recurenta-reciamantă R.B., însă neaplicat de către cele doua instanţe.

1.3. Instanţele au analizat alte mărci decât cele invocate de reclamantă.

Instanţa de apel, faţă de critica reclamantei R.B., conform căreia prima instanţă ar fi analizat cu totul alte mărci decât cele invocate de către reclamanta R.B., a respins-o ca nefondată arătând că prima instanţă a analizat conflictul dintre mărcile invocate de către reclamantă şi semnul folosit de către intimatele-pârâîe. într-o manieră părtinitoare, instanţa de apel conchide că, deşi mărcile invocate erau mărci color, fără niciun element verbal sau figurativ, acestea sunt utilizate, în mod uzual pe ambalajele produselor, însoţite de elementul "R.B." şi de elementul grafic constând din doi tauri şi un soare de culoare roşie.

În realitate însă, mărcile invocate, şi anume X, în cuiori juxtapuse albastru/argintiu şi Y şi Z, mărci ce reprezintă combinaţia de culori albastru/argintiu sub forma unui îrapezoid, sunt mărci care au ca obiect al protecţiei combinaţia cromatică, prin urmare ceea ce trebuia sa analizeze atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel era similaritatea acestor mărci, adică a combinaţiei de culori albastru/argintiu, cu culorile (semnai) utilizat de intimatele-pârâte, adică tocmai combinaţia de culori, reieşînd astfel că semnul utilizat de către pârâte este foarte simiiar cu mărcile reclamantei.

În paragrafol imediat următor, negând cele afirmate mai devreme, curtea de apel conchide că: "este adevărat că fiind vorba de un conflict dintre mărcile anterioare ale apelantei-reclamante cu caracterul abstract figurativ şi semnul utilizat de apelantele-pârâte pe ambalajele produselor R.* se cuvenea ca instanţa să evalueze pretinsa similaritate a acestora sub aspect vizual (...)". în continuarea aceluiaşi paragraf, contrazicând paragraful anterior, se arata că: "totuşi, Tribunalul a realizat, contrar susţinerilor nefondate ale apelantei-reclamante, o corectă analiză a acestora, din acest punct de vedere reţinând, în mod just, lipsa similarităţii semnelor în conflict (...)".

1.4. Interpretarea şi aplicarea greşită a conceptului de risc de confuzie

Curtea de apel a conchis în mod fals că similaritatea mărcilor se analizează în strânsă legătură cu riscul de eoniiizie, statuând că existenţa acestuia se apreciază în funcţie de publicul relevant, întrucât, dacă suntem de acord cu cea de-a doua susţinere, prima nu are nici un suport; similaritatea, atât a semnelor, cât şi a produselor, există independent de public sau de riscul de confuzie dar este una din condiţiile necesare pentru a stabili riscul de confuzie. Similaritate, conform dicţionarului explicativ, înseamnă "asemănare". Or, comparând mărcile constând din combinaţia de culori albastru/argintiu într-o proporţie abstractă de aproximativ 50-50%, cu semnele utilizate de către pârâtele-intimate, nu se putea ajunge la o altă concluzie decât a profundei asemănări, a cvasi-identitaţii dintre acestea în condiţiile în care produsele sunt identice (băuturi energizante).

Potrivit practicii C.J.U.E. (Cauza nr. C-120/04 - Medion AG v Thomson Sales Germany & Asutria GmbH), atunci când produsele sau serviciile sunt identice poate exista un risc de confuzie pentru publicul relevant, dacă semnul care încalcă marca este compus din juxtapunerea denumirii societăţii peste o marcă ce are caracter distinctiv şi care, fără a reprezenta elementul dominant, are un roi distinct şi care asigură distincîivitatca.

II. Greşita interpretare şi aplicare a legii cu privire la notorietatea mărcilor recurentei-reclamante R.B.

Notorietatea mărcilor figurative aparţinând recurente i-reclamante a fost şi este elementul central al acţiunii, de acesia depinzând întreaga analiză a pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauza, astfel că instanţa de apel ar fi trebuit să se aplece cu precădere în analizarea probatoriului administrat şi, din perspectiva acestuia, să verifice legalitatea şi temeinicia concluziilor primei instanţe, care a conchis în mod greşit ca mărcile invocate nu sunt notorii în România.

II. I. Greşita analiză a notorietăţii la nivelul teritoriului României, şi nu al U.E.

în primul rând, două dintre cele trei mărci invocate sunt mărci comunitare (iar marca internaţională are ca teritoriu desemnat U.E. din data de 4 ianuarie 2007), prin urmare este nelegală şi, de asemenea, contrară practicii C.J.U.E. raportarea în analiza notorietăţii acestora doar la teritoriul României.

Nelegalitatea rezidă în greşita aplicare a normei comunitare, pe de-o parte (art. 9 alin. (1) lit. c) din C.T.M.R.), iar, pe de altă parte, din ignorarea practicii C.J.U.E., cum ar fi, de exemplu, hotărârea din 06 octombrie 2009 în cauza nr. C-301/07, Pago, potrivit căreia, art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 40/1994 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că pentru a beneficia de protecţia prevăzută de această dispoziţie, o marcă comunitară trebuie să fie cunoscută de o parte semnificativă a publicului vizat de produsele sau de serviciile acoperite de ea, într-o parte substanţială a teritoriului Comunităţii Europene şi că, având în vedere circumstanţele cauzei principale, se poate considera că teritoriul statului membru în cauză constituie o parte substanţială a teritoriului Comunităţii,

II.2. Notorietatea mărcilor R.B. a fost dovedită atât pentru teritoriul U.E., cât şi pentru teritoriul României.

Prin probatoriul administrat a făcut dovada clară a notorietăţii mărcilor recurentei-recl amante, atât pe plan comunitar, cât şi pe plan naţional, deoarece atât instanţele judecătoreşti din România, cât şi unica autoritate publica din România având competenţă în domeniul proprietăţii industriale (O.S.I.M.) au reţinut notorietatea şi distinctivitatea mărcilor compuse din combinaţia de culori albastru-argintiu, cum ar fi, de exemplu, prin sentinţa civilă nr. 421 din 22 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 30613/3/2006 (R.B. GmbH v. SC F.D.P. SRL), prin care s-a reţinut notorietatea mărcii X, precum şi foarte recent, Hotărârea Comisiei de Contestaţii a O.S.I.M. nr. 166 din 29 aprilie 2033 "R.B. vs. E.C.P.B.", prin care notorietatea mărcilor figurative (incluzând cele prezentând combinaţia de culori albastru/argintiu) a fost recunoscută.

În această ultimă hotărâre pronunţată de către O.S.I.M., s-a statuat faptul că mărcile R.B. care sunt aceleaşi cu cele invocate în prezenta cauză, se bucură de statutul de mărci "bine-cunoscute pe întreg teritoriul U.E." şi de asemenea, că "mărcile "R.B." sunt notorii şi în România".

În baza reţinerii notorietăţii mărcilor R.B., Comisia de Contestaţii din cadrul O.S.I.M. a analizat întreaga cauză pornind de la acest element, în consecinţă, solicită instanţei de recurs să pornească întreaga analiză a prezentei cauze pornind de la caracterul notoriu al mărcilor reclamantei R.B.

Cauza evocata mai sus a avut obiectul extrem de apropiat cu cel al prezentei cauze, fund implicate aceleaşi mărci aparţinând R.B., iar ceea ce se contesta la marca posterioara, C.E.D. era în principal combinaţia de culori albastru/argintiu şi proporţia acestora.

În plus, în cauza evocată mai sus, ca şi în prezenta cauză, semnul care încălca mărcile anterioare ale R.B. consta, pe lângă combinaţia de culori albastru-argintiu, în alte elemente verbale şi/sau grafice care însă nu au exclus existenţa unei încălcări.

În legătura cu această combinaţie de culori ce constituie dreptul exclusiv al companiei R.B., apărările părţii adverse potrivit cărora nuanţele sunt diferite, nu pot fi primite, deoarece doar culorile pot tace obiectul protecţiei mărcilor, şi nu nuanţele acestora. In plus, întrucât mărcile R.B. sunt notorii, acestea beneficiază de o protecţie extinsă şi ca atare acoperă o plajă mult mai largă a nuanţelor de albastru şi argintiu,

Prin probatoriul administrat în faţa primei instanţe s-a demonstrat distinctivitatea inerenta şi dobândită prin utilizare îndelungată atât în U.E., cât şi în România, astfel: înscrisuri care atestă comercializarea şi promovarea acestor mărci; declaraţie solemna autentificată a reprezentantului legai al reclamantei R.B. Gmbh care tace trimitere la documente, informaţii şi date publice şi la recunoaşterea de care se bucură mărcile reclamantei R.B. Gmbh pentru perioada 2005-2010, inclusiv în România; studii de piaţă privind gradul de notorietate şi de recunoaştere a Mărcilor R.B. de către consumatori, inclusiv în ceea ce priveşte combinaţia de culori albastru-argintiu; lista litigiilor privind mărcile reclamantei R.B. Gmbh în perioada 2001- 2011, precum şi tabelul de hotărâri favorabile acesteia (a se vedea Anexa 2 la concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe).

Folosirea combinaţiei de culori albastru-argintiu de către R.B. este o parte importantă a identităţii societăţii înseşi, această combinaţie de culori fiind folosită în publicitate, pe toate ambalajele şi produsele şi de asemenea pe vehicule şi chiar pe echipamentul atleţilor care participă la diferite competiţii (a se vedea Anexa 1 conţinând o prezentare cu privire la importanţa combinaţiei de culori albastru-argintiu pentru compania R.B., aceasta identificând practic societatea). Prin urmare, combinaţia de culori nu poate fi separată de brandul R.B., astfel încât toate cheltuielile efectuate sunt în conexiune şi cu combinaţia de culori albastru-argintiu contrar celor reţinute de prima instanţă;

II.3. Protecţia extinsă nu a fost acordată mărcilor notorii ale reclamantei.

A nega reputaţia, notorietatea mărcilor invocate, în orice context, ar fi contrar unei realităţi evidente, precum şi a probatoriului administrat, care îndeplineşte toate exigenţele impuse pentru aprecierea caracterului notoriu şi criteriile consacrate la nivel comunitar, prin jurisprudenţa C.J.U.E. (de ex. Cauza C-375/97 General Motors Corp. vs Yplon SA), cum ar fi cota de piaţă, intensitatea şi vechimea utilizării mărcii, extinderea geografică, investiţiile tăcute de titular în promovare şi publicitate, reţinerea notorietăţii de către instanţe judecătoreşti din jurisdicţii diferite, aceste criterii neflind exhaustive, ci având un caracter orientaţiv/exemplificativ instanţele putând avea în vedere şi alţi factori care sunt relevanţi In cauza respectiva (a se vedea Declaraţia depusă ca Anexa 1 la acţiunea introductivă a R.B.).

În domeniul protecţiei mărcilor este constantă practica titularilor mărcilor notorii de a proteja elementele distinctive, dominante care constituie un repere de recunoaştere în rândul consumatorilor, în cauza Colloseum Holding AG v Levi Strauss & Co.t C.J.U.E. a statuat ca "reprezintă utilizare a mărcii şi acea utilizare a unei mărci înregistrate care a devenit cunoscută ca urmare a unei utilizări în cadrul unei mărci complexe în care este doar unul dintre elementele acelei mărci sau atunci când este utilizată în legătură cu o altă marcă iar combinarea acelor mărci este ea însăşi înregistrată ca marcă".

R.B. nu a procedat într-un mod diferit protejându-şi mărcile sale faimoase şi combinaţia de culori albastru-argintiu în plus faţă de elementul grafic constând în doi tauri şi denumirea sa.

"Un alt exemplu pe care îl consideră relevant ii constituie marca figurativa, comunitara, constând din combinaţia de culori albastru-maron, aparţinând celebrei case L.V., marca ce este protejată independent şi prin mărcile verbale L.V. şi LV.

În cazul de faţă, combinaţia binecunoscută de culori albastru-argintiu a R.B. este unul dintre cele mai cunoscute şi cu reputaţie semne din Austria şi nu numai şi, în consecinţă (conform deciziei PAGO), mărcile comunitare ale R.B. constând din combinaţia de culori albastru şi argintiu ar fi trebuit sa se bucure de asemenea de statutul de mărci notorii pe întregul teritoriu al U.E.

În consecinţă, considerentele contradictorii privind distincţivitatea inerentă a combinaţiei de culori atât ale Tribunalului Bucureşti, cât şi ale Curţii de Apei, care conchid că mărcile R.B. ar avea o distinctivitate redusă, sunt neavenite, deoarece instanţele nu au fost învestite cu acţiune în anulare a mărcilor comunitare pe motivul lipsei de distincţivitate.

În mod eronat, cele două instanţe nu au făcut aplicarea normelor privitor la protecţia specială acordată mărcilor notorii sau care se bucură de reputaţie, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. (c) din C.T.M.R., care prevăd cele două condiţii (mărcile să se bucure de notorietate în Comunitate iar folosirea semnului fără motiv întemeiat ar genera un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare ori ar aduce atingere acestora) pentru ca titularul să solicite instanţei interzicerea utilizării unui semn identic sau similar, calificându-se pentru o protecţie specială, conferită acestei categorii de mărci în raport de mărcile obişnuite şi anume cea a diluţiei

II.4. Greşita interpretare a dispoziţiilor C.T.M.R. Riscul de confuzie nu este o condiţie prealabilă pentru a stabili încălcarea unei mărci notorii.

