ICCJ. Decizia nr. 407/2015. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 407/2015
Dosar nr. 51602/3/2011
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Încheierea din 10 septembrie 2013 pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, s-a admis cererea intimatei-pârâte SC C. SA Bucureşti şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Sentinţei civile nr. 622 din 17 ianuarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul menţionării sintagmei „obligă reclamanta la plata sumei de 17.360 RON, cheltuieli de judecată către parată", cum s-a menţionat în minuta hotărârii.
Împotriva acestei încheieri, reclamanta SC W. GmbH a formulat cerere de repunere în termen cu privire la formularea apelului împotriva încheierii menţionate şi apel împotriva acestei încheieri prin care a solicitat respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale, ca netemeinică şi nelegală, cu obligarea pârâtei SC C. SA Bucureşti la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 701/A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, a admis excepţia tardivităţii formulării apelului şi a respins ca tardiv formulat apelul reclamantei SC W. GmbH.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., decăderea este o sancţiune legală aplicabilă pentru nerespectarea termenelor de procedură iar alin. (1) teza a II-a a textului legal evocat reglementează o repunere în termen în condiţii restrictive, când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să acţioneze înăuntrul termenului prevăzut de lege, în speţă înăuntrul termenului de 15 zile care curge de la data comunicării încheierii pronunţată în data de 10 septembrie 2013.
S-a mai reţinut că termenul de 15 zile în care poate fi formulat apelul este un termen de decădere a cărui nerespectare determină pierderea de către partea interesată a dreptului de a mai contesta soluţia pronunţată, şi se calculează pe zile libere, conform art. 101 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că în cauză recurenta nu a invocat şi dovedit nicio împrejurare mai presus de voinţa ei, care să justifice admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului.
Totodată, instanţa a reţinut că în cererea care a făcut obiectul Dosarului nr. 51602/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC W. GmbH şi-a ales sediul în str. T.R., sector 1, la această adresă fiind comunicată Sentinţa civilă nr. 622 din 17 ianuarie 2012.
Prin Încheierea din data de 10 septembrie 2013, a fost soluţionată cererea de îndreptare eroare formulată de pârâtă, fără citare părţi, în camera de consiliu, iar încheierea a fost comunicată la sediul ales al reclamantei SC W. GmbH astfel cum acesta a fost menţionat în cererea de chemare în judecată cu care partea a învestit instanţa de judecată.
Din analiza înscrisurilor existente la dosar, s-a reţinut că încheierea pronunţată în data de 10 septembrie 2013 a fost comunicată în data de 20 noiembrie 2013 iar apelul împotriva acestei încheieri a fost promovat în data de 28 aprilie 2014.
Susţinerea reclamantei în sensul că pârâta, cu rea-credinţă, a arătat în cererea de îndreptare eroare materială că adresa de citare a SC W. GmbH este în Bucureşti, str. T.R., sector 1, deşi cunoştea faptul că, la acea dată, aceasta avea un reprezentant în România, în persoana juridică, SC W. RO SRL, cu sediul social în Bucureşti, str. M.Gh.Ş., sector 1 nu a fost reţinută ca echivalând cu o imposibilitate pentru reclamantă de a promova calea de atac întrucât încheierea a fost comunicată la sediul ales al acesteia, menţionat în cererea de chemare în judecată care de altfel era singurul sediul ales care rezulta din dosar.
De asemenea, s-a mai reţinut că schimbarea ulterioară a sediului părţii nu poate fi imputată instanţei de judecată care a soluţionat cererea şi care a procedat la comunicarea încheierii conform dispoziţiilor procedurale, menţiunile din cuprinsul procesului-verbal de comunicare fiind în sensul îndeplinirii procedurii de comunicare prin afişare.
În ceea ce priveşte împrejurările ulterioare începerii executării silite a sentinţei în privinţa sumei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv întâlnirea pentru conciliere directă din data de 28 martie 203, s-a apreciat că nu pot justifica admiterea cererii de repunere în termen.
Cum încheierea a fost legal comunicată la sediul ales al părţii, sediu care rezulta din dosar, nu s-a reţinut afirmaţia reclamantei potrivit căreia doar la data la care a primit somaţia de la BEJ Somaldoc, 14 aprilie 2014, a cunoscut cuprinsul acesteia.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării cererii de repunere în termen, invocată de pârâtă, s-a reţinut că aceasta ar fi urmat să fie analizată în situaţia în care în cauză s-ar fi dovedit o împrejurare mai presus de voinţa părţii dar care nu ar fi fost invocată în termenul de 15 zile prevăzut de textul legal. Cum împrejurările invocate de parte nu au fost reţinute ca fiind de natură să justifice repunerea în termen, nu s-a mai analizat în mod expres această excepţie.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării apelului, invocată de intimată şi pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2014, s-a constatat că încheierea pronunţată în data de 10 septembrie 2013 a fost comunicată în data de 20 noiembrie 2013 iar apelul a fost promovat în data de 28 aprilie 2014 cu nerespectarea dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ. în privinţa termenului în care trebuie promovată calea de atac.
Pentru aceste considerente, reţinând că apelul a fost promovat tardiv, cu nerespectarea termenul de 15 zile care curge de la comunicarea încheierii, s-a constatat a fi întemeiată excepţia tardivităţii formulării apelului, fiind admisă şi s-a respins apelul ca tardiv formulat.
Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs recurenta-reclamantă, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate iar pe fond, admiterea cererii de repunere în termenul de apel şi admiterea apelului, cu consecinţa respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel conform căreia schimbarea ulterioară a sediului părţii nu poate fi imputată instanţei de judecată care a soluţionat cererea şi care a procedat la comunicarea încheierii conform codului de procedură civilă, menţiunile din cuprinsul procesului verbal de afişare fiind în sensul îndeplinirii procedurii de comunicare prin afişare, este complet străină de criticile formulate în cererea de repunere în termenul de declarare a apelului.
Astfel, susţine recurenta că prin cererea de îndreptare a erorii materiale, intimata-pârâtă a indicat, cu rea-credinţă, adresa de citare a recurentei, deşi cunoştea foarte bine faptul că, la data formulării acelei cereri, aceasta avea un reprezentant în România, în persoana juridică, SC W. RO SRL, cu sediul social în Bucureşti, str. M.Gh.Ş., sector 1.
Menţionarea respectivului reprezentant a fost făcută la data de 28 februarie 2013, cu ocazia unei întâlniri pentru conciliere directă, iniţiată de recurentă, în vederea soluţionării unor dispute generate de executarea Contractului nr. 16 din 25 martie 2008, dată la care intimata-pârâtă a ridicat şi chestiunea pretinselor cheltuieli de judecată, în valoare de 17.260 RON.
A mai susţinut recurenta că având în vedere că cererea intitulată „îndreptare a erorii materiale'" a fost formulată la peste un an şi jumătate de când sentinţa ce se dorea a fi completată rămăsese irevocabilă, pârâta avea obligaţia de a indica fie un reprezentant al reclamantei din ţară, fie să solicite citarea acesteia la sediul său din Germania.
În continuare, s-a arătat că şi instanţa care a pronunţat încheierea din data de 10 septembrie 2013, avea obligaţia legală să solicite pârâtei să indice adresa reclamantei, deoarece, în speţă, având în vedere că deja cauza fusese soluţionată irevocabil, nu mai subzista obligaţia prevăzută de art. 98 C. proc. civ.
Apreciază recurenta că prin modul în care a procedat instanţa de fond i s-a încălcat în mod grav dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, a susţinut recurenta că intimata-pârâtă a procedat cu rea-credinţă, formulând pretinsa cerere de „îndreptare a erorii materiale", scopul real fiind acela de completare a dispozitivului sentinţei şi indicând în mod intenţionat o adresă despre care ştia cu cel puţin 5 luni înainte de depunerea cererii că nu mai este actuală.
A mai susţinut recurenta că în cauză nu este vorba de o simplă eroare materială a instanţei de fond, ci de lipsa, din dispozitivul Sentinţei nr. 622 din 17 ianuarie 2012, a oricărei menţiuni cu privire la obligarea sa de a achita pretinsele cheltuieli de judecată, situaţie în raport de care nu erau aplicabile dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., ci dispoziţiile art. 2812 acelaşi cod.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.
În cauză, motivarea deciziei curţii de apel răspunde acestor exigenţe legale, având în vedere că au făcut obiectul examinării efective apărările şi susţinerile părţilor, situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată fiind temeinice şi legale.
Cu alte cuvinte, concluzia instanţei este argumentată în fapt şi în drept, atât în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen cât şi excepţia tardivităţii apelului.
Astfel, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, instanţa de control judiciar a reţinut în totalitate criticile reclamantei, redându-le aproape integral în considerentele deciziei iar argumentaţia soluţiei de respingere a cererii, fundamentată pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., face referire la faptul că sancţiunea decăderii se impune ca urmare a faptului că nu s-a făcut dovada împiedicării printr-o împrejurare mai presus de voinţa acesteia.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia motivarea referitoare la schimbarea sediului acesteia ar fi străină de criticile formulate prin cererea de repunere în termen, se constată că nu poate fi reţinută, având în vedere că prin considerentele deciziei s-a constatat că indicarea, de către intimata-pârâtă a aceluiaşi sediu al reclamantei care a figurat în dosarul de fond, nu echivalează cu imposibilitatea de a promova calea de atac, de vreme ce încheierea atacată a fost comunicată la sediul ales al acesteia.
Referirea la schimbarea sediului social ce nu poate fi imputată instanţei, nu face decât să argumenteze suplimentar soluţia de respingere a cererii de repunere în termen, nefiind contradictorie sau străină de natura pricinii.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la reaua-credinţă a părţii potrivnice şi argumentele prezentate în susţinere, acestea nu vor fi analizate, având în vedere limitele controlului de legalitate impuse de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi ca atare nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, reprezentând în fapt critici de eventuală netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei recurate.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio contrarietate sau motivare străină de natura pricinii de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., în sensul că obiectul cererii ar fi fost completarea hotărârii şi nu îndreptarea erorii strecurate în dispozitivul acesteia, se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că prin minuta Sentinţei civile nr. 622 din 17 ianuarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.360 RON iar omisiunea de a fi menţionată această obligaţie în dispozitivul sentinţei este evident o eroare materială a cărei îndreptare intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta W. GMBH Germania împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta W. GMBH Germania împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 405/2015. Civil. Acţiune în anulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 408/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
