ICCJ. Decizia nr. 412/2015. Civil. Nulitate act juridic. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 412/2015
Dosar nr. 1955/2/2014
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 23 ianuarie 2009 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 120/33/2009, plângerea formulată de reclamantul O.D.N. împotriva Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, precum şi împotriva Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, solicitând anularea ordinului atacat şi anularea parţială a hotărârii menţionate, în ceea ce priveşte revocarea Contractului de mandat nr. 12365 din 27 august 2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 445 din 7 octombrie 2009 a fost admisă acţiunea în contencios administrativ, dispunându-se anularea Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, s-a disjuns capătul de cerere privind anularea parţială a Hotărârii Consiliului de Administraţie al Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 şi s-a înaintat spre soluţionare Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 20639/3/2010.
La data de 7 decembrie 2010, reclamantul a depus cerere completatoare solicitând obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior adoptării Hotărârii Consiliului de Administraţie al Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente, precum şi celelalte drepturi cuvenite conform contractului de mandat, de la data revocării acestuia până la data reintegrării efective în funcţie.
Prin încheierea de şedinţă de la 7 decembrie 2010 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la data de 10 ianuarie 2011 sub nr. 1883/3/2011.
La data de 15 martie 2011, la solicitarea instanţei, reclamantul a precizat obiectul cererii, respectiv anularea parţială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie al Romsilva, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 1.262.390 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei prevăzute la art. 4 din contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, constând în valoarea totală a veniturilor lunare plătite de pârâtă managerilor generali ce au succedat reclamantului la conducerea RNP Romsilva, pe numărul de luni aferente întregului contract, de la momentul revocării şi până la ajungerea la termen.
Prin Sentinţa nr. 5451 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.947 RON reprezentând despăgubiri şi 1.372,20 RON reprezentând cheltuieli de judecată, celelalte pretenţii fiind respinse ca neîntemeiate.
Prin Decizia civilă nr. 2342 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant, dispunându-se casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11 ianuarie 2013.
În acord cu indicaţiile instanţei de control judiciar, în cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă, la dosar aflându-se raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil G.M. şi completarea la raport întocmită de acelaşi expert.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a hotărât prin Sentinţa civilă nr. 6777 din 26 noiembrie 2013, admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamantul O.D.N., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON despăgubiri, respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea parţială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 14.291,63 RON cheltuieli de judecată.
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut că prin decizia de casare s-au fixat limitele rejudecării, apreciindu-se că nu mai pot fi aduse în discuţie cerinţele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, un argument suplimentar fiind dedus din aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, reglementat de art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ.
În aceste condiţii, apărările pârâtei referitoare la inexistenţa faptei ilicite (pe motiv că nu au fost îndepliniţi indicatorii de performanţă) sau a prejudiciului (pe motiv că reclamantul ar fi beneficiat de venituri, în calitate de director al Direcţiei Silvice Sălaj), nu au fost avute în vedere, întrucât s-a considerat că s-ar încălca limitele rejudecării şi principiul non reformatio in pejus.
Pe fond, cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie Romsilva, prin care s-a decis revocarea Contractului de mandat nr. 12365 din 27 august 2008 încheiat cu reclamantul, s-a reţinut că partea îşi întemeiază solicitarea exclusiv pe caracterul accesoriu al hotărârii menţionate, în raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, anulat irevocabil de instanţele judecătoreşti.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamantului, faţă de dispoziţiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, potrivit cărora directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
În consecinţă, instanţa a respins ca neîntemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată şi a analizat în continuare valoarea daunelor interese pentru revocarea intempestivă a mandatului, apreciindu-se în ceea ce priveşte caracterul intempestiv al revocării că acest aspect s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat.
Pe capătul de cerere privitor la despăgubiri, instanţa a reţinut că, potrivit art. 4 lit. a) din contractul de mandat încheiat între părţi, mandatarul era îndreptăţit să primească o remuneraţie lunară în cuantum brut de 30.790 RON, care se va negocia anual ori de câte ori este nevoie sau periodic în temeiul legii.