Partea adversă, ca şi prima instanţa în considerentele sentinţei, au făcut multiple discuţii despre riscul de confuzie în rândul consumatorilor, element care însă nu este necesar a fi probat şi nu este aplicabil analizei mărcilor notorii.

În acest sens, prevederile normei comunitare, art. 9 alin. (1) lit. (c) din C.T.M.R., nu conţin nicio referire la riscul de confuzie şi se aplică ipotezei în care produsele si/sau serviciile ar fi diferite, în consecinţa este cu atât mai mult aplicabil în prezenta cauză în care semnul fraudulos este identic cu mărcile anterioare iar produsele sunt identice.

În primul rând, titularul unei mărci notorii anterioare nu este ţinut să dovedească faptul ca publicul ori consumatorii ar putea fi induşi în eroare de folosirea unui semn ulterior care încalcă marca sa.

În al doilea rând, titularul mărcii care se bucură de reputaţie/notorietate sau faimă poate invoca diîuţia pe calea unei acţiuni în instanţă împotriva utilizării pentru orice categorie de bunuri sau servicii nu doar pentru cele identice sau similare pentru care marca anterioară este înregistrată sau folosită. în speţă, produsele sunt. identice ceea ce face şi mai probabil ca în mintea unui consumator să se creeze o legătură între marca anterioară notorie şi semnul care o încalcă.

Scopul prevederilor legale sus-menţîonate este de a proteja funcţiile unei mărci, altele decât cea a unei mărci obişnuite, a indicării originii produsului, de a semnala automat consumatorului calităţile sau caracteristici particulare ale bunurilor/serviciilor (a se vedea SC L.O. SA şi alţii v B.N.V. şi alţii O.C. nr. 0487/07 - parag. nr. 57-58, 65, şi parag. nr. 63 potrivit căruia "instanţa de trimitere va determina dacă, într-o situaţie ca cea de faţă, utilizarea mărcilor L.O. este de natura să aducă atingere uneia din funcţiile acelor mărci, cum ar fi comunicarea, investiţiile şi publicitatea").

Aşadar, mărcile color albastru/argintiu se bucură de o reputaţie ridicata în U.E. şi în România, fiind binecunoscute de către consumatori. R.B. a investit masiv în aceste mărci de-a lungul timpului iar aceste investiţii trebuie protejate împotriva diluţiei, pierderea reputaţiei şi împotriva generării unui profit necuvenit pentru terţi.

11.5. Încălcarea mărcilor notorii ale R.B. prin obţinerea unui avantaj necuvenit, pierderea reputaţiei şi diluţie/afectarea acestora. Stabilirea unei simple legături între semnele în conflict este suficientă.

Se încearcă, folosind un semn similar cu mărcile notorii şi faimoase albastm/argintiu, să se profite de această marcă pentru a beneficia de puterea sa de atracţie, reputaţia şi prestigiu său şi să se exploateze, fără a plăti vreo compensaţie financiară şi fără a fi nevoie să se facă vreun efort în acest sens, efortul de marketing depus de către titularul respectivei mărci pentru a crea şi păstra imaginea acestei mărci, avantajul care rezultă în urma acestei utilizări trebuie sa fie considerat a fi o profilare pe nedrept de caracterul distinctiv sau de reputaţia respectivei mărci. In plus, utilizarea şi înregistrarea mărcii părţii adverse diluează şi face ca mărcile notorii R.B. să îşi piardă din caracterul distinctiv, aiterându-le caracterul.

Este ceea ce C.J.U.E. a calificat ca fiind „coat tail riding" prin decizia luată în cauza SC L.O. SA v.B.

Aceeaşi este situaţia în prezenta cauză: întimateie-pârâte copiază liderul de piaţă pe segmentul respectiv şî mărcile sale renumite, farâ însă a face investiţii prea mari, fără un efort prea mare de publicitate şi finalmente fără a dovedi originalitate, ci doar mergând în trena (coat-tail riding) R.B.

Or, esenţa ideii acordării unei protecţii extinse mărcilor notorii sau care se bucură de reputaţie - prin prevenirea diîuţiei acestora, a împiedicării pierderii reputaţiei ori a profilării pe nedrept de caracterul distinctiv ai unor astfel de mărci - este tocmai că pentru a fi incidenţă, nu este necesară nici măcar dovedirea similarităţii produselor/serviciilor ori a riscului de confuzie, singurele condiţii care trebuie analizate fiind faima/reputaţia mărcii anterioare, similaritatea semnului ulterior cu marca anterioară, stabilirea unei simple legături între acestea fiind suficientă, potrivit deciziei pronunţate de C.J.U.E. în cauza Adidas-Salornon v. Fitnessworid Trading Ltd., citată mai jos.

Jurisprudenţa C.J.U.E. (Decizia SC G.M.Y. SA, nr. C-375/97) statuează că ceea ce prezintă relevanţă în analizarea gradului reputaţiei mărcii anterioare, este dacă există un grad suficient de recunoaştere a acesteia pe piaţă, astfel încât publicul, confruntat cu produsul purtând marca ulterioară, sa facă o asociere între cele doua mărci, cu atât mai mult cu cât e vorba de produse identice - sintetizând, având în vedere că elementul figurativ este similar, având aceleaşi trăsături cromatice, că produsele sunt identice cu cele comercializate prin mărcile reclamantei, această similaritate a ambelor elemente va duce ia diluţia mărcilor R.B.

C.J.U.E. a dezvoltat acest punct într-o altă decizie (A.S. v. F.T. Ltd.), în care a statuat că nu este necesară demonstrarea existenţei riscului de confuzie, în sensul în care publicul ar crede că bunurile în chestiune provin de la aceeaşi entitate sau entităţi având legături economice. Prejudiciul ar putea rezulta din gradul de similaritate a mărcilor, din cauza căruia publicul relevant va face o conexiune între mărci, va face o asociere între acestea, chiar dacă nu le va produce confuzie.

Aceeaşi concluzie a reieşit prin decizia L.O. v. B., şi anume că este suficient să se facă o legătură între cele doua mărci, chiar dacă nu se produce confuzie şi ca ar fi cel puţin un act de concurenţa neloială ca un terţ să profite de reputaţia unei mărci anterioare, de eforturile de promovare ale acestuia şi să transfere tară niciun drept elemente din distinctivitatea mărcii notorii.

Şi sub acest aspect, instanţele anterioare au greşit, luând ca reper riscul de confuzie în rândul consumatorilor, ceea ce esenţîalmente reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a legii, deoarece în cazul mărcilor notorii sau care se bucura de reputaţie, protecţia conferită este una specială şi nu egală cu cea a mărcilor comune.

Din orice unghi s-ar privi această cauză - notorietate sau reputaţie -mărcile R.B. sunt deopotrivă atât notorii cât şi mărci care se bucură de reputaţie, prin urmare trebuie protejate împotriva diîuţiei, pierderii reputaţiei sau dobândirii unui profit necuvenit de către terţi. Sub acest aspect, mărcile care se bucură de reputaţie sunt mărci care se califică atât ca notorii sau faimoase, însă care în mod suplimentar sunt şi protejate prin înregistrare, adică titularul a depus un efort suplimentar în protecţia acestora, tocmai pentru a facilita apărarea în cazuri de încălcare sau atingere aduse acesteia.

Combinaţia de culori albastru/argintiu funcţionează ca un indicator de origine pentru consumatori, aceştia asociindu-t în mod spontan cu produsul R.B. Aceasta este cu atât mai adevărat, cu cât este vorba despre bunuri de larg consum, cu circulaţie rapidă pentru care consumatorul ia o decizie de cumpărare rapidă în faţa raftului, recunoscând produsul dorit în baza caracteristicii unice şi binecunoscute - combinaţia de culori albastru-argintiu.

În motivarea recursului pârâtele au arătat următoarele.

I. Referitor la excepţia inadmisibilităţiî cererii de chemare în judecată, hotărârea instanţei de apel are la baza o înţelegere si o aplicare greşite aie art. 9 alin. (1) lit b) și c) și art 9 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 si ale art. 36 din Legea nr. 84/1998, fapt care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O interpretare logică a textelor indicate arată că, atunci când vorbesc despre contrafacere, nici dispoziţiile din legislaţia comunitară şi nici cele din legislaţia naţională nu au în vedere conflictul dintre titularii a două drepturi deopotrivă înregistrate, ci doar pe acela dintre titularul unui drept şi terţul care, fără justificare, intră, prin conduita sa, în sfera prerogativelor de care beneficiază titularul în virtutea dreptului menţionat.

De fapt, acest mod de interpretare este singurul care dă eficacitate şi principiilor generale din materia răspunderii civile delictuale. Totodată, teza inadmisibilităţiî acţiunii în contrafacere introduse împotriva unui alt titular de drepturi de proprietate intelectuală a fost împărtăşită în mod constant în practica instanţei supreme.

Pârâtele exercită, pe calea licenţei, un drept de folosinţă asupra mărcii comunitare şi asupra desenelor comunitare iar, la rândul lor, aceste semne sunt încorporate pe produsele a căror comercializare R.B. a încercat să o stopeze prin cererea de chemare în judecată.

Hotărârea instanţei de apel are la bază o înţelegere si o aplicare greşite ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, fapt care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Neînregistrarea licenţelor nu împiedică invocarea lor pentru a demonstra îndreptăţirea la a folosi marca şi desenele şi, implicit, necesitatea acestei folosiri. Astfel, terţii în raport de care se pune problema asigurării opozabilităţii sunt dobânditorii de drepturi concurente în legătură cu aceeaşi marcă sau cu acelaşi desen. Cu alte cuvinte, regulile de opozabilitate a licenţelor de marcă sau de desen comunitar privesc conflictul dintre dobânditorii succesivi de drepturi concurente asupra aceleiaşi mărci sau asupra aceluiaşi desen, iar mi conflictul dintre titularul licenţei şi entităţile care folosesc semne sau desene, înregistrate sau nu, despre care se pretinde că ar fi similare celor care fac obiectul licenţei.

În legislaţia internă, această concluzie rezulta, în privinţa mărcilor, din art. 44 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 84/1998, care prezintă situaţiile în care prerogativele licenţiatului nu sunt afectate de neînregistrarea mărcii. Soluţia este, însă, expresă în Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009, parag. 1 al art. 23 (cu titlul marginal "Opozabilitate faţa de terţi").

Urmează că, în speţă, relevant este doar faptul ca pârâtele folosesc licit marca şi modelele în cauză.

Aşa fiind, întrucât acţiunea In contrafacere ce formează obiectul prezentului dosar vizează practic interzicerea folosirii unor drepturi de proprietate intelectuală care nu au fost anulate în prealabil prîntr-o acţiune în anulare rămasa definitivă, ea apare ca fiind inadmisibilă.

II. Cererea reconvenţională

A. Anularea mărcii internaţionale X.

Semnul înregistrat nu este susceptibil de reprezentare grafică.

Hotărârea instanţei de apel are la bază o înţelegere si o aplicare greşite aie dispoziţiilor art. 4 si art. 7 alin. (1) din Regulamentul (U.E.) nr. 207/2009, de natură să atragă incidenţa motivului de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând, instanţa de apel face o confijzie evidentă între două motive diferite de anulare a unei mărci, şi anume, posibilitatea ca semnul sa fie susceptibil de reprezentare grafică şi caracterul său distinctiv, adică acea funcţie a semnului care îi permite să diferenţieze produsele şi serviciile pentru care este folosit de cele provenind de la un alt comerciant în realitate, cerinţe precum claritatea, precizia, autonomia, accesibilitatea sau durabilitatea au fost asociate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E. cu posibilitatea reprezentării grafice a unui semn, iar nu cu eventualul său caracter distinctiv.

În al doilea rând, separarea culorilor printr-un contur şi printr~o linie de demarcaţie este doar unul (iar nu singurul) dintre elementele ce trebuie luate în calcul pentru a se stabili dacă semnul este susceptibil sau nu de reprezentare grafică. Astfel, aspecte precum determinarea proporţiilor în care culorile ce compun, semnul sunt prezente, indicarea nuanţelor exacte de culori avute în vedere au de asemenea un rol esenţial întrucât permit limitarea monopolului la care poate accede petentul dîn cererea de înregistrare a mărcii.

Cu alte cuvinte, orice ambiguitate sau risc de apreciere eminamente subiectivă profită entităţii care solicită înregistrarea şi dăunează societăţii în ansamblu, prin aceea că afectează în. mod negativ siguranţa şi previzibilitatea circuitului civil, împiedicând terţe persoane să cunoască întinderea obligaţiilor lor corelative dreptului exclusiv de care beneficiază titularul unui drept de proprietate intelectuală. Or, o astfel de ipoteză nu ar face decât să inhibe comportamentul agenţilor economici pe piaţă, descurajând concurenţa.

Tocmai de aceea, în jurisprudenţa sa (a se vedea cauzele nr. C-104/01, Liberiel sau nr. C-49/G2, Heidelberger), C.J.U.E. a conceput un test pentru a determina dacă un anumit semn este sau nu susceptibil de reprezentare grafică, instituind astfel criteriile clarităţii, al preciziei, al autonomiei, al accesibilităţii, al inteligibilităţii, al durabilităţii şi al caracterului obiectiv.

