ICCJ. Decizia nr. 400/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 400/2015
Dosar nr. 19966/3/2012**
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra recursurile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1744 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă din 2 octombrie 2013 pronunţată în Dosar nr. 19966/3/2012 s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A.S.I. CO împotriva pârâtei SC G.R.A.R SA, care a fost obligată la plata sumei de 897.138,11 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea mai multor litigii între părţi, precum şi la plata sumei de 13.087,38 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-au desfăşurat mai multe litigii generate de calitatea de societăţi de asigurare-reasigurare, reclamanta solicitând pe cale separată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea litigiilor menţionate în considerentele hotărârii.
În legătură cu toate cauzele, tribunalul a reţinut complexitatea deosebită determinată de dificultatea instanţelor în legătură cu stabilirea competenţei generale a acestora, faptul că pe rolul instanţelor s-au aflat concomitent în judecată, în diferite faze procesuale, mai multe cauze ceea ce a presupus angrenarea unui număr mare de persoane din cadrul societăţii de avocatură care o reprezenta pe reclamanta din prezenta cauză.
Tribunalul a reţinut totodată şi persistenţa pârâtei în declararea căilor de atac chiar şi după ce a devenit mai mult decât evident că opinia covârşitor majoritară a instanţelor era în sensul că acestea sunt general necompetente să soluţioneze litigiile, astfel că această atitudine coroborată cu valoarea onorariilor percepute de pârâtă, depuse cu titlul de probă de către reclamantă au format convingerea tribunalului că în ipoteza în care ar fi avut succes în instanţe, pârâta ar fi pretins cheltuieli de judecată mai mari.
În consecinţă, analizând starea de fapt raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a admis acţiunea reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 230A din 20 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei prescripţiei, ca nefondată, s-a admis apelul declarat de pârâta SC G.R.A.R SA s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cheltuielile de judecată aferente Dosarelor nr. 46629/3/2007, nr. 46615/3/2007 şi nr. 46611/3/2007, în cuantum total de 22.734,99 RON, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii precizate, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 874.403,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în celelalte cauze, A fost obligată pârâta la plata sumei de 12.860,03 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
S-a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în apel pe cale separată.
În legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, la termenul din 29 aprilie 2014, referitor la care reclamanta a invocat excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei prescripţiei la acel moment procesual, instanţa de apel a arătat că potrivit art. 287 alin. (2) teza I C. proc. civ., motivele de apel, sub sancţiunea decăderii, pot fi depuse până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, care, în speţă, a fost data de 29 aprilie 2014, deoarece la data de 18 martie 2014 cauza a fost amânată pentru comunicarea motivelor de apel astfel că la acel termen, părţile nu au putut pune concluzii, nefiind îndeplinită condiţia privind prima zi de înfăţişare.
Pe de altă parte, prin decizia în interesul Legii nr. 1 din 17 februarie 2014, obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. s-a stabilit că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este de ordine publică şi poate fi invocată în orice stadiu procesual.
În legătură cu admisibilitatea invocării excepţiei prescripţiei extinctive direct în apel, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi, astfel încât constituie o excepţie de la regula instituită prin teza I alin. (1) a aceluiaşi articol în conformitate cu care în apel nu se pot face cereri noi.
Prin urmare, apreciind că excepţia prescripţiei extinctive poate fi invocată direct în apel s-a arătat, că potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil în speţă este termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
Pentru stabilirea acestui moment s-a apreciat că trebuie să se ţină seama de faptul că art. 274 C. proc. civ. are în vedere partea care a câştigat irevocabil procesul. Astfel, momentul la care se naşte raportul de drept în conţinutul căruia intră obligaţia părţii aflate în culpă procesuală este cel al soluţionării irevocabile al litigiului, deoarece în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul litigiului care Ie-a generat, instanţele se pronunţă şi asupra acestora prin hotărârile din fiecare fază procesuală. Soluţia se explică prin faptul că la momentul la care instanţele rezolvă cauza în fazele anterioare recursului există şi posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată şi prin urmare să rămână irevocabilă, fără ca cererea privind cheltuielile de judecată să fie analizată. Dacă în schimb va fi atacată hotărârea va fi supusă controlului instanţei superioare în întregime, astfel că partea care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată nu este vătămată.
În consecinţă, instanţa de apel a arătat că în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 31 mai 2012, cheltuieli de judecată aferente unui număr de trei dosare sunt prescrise, fiind cerute după expirarea termenului de trei ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârilor, iar pentru cheltuielile de judecată, aferente acestor dosare s-a admis excepţia prescripţiei şi s-a respins cererea pentru plata sumei de 22.734,99 RON ca prescrisă.
În acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă A.S.I. Co invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. şi a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de intimata-reclamantă pentru prima dată la dezbaterea orală asupra apelului, raportându-se în mod nelegal la dispoziţiile legale anterior invocate, respectiv ale art. 132 C. proc. civ.
În egală măsură, susţine recurenta, au fost încălcate prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile şi în apel, potrivit cărora orice cerere trebuie făcută în scris, condiţie neîndeplinită în speţă, excepţia prescripţiei fiind invocată doar la dezbaterile orale.
Dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., care vizează judecata în primă instanţă sunt inaplicabile în procedura de soluţionare a apelului, deoarece în această etapă procesuală sunt incidente prevederile art. 284, art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) şi (4) respectiv art. 292 C. proc. civ., care stabilesc în mod expres şi imperativ momentul limită până la care se pot formula motivele de apel, precum şi limitele caracterului devolutiv al apelului.
Cu toate că a reţinut incidenţa art. 132 C. proc. civ., instanţa de apel nu a dat eficienţă tezei a II-a a acestui text legal, care instituie obligaţia instanţei de a respecta principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare în sensul de a acorda un termen pentru formularea apărării.
De asemenea, arată recurenta au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a II-a în condiţiile în care acest text legal vizează exclusiv apărări noi de ordin procedural, categorie în care nu poate fi inclusă excepţia prescripţiei extinctive, care constituie o apărare de fond şi care prin urmare nu intră în sfera de aplicare a derogării reglementate de dispoziţia legală menţionată.
Pe de altă parte, excepţia prescripţiei extinctive nu a făcut obiectul analizei primei instanţe astfel încât admiterea ei ca urmare a invocării, pentru prima dată în apel, încalcă principiul „tantum devolutum recuratum „tantum devolutum quantum judicatum" precum şi cel al dublului grad al jurisdicţiei.
Prin urmare, arată recurenta procedând în acest fel, instanţa de fond a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar şi a principiului egalităţii de arme şi al contradictorialităţii ceea ce atrage şi incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece a fost privată de posibilitatea de a-şi pregăti o apărare corespunzătoare cu privire la excepţia invocată.
Invocarea excepţiei prescripţiei extinctive constituie un abuz de drept, în speţă fiind îndeplinită situaţia premisă reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sens în care reiterând istoricul litigiilor dintre părţi recurenta susţine, în esenţă, că intimata a urmărit şi a obţinut tergiversarea soluţionării litigiilor dintre părţi formulând cereri cu rea-credinţă adresate Curţii Constituţionale, respectiv cereri de sesizare a CJUE în scopul de a obţine suspendarea litigiilor.
Recurenta-pârâtă SC G.R.A.R SA, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care titularul a cunoscut paguba şi persoana răspunzătoare, cu consecinţa că, în speţă, data de la care curge termenul de prescripţie al dreptului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, conform art. 998 - 999 C. civ., este data la care instanţa care a judecat litigiul principal ce a generat cheltuieli de judecată s-a pronunţat asupra cauzei printr-o hotărâre definitivă şi nu irevocabilă cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Hotărârea definitivă are caracter executoriu, se bucură de putere de lucru judecat relativă, situaţie în care dreptul la acţiune pentru solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Având în vedere că instituţia prescripţiei este reglementată prin norme imperative rezultă că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată pe tot parcursul procesului, inclusiv în recurs, sens în care, dreptul reclamantei de a obţine cheltuieli de judecată este prescris în situaţiile şi pentru sumele prezentate în anexa I la recurs, în cuantum de 136.347,42 RON, calculele fiind făcute prin raportare la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă SC G.R.A.R SA a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A.S.I. CO, care de asemenea, a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă.
Analizând recursul reclamantei A.S.I. CO prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constă că este nefondat.
Astfel, obiectul litigiului l-a constituit solicitarea reclamantei, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 274 C. proc. civ., de obligare a pârâtei, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea invocabilă a celor 46 de cauze.
Prin decizia recurată, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu consecinţa respingerii cheltuielilor de judecată pentru trei dosare, ca fiind prescrise, restul pretenţiilor fiind admise.
Potrivit menţiunilor din încheierea de dezbateri, anterior acordării cuvântului pe fond, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, reclamanta a formulat apărări, iar instanţa de apel constatând că nu s-au solicitat alte probe, cereri, excepţii a acordat cuvântul pentru dezbaterea apelului.
În aceste condiţii, nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispoziţiilor procedurale invocate de recurentă nu poate fi reţinută.