Reclamantul a solicitat calcularea despăgubirilor datorate de pârâtă pentru revocarea mandatului fără justă cauză, la nivelul remuneraţiei acordate prin contractul de mandat, pentru perioada cuprinsă între data revocării şi cea a expirării duratei contractului sau la nivelul remuneraţiei stabilite prin contract, în condiţiile aplicării actelor normative care au avut ca obiect diminuarea temporară a acesteia, astfel cum rezultă din obiectivele propuse pentru expertiza contabilă.
Astfel, s-a reţinut că prin art. 31 lit. a) din Legea nr. 203/2009, s-a stabilit că directorul general/directorul beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat, la nivelul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a autorităţilor publice centrale la care statul este acţionar unic sau majoritar, cât şi al filialelor acestora, iar remuneraţia nu poate depăşi nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de secretar de stat.
Prin O.U.G. nr. 114/2009, O.U.G. nr. 27/2010 şi O.U.G. nr. 3/2011, plafonarea cuantumului remuneraţiei a fost prelungită succesiv până la data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat fiind modificate corespunzător.
S-a reţinut aşadar că, în temeiul legii, modificarea contractelor de mandat, pe aspectul valorii maxime a remuneraţiei directorului general, a operat exclusiv până la data menţionată, ulterior datei respective revenindu-se la prevederile iniţiale din contract.
Faţă de conţinutul expres al dispoziţiilor art. II din Legea nr. 203/2009, astfel cum au fost modificate prin actele ulterioare, s-a constatat că nu există niciun temei care să îndreptăţească instanţa să considere că modificarea contractelor s-ar aplica şi ulterior datei de 31 decembrie 2011.
În ceea ce priveşte împrejurarea invocată de pârâtă în sensul că, şi la acest moment, remuneraţia directorului actual este stabilită tot la nivelul indemnizaţiei secretarului de stat, întrucât nu s-a finalizat procedura de numire a noului consiliu de administraţie, s-a apreciat a fi lipsită de relevanţă, întrucât, la stabilirea valorii daunelor interese cuvenite reclamantului se ţine seama de câştigul pe care acesta l-ar fi obţinut dacă mandatul său nu ar fi fost revocat, şi nu de remuneraţia mandatarului care i-a succedat.
Or, dacă mandatul reclamantului nu ar fi fost revocat, plafonarea remuneraţiei ar fi operat până la data de 31 noiembrie 2009, potrivit legii, menţinerea plafonării ulterior datei respective, fiind lipsită de temei legal.
S-a reţinut că prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru revocarea intempestivă a contractului de mandat, luând în considerare plafonarea legală a remuneraţiei directorului general, caracterul temporar al acestei plafonări, precum şi valoarea netă a remuneraţiei, este de 341.675 RON.
Instanţa a apreciat ca fiind corect modul de calcul utilizat de expert în completarea la raport, unul dintre principiile în raport de care se face evaluarea despăgubirilor de către instanţă, fiind acela că prejudiciul cuprinde atât pierderea suferită de creditor, cât şi beneficiul nerealizat.
S-a mai reţinut că ulterior datei de 1 ianuarie 2012, dată la care a încetat plafonarea legală a remuneraţiei directorului general, singurul criteriu care ar putea fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor îl constituie valoarea netă a remuneraţiei din contractul de mandat în forma iniţială.
S-a avut în vedere faptul că actele normative care au plafonat remuneraţia au modificat contractele de mandat pe perioade de timp limitate, astfel încât, ulterior expirării perioadelor respective, nu există nicio justificare pentru a nu se reveni la dispoziţiile contractuale în forma anterioară modificării.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON despăgubiri, respingând capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul O.D.N. cât şi pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva iar prin Decizia civilă nr. 495/2014 din 17 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ambele apeluri.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantul O.D.N. că acesta priveşte anularea parţiala a Hotărârii nr. 1 din 8 septembrie 2009 a Consiliului de administraţie, sub aspectul revocării sale din funcţie.