Sub acest aspect, în al treilea rând, este irelevant că, aşa cum afirmă instanţa de apel, "art. 4 şi art. 7 alin. (1) ale Regulamentului U.E. nr. 207/2009 nu sancţionează lipsa indicării nuanţei culorii", din moment ce jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, obligatorie inclusiv pentru judecătorul naţional, a trecut deja, în interpretarea normelor comunitare, peste ceea ce ele cuprind în mod expres. Astfel, a fost creat un test care, deşi nu este prevăzut de textele indicate, urmează a fi avut în vedere de fiecare dată când se stabileşte posibilitatea de a reprezenta grafic un semn.

În speţă, în condiţiile în care în cauzele nr. C-104/01 Liberte şi vr. Nr. C-49/02 Heidelberger, Curtea de Justiţie a U.E. a recomandat ca o culoare sau o combinaţie de culori care face obiectul unei cereri de înregistrare ca marcă să fie specificată în conformitate cu un sistem internaţional de clasificare a culorilor, nu este cu nimic exagerat să li se pretindă celor de la R.B. ca descrierea mărcii lor să fi indicat măcar o nuanţă pentru culorile folosite, dacă nu un cod P.

Or, nu doar ca o astfel de menţiune nu este făcută în descrierea mărcii internaţionale nr. 857309, a cărei anulare se cere, ci aceasta se limitează la a se referi, la modul generic, la culorile albastru şi argintiu. în aceste condiţii, este evident că pot fi avute în vedere mii de aranjamente diferite, fapt care nu permite nici celorlalţi comercianţi să cunoască eventualele limite ale sferei lor de acţiune şi nici consumatorilor să perceapă şi să-şi amintească o combinaţie anume.

Practic, s-ar ajunge tocmai la situaţia descrisă mai sus, şi anume, s-ar recunoaşte un monopol al titularului mărcii asupra unei sfere mult prea largi de semne imaginabile în acea combinaţie de culori, ceea ce ar fi incompatibil cu un sistem economic concurenţial, creând un avantaj nejustificat pentru un singur comerciant, R.B..

Aşadar, atât timp cât aranjamentul de culori din marca a cărei anulare o solicită se poate prezenta în orice combinaţie de albastru şi argintiu, în orice proporţie, dispuse într-un număr nedefinit de aranjamente, această marcă nu este un semn susceptibil de reprezentare grafica în sensul Regulamentului (C.E.) nr. 207/2009.

În al patrulea rând, curtea de apel nu a oferit niciun raţionament pentru care a ignorat considerentele deciziei pronunţate de C.J.U.E. în cauza nr. C-49/02 Heidelberger, limitându-se ia a preciza că "vizează situaţii premisă diferite" (pag. 49, parag. 4 din hotărârea atacată).

Dimpotrivă, în cauza Heidelberger, Curtea a clarificat condiţiile în care un semn compus din două sau mai multe culori ar putea constitui o marcă, adică exact ipoteza în care ne regăsim în speţă. Raţionamentul Curţii a fost unul progresiv. După ce a explicat că, pentru a putea fi marcă, semnul constând din culoare trebuie să fie perceput de consumatori fără ambiguitate (precis), uniform şi durabil (parag. 31), Curtea a arătat (parag. 33-35) că pentru a fi marcă, o reprezentare grafică din două sau mai multe culori trebuie să fie aranjată sistematic prin asocierea culorilor într-un mod predeterminat şi uniform. Dar, mai departe, Curtea precizează că, în cumul cu cerinţa anterioara, "în ceea ce priveşte maniera în care fiecare dintre culorile vizate este reprezentată, reiese clar din parag. 33, 34, 37, 38 şi 68 din Liberte! că o mostră a culorilor vizate, însoţită de o desemnare folosind un cod de identificare recunoscut internaţional, poate constitui o reprezentare grafică pentru scopurile art. 2 din Directivă" (parag. 36).

Prin urmare, Curtea de la Luxemburg a indicat expres că pentru combinaţia de culori este necesară specificarea aranjamentului şi indicarea codurilor de culori, astfel: „Culorile sau combinaţiile de culori care fac obiectul unei cereri de înregistrare ca marcă, revendicate în abstract, fără contururi şi în nuanţe care sunt numite în cuvinte prin referire la o mostra de culoare ş[ specificate în conformitate cu un sistem de clasificare a culorilor recunoscut internaţional poate constitui o marcă în sensul Art. 2 din Directiva Consiliului (nr. 89/104/EEC) din 21 Decembrie 1998 pentru armonizarea legislaţiilor Statelor Membre referitoare la mărci dacă s~a stabilit că, în contextul în care sunt folosite, acele culori sau combinaţii de culori reprezintă, în fapt, un semn, şi cererea de înregistrare inciude un aranjament sistematic care asociază culorile vizate într-un mod predeterminat şi uniform, (...) Acea analiză trebuie de asemenea sa ia în considerare interesul public de a nu restrânge nejustificat disponibilitatea culorilor pentru alţi comercianţi care vând bunuri sau servicii de acelaşi tip cu cele pentru care se cere înregistrarea."

Concluzionând, în cazul de faţă, absenţa oricărei determinări obiective a nuanţelor pentru care se solicită înregistrarea, a proporţiei în care cele două culori (albastru şi argintiu) ar trebui să fie prezente în cadrul semnului, precum şi a unei descrieri exacte şi obiective a aranjamentului în care combinaţia de culori ar trebui sa se regăsească fac imposibilă reprezentarea grafică a mărcii X, ceea ce conduce ia necesitatea anulării acesteia.

Semnul este lipsit de caracter distinctiv.

De plano, distincţi vi tatea unui semn poate îmbrăca două forme: distinctivitate inerentă, intrinsecă semnului şi distinctivitate dobândită prin uz. Marca X aparţinând R.B. este lipsită de orice formă de distinctivitate, motiv pentru care se impune a fi anulată, atât în ceea ce priveşte efectele înregistrării în U.E. (marcă comunitară), cât şi în ceea ce priveşte efectele înregistrării în România (marcă naţională).

Hotărârea instanţei de apel are la bază o înţelegere si o aplicare greşite ale art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (U.E.) nr. 207/2009, de natura să atragă incidenţa motivului de recurs de Sa art. 304 oct. 9 C. proc, civ.

Cât priveşte distinctivi tatea inerentă., jurisprudenţa constantă a O.U.E. este în sensul că, de principiu, semnele compuse dîn culori nu au o asemenea trăsătură, deoarece "sunt folosite în mod obişnuit şi la scară largă, din cauza atractivităţîi lor, pentru a face publicitate şi a promova bunuri sau servicii, fără vreun mesaj specific" (nr. C-l 04/01 - Libertel, parag. 40).

Aşa fiind, "afară de cazuri excepţionale, culorile nu au iniţial un caracter distinctiv, dar ar putea fi apte să dobândească un asemenea caracter ca urmare a utilizării lor în legătură cu bunurile sau serviciile la care se referă" (nr. C-49/02 - Heidelberger, parag. 39).

Or, în cazul de faţa, o astfel de împrejurare excepţională care să fundamenteze ab initio un caracter distinctiv pentru combinaţia de culori albastru - argintiu în raport cu produse constând în principal în băuturi energizante nu a fost dovedită.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu poate fi susţinută o dîstinctivitate intrinsecă a semnului înregistrat de R.B. ca marca internaţională.

Cu referire particulară la distinctivitatea dobândită prin utilizare, instanţa de apel pare să facă o confuzie între operaţiunea de folosire şi folosirea ca marcă, de o manieră distinctivă, din moment ce a considerat ca semnul înregistrat "îndeplineşte funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor vizate de cele provenind de la alţi comercianţi, având o distincţi vitale medie, determinată tocmai de folosirea acesteia în combinaţie cu mărcile combinate şi verbale ale apelantei reclamante".

Pârâtele nu au susţinut nicicând că R.B. nu a folosit combinaţia albastru - argintiu ce face obiectui mărcii X pe produsele sale, ci doar că această folosire nu a fost făcută de o manieră distinctivă, şi anume cu intenţia de a deosebi aceste produse de cele comercializate de alţi agenţi economici. Exista trei teze care susţin această opinie.

În primul rând, din moment ce semnul contestat nu este susceptibil de reprezentare grafica, este evident că el nu poate dobândi distincţivitate prin folosire, întrucât aceasta ar presupune, în cazul R.B., utilizarea tuturor combinaţiilor posibile de nuanţe şi de proporţii de albastru şi argintiu, ceea ce în mod evident nu avea cum să aibă loc. Cu alte cuvinte, în măsura în care descrierea mărcii permite reprezentarea în numeroase combinaţii de culori, aceasta înseamnă că potenţialul consumator nu ar putea să îşi amintească o anumită combinaţie şi să repete experienţa de cumpărare cu certitudinea ca respectivul semn indică originea comercială. într-adevăr, pentru a putea dobândi distinctivitate prin folosinţă, o marcă trebuie să fie în prealabil aptă de a fi reprezentată într-un singur mod, iar acea unică posibilitate de reprezentare grafică trebuie folosită în scopul identificării provenienţei comerciale a produsului. In speţa, marca în discuţie este imposibil de reprezentat grafic şî, prin urmare, inaptă de a fi folosită în comerţ astfel încât să poată dobândi distinctivitate.

În al doilea rând, partea adversă nu foloseşte niciodată, de sine stătătoare, combinaţia de culori albastru - argintiu pe produsele pe care ie oferă, ci numai în coroborare cu marca, verbală R.B. şi/sau cu cele combinate constând în cei doi tauri şi soarele de pe fundal Aceasta constituie o dovadă indirectă a faptului că, în realitate, aceste din urmă semne sunt ceie de natură să confere distinctivitate, să transmită consumatorului informaţia că produsul pe care îi are în faţă provine de la R.B. Gmbh, iar nu simpla folosire a culorilor albastru şi argintiu. Un exemplu simplu şi sugestiv în acest sens reiese şi dintr-o căutare a termenilor "R.B." pe enciclopedia online Wikipedia, care este accesibilă oricărui consumator. Singura marcă reprezentată în secţiunea de descriere a produselor este marca combinată R.B. cu doi tauri şi un soare. Aceeaşi este situaţia pe site-ul internet al R.B. sau diferitele variante naţionale), unde, alături de meniul site-ului, este reprezentată doar această marca combinată.

În al treilea rând, combinaţia de culori albastru - argintiu nu ar fi în măsură oricum să diferenţieze produsele R.B. de cele ale celorlalte societăţi care activează pe segmentul de piaţă relevant, din moment ce această combinaţie este comună în domeniul băuturilor energizante. Această idee este confirmată de studiul de piaţă Curs depus de subscrise ia dosarul cauzei, din care rezultă că albastrul şi argintiul se numără printre culorile cel mai adesea asociate cu băuturile energizante (culoarea albastru este, de departe, cel mai des asociată cu acest tip de produse - pag. 25-26 din studiu). Aceasta înseamnă că, pentru consumatorii relevanţi, culorile revendicate în marca X reprezintă o proprietate a întregii categorii de produse a băuturilor energizante şi nu creează vreo legătură particulară, proprie funcţiei unei mărci. De altfel, chiar şi Curtea de Apel a reţinut că o astfel de combinaţie "este folosită, şi pe ambalajul altor băuturi energizante (...), respectiv în cazul produselor M., R., B.A.E.H., F.T., B.G., B.E., S. etc." (pag. 43, penultimul paragraf din hotărâre).

Hotărârea atacată cuprinde, sub aspectul analizat, motive contradictorii (art. 304 oct 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de ape! a considerat că "este adevărat că pentru a dobândi caracter distinctiv prin uz, semnul trebuie să fie folosit în comerţ ca marcă în scopul identificării originii produselor sau serviciilor în cauză, însă în cauză, R.B. GmbH a dovedit folosirea combinaţiei de culori albastru/argintiu tocmai în scopul identificării originii comerciale a produselor ca provenind de ta acest producător prin chiar înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că marca în discuţie a fost folosită alături de marca combinată R.B. însoţita de logo-ul cu doi tauri şi un soare este semnul distinctiv după care consumatorii recunosc produsele reclamantei".

Contradicţia este evidentă: pe de o parte, se certifică faptul că, pentru ca un semn să dobândească un caracter distinctiv prin uz, este necesar ca el să fie folosit cu scopul de a diferenţia produsele şi serviciile titularului de cele ale altei entităţi, pentru a preciza mai apoi că, în cazul R.B., marca verbală şi logo-ul cu cei doi tauri şi un soare constituie semnele distinctive cu ajutorul cărora publicul ţintă face asocierea necesară dintre marcă şi produs.

Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul art. 304 oct. 7 C. proc. civ.

Sub acest aspect, citează din penultimul paragraf de Ia pag. 49 din decizia recurată, potrivit cu care "apelantele reclamante nu au dovedit faptul ca folosirea de către apelantă a mai multor combinaţii de nuanţe de albastru şi argintiu ar fi determinat degenerarea mărcii, respectiv să determine publicul să considere că reprezentarea mărcilor apelantei ar fi devenit uzuală pentru băuturile energizante. în acest sens, nu s-a făcut dovada că, în comerţ, combinaţia de culori desemnează în mod necesar şi generic băuturile energizante".

Astfel, cu această ocazie, Curtea de Apel face o nouă confuzie între două motive diferite de anulare a unei mărci, şi anume, iipsa caracterului distinctiv (art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009) şi faptul că semnul a devenit uzual în practica comercială (art. 7 alin. (1) lit. d) din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009). Pentru acest motiv, susţinerile de mai sus urmează a fi înlăturate.

