ICCJ. Decizia nr. 417/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 417/2015

Dosar nr. 2420/1/2013*

Şedinţa publică din 12 februarie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 20 noiembrie 2001, sub nr. 7487/2001, reclamanta P.N. a chemat în judecată pe pârâta SC I.B. SRL, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1332 mp, situat în Geoagiu Băi, cu nr. top. 3117/2/1.

În fapt, reclamanta a arătat că terenul litigios a fost proprietatea tatălui său, Ş.I., pe numele căruia a fost intabulat în CF 3293 la 25 septembrie 1944. Întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, a notificat Primăria Geoagiu în vederea restituirii lui în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Primăria i-a comunicat că terenul a fost preluat de la stat de către SC B.T.T. SA Hunedoara Deva şi că ulterior a fost vândut către SC I.B. SRL.

La 15 octombrie 2001, SC I.B. SRL i-a comunicat refuzul restituirii imobilului, invocând art. 46 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că a cumpărat terenul în anul 1993.

Reclamanta consideră că este îndreptăţită să primească imobilul revendicat, întrucât acesta a fost confiscat de regimul comunist fără o justificare legală, astfel că pretinsul titlu invocat de SC I.B. SRL este lovit de nulitate.

Pe de altă parte, reclamanta a arătat că SC I.B. SRL nu a îndeplinit condiţia prevăzută de lege de a-i face o ofertă, în legătură cu care ea să se pronunţe.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

La termenul din 24 aprilie 2002, conform încheierii de şedinţă de la acel termen, s-a dispus, la cererea reclamantei, introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 20 noiembrie 2002, reclamanta a solicitat ca, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună obligarea pârâtei SC I.B. SRL la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie actuală a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert C.S.

Prin Sentinţa civilă nr. 37 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC I.B. SRL, prin lichidator şi în consecinţă:

A stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul teren preluat abuziv, înscris în CF 3293 Geoagiu, nr. top. 3117/2/1, în suprafaţă reală de 1.374,3 mp.

A obligat pârâta să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamanta să primească titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, corespunzătoare valorii terenului de 1.330.569.708 RON, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert C.S.

A respins acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în termen legal, reclamanta a transmis pârâtei notificare în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a imobilului teren înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, preluat fără titlu de Statul Român.

Pârâta nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a emis decizie motivată, însă printr-o simplă adresă a comunicat reclamantei că restituirea nu este posibilă, întrucât a cumpărat imobilul în litigiu de la fostul B.T.T. în anul 1993, iar pentru despăgubiri să se adreseze Prefecturii judeţului Hunedoara.

Nemulţumită de modul de soluţionare a notificării, reclamanta s-a adresat instanţei judecătoreşti.

Din foaia de avere nr. 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, rezultă că terenul în suprafaţă de 1.392 mp a fost proprietatea antecesorului reclamantei, I.Ş., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 1944.

Imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român.

Astfel, din actele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, rezultă că parcela în litigiu a fost greşit inclusă în suprafaţa de 2500 mp teren expropriat prin Decretul 678/1965 de la G.V., cu toate că acesta nu era proprietarul parcelei în litigiu.

De asemenea, din raportul de expertiză rezultă cu certitudine că imobilul construcţii proprietatea pârâtei este situat pe parcela în litigiu 3117/2/1, în suprafaţă reală de 1374,3 mp.

Cum, în speţă, terenul este ocupat de construcţii, restituirea în natură nu este posibilă, astfel că reclamanta este îndreptăţită să obţină măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce priveşte paleta măsurilor reparatorii, art. 9 din Legea nr. 10/2001 arată că, în cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă, a căror restituire în tot sau în parte nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.

Este de evidenţiat faptul că, pentru imobilele care la data preluării aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă, legiuitorul a înţeles să nu ofere posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti, această formă de reparaţie prin echivalent fiind singura exclusă în această ipoteză.