Pe acest aspect apelantul a susţinut că o astfel de anulare ar fi, practic, consecinţa firească şi obligatorie a anulării în mod irevocabil a Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, în baza căruia s-ar fi dat această hotărâre. În confirmarea soluţiei primei instanţe, s-a constatat că nu se poate reţine o astfel de consecinţă, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, potrivit cărora directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
S-a mai reţinut că deşi este adevărat că dacă dreptul de revocare a mandatului este manifestat abuziv, acest caracter abuziv este sancţionat de lege însă sancţiunea specifică este expres indicată de articolele precitate, respectiv plata de daune interese, iar nu repunerea în fiinţă propriu-zisă a contractului de mandat.
Cât priveşte apelul formulat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, s-a reţinut că existenţa răspunderii civile în sarcina pârâtei a fost irevocabil stabilită în primul ciclu procesual, iar, la acel moment, pârâta nici nu a exercitat căile de atac împotriva acestei constatări de fapt şi de drept. Astfel, Sentinţa nr. 5451 din 26 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în ciclul procesual anterior, consfinţea expres existenţa răspunderii civile a pârâtei, pe care o obliga şi la plata unei sume de bani cu acest titlu.
S-a reţinut că pârâta nu a declarat calea de atac împotriva acestei hotărâri, astfel încât, în aplicarea principiului disponibilităţii acţiunii civile, precum şi a principiului non reformatio in pejus, în cadrul căii de atac declarată de partea adversă, Curtea de Apel Bucureşti nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condiţiile răspunderii.
A mai reţinut instanţa că prin considerentele deciziei de casare s-a constatat existenţa elementelor răspunderii, ceea ce urma a fi făcut fiind administrarea unei expertize de specialitate şi coroborând aspectele probatorii să se stabilească un cuantum corect al despăgubirii.
În ceea ce priveşte stabilirea în concret a despăgubirilor, criticile pârâtei au fost apreciate a fi nefondate.
Astfel, a fost constatat a fi nepertinent argumentul că reclamantul ar fi remunerat de două ori în cadrul aceleiaşi entităţi, respectiv Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, întrucât ar avea două contracte care se suprapun, cu timp lucrat de 16 ore/zi, la acelaşi angajator, în condiţiile unui regim normal de lucru al entităţii de 8 ore/zi, din moment ce nu se pune problema unei duble remuneraţii, ci doar problema suportării consecinţelor unui fapt ilicit civil.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a constatat că acesta a fost corect calculat de prima instanţă prin raportare la probele administrate şi argumentând alegerea modului de calcul, sumele fiind plafonate cât timp există plafonarea legală (până la 31 decembrie 2011, conform art. II din Legea nr. 203/2009), pentru perioada ianuarie - august 2012 fiind acordate conform contractului dintre părţi.
Împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi, reţinând cauza spre rejudecare, modificarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii apelului său şi modificarea în parte a sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant, în sumă de 341.675 RON, şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.921,63 RON, iar pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică, nefondată şi nedovedită.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a susţinut că prin soluţia dată, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a dat mai mult decât s-a cerut, criticile fiind subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 6 C. proc. civ.
A susţinut recurenta că prin respingerea apelului său şi menţinerea sentinţei primei instanţe privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 341.675 RON, instanţa de apel s-a substituit mandantului şi a încălcat principiul disponibilităţii părţilor.
Totodată, s-a susţinut că în mod greşit s-a confirmat modul de calcul al sumelor, acestea fiind plafonate cât timp există plafonare legală (până la 31 decembrie 2011) pentru perioada ianuarie-august 2012 fiind acordate conform contractului dintre părţi iar argumentul că şi după data încetării plafonării legale, directorul în funcţie a avut venitul plafonat, indiferent de lipsa unei plafonări legale exprese, este vădit nepertinent.
A mai susţinut recurenta că instanţa s-a substituit mandantului şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei directorului general în sensul că chiar dacă nu mai era nicio plafonare legală a indemnizaţiei, numai mandantul poate stabili indemnizaţia directorului general şi nicidecum o instanţă.