B. Răspunderea civilă delictuală a R.B. pentru fapte de calomnie

Soluţia pronunţată cu privire la acest capăt de cerere este rezultatul unei aplicări greşite a legii (mai precis, a art. 998 si a art. 1169 C. civ. 1864), în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti a respins solicitarea pârâtelor de angajare a răspunderii civile delictuale a R.B., pe motiv că "apelantele pârâte nu au făcut dovada condiţiilor legale necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a apelantei reclamante pârâte, respectiv a faptei ilicite, a culpei apelantei reclamante, a prejudiciului moral săvârşit sau a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu".

Aceste susţineri urmează a fi înlăturate, întrucât fie sunt contrare realităţii, fie se bazează pe o înţelegere eronată a naturii prejudiciului moral (care are consecinţe importante asupra posibilităţii de dovedire a acestuia şi a legăturii de cauzalitate).

Fapta R.B. constă în afirmarea despre pârâte, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că ar face parte dintr-un grup de societăţi "cunoscut pe piaţa românească ca fiind implicat în proceduri de înregistrare cu rea credinţă a unor mărci identice, similare sau mărci bîne-cunoscute în alte ţâri sau pentru efectuarea unor activităţi comerciale contrare practicilor loiale".

Aceasta fiind natura acţiunii imputate, este greu de înţeles concepţia instanţei de apel cu privire la proba caracterului ilicit al faptei. Altfel spus, este greu de înţeles prin ce mijloace de probă ar fi trebuit pârâtele să dovedească un fapt negativ, şi anume că nu fac parte dintr-un grup de societăţi implicate în practici comerciale neloiale şi de înregistrare cu rea-credinţă a unor drepturi de proprietate intelectuală.

Dimpotrivă, îi incumba intimatei-reclamante să fundamenteze afirmaţiile sale, or această probă nu a fost efectuată nicicând. Simple susţineri în sensul că a fost retrasă o cerere de înregistrare a unei mărci sau că a fost respinsă cererea de înregistrare a altei mărci nu sunt, în sine, indicative de rea-credinţă. Dacă ar fi de admis interpretarea R.B., ar însemna că toţi comercianţii care îşi retrag cereri de înregistrare a unor mărci sau cărora li. se resping cereri ar fi în postura de a săvârşi acte de concurenţă neloîală, ceea ce în mod evident nu poate fi primit.

Chiar şi aşa însă, justificarea lacunară oferită de intimata-reclamantă nu acoperă în niciun fel teza a doua a afirmaţiei sale, şi anume "efectuarea unor activităţi comerciale contrare practicilor loiale. Or, măcar sub acest aspect, instanţa de apel era datoare să constate că susţinerile R.B. nu au absoiut niciun fundament (nici măcar unul aparent), fapt în măsură să releve cu certitudine caractera! ilicit, calomnios, al declaraţiilor făcute.

Astfel, conform jurisprudenţei Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia civilă (Decizia nr. 5807 din 16 decembrie 2013), "afirmaţiile publicate Ia adresa reclamantului nu reprezintă judecăţi de valoare de natură a se circumscrie libertăţii de exprimare, ci fapte concrete de natură a afecta viaţa privată a reclamantului, respectiv dreptul Ia reputaţie şi la demnitate şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă, care însă nu a fost dovedită în cauză (...).

Afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamantului ar fi impus diligente speciale (...) în a verifica realitatea faptelor relatate".

în fme, ca un ultim punct referitor la fapta ilicită, nu poate fi însuşită, în niciun caz, opinia Curţii de Apel Bucureşti potrivit cu care "afirmaţiile apelantei pârâte se circumscriu apărării în justiţie a intereselor acesteia referitoare la mărcile sale (...) Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, calomnia este o afirmaţie mincinoasa şi tendenţioasa făcuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputaţia cuiva, defăimare; or, în cauză, apelanta reclamantă a formulat menţionatele susţineri în cadrul unei acţiuni judiciare, pentru a-şî apăra interesele sale".

Astfel, simplul fapt al includerii unei afirmaţii calomnioase în cuprinsul unei cereri de chemare în judecată nu face ca aceasta să îşi piardă caracterul ilicit. În speţă, această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât declaraţiile făcute pur şi simplu nu sunt pertinente, în sensul că sunt străine de cauză, din moment ce (i) ele privesc alte societăţi decât cele care figurează efectiv ca părţi în proces şi (ii) obiectul litigiului nu este legat de o eventuală înregistrare cu rea-credinţă a unui drept de proprietate intelectuală.

Cu referire ia cerinţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, concluzia instanţei de apel este greşită, pentru simplul fapt că aceste două elemente nu sunt susceptibile de a fi probate în mod direct, neavând, prin ipoteză, o existenţa materială.

De pildă, cu privire particulară asupra chestiunii prejudiciului, fosta Curte Supremă de Justiţie, secţia civilă a statuat în Decizia nr. 62 din 10 ianuarie 200! în sensul că "afirmaţia conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu poate fi nici ea primită, atâta vreme cât ea reprezintă încercarea recurentului de a obţine exonerarea de răspundere speculând dificultăţile de ordin probatoriu pe care, aparent, le implică demonstrarea existenţei şi întinderii unui prejudiciu moral".

Dimpotrivă, prin hotărârea citată, s-a instituit regula conform căreia prejudiciul moral se dovedeşte prin prezumţii judecătoreşti fondate pe natura faptei ilicite, pe gravitatea acesteia, pe urmările sale, etc.

În prezenţii cauza, este evident că pârâtele au suferit un prejudiciu, din moment ce afirmaţiile calomnioase ale Red Buîi au făcut obiectul unei dezbateri judecătoreşti publice, facilitând astfel prorogarea unor informaţii false, cel puţin în rândul persoanelor prezente în sala de judecată, despre societăţi cunoscute publicului larg - SC E.F. SA şi T.G.I.E. Or, în domeniul în care activează pârâtele (producţia şi distribuirea de produse alimentare şi de băuturi răcoritoare de larg consum), reputaţia joacă un rol foarte important în menţinerea clientelei şi a poziţiei pe piaţa,

Sub aspectul vinovăţiei intimatei-reclamante, aceasta rezultă cu certitudine din chiar împrejurările săvârşirii faptei, şi anume, declaraţiile nu au fost susţinute prin nicio dovadă reală (fie au fost invocate evenimente obişnuite în domeniu! mărcilor, fie pur şi simplu nu s-a oferit nicio justificare) şi, mal grav, sunt total străine de natura pricinii, ceea ce înseamnă că singurul lor scop a fost unul şicanator.

Prin urmare, toate elementele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, fapt care trebuie să conducă, prin modificare hotărârilor deja pronunţate, la admiterea cererii reconvenţionale inclusiv sub aspectul obligării R.B. la plata de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 lei.

III. Obligarea R.B. la plata cheltuielilor de judecată

Curtea de Apel a pronunţat o soluţie bazata pe o interpretare si pe o aplicare greşită a art. 276 C. proc. civ., operând, în mod eronat, o compensare între cheltuielile efectuate de părţile potrivnice (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

A. Cheltuielile de judecată aferente primei instanţe

Modul eronat de efectuare a compensării între cheltuielile de judecată suportate de către părţile cu interese contrarii în prezenta cauză are ca premisa o înţelegere greşita a naturii speciale a cererii reconvenţionale în această materie şi a raportului pe care această cerere îl are cu acţiunea introductivă de instanţă.

Într-adevăr, cererea reconvenţională formulată de către pârâte a avut un scop pur defensiv. De fapt, în cadrul unei acţiuni fundamentate pe încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, apărarea care vine la modul cel mai natural în sprijinul pârâtului este afirmarea unui viciu de nelegaliîate în privinţa dreptului pe care reclamantul încearcă să i-l opună.

Particularitatea rezidă însă în aceea că, spre deosebire de dreptul comun, în care, de exemplu, nulitatea unui act juridic ce stă la baza unei cereri de chemare în judecată poate fi invocată şi pe cale de excepţie, în acest domeniu, există reguli particulare (mai precis, art. 52 alin. (1) din Regulamentul (U.E. nr. 207/2009), care nu permit invocarea unei atare apărări decât prin intermediul cererii reconvenţionale. Aşadar, cererea reconvenţională formulată de pârâte reprezintă, de fapt, o simplă reacţie de apărare prin raportare la cererea principală introdusă de intîmata-reclamantă R.B..

Afirmaţiile de mai sus sunt, de altfel, confirmate şi de conduita SC E.F. SA şi T.G.I.E. anterior procesului. Astfel, atât timp cât R.B. nu a pretins încălcarea mărcii a cărei anulare se solicită, pârâtele nu au contestat validitatea înregistrării, fiind conştiente că această marcă nu este încălcată. Doar atunci când R.B. a pretins (fără temei) că faptele subscriselor ar fi contrare mărcilor sale, acestea au decis să pună în discuţie validitatea acestor mărci pe calea procedurală pe care normele legale europene o prevăd în asemenea situaţii: cererea recorsvenţionaiă. Cu alte cuvinte, în măsura în care intimata-reelamantă R.B. nu ar fî pretins existenţa unui risc de confuzie între mărciie saie şi semnele folosite de pârâte, acestea din urmă nu ar fi formulat niciodată o cerere de anulare a mărcii X, cererea având unicul scop de a înlătura protecţia pentru unul dintre titlurile de proprietate industrială invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.

Aşa fiind, scopurilor urmărite de părţi prin cererea principală, respectiv prin cererea reconvenţională, nu li se poate da aceeaşi pondere, pentru a se face aplicarea prin analogie a art. 276 C. proc. civ. Culpa procesuală este a reclamantei iniţiale R.B., doar conduita acesteia determinând valorificarea, de către pârâte, a cererii în anularea mărcii X, ca mijloc defensiv pentru care calea cererii reconvenţionale era obligatorie.

Pe de altă parte, cererea reconvenţională nu a întârziat în niciun mod judecarea cauzei, neadministrându-se probe care să vizeze strict această cerere. Aşadar, nici din acest punct de vedere instanţa nu putea să acorde o pondere egală cererilor părţilor.

B. Cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului

Susţinerile din secţiunea anterioară referitoare Ia scopul formulării cererii reconvenţionale şi la raportul dintre această cerere şi acţiunea introductivă vor fi pe deplin aplicabile, mutatis mutandis, şi în cazul cheltuielilor de judecată suportate în apel,

În plus însă, ca un argument suplimentar, se impun a fi contrazise afirmaţiile Curţii de Apel în sensul compensării integrale a acestor cheltuieli pe motiv că "apelul respins în cazul apelantei reclamante, acesta vizând patru capete de cerere în cazul acţiunii principale, comparativ cu apelul apelanteior pârâte ce viza două capete de cerere respinse în cazul cererii reconvenţionale şi soluţionarea apelului incident ce privea modul de soluţionare a excepţiei inadmisibîlîtăţii acţiunii".

Independent de legalitatea criteriului constând în numărul de capete de cerere admise sau respinse pentru a decide asupra modului în care operează compensarea cheltuielilor de judecată, se observă că raţionamentul instanţei este eronat măcar prin prisma faptului ca apelul formulat de către partea adversă nu cuprindea doar cele patru capete de cerere din acţiunea introductiva, ci era îndreptat şi împotriva considerentelor sentinţei Tribunalului Bucureşti care tratau problema distinctfvitaţii mărcii aparţinând R.B. Prin urmare, mergând pe această linie, se observă că apelul R.B. cuprinde cinci capete de cerere, în timp ce apelul pârâtelor cuprinde trei astfel de capete de cerere.

Aşa fiind, dacă ar fi fost consecventă în aplicarea raţionamentului pe care şi l-a însuşit, Curtea de Apel tot ar fi trebuit sa oblige R.B. la plata către pârâte, măcar parţial, a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului.

în drept, prezenta cerere este fundamentată pe dispoziţiile art. 19 parag. 1, art. 33 din Regulamentul (C.E.) nr. 6/2002, art. 23 din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009, precum şi pe cele ale art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Fiecare dintre recurente a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului părţii adverse, invocând şi faptul că anumite motive de recurs nu s-ar încadra în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondate excepţiile, cererile prealabile formulate şi recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

Referitor la cererea, formulată de către recurenta reclamantă R.B. Gmbh, de repunere pe rol a cauzei pentru a se discuta nulitatea recursului declarat de către pârâte pe motivul că mandatul de reprezentare acordat avocatului care a semnat recursul ar fi nul, întrucât ar fi fost dat de către o persoană care nu avea calitatea de a reprezenta aceste societăţi, Înalta Curte a constatat-o nefondată, pentru următoarele considerente.

Prin această cerere recurenta-reclamantă a susţinut că din informaţiile înregistrate până la data de 22 ianuarie 2015, cuprinse în extrasul din registrul O.N.R.C., rezultă că mandatul administratorului recurentei pârâte SC E.F. SA a expirat la data de 9 decembrie 2009 şi că există litigii cu privire la dreptul de administrare al societăţilor recurente-pârâte, depunându-se extrase de pe portalul instanţelor (Dosarele nr. 6337/111/2013, 743/111/2009, nr. 4265/111/2013).

