ICCJ. Decizia nr. 408/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 408/2015
Dosar nr. 56622/3/2011
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 august 2011, sub nr. 56622/3/2011, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâtele CNADNR SA, FCC C. SA Barcelona şi A.B.G. Austria, solicitând instanţei obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 150.000 Euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii (la data redactării prezentei acţiuni, valoarea obiectului cererii este egală cu 634.500 RON), reprezentând despăgubiri ca urmare a prejudiciului pe care i l-au cauzat pârâtele, prejudiciu constând în grava afectare a imobilului (teren şi construcţie) aflat în proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, Aleea T., sector 1, atât din punct de vedere tehnic, fonic, estetic, al imposibilităţii de a mai utiliza rezonabil imobilul ca locuinţă personală, cât şi din punct de vedere al scăderii drastice a valorii de piaţă a imobilului sus-menţionat.
Prin Sentinţa civilă nr. 5358 din 11 iulie 2013, Tribunalul Bucureşti , secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtelor FCC C. SA şi A.M.B.G., cheltuieli de judecată în sumă de 9.014,99 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 595/2014 din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza primei instanţe pentru a face aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În argumentarea acestei soluţii, s-a reţinut că la termenul din 23 iunie 2014, reclamanta a adus la cunoştinţă faptul că intimata-pârâtă A.B.G. se află în procedură de insolvenţă iar la termenul de judecată din 15 septembrie 2014, Casa de Insolvenţă Transilvania, în calitate de lichidator judiciar al sucursalei din Mogoşoaia a societăţii austriece A.B.G., a solicitat, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea judecăţii cauzei.
La acelaşi termen de judecată, în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., din oficiu, instanţa a invocat, ca motiv de apel de ordine publică, încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, prin raportare la art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului privind procedurile de insolventă, faţă de data deschiderii procedurii insolvenţei asupra A.B.G., respectiv 19 iunie 2013, şi data pronunţării sentinţei atacate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în ce priveşte motivul de apel de ordine publică invocat din oficiu, instanţa a reţinut că prin Încheierea civilă nr. 483 din 24 iunie 2014, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis cererea formulată de A.B.G. Austria, prin administrator special, precum şi cererile formulate de creditori, dispunând deschiderea procedurii secundare de insolventă asupra A.B.G. - Sucursala Mogoşoaia.
În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că, la data de 19 iunie 2013, Tribunalul Comercial Viena, secţia a V-a a deschis procedura de insolventă prin reorganizare judiciară (procedură principală) asupra A.B.G. Austria, hotărârea fiind menţionată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 12.556 din 22 iulie 2013.
S-a mai reţinut că în procesul civil de faţă, reclamanta a solicitat obligarea acestei intimate-pârâte, în solidar cu celelalte două pârâte, la plata unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor sale.
S-a constatat că în raport cu obiectul cauzei, condiţiile prevăzute de acest articol sunt îndeplinite în cauză, judecata acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta aflată în insolvenţă fiind suspendată de drept ca efect al acestui text legal.
Văzând că data la care intimata-pârâtă a intrat în insolvenţă este anterioară datei pronunţării sentinţei primei instanţe, curtea a apreciat că aceasta din urmă a fost dată cu încălcarea acestei dispoziţii legale de ordine publică. În condiţiile în care, deschiderea procedurii a intervenit anterior pronunţării sentinţei atacate, soluţia apreciată a fi legală este cea a anulării sentinţei nelegale pronunţate, urmare a admiterii apelului.
Faţă de caracterul de ordine publică al dispoziţiei legale încălcate, s-a mai reţinut că instanţa nu poate ţine seama de voinţa exprimată de reclamantă în şedinţă publică, în sensul că nu se impune aplicarea acestui articol în speţă, aplicarea fiind obligatorie, fără ca părţile să poată dispune în sens contrar.
Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs reclamanta M.C., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea disjungerii capătului de cerere în despăgubiri de cele trei capete de cerere având ca obiect obligaţie de a face, a căror judecată poate continua, deoarece ele nu intră sub incidenţa suspendării reglementate de art. 36 din Legea nr. 85/2006, nevizând realizarea unei creanţe.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a ignorat faptul că acţiunea are patru capete de cerere, dintre care numai unul vizează obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs iar celelalte trei reprezintă obligaţii de a face, or, a extinde aplicabilitatea art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi la aceste trei capete de cerere este nelegal.
A mai susţinut recurenta că deşi la ultimul termen de judecată din apel, când instanţa a invocat din oficiu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, a învederat că trei dintre cele patru capete ale cererii de chemare în judecată modificate nu vizează realizarea unei creanţe, instanţa de apel a ignorat total acest aspect nepronunţându-se asupra lui.
Mai mult, a învederat instanţei de apel că şi în ce priveşte capătul de cerere în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat acesta reprezintă un capăt de cerere în răspundere civilă delictuală în care se judecă nu numai cu A.B.G., ci şi cu celelalte două pârâte, solicitând atragerea răspunderii celor trei pârâte în solidar, potrivit art. 1003 C. civ., aspect asupra căruia de asemenea instanţa de apel nu s-a pronunţat.
A mai susţinut recurenta că a formulat şi cerere de disjungere a capătului de cerere în despăgubire de cele trei capete de cerere având ca obiect obligaţie de a face însă instanţa nu s-a pronunţat nici asupra acestei cereri.
A concluzionat recurenta că faţă de criticile formulate, sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi va fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel, din oficiu, a invocat, ca motiv de apel de ordine publică, încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 prin raportare la art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului privind procedurile de insolvenţă, faţă de data deschiderii procedurii insolvenţei asupra intimatei A.B.G., respectiv 19 iunie 2013 şi data pronunţării sentinţei primei instanţe.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.
În raport cu textul legal evocat, se constată că pot face obiectul măsurii suspendării numai acele acţiuni sau măsuri de executare silită în legătură cu realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, or, în speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată al cărei petit a fost structurat pe patru capete de cerere, dintre care numai unul are ca obiect pretenţii, celelalte trei reprezentând obligaţii de a face.
Totodată, este de observat că în prezenta cauză există solidaritate pasivă între pârâţi iar textul legal menţionat, fiind de strictă interpretare, nu poate fi aplicat prin extindere la celelalte două pârâte neafectate de procedura insolvenţei însă ţinute în solidar la despăgubire.
Aşa fiind, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată a fi fondată critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce vizează situaţia în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se constată de asemenea a fi fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că la termenul de dezbateri în fond, reclamanta a susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât deschiderea procedurii insolvenţei intimatei A.B.G. Austria nu ar avea înrâurire asupra capătului de cerere având ca obiect recuperarea prejudiciului, temeiul acţiunii fiind răspunderea civilă delictuală. În subsidiar, a solicitat reclamanta ca în ipoteza în care se apreciază că asupra capătului de cerere vizând recuperarea prejudiciului sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, să se dispună disjungerea celorlalte capete de cerere având ca obiect obligaţia de a face.
Din această perspectivă, se constată că hotărârea atacată nu cuprinde argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, susţinerile reclamantei nu au fost examinate, singura referire fiind aceea că faţă de caracterul de ordine publică al dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, aplicarea acestora este obligatorie.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 595/2014 din 15 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 595/2014 din 15 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 407/2015. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 410/2015. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