În continuare, a susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor şi a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că s-a calculat corect despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe considerentul că nu mai exista o plafonare legală deşi însuşi reclamantul a solicitat, prin cererea precizatoare depusă la Dosarul nr. 1883/3/2011, să i se acorde despăgubiri conform art. 4 din contract într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul general al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 şi până la 21 august 2012, când i-ar fi încetat contractul de mandat.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că motivele pe care şi-a întemeiat decizia instanţa de apel sunt contradictorii, astfel, dacă la pag. 14, referindu-se la decizia de casare, se reţine „Curtea de Apel Bucureşti nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condiţiile răspunderii", la pag. 15, se precizează că „este evident că în prima teză a frazei Curtea constată ceea ce instanţa de fond a făcut corect, respectiv reţinerea elementelor răspunderii".
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 311 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ. având în vedere că în mod greşit s-a reţinut că existenţa răspunderii civile a fost irevocabil stabilită încă din primul ciclu procesual prin Sentinţa nr. 5451 din 26 aprilie 2012, deoarece această sentinţă a fost casată în totalitate şi mai mult, prin această sentinţă nu s-a constatat a fi întrunite elementele răspunderii civile contractuale iar prin decizia de casare s-a reţinut că în privinţa despăgubirilor, trebuie avut în vedere faptul că acestea se cuvin recurentului în temeiul unui contract de mandat încheiat de recurent cu intimata, fiind necesar a se proba elementele răspunderii civile contractuale.
A mai susţinut recurenta că nu au fost respectate dispoziţiile deciziei de casare cu privire la faptul că instanţa urma a se pronunţa pe capătul de cerere privind anularea hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administraţie Romsilva şi pe cuantumul despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin administrarea probelor necesare aflării adevărului, inclusiv expertiza de specialitate.
O altă critică se referă la faptul că instanţa a stabilit cuantumul prejudiciului fără a intra în judecata fondului, pornind de la premisa greşită că prin decizia de casare s-a stabilit ca instanţa să se pronunţe strict pe cuantumul despăgubirilor însă în rejudecare instanţa era obligată să cerceteze şi să soluţioneze din nou toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, părţile putând să invoce în faţa instanţei de rejudecare toate mijloacele de apărare de care s-au servit cu prilejul primei judecăţi, putând să pronunţe o soluţie nouă, dar având, deopotrivă, posibilitatea de a ajunge la aceeaşi concluzie la care s-a oprit şi prima instanţă, fără a încălca principiul non reformatio in peius.
Astfel, a susţinut recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că în rejudecare nu mai pot fi aduse în discuţie cerinţele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, or, pentru a acorda daune interese reclamantului instanţa care a rejudecat procesul în fond era obligată să verifice pe de o parte dacă revocarea contractului de mandat s-a făcut fără just temei, iar pe de cealaltă parte, dacă reclamantul a îndeplinit obiectivele şi criteriile de performanţă stabilite prin contractul de mandat.
Rejudecând, instanţa a făcut o greşită aplicare a principiului non reformatio in peius, deoarece casarea sentinţei a fost totală, iar conform acestui principiu nu putea să-i creeze reclamantului o situaţie mai grea, dar nu era obligată să îi acorde despăgubiri în cuantum de 341.675 RON, fără a cerceta dacă reclamantul este sau nu în culpă contractuală.
În ceea ce priveşte suma de 341.675 RON, reprezentând despăgubiri, apreciază recurenta că fără temei legal instanţa de apel a menţinut această sumă stabilită de către instanţa de rejudecare deşi intimatul-reclamant a solicitat să i se acorde „despăgubiri, conform art. 4 din contract, într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul general al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 şi până la 21 august 2012, când i-ar fi încetat contractul de mandatinstanţa a considerat că poate să îi dea mult peste ce a cerut, întrucât nu mai exista o plafonare legală a indemnizaţiei directorului general.
În speţa de faţă a susţinut recurenta că nu există o faptă ilicită a regiei, pentru a fi întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, astfel ca petentul să aibă dreptul la despăgubiri şi mai mult, în culpă contractuală s-a aflat intimatul-reclamantul O.D.N.