Având în vedere jurisprudenţa în materie, care se raportează la interpretarea art. 72 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu prevederile legale ce reglementează contractul de mandat, simpla ajungere la termen a mandatului administratorilor unei societăţi pe acţiuni nu echivalează cu pierderea calităţii de a mai reprezenta în mod legal societatea, atâta timp cât acţionarii societăţii nu au revocat administratorii, sau nu au numit alţi administratori. La această concluzie s-a ajuns ţinând cont de specificul funcţionării unei societăţi pe acţiuni, care este dependentă de existenţa unui reprezentant legai, administrator.

Extrasele de pe portalul instanţelor, ataşate de către recurenta-reclamantă acestei cereri nu sunt relevante pentru că, pe de o parte, nu se cunosc motivele pentru care s-a ajuns la concluzia din dispozitiv şi nici dacă privesc situaţii anterioare sau ulterioare datei de 9 decembrie 2009, data expirării mandatului administratorului SC E.F. SA.

Astfel, atâta timp cât nu s-a tăcut dovada că a fost numit un alt administrator, situaţie care ar fi trebuit să rezulte din evidenţele publice ale O.N.R.C., nu sunt motive întemeiate pentru a se repune cauza pe rol din acest motiv, recurenta-recl amantă având timp suficient până la închiderea dezbaterilor să verifice aceste probleme şi să le invoce în termen util.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind schimbarea jurisprudenţei, conform art. 25 lit. b) şi art. 26 din Legea nr. 304/2004 şi art. 24 şi 34 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Înaltei Curții de Casație și Justiție, legată de inadmisibilitatea formulării unei acţiuni în contrafacere împotriva persoanei care foloseşte o marcă şi/sau un desen/model industrial înregistrate, trecând peste faptul că, în speţă, pârâtele au invocat faptul că au dreptul să folosească semnul în cauză în baza unei mărci comunitare şi a unor desene comunitare înregistrate (iar nu a unor mărci sau desene industriale înregistrate pe cale naţională), caz în care se pune problema interpretării şi aplicării în mod direct a jurisprudenţei C.J.U.E., iar nu a schimbării jurisprudenţei Înaltei Curții de Casație și Justiție, conform procedurii speciale, acest demers se dovedeşte a fi şi nerelevant, atâta timp cât problema inadmisibili taţii cererii de chemare în judecată, susţinută de către recurenteîe-pârâte, este lipsită de interes, cererea principală fiind respinsă ca neîntemeiată, iar motivele de recurs ale reclamantei sub acest aspect fiind considerate netbndate, aşa cum se va reţine mai jos.

Pârâţii au invocat în faţa primei instanţe şi dreptul de a folosi marca individuală, combinată, cu element verbal "R.", culori revendicate galben, roşu, înregistrată la O.S.I.M. sub nr. 050950, dar cum nu interzicerea folosirii unui astfel de semn s-a intenţionat prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, nu se pune problema statuării în cadrul acestui litigiu cu privire admisibilităţii formulării acţiunii în contrafacere împotriva unei mărci înregistrate pe cale naţională.

Este nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, susţinută de recurentele pârâte, având în vedere că recurenta reclamantă a invocat motive de recurs care pot fi încadrate în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., indicat de către recurenta reclamantă, aşa cum va rezulta din analiza acestor motive, care se regăseşte mai jos, urmând a fi înlăturate, punctual, susţinerile din recurs care vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Referitor Ia recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte a constatat nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine că prevederile Regulamentului privind marca comunitară X, deşi aplicabile în acest caz, nu au fost aplicate si/sau analizate de către instanţa de apel.

Legat de aplicarea de către instanţa de apel a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice sau a Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară, analizând considerentele deciziei atacate se poate observa că, deşi nu a menţionat expres textele de lege aplicate, a analizat modul în care C.J.C.E./C.J.U.E. a interpretat normele U.E. cu incidenţă în cauză, condiţii în care concluzia nu poate fi decât aceea că instanţa de apel a aplicat normele U.E.

De altfel, instanţa de apel a menţionat în cuprinsul hotărârii temeiurile acţiunii în contrafacere invocate de către reclamantă, printre care şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară.

Pe de altă parte, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a transpus de-a lungul timpului directivele C.E./U.E. în materia mărcilor, care reiau în mare măsură dispoziţiile regulamentelor, art. 36 din Legea nr. 86/1998, având un conţinut aproape identic celui ai art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, iar recurenta reclamantă nu a invocat faptul că i s-ar fi apiicat o dispoziţie din legea română mai puţin favorabilă decât cea prevăzută în Regulament.

Date fiind aceste condiţii, neindicarea expresă a textului normativ analizat sau chiar indicarea unui text normativ naţional în locul unuia al U.E., atâta timp cât acestea au acelaşi conţinut, iar eventualele exprimări diferite nu au fost avute în vedere în cauză pentru constatarea ca nefondat a motivului de apel, nu este în sine de natură a duce la modificarea deciziei.

Recurenta reclamantă a mai susţinut în cadrul primului motiv de recurs că instanţele ar fi analizat alte mărci decât cele invocate în acţiune, indicând modul pretins contradictoriu în care instanţa de apel ar fi răspuns la motivul de apel, având acelaşi conţinut, ce viza sentinţa tribunalului.

Trecând peste faptul că în recurs recurenta reclamantă ar fi trebuit să susţină criticile sale exclusiv cu privire la decizia din apel şi să arate concret de ce apreciază că instanţa de apel nu a analizat mărcile sale, dacă se observă considerentele deciziei atacate prin care s-a răspuns ia apelul reclamantei se poate constata că instanţa de apel a făcut propria analiză a similarităţii semnelor aflate în conflict, descriind cu exactitate mărcile figurative invocate de către reclamantă în susţinerea acţiunii în contrafacere şi semnul despre care se pretinde că îi încalcă drepturile decurgând din protecţia acestor mărci.

În acest sens, relevant este următorul pasaj din decizia recurată: "Curtea constată că, analizând similitudinea vizuală a semnelor aflate în conflict în raport de impresia de ansamblu produsă de cele două semne şi ţinând cont de elementele distinctive şi dominante, elemente examinate împreună, iar nu separat şi succesiv, cum de fapt solicită apelanta reclamantă, semnele în conflict nu sunt similare. în acest sens, mărcile R.B. reprezentate prin culorile protejate, albastru şi argintiu, alăturate în cazul mărcii X, respectiv prin culorile menţionate aranjate distinct, sub forma unui trapez în cazul mărcilor X şi Y, separat oblic din punctul de vedere al culorilor demarcate, într-un procent de 50%-50% în fiecare marcă diferă de semnul folosit de pârâte deşi culorile se aseamănă şi proporţia utilizării lor este aceeaşi, deoarece în cazul celui de al doilea culorile se succed pe verticală iar graniţa dintre cele două culori nu este clar definită, ci se prezintă sub forma unui degrade. alcătuind un model abstract."

Astfel, instanţa de apel, în analiza similarităţii între mărcile reclamantei şi semnul folosit de către pârâte, a descris întocmai din. punct de vedere vizual mărcile reclamantei şi semnul folosit de către pârâtă, şi a ajuns la concluzia că sunt diferite.

Sub acest aspect, dat fiind că mărcile reclamantei invocate în prezentul litigiu sunt figurative, fără elemente verbale, nu pot, prin definiţie, să fie pronunţate, analiza similarităţii auditive fiind inutilă. Cel mult conţinutul lor vizual sau conceptual poate fi descris oral.

Într-adevăr, în cazul comparării vizuale a unui semn figurativ care conţine elemente verbale cu un semn pur figurativ se consideră că semnele sunt similare vizual atunci când oricare dintre elementele lor figurative se potrivesc, iar din acest punct de vedere nu se poate nega existenţa unui oarecare grad de similaritate vizuală între mărcile reclamantei şi semnul folosit de către recurentele pârâte, datorată folosirii unor nuanţe ale culorilor albastru şi argintiu asemănătoare şi o proporţie a celor două culori aproximativ egală.

Pentru a fi considerate similare în sensul aplicării art. 9 alin. (1) lit. b) este suficient ca semnele să fie găsite asemănătoare sub un singur aspect dintre cele trei, vizual, conceptual sau auditiv.

Totuşi, această constatare inexactă a instanţei de apel nu este de natură să duca la modificarea deciziei, având în vedere că, deşi a reţinut că semnele comparate sunt diferite, a făcut în continuare analiza riscului de confuzie.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, care se regăsesc în mai multe locuri în recurs, mărcile invocate de către reclamantă şi semnele utilizate de către pârâte nu sunt identice. în afara de aspectul de similaritate vizuală menţionat anterior, între acestea există mai multe elemente care le diferenţiază, elemente care vor ti evidenţiate mai jos, în cadrul analizei riscului de confuzie.

Or, semnele comparate sunt considerate identice în cazul în care reproduc tară nicio modificare sau adăugare toate elementele constitutive ale mărcii sau în cazul în care, în ansamblul său, semnul ulterior conţine diferenţe atât de nesemnificative încât acestea pot trece neobservate în percepţia unui consumator obişnuit. (C-291/00, LTJ Diffusion, pct. 50-54).

Înalta Curte a constatat nefondată susţinerea recurentei reclamantă în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit riscul de confuzie, raportat la prevederile art. 9 alin. (1) lit b) din Regulamentul nr. 207/2009.

Recurenta reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel ar fi reţinut că "similaritatea mărcilor se analizează în strânsă legătură cu riscul de confuzie, statuând că existenţa acestuia se apreciază în funcţie de publicul relevant."

După cum se poate observa din considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut corect că riscul de confuzie se apreciază prin raportare şi la publicul relevant, iar nu, cum încearcă recurenta reclamantă să inducă ideea, că similaritatea între semne se apreciază în funcţie de publicul relevant. De asemenea, gradul de similaritate vizuală, conceptuală (semantică) şi auditivă, după caz, între semne este relevant în stabilirea riscului de confuzie, ponderea acestora trebuind analizată în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Trecând peste faptul că similaritatea în materia protecţiei mărcilor nu se analizează potrivit definiţiei din dicţionar, la care pare să se raporteze recurenta reclamantă, aceasta face o afirmaţie greşită când susţine "cvasi-identitatea" dintre mărcile reclamantei şi semnele utilizate de către pârâte în cauză, dedusă din faptul că produsele sunt identice, având în vedere că identitatea dintre produse nu este de natură a determina concluzia identităţii/similarităţii între semne.

Cauza nr. C-l 20/04 - Medion AG v Thomson Saies Germany & Austria GmbH, invocată de către reeurenta-reclamantă pentru a susţine riscul de confuzie, nu este relevantă, raportat la circumstanţele de fapt ale prezentului litigiu, unde elementul verbal folosit de către pârâte (R.) nu este aplicat pe mărcile figurative ale recurentei reclamante, ci pe un element figurativ cu un alt conţinut.

Potrivit jurisprudenţeî C.J.C.E. riscul de confuzie trebuie apreciat la nivel global, luând în considerare toţi factorii relevanţi pentru circumstanţele cazului; această apreciere depinde de numeroase elemente şi, în special, de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea pe care o poate face publicul între cele două mărci şi de gradul de similaritate între semne şi produse şi servicii (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, nr. C-251/95, „Sabep, parag. 22).

Aprecierea globală a similarităţii vizuale, auditive sau conceptuale a mărcilor/semnelor în cauză trebuie să se bazeze pe impresia de ansamblu pe care o creează mărcile, având în vedere, în special, componentele lor distinctive şi dominante (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, nr. C-251/95, „Sabel", parag. 23).

Se poate observa că instanţa de apel a aplicat corect jurisprudenţa C.J.C.E. în materie.

Nivelul de atenţie al publicului relevant, raportat la produsele pentru care au fost înregistrate mărcile în cauză (32, băuturi energizante), care fac obiectul prezentului litigiu, şi pe care sunt aplicate semnele de către pârâte, a fost apreciat de către instanţa de apel ca fiind mediu, constatare necontestată în recurs.

Dat fiind modul de comercializare, impresia vizuală a semnelor în cauză este mai importantă în analiza riscului de confuzie.

Analiza riscului de confuzie trebuie făcută separat pentru marca X, pe de o parte, şi mărcile Y şi Z, pe de altă parte, faţă de reprezentarea grafică diferită a acestora.

Referitor la marca reprezentată de o combinaţie de culori albastru şi argintiu, raportul culorilor 50-50) desenată în mod abstract şi Iară contur, aceasta urmează să fie examinată prin prisma hotărârii nr. C-49/02, Heidelberger, pornind de ia premisa că îndeplineşte condiţiile pentru a fi înregistrată ca marcă, până la încheierea dezbaterilor în recurs nefiind anulată în mod definitiv. Astfel, este de reţinut, în cadrul comparaţiei cu semnul folosit de către pârâte, că impresia de ansamblu creată de această marcă este aceea a juxtapunerii combinaţiei de culori, menţionate anterior, în proporţia desemnată în cererea de înregistrare, una lângă cealaltă, pe orizontală.

Sub aspectul distincţivităţii este slab distinctivă fiind reprezentată de o combinaţie de culori desenată într-o manieră abstractă şi tară contur, culorile neavând un caracter distinctiv ab initio (nr. c-49/02, Heidelberger, parag. 39), neputându-se identifica din acelaşi motiv nici un element dominant, iar sub această formă nu a fost utilizată de către reclamante, astfel că nu se pune problema existenţei unei distinetivităţi suplimentare dobândite prin utilizare.

de distinctivitate al unei mărci reprezintă un factor care influenţează aprecierea riscului de confuzie, fiind astfel nefondată susţinerea recurentei reclamante în sensul că motivele instanţei de apel legate de dîstinctfvitatea redusă a mărcii ar fi străină de obiectul cauzei.

