ICCJ. Decizia nr. 7/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 7/2015
Dosar nr. 9346/83/2010*
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin sentinţa nr. 1223 din 20 octombrie 2011 Tribunalul Satu Mare a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Oradea - societate în insolventă reprezentată de administrator judiciar C.I.I., B.M. în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SRL pentru rezoluţiune contract şi daune interese. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, între părţile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care reclamanta în calitate de cumpărător înţelegea să dobândească o cantitate de 1000 tone porumb boabe până la data de 30 octombrie 2009 la preţul de 0,35 lei/kg + T.V.A.
Prima instanţă a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare, întrucât neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de livrare a mărfii, în condiţiile din contract s-a datorat intervenţiei reclamantei care a pretins doar o parte a porumbului corespunzător necesităţilor fermei din Hereclean, iar din probele administrate în cauză nu poate fi reţinut, pe seama pârâtei, refuzul de îndeplinire a obligaţiei asumate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 128/C/A din 18 decembrie 2012 Curtea de Apel Oradea. secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul acesteia, fiind obligată să plătească intimatei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat cu privire la criticile aduse hotărârii că acestea sunt nefondate, în mod corect reţinând prima instanţă că, pe de o parte reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a porumbului deja livrat, fiind nevoie de demararea procedurii insolvenţei, iar plata contravalorii pentru cerealele livrate în baza contractelor anterioare s-a făcut cu întârziere, instanţa constatând în mod pertinent că, sub aspectul conduitei părţilor şi a bunei-credinţe a acestora, se impune analiza în raport cu toate obligaţiile existente în cadrul raporturilor comerciale derulate între ele,
De asemenea s-a reţinut că, sub aspectul dovedirii prejudiciului nu s-a făcut dovada concludentă a sumei solicitate, ori a faptului că s-ar fi achiziţionat porumb la preţul indicat în oferta depusă la dosar ori la preţul invocat în precizarea cererii introductive.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC F. SRL Oradea iar prin Decizia nr. 4003 din 19 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul, a casat Decizia nr. 128/C/2012/A din 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 C. civ., întrucât între părţi există un contract valabil încheiat, aflat în vigoare, care nu a fost executat, iar cererea reclamantei de rezoluţiune a fost respinsă, intimata refuzând executarea.
În acest sens, critica reclamantei a fost apreciată întemeiată, având în vedere că, prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâta a recunoscut că a acceptat un alt calendar de livrare a porumbului, arătând că acesta nu a fost livrat la datele solicitate pentru că nu s-a achitat factura pentru orz, aspect ce relevă că s-a imputat neexecutarea unui alt contract, sens în care s-a reţinut că între părţi au existat două contracte diferite.
În acest context, s-a reţinut că instanţele au aplicat, în mod greşit dispoziţiile art. 1020 C. civ., deşi exista culpa în neexecutare a reclamantei, aceasta refuzând plata porumbului livrat, ca o consecinţă a faptului că pârâta a menţionat că va livra cantitatea de porumb rămasă dar în condiţiile pieţei actuale, totodată reţinându-se că, la data de 11 noiembrie 2009 nu s-a imputat reclamantei neplata porumbului, conform contractului de formează obiectul litigiului de faţă.
Înalta Curte a dispus ca toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluţionării apelului urmează să fie lămurite prin suplimentarea materialului probator, privind reevaluarea neexecutării contractului, dacă în cauză se poate reţine o neexecutarea a contractului imputabilă pârâtei, în acelaşi context urmând a se face verificări şi sub aspectul dovedirii prejudiciului, totodată avându-se în vedere considerentele expuse de prima instanţă, criticile pârâtei şi apărările reclamantei.
În rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul reclamantei SC F. SRL prin lichidator judiciar G.I. Ipurl, a schimbat în totalitate sentinţa nr. 1223 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009 încheiat între părţi şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la pata de daune-interese.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de rejudecare a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei cantitatea de 1.000 t porumb boabe producţia anului 2009, la preţul de 0,35 lei/kg+T.V.A., termenul de livrare fiind 30 octombrie 2009. La art. 5 din contract s-a prevăzut că plata va fi efectuată în termen de 45 zile de la recepţia mărfii. La aceeaşi dată, s-a încheiat între părţi şi procesul-verbal de custodie, prin care cumpărătoarea depozitează întreaga cantitate de porumb cumpărată la vânzătoarea SC P.C. SRL până la data de 30 octombrie 2009.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut, în baza probatoriului administrat, că vânzătoarea pârâtă a efectuat doar 3 livrări, respectiv la 17 septembrie 2009, 24 septembrie 2009 şi 05 octombrie 2009, fiind livrată cantitatea totală de 91.600 kg.