A mai susţinut recurenta că şi în ipoteza în care se consideră că intimatului-reclamant i se cuvin despăgubiri, acestea trebuie să reprezinte doar diferenţa dintre veniturile încasate de directorul general al regiei, în perioada 1 ianuarie 2009 - 21 august 2012, şi veniturile încasate de reclamant, în aceeaşi perioadă, ca angajat al regiei, în funcţia de director al Direcţiei Silvice Sălaj, adică suma de 19.871 RON (potrivit raportului de expertiză contabilă).
În ceea ce priveşte daunele interese, a susţinut recurenta că acestea nu pot cuprinde indemnizaţia cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizaţie fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligaţiilor mandatarului, iar cuantumul daunelor nu poate depăşi suma de 207.817 RON, echivalentul remuneraţiei încasate de directorul general al RNP - Romsilva în perioada 1 ianuarie 2009 - 21 august 2012, cum de altfel a şi solicitat reclamantul prin cererea precizatoare.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea următoarelor argumente:
Deşi, recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivele de nelegalitate, cărora înţelege să-şi subsumeze criticile, ca fiind cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte verificând susţinerile părţii prin raportare la motivele de nelegalitate menţionate constată că acestea pot fi încadrate doar în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Subsumat primelor două motive de nelegalitate invocate, respectiv pct. 4 şi 6 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti stabilind cuantumul indemnizaţiei directorului pentru lunile ianuarie - august 2012 şi a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că s-a calculat corect despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe considerentul că nu mai exista o plafonare legală.
Punctul 4 al art. 304 C. proc. civ. reglementează cazul de casare potrivit căruia hotărârea atacată a fost pronunţată de către instanţă cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege că instanţa a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Motivul prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. vizează situaţiile de plus petita şi ultra petita, respectiv ipoteza în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.
Verificând decizia atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate precitate, indicate de pârâtă în memoriul de recurs depus la dosar, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile judecătoreşti şi nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că s-a procedat în conformitate cu principiul disponibilităţii părţilor, la soluţionarea capetelor de cerere cu care instanţa a apreciat că a fost învestită prin decizia de casare.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea poate fi modificată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta a susţinut că motivarea este contradictorie din perspectiva celor reţinute, pe de o parte, în sensul că instanţa nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condiţiile răspunderii iar pe de altă parte, se reţine că s-a statuat asupra elementelor răspunderii.
În baza dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, Înalta Curte, apreciind că criticile dezvoltate de pârâtă pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., având în vedere că vizează greşita aplicare a prevederilor art. 311 alin. (1) şi 315 alin. (1) din acelaşi cod, le va cenzura din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, iar conform art. 315 alin. (1) acelaşi cod, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile instanţei de casare potrivit cărora instanţa se va pronunţa pe capătul de cerere privind anularea hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administraţie Romsilva şi pe cuantumul despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin administrarea probelor necesare aflării adevărului, inclusiv expertiză de specialitate, instanţa de trimitere nu avea un drept de apreciere asupra modalităţii de soluţionare a cauzei.
Mai mult, dincolo de faptul că trebuia făcută o reevaluare a existenţei elementelor răspunderii civile contractuale, s-a confirmat soluţia primei instanţe deşi este în contradicţie cu aceasta, având în vedere că în timp de prima instanţă consideră că plafonarea nu mai opera după 31 decembrie 2009, curtea de apel consideră că ea s-a delimitat la 31 decembrie 2011 dar nu procedează la o adecvare a sumei acordate prin reducerea cuantumului acesteia.
Cum în speţă, dispoziţiile deciziei de casare au fost în sensul reanalizării condiţiilor răspunderii civile contractuale pentru că nu au fost administrate probatorii, instanţa de trimitere trebuia în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să procedeze în consecinţă, chestiune care chiar şi în aceste condiţii urma a fi făcută cu respectarea principiului non reformatio in peius.
Aşa fiind, Înalta Curte constată fondată critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 311 alin. (1) şi 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 411/2015. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 413/2015. Civil. Servitute. Revizuire - Recurs → |
|---|