Semnul utilizat de către pârâte, sub aspectul impresiei globale produse, care interesează în analiza riscului de confuzie, este reprezentat de combinaţia culorilor albastru şi argintiu dispuse pe verticală, cu graniţa dintre culori nedefinită clar, ci prezentată sub forma unui degrade, prin transformarea progresivă a culorii albastru (P. 2736 C.) în argintiu (culoarea aluminiului ambalajelor băuturilor energizante), în partea mediană este plasat elementul verbal R. scris cu alb, iar deasupra acestuia se află un element figurativ plasat central reprezentat de logoul "ri" desenat într-o formă stilizată, având o dimensiune a literelor mai mare decât elementul verbal anterior. Sub elementul verbal R. se ailă elementul verbal "refresher", imprimat în culoarea roşu, având o dimensiune a fontului mai mică, motiv pentru care nu atrage atenţia.

Elementul dominant în cadrai acestui semn este simbolul "ri" şi elementul verbal "R.", care atrag atenţia prin dimensiune şi prin contrastul dintre culorile alb şi albastru.

Constituie risc de confuzie riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeaşi întreprindere sau, după caz de la întreprinderi legate economic. Acest risc este exclus atunci când nu pare că publicul ar putea să considere că produsele sau serviciile provin de la aceeaşi întreprindere sau, după caz, de la întreprinderi legate economic (Canon, parag. 29, 30).

în speţă, nu se pune problema folosirii de către pârâte a aceloraşi culori înregistrate de către reclamantă, codurile de identificare a culorilor fiind diferite. Totuşi, sub aspectul analizei riscului de confuzie acest fapt nu este relevant, aşa cum a reţinut, de altfel» şi instanţa de apel, întrucât consumatorul mediu are foarte rar ocazia să facă o comparaţie directă între diferite mărci, fiind nevoit să le compare pe baza imaginii imperfecte pe care acesta a reţinut-o.

În cazul evaluării globale a riscului de confuzie chiar şi între două mărci de culoare per se trebuie luat în considerare faptul ca există "un interes public în a nu restrânge nejustificat disponibilitatea culorilor pentru alţi comercianţi ai unor produse sau servicii de acelaşi tip cu cele în legătură cu care se solicită înregistrarea" (nr. C-49/02, Heidelberger, parag. 41; nr. C-104/01, Liberiei, para.52-56). Caracterul distinctiv inerent al mărcilor de culoare per se fiind limitat, întinderea protecţiei trebuie limitată la combinaţii de culori identice sau aproape identice.

Această regulă se aplică cu atât mai mult în cazul de faţă, unde semnul utilizat de către pârâte este compus din elemente figurative şi verbale, în cazul cărora, de regulă, componenţa verbală are un efect mai puternic asupra consumatorului decât componenta figurativă, deoarece publicul nu are tendinţa să analizeze semnele şi îi este mai uşor să facă referire la eîe prin elementul lor verbal decât prin descrierea elementelor lor figurative.

Pe de altă parte, elementul figurativ din cadrul semnului folosit de către pârâte reprezentat de combinaţia de culori albastru argintiu se distinge faţă de marca reclamantei prin modalitatea în care se face trecerea de la culoarea albastră la culoarea argintiu, prin modul de realizarea a transformării progresive a culorii albastru în argintiu prin intermediul desenelor sub formă de cerc, albastre şi argintii.

Mai mult, ţinând cont că asocierea culorilor albastru argintiu este utilizată în comercializarea băuturilor energîzante şi de către alţi comercianţi, argintiu fund şi culoarea aluminiului din care sunt făcute ambalajele, consumatorul nu va face legătura automat între semnul folosit de către pârâte şi marca reclamantei reprezentată de o combinaţie de culori, albastru şi argintiu, raportul culorilor 50-50, desenată în mod abstract şi fără contur.

Recurenta reclamantă şi-a bazat argumentaţia pe faptul că ar ti dobândit o largă cunoaştere, în general, asupra culorilor albastru-argintiu, reprezentate sub orice formă, în proporţie de 50% fiecare, din faptul folosirii celorlalte mărci invocate în acţiune.

Recurenta reclamantă a tăcut apel pentru a sprijini susţinerile sale legate de posibilitatea dobândirii renumelui unei mărci folosită împreună cu alte mărci, la marca figurativă comunitara, culori bej, maro, reprezentată grafic sub forma unei table de şah, aparţinând L.V.M., înregistrată pentru clasa 25.

în speţă, nu s-a pus problema faptului că mărcile nu ar fi dobândit o distinetivitate suplimentară prin folosirea împreună cu celelalte mărci, cea verbală, R.B. şi, cea figurativă, cei doi tauri cu discul galben auriu în plan secund, instanţa de apel reţinând disîinctivitatea medie a acestora, ci doar că nivelul cunoaşterii acestor mărci de către public este diferit.

În schimb, trimiterea recurentei la marea L.V. nr. 789979 este relevantă sub un alt aspect, şi anume, al confirmării faptului că, chiar şi în cazul unei mărci figurative cu renumele de necontestat al celei a lui L.V., limitele protecţiei mărcii sunt date de reprezentarea grafică a culorilor după modelul tablei de şah, care se regăsesc în mod evident în proporţia de 50%, iar nu, în general, asupra oricărei combinaţii în orice forma, a culorilor bej şi maro în proporţie de 50% fiecare.

În consecinţă, singurul element comun, folosirea culorilor albastru-argintiu în proporţie aproximativă de 50%, nu este suficient pentru a exista riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeaşi întreprindere sau, după caz de la întreprinderi legate economic.

În ceea ce priveşte impresia de ansamblu a mărcilor, acestea sunt reprezentate prin culorile, albastru şi argintiu, care se regăsesc într-un procent aproximativ de 50%-50%5 aranjate distinct, sub forma a patru trapeze dreptunghice, situate înîr-un dreptunghi, împărţit, din punctul de vedere al culorilor demarcate, oblic pe verticală şi printr-o linie mediană orizontală, trapezele opuse fiind realizate cu aceeaşi culoare.

Aceste mărci au un caracter distinctiv mai ridicat dobândit prin utilizare, astfel că se bucură de o protecţie mai extinsă decât cele ai căror caracter distinctiv este scăzut, în sensul că similaritatea dintre acestea şi semnele opuse trebuie să fie mai redusă pentru a nu exista risc de confuzie.

Elementul de distinctivitate şi elementul dominant al acestei mărci sunt date de modul de aranjare a culorilor şi modul de împărţire a dreptunghiului astfel încât să formeze cele patru trapeze, în special linia oblică în care este împărţit acesta.

Această combinaţie particulară de elemente a făcut ca aceste mărci să poată fi memorate de către consumator şi, astfel, sa capete un anume grad de cunoaştere, iar nu simpla alăturare a culorilor albaştrii şi argintiu în proporţie aproximativă de 50%, întrucât "consumatorii nu sunt obişnuiţi să prezume originea produselor bazându-se doar pe culorile lor sau doar pe culorile ambalajelor, în absenţa oricărui element grafic sau textual, culorile în sine nefiind utilizate, în principiu, potrivit uzanţelor comerciale actuale ca mijloc de identificare" (nr. C-04/01, Liberiei, parag. 65).

Ţinând cont de aceste elemente suplimentare ale acestei a doua categorii de mărci invocate în cererea de chemare în judecata, în evaluarea riscului de confuzie cu semnele folosite de către pârâte, concluzia este tot în sensul inexistenţei acestuia.

Publicul relevant, nici în acest caz nu ar putea să considere că produsele sau serviciile provin de la aceeaşi întreprindere sau, după caz, de la întreprinderi legate economic, având în vedere că semnul utilizat de către pârâte este compus din elemente figurative şi verbale, în cazul cărora, de regulă, componenta verbală are un efect mai puternic asupra consumatorului decât componenta figurativă.

Pe de altă parte, elementul figurativ din cadrul semnului folosit de către pârâte reprezentat de combinaţia de culori albastru argintiu se distinge, şî în acest caz, faţă de marca reclamantei prin modalitatea în care se face trecerea de la culoarea albastră la culoarea argintiu, prin modul de realizarea a transformării progresive a culorii albastru în argintiu prin intermediul desenelor sub formă de cerc, albastre şi argintii.

Mai mult, ţinând cont că asocierea culorilor albastru argintiu este utilizată în comercializarea băuturilor energizante şi de către alţi comercianţi, argintiu fiind şi culoarea aluminiului din care sunt făcute ambalajele, consumatorul nu va face legătura automat între semnul folosit de către pârâte şi mărcile reclamantei fiind obişnuit să compare alte elemente de grafică a ambalajului, cum sunt în acest caz modul de aşezare a culorilor sub forma celor patru trapeze, în cazul mărcilor reclamantei, şi modalitatea de transformare progresivă a culorii albastru în argintiu, în cazul semnului folosit de către pârâte.

Protecţia extinsă a mărcilor reclamantei datorată nivelului de cunoaştere mai ridicat este direct legată de reprezentarea grafică a semnului înregistrat ca marcă, neputându-se interpreta această noţiune prin extinderea protecţiei la combinaţia cuiorilor similare, aşezate în procent de 50%, în orice formă s-ar prezenta ele. Această interpretare ar încălca principiile de bază ale înregistrării ca marcă a semnelor compuse din culori, aşa cum au fost reliefate în jurisprudenţa C.J.C.E.

Într-adevăr, mărcile reclamantei sunt mărci cromatice figurative, dar obiectul protecţiei este limitat de reprezentarea grafică a acestora (nr. C-49/02, Heidelberg, para. 27), iar nu de "combinaţia de culori" în general

Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a legii cu privire la notorietatea mărcilor recurentei-reclamante R.B.

Recurenta reclamantă a invocat notorietatea mărcilor figurative menţionate în susţinerea prezentei acţiuni în contrafacere în legătură cu aplicarea art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia "o marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptăţit să interzică oricărui terţ sa folosească, fără acordul său, în comerţ un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta se bucură de reputaţie în Comunitate şi când folosirea semnului fara motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumeie mărcii comunitare sau aduce atingere acestora."

Sub acest aspect, este de reţinut că marca comunitară compusă din culorile albastra şi argintiu, având proporţia cuiorilor aproximativ 50% - 50%, desenate în manieră abstractă şi fără contur are o distinctivitate inerentă scăzută dată fiind modalitatea reprezentării grafice (nr. C-49/02, Heidelberger, para.39) şi nici nu s-a tăcut dovada că ar fi fost folosită în forma în care a fost înregistrată, astfel că nu se pune problema, cu privire la aceasta a dobândirii unei anumite distincţivităţi prin utilizare.

Astfel, problema dobândirii unui anumit grad de cunoaştere a mărcii de către public prin utilizare s-a pus doar cu privire la celelalte două mărci invocate în acţiune.

Este nefondată susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia instanţa de apel ar fi analizat greşit notorietatea la nivelul României şi nu al U.E., contrar art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009 şi practicii O.U.E., cum ar fi de exemplu Hotărârea din 06 octombrie 2009 în cauza nr. C-301/07, Pago, potrivit căreia art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 40/1994 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că pentru a beneficia de protecţia prevăzută de această dispoziţie, o marcă comunitară trebuie să fie cunoscută de o parte semnificativă a publicului vizat de produsele sau de serviciile acoperite de ea, într-o parte substanţială a teritoriului Comunităţii Europene şi că, având în vedere circumstanţele cauzei principale, se poate considera că teritoriul statului membru în cauză constituie o parte substanţială a teritoriului Comunităţii.

Recurenta reclamantă a susţinut, astfel, că era suficient pentru aplicarea art. 9 alin. (1) lit. c) în cauză că marca invocată în cauză ar fi notorie în Austria, deşi ar fi dovedit că aceste condiţii sunt îndeplinite atât pentru U.E., cât şt pentru România.

În sistemul normativ al Regulamentului nr. 207/2009 termenii notoriu şi reputaţie denumesc concepte juridice diferite, deşi, în fapt, pragul care permite să se stabilească dacă o marcă este notorie sau se bucură de reputaţie este aceiaşi deseori.

Întrucât art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulament se raportează la mărcile cu reputaţie, urmează a folosi în analiza acestui motiv de recurs acest termen.

Pentru a stabili conţinutui noţiunii de reputaţie în Comunitate, raportat la teritoriul relevant, trebuie plecat de la faptul ca, în generai, marca trebuie să se bucure de reputaţie pe teritoriul pe care este înregistrată, astfel că pentru mărcile comunitare teritoriul relevant este U.E.

În cauza nr. C-301/07, Pago, invocată de către recurenta-reclamantâ pentru a susţine ideea că nu era nevoie să facă dovada existenţei reputaţiei mărcii la nivelul U.E., fiind suficientă dovedirea reputaţiei pe teritoriul unui singur stat membru oarecare, C.J.U.E. a statuat că o marcă comunitară trebuie să fie cunoscută într-o parte semnificativă a U.E. de o parte considerabilă a publicului interesat de produsele şi serviciile desemnate de această marcă. Totuşi, luând în considerare circumstanţele speciale ale acestui caz, s-a considerat ca teritoriul statului membru în cauză (Austria) constituia o parte semnificativa a teritoriului U.E. (parag. 29 şi 30).