În altă ordine de idei, chiar dacă s-ar accepta teza recurentei-reclamante, conform căreia excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o apărare de fond, care nu intră în sfera de aplicare a art. 294 alin. (1) teza a II-a, pentru a putea fi invocată direct în apel, Înalta Curte observă că, instanţa de apel a avut în vedere, în examinarea acestei excepţii, decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin această decizie, s-a stabilit că „prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîndeplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după data de 1 octombrie 2011".
Aşadar, decizia în interesul legii dezlegând problema aplicării legii în timp în privinţa prescripţiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, a stabilit că această excepţie poate fi invocată în orice stadiu procesual, atât de instanţă, din oficiu, cât şi de părţi. Prin urmare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având un caracter de ordine publică, poate fi invocată oricând, situaţia în care criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispoziţiilor procedurale care reglementează soluţionarea apelului sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate.
Pe cale de consecinţă nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru că excepţia a fost invocată, şi pusă în discuţia părţilor şi nici încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile în care faţă de excepţia invocată, reclamanta nu a solicitat un termen, ci a formulat apărări.
În egală măsură, sesizarea instanţei de apel cu o excepţia de ordine publică şi admiterea acesteia, nu semnifică încălcarea principiului egalităţii de arme şi a principiului contradictorialităţii deoarece, astfel cum s-a menţionat, reclamanta şi-a exprimat punctul de vedere referitor la excepţia pusă în discuţie.
Aceste considerente exclud nelegalitatea deciziei derivată din omisiunea instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prevederi legale care de altfel nu au format obiectul analizei instanţei de apel, motiv pentru care, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate reţine că prin invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a săvârşit un abuz de drept. Pe de altă parte, conduita abuzivă reprezintă o chestiune de fapt, a cărei cenzură este exclusă în recurs din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În concluzie, recursul reclamantei A.S.I. Co este nefondat şi va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţia este identică şi în privinţa recursului declarat de pârâta SC G.R.A.R SA ale cărei critici au vizat, în esenţă, aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".
Opţiunea între recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale accesorie, în litigiul care Ie-a generat sau pe cale separată, aparţine părţii care a câştigat procesul, întrucât textul legal anterior menţionat nu face nicio distincţie cu privire la modalitatea de recuperare a cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul.
În speţă, reclamanta A.S.I. Co a optat pentru solicitarea cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu cele 46 litigii, pe cale separată, printr-o acţiune distinctă, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar în conformitate cu art. 3 alin. (1) din decret, termenul de prescripţie, cu caracter general aplicabil acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă, este de trei ani.
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că „prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept", conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, în mod corect instanţa de apel a argumentat că pentru stabilirea momentului la care se naşte dreptul la acţiune pentru a se solicita cheltuielile de judecată pe care separată, trebuie avut în vedere faptul că art. 274 C. proc. civ. vizează partea care a câştigat irevocabil procesul.
În alţi termeni, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, respectiv temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii", iar pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul, trebuie avut în vedere momentul soluţionării irevocabile a litigiului.
De altfel, prin decizia recurată s-a reţinut corect că în ipoteza solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată, momentul la care se naşte raportul de drept în conţinutul căruia intră obligaţia părţii aflate în culpă procesuală, este cel al soluţionării irevocabile şi nu definitive a litigiului este acela că în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul litigiului care Ie-a generat, instanţele se pronunţă în fiecare fază procesuală şi asupra acestora, existând însă şi posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată cu recurs, iar cererea privind cheltuielile de judecată să rămână neanalizată. Dacă, hotărârea va fi supusă controlului judiciar în întregime, partea obligată la cheltuieli de judecată nu este vătămată.
Prin urmare, faptul că la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, aceasta devine executorie este irelevant, deoarece în cazul în care prin decizia pronunţată de instanţa de recurs se modifică soluţia instanţei de apel, - care era definitivă şi executorie - nu este exclusă incidenţa dispoziţiilor art. 311 C. proc. civ., conform cărora hotărârea casată nu are nicio putere, iar actele de executare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept.
În aceste condiţii este corectă susţinerea recurentei reclamante A.S.I. Co, în sensul că executarea deciziilor definitive ale instanţelor de apel, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, ar fi impus întoarcerea executării silite şi suportarea de către această societate a tuturor cheltuielilor de executare silită.
În consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a fost corect soluţionată prin decizia recurată, iar criticile recurentei-pârâte vor fi înlăturate ca nefondate.
În concluzie, şi recursul pârâtei SC G.R.A.R SA este nefondat şi va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A.S.I. CO şi de pârâta SC G.R.A.R SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 230A din 20 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti , secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2015. Civil. Pretenţii. Nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 374/2015. Civil → |
|---|