Examinând apărările pârâtei vânzătoare, Curtea a reţinut că pârâta nu poate invoca excepţia de neexecutare de către reclamantă a unui alt contract încheiat între acestea iar în ceea ce priveşte solicitarea de sistare a livrărilor venită din partea reprezentantului reclamantei şi neefectuarea plăţii de către reclamantă în privinţa cantităţii de porumb livrate, s-a reţinut că, după efectuarea primei livrări în data de 17 septembrie 2009, reprezentantul reclamantei a solicitat pârâtei ca livrările să fie efectuate într-un ritm de un camion pe săptămână, din cauza lipsei spaţiului de depozitare, iar după efectuarea următoarelor două transporturi, pârâta a fost anunţată să sisteze temporar livrările, urmând a fi anunţată când să se procedeze la următoarea livrare.
La data de 29 octombrie 2009, prin adresa, reclamanta cumpărătoare a emis o adresă către pârâta vânzătoare, somând-o să procedeze la efectuarea livrărilor, dat fiind termenul-limită pentru efectuarea livrărilor stipulat în contract - 30 octombrie 2009. Referitor la acest fapt, este adevărat că reclamanta a fost de rea-credinţă, în condiţiile în care a solicitat cu o zi înainte de expirarea termenului de livrare stipulat în contract efectuarea livrării întregii cantităţi de porumb, în contextul în care martorii audiaţi în cauză au relevat că sistarea temporară a livrărilor i se datorează, fiind făcută chiar la solicitarea reprezentantului acesteia. De asemenea, s-a constatat că aceasta nu a efectuat nici un demers în sensul continuării livrărilor în toată perioada de la data ultimei livrări - 05 octombrie 2009 şi până cu o zi înainte de termenul de livrare prevăzut în contract.
Cu toate acestea însă, în contextul relaţiilor existente între părţi până la acel moment, pârâta trebuia să considere adresa reclamantei drept solicitare de a continua efectuarea livrărilor. Chiar dacă este evident că pârâta nu-şi putea îndeplini obligaţia de livrare a întregii cantităţi de marfă de pe o zi pe alta, cu toate acestea avea posibilitatea de a solicita, la rândul său, reclamantei acceptul de a efectua livrările înăuntrul unor termene convenite cu aceasta. Or, răspunsul pârâtei la adresa reclamantei a venit abia la data de 11 noiembrie 2009, cu adresa, prin care a refuzat efectuarea în continuare a livrărilor pe motivul neplăţii facturii la orz, solicitarea reprezentantului reclamantei de a se sista livrările şi neachitarea mărfii livrate până la acel moment.
S-a reţinut că, la acel moment, nu se mai putea invoca drept refuz al continuării livrărilor solicitarea reprezentantului reclamantei de sistare temporară a acestora, câtă vreme prin adresa din 29 octombrie 2009 emisă de administratorul societăţii debitoare - administratorul Pop Stelian, s-a solicitat în mod expres pârâtei livrarea întregii cantităţi de porumb.
În ceea ce priveşte neachitarea mărfii livrate, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 5 din contract, plata urma a fi făcută în termen de 45 zile de la recepţia mărfii, iar la data de 29 octombrie 2009, când reclamanta a solicitat livrarea întregii cantităţi de porumb, nu se împlinise termenul de plată nici măcar pentru prima livrare efectuată. Prin urmare, nu se putea invoca la acel moment excepţia de neexecutare a contractului.
Mai mult decât atât, chiar şi în contextul în care reclamanta a efectuat plata porumbului livrat în valoare de 38.176,39 lei la data de 28 decembrie 2009, pârâta nu a continuat efectuarea livrărilor, deşi i s-a solicitat acest lucru şi prin adresa din 17 februarie 2010, anterior formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar. De altfel, potrivit susţinerilor pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate în faţa instanţei de fond, aceasta a considerat contractul de vânzare-cumpărare ca fiind reziliat, ca urmare a renunţării sale la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulate împotriva societăţii reclamante, deşi nu există nici un temei pentru această susţinere, în contextul în care, potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii. Aceeaşi poziţie a pârâtei a fost exprimată şi în prima fază de apel, refuzând cererea reclamantei de a-şi onora obligaţia de livrare a diferenţei de cantitate de porumb.
Or, în acest context, culpa în neexecutarea contractului revine pârâtei, astfel că, în baza art. 996 şi art. 1020 C. civ., instanţa a apreciat că se impune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 15 septembrie 2009 încheiat între părţi.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune-interese pentru neexecutarea parţială a contractului, aceasta a fost respinsă, instanţa reţinând că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este reprezentată de diferenţa dintre preţul actual al porumbului boabe şi preţul la care părţile au contractat, în prezent preţul porumbului fiind mai mare decât cel existent la data încheierii contractului.
Pentru acordarea daunelor-interese, însă, era necesar ca reclamanta să dovedească existenţa unei prejudiciu, astfel cum prevede în mod expres art. 1082 C. civ.
În acest sens, făcând aplicarea art. 1084 C. civ., instanţa a apreciat că reclamanta creditoare nu a produs dovada micşorării patrimoniului său iar simplul fapt al creşterii preţului porumbului nu atrage în mod automat prejudicierea reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a efectuat nici un demers ulterior în sensul achiziţionării porumbului la preţul astfel majorat.