Circumstanţele speciale ale acestei cauze erau date de faptul că P. comercializa în Austria produsul purtând marca sa, care era foarte cunoscută în acest stat membru, şi tot acolo era comercializat şi produsul purtând semnul despre care s~a pretins că îi încalcă marca.

Astfel, raţionamentul din cauza Pago nu este cel susţinut de către reclamantă, ci dimpotrivă, cel urmat de către instanţa de apel.

Este adevărat că, dacă se făcea dovada cunoaşterii mărcilor în cauză de către o parte semnificativă a publicului relevant din U.E., acest aspect trebuia luat în considerare, întrucât putea confirma existenţa reputaţiei pe teritoriul unde se pretinde încălcarea efectivă a mărcilor.

Or, instanţa de apel a înlăturat probele depuse de către recurenta reclamantă în dovedirea notorietăţii mărcilor în cauză, justificat de faptul că priveau, în special, alte mărci sau nu erau obiective, iar nu pentru că nu ar fi fost relevante pentru dovedirea reputaţiei la nivelul teritoriului României.

În contextul aplicării art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru a stabili existenţa unui prejudiciu sau a unui avantaj necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare se pune problema dacă marca invocată în cadrul unei acţiuni în contrafacere trebuie să fie cunoscută, de asemenea, de publicul interesat de produsele şi serviciile desemnate de semnul ulterior, întrucât în caz contrar este dificil de apreciat dacă publicul ar putea asocia cele două mărci.

Pentru aceasta nu sunt de neglijat cele reţinute în cauza nr. C-375/97 General Motors parag. 23, "numai dacă marca este suficient de cunoscută, atunci publicul, aflat în prezenţa unei mărci ulterioare, ar putea asocia cele două mărci (...) şi, prin urmare, s-ar putea aduce atingere mărcii anterioare.'"

În ceea ce priveşte criticile recurentei reclamante prin care se susţine că prin probatoriu] administrat ar fi făcut dovada clară a existenţei notorietăţii mărcilor invocate în cererea de chemare în judecată, atât pe plan naţional cât şi pe plan naţional, acestea vizează modul în care instanţa de apel a apreciat şi interpretat probele administrate în cauză., fapt ce ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia, aceste critici neputând fi încadrate în prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât nu se susţine că în aprecierea probelor instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de criteriile pentru aprecierea, reputaţiei mărcilor, conturate în jurisprudenţa C.J.U.E.

În ceea ce priveşte nivelul probatoriu în materie, referitor la dovedirea reputaţiei, probele trebuie să fie clare şi convingătoare, trebuie să se stabilească ciar toţi factorii necesari pentru a se concluziona tară rezerve că marca este cunoscută de o parte semnificativă a publicului. Reputaţia mărcii trebuie demonstrată în mod suficient şi nu poate fi doar presupusă.

Or, instanţa de apel a înlăturat justificat probele depuse de către recurenta reclamantă în dovedirea reputaţiei mărcilor în cauză, inclusiv hotărârile judecătoreşti şi decizia O.S.I.M., pe de o parte, pentru că ar proveni de la însăşi titularul acţiunii în contrafacere şi, astfel, nu ar fi obiective, iar, pe de altă parte, pentru că nu s-ar referi în mod distinct la mărcile invocate în cauză constând în reprezentarea grafica a combinaţiei de culori albastru-argintiu, ci la mărcile verbale (R.B.) şi combinate ale reclamantei, constând din cei doi tauri cu discul galben auriu în fundal sau, în cazul hotărârilor, obiectul lor ar fi diferit de cei din prezenta cauză. Chiar şi în situaţia existenţei unor hotărâri judecătoreşti anterioare prin care s-ar fi reţinut notorietatea vreuneia dintre mărcile în cauză, în acest caz pronunţate în litigii având alte părţi, alt obiect şi chiar altă cauză, trebuie evaluată pertinenţa lor prin coroborare cu celelalte probe administrate.

Faptul că mărcile care conţin combinaţia de culori albastru-argintiu, reprezentată grafic sub forma dreptunghiului împărţit în cele patru trapeze, au fost folosite pe ambalajul băuturii energizante împreună cu celelalte mărci ale reclamantei reprezentate de elementul verbal R.B. şi cei doi tauri de culoare roşîe suprapuşi pe discul galben auriu, care sunt larg cunoscute, nu poate duce ia concluzia că şi marca figurativă albastru-argintiu a dobândit acelaşi nivel de cunoaştere, având în vedere, printre altele că mărcile care au devenii renumite au fost promovate în mod intens şi separat.

Astfel, era relevant pentru stabilirea reputaţiei mărcilor în cauză să se probeze în mod distinct nivelul lor de cunoaştere, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi larg cunoscută marca figurativă compusă din combinaţia de culori albastru-argintiu, reprezentată grafic sub forma dreptunghiului împărţit în cele patru trapeze dreptunghice, această cunoaştere s~ar datora elementului distinctiv reprezentat de dreptunghiul împărţit în cele patru trapeze dreptunghice prin linia mediană orizontală şi cea oblică şl modul de dispunerea a culorilor, combinaţie particulară de elemente care a făcut ca aceste mărci să poată fî memorate de către consumator, iar nu, în general, combinării culorilor albastru şi argintiu în proporţie de 50% fiecare,

Chiar dacă s-ar considera că marca este suficient de cunoscută în sine pentru a fi recunoscută de către consumatorul mediu informat şi atent ca desemnând un produs R.B., rară a fi însoţită de celelalte mărci mai cunoscute, nu se poate susţine întemeiat că publicul relevant ar face asocierea automată între combinaţia de culori albastru-argintiu în proporţie aproximativă de 50% fiecare şi producătorul R.B., indiferent de reprezentarea grafică în care sunt aşezate, având în vedere că această combinaţie de culori nu poate fi identificată cu R.B., atâta timp cât pe piaţă mai sunt şi alţi producători care folosesc culorile albastru, care fiind o culoare rece, în materia băuturilor energizante este asociată cu prospeţimea, concentrarea, tonusul, energia, şi argintiu, care este şi culoarea ambalajului de aluminiu.

În conformitate cu hotărârea Intel (nr. C-252/07, parag. 42) următoarele elemente pot fi factori relevanţi pentru stabilirea asocierii între semne de către public: gradul de similaritate dintre mărcile în conflict, natura produselor sau serviciilor pentru care marca anterioară se bucură de reputaţie, intensitatea reputaţiei mărcii anterioare, gradul caracterului distinctiv, intrinsec sau dobândit, existenţa unui risc de confuzie în rândul publicului.

Aşadar, nu este total străină de analiza îndeplinirii, condiţiilor art9 alin. (1) lit. c) referirea instanţei de apel la inexistenţa riscului de confuzie cu incidenţă asupra concluziei inexistenţei unei asocieri.

Atâta timp cât nu s-a stabilit existenţa unei legături între semne este inutil a se trece la analiza motivelor de recurs referitoare la existenţa riscului obţinerii unui profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau producerii unei atingeri acestora.

În consecinţă, recursul formulat de către recurenta reclamantă este nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâte, având în vedere că a fost considerat nefondat recursul declarat de către recurenta-reclamantă, ce viza soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte a considerat inutilă analiza motivelor de recurs prin care se critica respingerea excepţiei inadmisiblitaţii acestei cereri, motive care au fost apreciate ca lipsite de interes, prin raportare la soluţia mai favorabilă a respingerii pe fond a cererii principale.

Înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs care vizau modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale şi neacordarea unor cheltuieli de judecată, pentru următoarele considerente.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine nelegalitatea deciziei raportat la cererea de anulare a mărcii internaţionale cu desemnare U.E. nr. 857309, în ceea ce priveşte efectele înregistrării în U.E. şi efectele înregistrării în România.

Recurentele pârâte au încadrat aceste motive în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit interpretarea şi aplicarea greşite a prevederilor art 4 si art 7 alin. (1) şi art, 7 alin, (1) lit. b) din Regulamentul (U.E.) nr. 207/2009.

Instanţa de apel a reţinut în mod legal că marca a cărei anulare se cere, înregistrată sub nr. 857309, este susceptibilă de reprezentare grafică, potrivit dispoziţiilor art. 4 raportat la art. 7 alin, (1) lit. a) din Regulamentul (U.E.) nr. 207/2009.

În esenţă, recurentele pârâte au susţinui că absenţa oricărei determinări obiective a nuanţelor pentru care se solicită înregistrarea, a proporţiei în care ceie două culori (albastru şi argintiu) ar trebui să fie prezente în cadrul semnului, precum şi a unei descrieri exacte şi obiective a aranjamentului în care combinaţia de culori ar trebui sa se regăsească fac imposibilă reprezentarea grafică a mărcii nr. 857309, ceea ce conduce la necesitatea anulării acesteia.

Legat de susţinerea privind lipsa menţionării proporţiei. în care cele două culori (albastru şi argintiu) ar trebui să fie prezente în cadrul semnului şi a unei descrieri exacte şi obiective a aranjamentului în care combinaţia de culori ar trebui să se regăsească, lipsa unor astfel de menţiuni verbale din cererea de înregistrare a mărcii nu este de natură a afecta condiţia reprezentării grafice a mărcii, având în vedere că marca, aşa cum este desenată, conţine suficiente elemente pentru a se determina aceste proporţii dacă. se doreşte acest lucru.

Astfel, la o simplă examinare vizuală se poate determina faptul că reprezentarea grafică, este compusa dintr-un un dreptunghi cu laturile mari aliate în poziţie verticală, împărţit în patru spaţii de forma unor trapeze dreptunghîce, cele aflate în poziţie opusă, în diagonală, fiind egale şi având aceeaşi culoare, albastru, respectiv argintiu. Pentru a se realiza cele patru trapeze, dreptunghiul afost împărţit printr-o linie mediană paralelă cu baza şi o linie oblică ce trece prin centrul de simetrie al dreptunghiului şi uneşte doua puncte situate aproximativ la o treime, respectiv două treimi, pe laturile superioară şi inferioară ale acestuia. în funcţie de aceste date se poate determina şi unghiul sub care este înclinată linia ce formează laturile oblice ale trapezelor, şi suprafaţa aproximativă a acestora.

Referitor la susţinerea absenţei oricărei determinări obiective a nuanţelor pentru care se solicită înregistrarea, recurentele reclamante au făcut trimitere la hotărârile C.J.C.E., nr. C-49/02 Heidelberger şi nr. C-104/01 Libertel, arătând că ar rezulta din acestea că pentru ca un semn compus din două sau mai multe culori să poată constitui o marcă ar trebui să îndeplinească în mod cumulativ condiţia ca mostra culorilor vizate să fie însoţită de o desemnare folosind un cod de identificare recunoscut internaţional.

Instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt din aceste hotărâri nu este identică situaţiei de fapt în speţă, ceea ce este adevărat, întrucât cauza nr. 104/01, liberte!, privea posibilitatea înregistrării ca marcă a unei culori în sine, iar cauza nr. 49/02, Heidelberger, privea posibilitatea înregistrării ca marcă a unor culori sau combinaţii de culori desemnate în mod abstract şi fără contur, pe când în speţă este cazul înregistrării ca marcă a unui semn compus din două culori care sunt reprezentate grafic într-o formă concretă şi cu contur, aşa cum s-a expus mai sus.

Totuşi, instanţa de apel a verificat îndeplinirea în speţă a criteriilor generale care se regăsesc în considerentele celor două hotărâri referitoare îa posibilitatea înregistrării mărcilor reprezentate de culori, legat de condiţia reprezentării grafice, de a fi clara, precisa, completă prin ea însăşi, uşor accesibilă, inteligibilă, durabilă şi obiectivă.

Din aceste două hotărâri nu se poate trage concluzia condiţiei obligatorii pentru toate mărcile compuse din culori de a fi identificate culorile printr-un eşantion de culoare însoţit de un cod de culoare internaţional, ci că, pentru cazul mărcilor constituite dintr-o culoare în sine sau combinaţii de culori desemnate în mod abstract, un eşantion de culoare însoţit de un cod de culoare internaţional ar putea constitui o reprezentare grafică în sensul art. 2 al directivei.

Aceasta nu înseamnă că, dacă nu au fost descrise culorile astfel, dar, prin modul în care a fost reprezentat vizual semnul, prin intermediul liniilor şi prin imprimarea pe un suport care permite prezervarea în timp a nuanţei culorilor, marca poate fi identificată cu exactitate, înregistrarea ar fi, totuşi, anulabilă, nedesprinzându-se o astfel de condiţie obligatorie aplicabilă cazului de faţă din jurisprudenţa C.J.C.E. menţionată mai sus.

Este adevărat că criteriile, aşa cum au fost identificate în jurisprudenţa C.J.C.E., pe care trebuie să le îndeplinească reprezentarea grafică pentru ca semnul compus din culori să poată constitui o marcă, reprezintă elemente în funcţie de concretizarea sau nu a cărora se poate declara nulă înregistrarea unei mărci, chiar dacă acestea nu se regăsesc expres în Regulament, dar reţinerea imprecisă a instanţei de apel în sensul că "art. 4 şi art. 7 alin. (1) ale Regulamentului U.E. nr. 207/2009 nu sancţionează lipsa indicării nuanţei culorii" nu este de natură să schimbe soluţia instanţelor de fond asupra cererii de anulare a înregistrării mărcii în cauză.