S-a mai reţinut că împotriva reclamantei a fost deschisă procedura de insolvenţă la data de 02 februarie 201, prin Încheierea Tribunalului Bihor nr. 244/F/2010, fapt produs la o perioadă relativ scurtă de timp de la data la care contractul trebuia să fie executat - 30 octombrie 2009, iar ulterior firma a intrat în procedura de reorganizare, fără ca în toată această perioadă de timp să se fi demarat vreun demers în sensul achiziţionării produselor din altă parte.
A apreciat instanţa că nu se poate reţine că diferenţa între preţul actual al porumbului şi cel la care părţile au contractat s-ar concretiza în beneficiul nerealizat, căci acest aspect ar fi impus probe mult mai complexe din partea reclamantei, respectiv aceasta ar fi trebuit să dovedească sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut în condiţiile obişnuite ale derulării activităţii sale, dacă pârâta ar fi executat întocmai şi la timp obligaţia pe care şi-a sumat-o în temeiul contractului.
Împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SRL prin administrator judiciar G.I. Spurl, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei la plata de daune interese după cum a solicitat în acţiunea formulată şi precizată.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a reiterat pe scurt istoricul cauzei şi a arătat că hotărârea instanţei de apel, în ce priveşte respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune-interese este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1084 C. civ.
Astfel, a arătat recurenta că în motivarea respingerii acestui capăt de cerere instanţa a abordat, pe scurt, problema beneficiului nerealizat apreciind că acest aspect ar fi impus probe mult mai complexe prin care să fie dovedit sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut în condiţiile obişnuite ale derulării activităţii.
Apreciază recurenta că beneficiul nerealizat din derularea obişnuită a activităţii ar fi fost relevant dacă ar fi solicitat daune pentru perturbarea acestei activităţi iar preţul porumbului ar fi rămas acelaşi or, daunele-interese pe care Ie-a solicitat reprezintă strict beneficiul nerealizat din creşterea preţului porumbului, care ar fi trebuit să îi profite acesteia şi nu intimatei.
Susţine recurenta că deşi este adevărat că a achiziţionat porumbul pentru consum şi nu pentru comercializare, aceasta nu are nicio relevanţă pentru determinarea daunelor interese, fiind evident, în opinia sa, că singura influenţă asupra profitului realizat ar rămâne creşterea preţului porumbului.
În final, a arătat recurenta că potrivit art. 1021 C. civ., ar fi putut formula acţiunea în sensul obligării intimatei la executarea contractului, situaţie în care optând pentru această variantă de acţiune ar fi obţinut beneficiul rezultat din creşterea preţului la porumb, soluţia ar fi trebuit să fie aceeaşi şi în cazul în care a cerut rezoluţiunea contractului cu obligarea la daune-interese.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1084 C. civ., în sensul că instanţa de rejudecare a apreciat că problema beneficiului nerealizat ar fi impus un probatoriu mai complex prin care să se facă dovada sporului patrimonial pe care l-ar fi obţinut în condiţiile obişnuite ale derulării activităţii.
Este de observat că recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia atacată, în raport de care instanţa de apel a analizat în ce măsură există şi poate fi acordat beneficiul nerealizat pretins raportat la situaţia de fapt expusă de reclamantă şi probatoriul administrat în cauză. De altfel, toate aceste critici sunt reluate şi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele şi raţionamentul recurentei conducând la aceeaşi chestiune juridică, respectiv greşita soluţionare a pricinii sub aspectul nedovedirii prejudiciului pretins.
Trecând peste aceste observaţii, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat şi situaţia de fapt, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat.
Astfel, se constată că instanţa de apel în evaluarea daunelor interese pe cale judiciară solicitate de reclamantă a aplicat principiul instituit de dreptul comun, potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă - damnum emergens - şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza - lucrum cessans, cu condiţia de a se face dovada existenţei şi întinderii daunelor suferite.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1084 C. civ., analizând în ce măsură poate fi acordat prejudiciul pretins atât din perspectiva cauzei acţiunii cât şi din cea a beneficiului nerealizat, concluziile acesteia fiind de nedovedire a existenţei şi întinderii prejudiciului pretins.
Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic şi deci se situează la un nivel probabilistic, însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor, nefiind suficient să existe simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că, cel mai probabil, acel beneficiu ar fi fost obţinut. De aceea era fără tăgadă necesar şi util ca reclamanta să dovedească realitatea celor afirmate, sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.
Sub pretextul unei pretinse aplicări greşite a unor norme legale, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt, conform căreia prejudiciul ar fi fost generat de creşterea preţului porumbului, argument ce constituie o chestiune de fapt şi care nu poate fi analizată în această etapă procesuală, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora.
De altfel, din această perspectivă, este de reţinut că, prin încheierea din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea a pus în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probaţiunii în cauză însă, reprezentantul recurentei-reclamante a arătat că nu se impune un probatoriu suplimentar sub aspectul dovedirii prejudiciului, astfel încât susţinerile reclamantei se situează la nivelul unei ipoteze probabilistice ce nu a căpătat valenţe concrete în lipsa unor probe care să certifice lipsa unui profit.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Oradea prin administrator judiciar G.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Oradea prin administrator judiciar G.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 90/C/2014/A din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 374/2015. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 941/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