Legat de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (U.E.) nr. 207/2009 recurentele pârâte au arătat că, în speţă, nu poate fi susţinută o distincţi vitale intrinseca a semnului înregistrat de R.B. ca marcă internaţională, nedovedindu-se existenţa unei împrejurări excepţionale care să fundamenteze ab înitio un caracter distinctiv pentru combinaţia de culori albastru - argintiu în raport cu produse constând, în principal, în băuturi energizante, raportat 3a faptul că în hotărârile Libertel şi Heidelberger s-ar fi reţinut că, de principiu, semnele compuse din culori nu au o asemenea trăsătură, deoarece "sunt folosite în mod obişnuit şi la scara largă, din cauza atractivităţii ior, pentru a face publicitate şi a promova bunuri sau servicii, fără vreun mesaj specific" (C-104/01 - Libertel, parag. 40) şi că "în afară de cazuri excepţionale, culorile nu au iniţial un caracter distinctiv, dar ar putea fi apte să dobândească un asemenea caracter ca urmare a utilizării lor în legătură cu bunurile sau serviciile la care se referă" (nr. C-49/02 -Heidelberger, paragraful 39).

În ceea ce priveşte trimiterea ia hotărârile din cauzele Libertel şi Heidelberger, trebuie reamintit că situaţia din cauza 1nr. 04/01, Libertel, privea posibilitatea înregistrării ca marcă a unei culori în sine, iar cea din cauza nr. 49/02, Heidelberger, privea posibilitatea înregistrării ca marcă a unor culori sau combinaţii de culori desemnate în mod abstract şi tară contur, pe când în speţă este cazul înregistrării ca marcă a unui semn compus din două culori care sunt reprezentate grafic într-o formă concretă şi cu contur, aşa cum s-a expus mai sus.

Astfel, sub aspectul distinctivităţii, ai posibilităţii semnului compus dintr-o combinaţie de culori de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi, trebuie apreciat dacă acestea sunt apte sau nu de a transmite informaţii precise în ceea ce priveşte originea unui produs sau serviciu (nr. cauza -49/02, Heidelberger, parag. 37).

Or, marca în cauză este compusă din două culori care sunt reprezentate grafic într-o forma concretă, având un contur specific (dreptunghiul împărţit în patru trapeze, având trapezele opuse colorate în argintiu, respectiv albastru, etc), formă despre care nu s-a susţinut că era utilizată în raport cu produse constând în băuturi energizante la data înregistrării acestei mărci. Astfel, publicul căruia i se adresează aceste produse va fi capabil să distingă produsele pe care este aplicat acest semn având reprezentarea grafică reţinută în cauză, de produsele altor întreprinderi, chiar dacă acestea ar folosi aceleaşi culori şi chiar dacă este vorba despre o distincţivitate inerentă destul de scăzută.

Având în vedere că au fost constatate nefondate motivele de recurs privind inexistenţa distincţivităţii intrinseci a mărcii în cauză, este inutilă analiza motivelor de recurs prin care se susţine, în plus, inexistenţa distinctivităţii dobândite prin utilizare.

Prin motivele de nelegalitate încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut, pe de o parte, că hotărârea ar conţine motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că ar conţine motive străine de natura pricinii, legat de caracterul distinctiv al semnului.

Paragraful din hotărâre raportat la care se susţine că ar conţine motive contradictorii conţine un argument subsidiar legat de dobândirea distinctivităţii prin uz, nefiind determinant pentru modificarea hotărârii atacate, având în vedere considerentele expuse mai sus.

De altfel, nu reprezintă o contradicţie în a susţine că, deşi folosite împreună două mărci, una dintre ele să dobândească o putere distinctivă mai mare decât cealaltă, cunoaşterea pe piaţă a mărcilor, care influenţează gradul de distinctiviţate, putând proveni şi din promovarea în mod diferit ca intensitate a celor două mărci.

De asemenea, motivul despre care se susţine că ar fi străin de natura pricinii şi cu privire la care se solicită a fi înlăturate, constituie, de asemenea, un argument subsidiar al instanţei de apeî, care nu este determinant pentru a duce la modificarea hotărârii atacate.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine nelegalîtatea deciziei raportat la cererea de obligare a reclamantei pârâte la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru încălcarea reputaţiei, în temeiul art. 998, 999 C. civ.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cere întrunirea în mod cumulativ a patru condiţii generale, şi anume, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Astfel, dacă nu se face dovada îndeplinirii uneia dintre condiţii este inutilă analiza îndeplinirii celorlalte condiţii.

În speţă, fapta pretins ilicită rezidă în afirmarea de către reclamantă, în cadrul cererii de chemare în judecată, despre pârâte, că ar face parte dintr-un grup de societăţi "cunoscut pe piaţa românească ca fiind implicat în proceduri de înregistrare cu rea credinţă a unor mărci identice, similare sau mărci binecunoscute în alte ţări sau pentru efectuarea unor activităţi comerciale contrare practicilor loiale".

Aşadar, această afirmaţie nu a fost făcută în public, iar discutarea acestei probleme în cadrul şedinţelor de judecată a fost atrasă, cel mai probabil, tocmai de cererea reconvenţională formulată de către pârâte.

Reclamanta şi-a justificat această afirmaţie prin aceea că societăţi legate de pârâte prin acţionariatu! comun au încercat să înregistreze şi chiar au înregistrat mărci similare sau identice unor mărci cunoscute, cu scopul prezumat de a câştiga de pe urma asocierii propriilor produse cu acestea, oferind şi exemple.

Pentru a determina dacă această faptă este ilicită trebuie văzut dacă au fost depăşite limitele de exercitare ale dreptului la apărare ai reclamantei, şi nu dacă aceasta poate proba, eventual, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat reaua credinţă la înregistrarea mărcilor sau efectuarea unor activităţi comerciale contrare practicilor loiale.

Analizând această afirmaţie se poate constata că reprezintă exprimarea unei opinii (judecată de valoare) dedusă din existenţa mai multor cereri (baza factuală) prin care s~a încercat înregistrarea unor mărci asemănătoare sau identice cu mărci cunoscute, la care s-a renunţat sau care au fost respinse în urma formulării opoziţiei de către titularii mărcilor cunoscute, cereri tăcute de societăţi având un acţionariat comun cu cei al pârâtelor, fapt necontestat de către pârâte, comportament pe care reclamanta l-a calificat ca fiind de rea-credinţă şi contrar practicilor comerciale loiale, apreciind că acest grup de societăţi a încercat să beneficieze în mod injust de asocierea propriilor produse cu acestea.

Această afirmaţie are legătură cu cererea de chemare în judecată, întrucât unul din argumentele acţiunii în contrafacere formulate de către reclamantă este obţinerea unui profit injust prin asocierea semnului folosit de către recurentele-pârâte cu mărcile pretins notorii ale reclamantei şi a constituit un argument minor în ansamblul raţionamentului logico-juridic expus în acţiune, care putea fi combătut cu uşurinţă de către pârâte prin expunerea propriului punct de vedere, şi anume, că nu există hotărâri care să constate un. astfel de comportament, aşa cum au susţin în recurs.

Este puţin probabil ca o afirmaţie izolată în cadrul unei cereri de chemare în judecată, care nu depăşeşte sub aspectul limbajului folosit limitele normale specifice unei astfel de cereri, să fie de natură prin sine să aducă atingere reputaţiei unei societăţi comerciale,

În consecinţă, nefiind fondate motivele de recurs referitoare la existenţa faptei ilicite, condiţie cumulativă pentru intervenirea răspunderii civile delictuale, este inutilă analiza celorlalte motive de recurs prin care se susţine îndeplinirea celorlalte condiţii, instanţa de apel aplicând în mod legal prevederile art. 998 raportat la art. 1169 C. civ.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine nelegaîitatea deciziei raportat la cererea de obligare a reclamantei pârâte îa plata integrală a cheltuielilor de judecată aferente primei instanţe şi la cea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în faza procesuală a apelului.

În argumentarea acestor motive de recurs se susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu ar ţinut cont de specificul posibilităţii invocării nulităţii unei mărci comunitare în cadrul unei acţiuni în contrafacere doar pe cale de cerere reconventională (art. 52 parag. 1, Regulament U.E. nr. 207/2009), caz în care culpa procesuală ar fi a reclamantei care a pornit o acţiune care s-a dovedit neîntemeiată.

Mai întâi, este de subliniat că reconventională formulată de către pârâte a avut două capete de cerere, cel prin care s-a solicitat anularea mărcii internaţionale cu desemnare U.E. nr. 857309 şi cel prin care s~a solicitat acordarea de daune morale pentru încălcarea reputaţiei pârâtelor, amândouă fiind considerate neîntemeiate, în mod irevocabil.

Astfel, nu se poate susţine întemeiat că li s-ar fi cuvenit acordarea în integralitatea lor a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe de fond, instanţa de apel considerând că îi se cuvine acordarea, în parte, a cheltuielilor efectuate în apărare faţă de cererea principală, în urma compensării acestora, în parte, faţă de respingerea cererii reconvenţionale.

Dat fiind specificul acestor litigii, nefiind obligatorie invocarea unei astfel de apărări, partea care decide să formuleze, totuşi, o cerere reconventională prin care solicită anularea unei mărci comunitare trebuie să evalueze toarte bine care este riscul de câştig sau pierdere a unei astfel de cereri, care este miza acesteia în ansamblul litigiului.

O asemenea situaţie particulară nu poate duce la considerarea, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, a cererii de anulare a mărcii comunitare ca având regimul unei simple apărări, întrucât formularea unei astfel de cereri atrage şi pentru cealaltă parte efectuarea unor cheltuieli suplimentare (întâmpinare, probe, etc.), determinate tocmai de consecinţele, sub aspectul opozabilităţii, în special, pe care le~ar putea avea admiterea acesteia.

Aşadar, culpa procesuală pentru formularea unei astfel de cereri, în cazul respingerii acesteia, nu poate fi pusă în sarcina părţii adverse.

În consecinţă, fiind respinse ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată reprezentată de acţiunea în contrafacere, incluzând acordarea de daune materiale şi morale, cât şi cererea reconvenţională prin care s-a solicitat, pe de o parte, anularea unei mărci şi acordarea de daune morale, în mod corect s-au aplicat, prin asemănare, prevederile art. 276 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 274 C. proc. civ., în sensul compensării parţiale a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata efectuate în apel s-a invocat, în principal, acelaşi argument al culpei procesuale pentru formularea cererii reconvenţionale, care ar trebui să aparţină iniţiatorului litigiului, considerat nefondat conform celor menţionate mai sus.

Pe de altă parte, deşi recurentele pârâte nu au părut convinse de legalitatea criteriului numărului capetelor de cerere pentru evaluarea cheltuielilor de judecată, în cazul în care atât cererea principală cât şi cea reconvenţională au fost respinse ca neîntemeiate, au susţinut că, totuşi, aplicând acest raţionament utilizat de instanţa de apel, li s-ar fi cuvenit acordarea de cheltuieli de judecată în aceasta fază procesuală, instanţa de apel neluând în calcul faptul că prin apelul său reclamanta a atacat şi considerentele sentinţei care tratau problema distinctivi taţii mărcii sale.

Referitor la faza apelului, este de remarcat că atât reclamanta cât şi pârâtele au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011, raportat la cererile fiecăreia respinse de către prima instanţă, iar pârâtele au formulat şi apel incident prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Pârâtele au formulat apel şi împotriva sentinţei nr. 1410 din 28 iunie 2012 prin care a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei menţionată anterior şi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către pârâte.

Instanţa de apel a respins apelurile şi apelul incident, declarate de către reclamantă şi pârâte, împotriva sentinţei civile nr. 2086 din 24 noiembrie 2011., şi a admis apelul declarat de către pârâte împotriva sentinţei nr. 1410 din 28 iunie 2012 acordând parţial cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei în primă instanţă.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cuantumul cheltuielilor trebuie apreciat în raport de lucrările specifice acestei faze procesuale, ţinând cont de complexitatea cauzei şi activitatea desfâşurată de avocat, un rol în determinarea complexităţii cauzei putând să-l aibă şi numărul capetelor de cerere, conţinutul concret şi interdependenţa acestora, criteriu care a fost aplicat de către instanţa de apel, deşi nu a fost menţionat explicit sub această formă.

De asemenea, culpa procesuală trebuie stabilită în funcţie de modalitatea de soluţionare a cererilor formulate în faza procesuală concretă.

Sub aspectul verificării îndeplinirii acestor condiţii nu se constată existenţa vreunor motive de nelegalitate, conform art. 304 C. proc. civ. care să conducă la modificarea deciziei apelate.

Modalitatea concretă de apreciere a echivalenţei cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat corespunzătoare fazei apelului, în condiţiile în care apelurile ambelor părţi au fost respinse, atâta timp cât nu se contestă respectarea criteriilor legale, nu poate face obiectul unor critici în recurs.

În consecinţă în temeiul art. 31² alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de recurenta reclamantă R.B. Gmbh.

Respinge cererea de sesizare a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind schimbarea jurisprudenţei.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată de recurentele pârâte.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta R.B. Gmbh şi de pârâtele SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SA împotriva Deciziei nr. 223/A din data de 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2169/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 1764/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 2257/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 99/2015. Civil. Conflict de competenţă. Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Fond ICCJ. Decizia nr. 2169/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 7/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs ICCJ. Decizia nr. 941/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 90/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 792/2015. Civil