Cum, în speţă, imobilul preluat abuziv nu a avut destinaţia de locuinţă, stabilirea de despăgubiri băneşti ca măsură reparatorie nu poate fi dispusă de instanţă, reclamanta având posibilitatea să opteze doar pentru celelalte măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 2 lit. h) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanţa a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul ei şi a obligat pârâta SC I.B. SRL să emită o decizie motivată în temeiul căreia reclamanta va primi, cu acordul ei, acţiuni sau titluri de valoare nominală ori compensarea cu alte bunuri sau servicii, corespunzătoare valorii terenului, stabilită prin expertiză la 1.330.569.708 RON.

Acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice urmează a fi respinsă având în vedere lipsa calităţii procesuale pasive.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâta SC I.B. SRL.

Reclamanta nu a motivat apelul.

Pârâta SC I.B. SRL a criticat sentinţa susţinând că antecesorul reclamantei nu apare în extrasul CF al terenului aflat în posesia SC I.B. SRL, având nr. 3295, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă. De asemenea, a susţinut că nu există identitate între imobilul revendicat şi cel aflat în posesia pârâtei, fiind în discuţie CF-uri distincte, iar cât timp nu s-a solicitat rectificarea în cartea funciară, acţiunea este inadmisibilă. Pe de altă parte, apelanta-pârâtă a susţinut că nu este proprietara terenului, ci doar a construcţiilor, iar proprietar al terenului este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, astfel că ea nu are calitatea procesuală pasivă, despăgubirile urmând a fi suportate de proprietarul terenului, adică Statul Român. În fine, apelanta-pârâtă a susţinut că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât pe terenul revendicat sunt amplasate construcţii, iar în ceea ce priveşte despăgubirea ce ar putea fi acordată reclamantei, că aceasta nu poate fi stabilită la nivelul valorii tehnice determinate prin expertiză, care este exagerată, neavând în vedere preţul pieţii.

Prin Decizia civilă nr. 1031/A din 23 iunie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtă şi a modificat sentinţa atacată numai cu privire la cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţită reclamanta, pe care le-a stabilit la suma de 964.124.000 RON. A respins apelul declarat de reclamantă. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:

În cauză a fost efectuat un nou raport de expertiză, care a identificat terenul ca fiind înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, în suprafaţă reală de 1374,3 mp, cu indicarea vecinătăţilor şi a stabilit că valoarea de circulaţie a terenului este de 964.124.000 RON.

Din foaia de avere a rezultat că antecesorul reclamantei, Ş.I., a fost proprietarul terenului preluat abuziv şi care este deţinut în prezent de pârâtă. Legea nu distinge că deţinătorul este sau nu proprietarul terenului, dar distinge că notificarea se adresează deţinătorului. În aceste condiţii, reclamanta are calitate procesuală activă, iar pârâta are calitate procesuală pasivă. De altfel, pe parcursul judecării apelului, pârâta a mai susţinut numai critica referitoare la valoarea terenului.

În mod corect s-a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, lucru pe care instanţa l-a luat în examinare având în vedere efectul devolutiv al apelului, în lipsa motivelor de apel ale reclamantei.

Este întemeiată numai critica din apelul pârâtului vizând valoarea imobilului, în urma efectuării unui nou raport de expertiză fiind stabilită o valoare a imobilului de 964.124.000 RON.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâta SC I.B. SRL.

Prin Decizia nr. 5928 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor, sens în care a reţinut următoarele:

Cu privire la recursul reclamantei:

Instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, fără însă a argumenta de ce, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii şi atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtei:

Instanţa de apel nu a verificat susţinerile pârâtei prin care a arătat că nu este proprietara terenului, ci doar a construcţiei edificate pe acesta, că proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, situaţie în care pârâta nu ar avea calitatea de unitate deţinătoare, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Pentru lămurirea aspectelor sus-menţionate, s-au admis recursurile părţilor şi s-a trimis cauza la instanţa de apel pentru rejudecarea apelurilor, când se vor analiza şi celelalte critici formulate de părţi.

În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 6 din 07 februarie 2013, prin care:

A admis apelul declarat de pârâta SC I.B. SRL şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul obligării pârâtei să trimită notificarea formulată de reclamantă în legătură cu imobilul înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, în suprafaţă reală de 1374,3 mp, Ministerului Finanţelor Publice pentru competentă soluţionare.

A respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta a depus precizări la apelul declarat, pentru termenul de judecată din 16 mai 2007, prin care a solicitat să-i fie acordate despăgubiri băneşti pentru imobilul teren preluat abuziv de Statul Român şi a apreciat valoarea terenului la 51.229 euro, echivalent în lei noi. Cu privire la deţinătorul terenului, a arătat că pârâta a recunoscut prin întâmpinare că a declarat că este de bună credinţă şi că, practic, deţine terenul pe care au fost edificate construcţiile achiziţionate de aceasta, astfel că poate fi obligată la despăgubiri.

La termenul din 27 iulie 2007, s-au depus la dosar motive de apel din partea reclamantei şi s-a afirmat că au fost depuse odată cu precizarea menţionată, deşi nu au fost la dosar la acel termen. A solicitat soluţionarea cererii sale în orice modalitate prevăzută de lege, inclusiv printr-o justă şi echitabilă despăgubire în funcţie de valoarea imobilului revendicat şi de posibilitatea deţinătorului imobilului.

Aceste precizări şi motive de apel au fost avute în vedere de instanţă ca note de şedinţă, câtă vreme au fost depuse în rejudecare, apreciindu-se că în rejudecare nu mai poate fi schimbat cadrul procesual stabilit deja în primul ciclu procesual.

Pârâtul Statul Român, prin DGFP Hunedoara pentru MFP, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, reiterând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În cauză s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit valoarea de piaţă actuală a terenului, la nivelul anului 2007, la suma de 160.381 RON.

Pe parcursul judecării cauzei, s-a formulat o cerere de introducere în cauză a SC B.B. SRL Cluj-Napoca, cerere respinsă motivat prin încheierea din 22 aprilie 2010.

Asupra imobilului înscris în CF 3293 Geoagiu, top. 3117/2/1, loc de casă de 1331 mp, a fost înscris proprietar sub B+1 Ş.I., în baza unui contract de vânzare-cumpărare din anul 1944, iar la B+2 s-a notat procesul pendinte de către reclamantă.

Imobilul înscris sub nr. top. 3117/2/2/2 şi 3117/2/2/3 Geoagiu Băi în CF 3295, vila 18, vila 19 şi complex C., avea menţionat ca proprietar asupra terenului Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, sub B+34, iar asupra construcţiilor SC I.B. SRL, în cota de 1/1 părţi.

Din aceste înscrisuri, extrase de CF, rezultă că terenul solicitat de reclamantă nu are construcţii edificate notate. Reclamanta a formulat o acţiune de rectificare a cărţii funciare, înregistrată sub nr. 1046/272/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu SC I.B. SRL, prin lichidator, să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în CF 3295 Geoagiu în ce priveşte construcţiile cu înscrierea lor în CF 3293 Geoagiu top 3117/2/1 în suprafaţă reală de 1375 mp, acţiune respinsă irevocabil prin Decizia nr. 73/2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru lipsa unui temei juridic de efectuare a unor atare operaţiuni. În considerentele sentinţei 485 din 28 mai 2008 a Judecătoriei Orăştie, pronunţată în dosar 1046/272/2007, s-a reţinut că potrivit expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, pe terenul înscris sub nr. top 3317/2/1 este edificată clădirea hotelului şi restaurantului "A." în suprafaţă de 352 mp, respectiv 358 mp, terenul liber de construcţii fiind de 708 mp. Aceste construcţii figurau pe SC B.B. SRL Cluj Napoca, în urma cumpărării de la SC I.B. SRL. La rândul său, SC I.B. SRL le-a cumpărat de la SC B.T.T. SA, la data de 23 septembrie 1993.

Aşadar, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că pe terenul revendicat în baza Legii 10/2001 de reclamantă există construcţii edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber în sensul legii pentru a fi restituit în natură.

Imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea 10/2001. Construcţia edificată pe imobil s-a făcut cu aprobarea Statului Român, care a dispus de teren ca un proprietar, chiar dacă edificatele au alt proprietar. În aceste condiţii, în care pârâta nu este proprietar asupra terenului, după cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este cel care trebuie să soluţioneze notificarea reclamantei, şi nu pârâta SC I.B. SRL, iar acesta nu a fost chemat în judecată. Potrivit art. 25 din Legea 10/2001, în forma pe care o avea la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta era obligată să trimită notificarea reclamantei deţinătorului imobilului. Chiar dacă pârâta a vândut construcţiile, actualul cumpărător nu are calitate procesuală pasivă, pentru că Legea 10/2001 stabileşte obligaţii în sarcina deţinătorului imobilului de la data apariţiei legii, şi nu a deţinătorului actual.

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dat îndrumări de a se verifica susţinerile pârâtei-apelante în ce priveşte proprietatea asupra terenului şi faţă de actele depuse s-a constatat că pârâta nu are calitate de unitate deţinătoare în sensul legii. De aceea, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, forma iniţială, şi ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, va fi obligată pârâta să transmită notificarea reclamantei şi actele doveditoare Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru soluţionarea notificării, reţinându-se că, în condiţiile în care Statul Român nu a fost parte în proces, nu pot fi stabilite obligaţii în sarcina sa, în sensul modului de soluţionare a notificării.

Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente:

Admiţând apelul pârâtei SC I.B. SRL, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea formulată de reclamantă spre competentă soluţionare Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării părţii interesate.

Deşi instanţa de apel a invocat Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a încălcat dispoziţiile acesteia şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 5928/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece a obligat pârâta din prezenta cauză să transmită notificarea şi actele doveditoare Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru soluţionarea notificării, neintrând pe fondul cererii formulate de reclamantă, atribuţia instanţei fiind de a dispune ea direct măsura ce se impune.

Din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele de judecată, iar în cuprinsul Legii nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa investită cu cenzurarea deciziei sau dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie de restituire. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 al Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurenţi, inclusiv cele privitoare la calitatea de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu.

În rejudecare, prin încheierea de şedinţă din 07 februarie 2014, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC B.B. SA, constatând că a intervenit o transmisiune convenţională a calităţii procesuale pasive către această societate, având în vedere că intimata-pârâtă SC I.B. SRL i-a vândut construcţiilor aflate pe terenul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 decembrie 20003.

Prin Decizia civilă nr. 69 din 08 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC B.I. SRL şi în consecinţă:

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar, să emită decizie prin care să propună Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei.

A menţinut dispoziţia de respingere a acţiunii faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:

Prin notele de şedinţă depuse în apel, intimata SC B.B. SA a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, susţinând că aceasta a fost formulată cu încălcarea termenului de 3 ani reglementat de art. 520 C. proc. civ.

Acţiunii reclamantei nu îi sunt aplicabile dispoziţiile textului de lege menţionat anterior, această acţiune fiind una întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, finalitatea urmărită de reclamantă fiind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în discuţie.

În consecinţă, excepţia invocată de intimată este nefondată.

Imobilul teren (loc de casă) a cărei restituire se solicită de reclamantă este înscris în CF nr. 3293 Geoagiu Băi, cu nr. top. 3117/2/1 în suprafaţă de 1332 mp. În cartea funciară figurează în prezent ca proprietar tabular tatăl reclamantei, Ş.I.I., al cărui drept de proprietate a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare intabulat în CF la 25 septembrie 1944.

Actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei probează calitatea reclamantei de moştenitoare a proprietarului tabular, aspect de altfel necontestat de pârâţi.

Prin expertiza topografică efectuată în faţa instanţei de fond s-a stabilit că pe terenul reclamantei se află edificată construcţia "Complex C." aflată în proprietatea societăţilor pârâte.

Aceste construcţii sunt înscrise scriptic în CF sub nr. top. 3117/2/2/3 în suprafaţă de 1205 mp, transcrisă în CF nr. 3295 Geoagiu şi trecută în proprietatea Statului Român - Trustul Aurului - Gura Barza - Criscior cu titlu naţionalizare în 1956 (sub B 4). Ulterior, vila 18, 19, Complex C. au fost înscrise sub B 6 în proprietatea SC B.T.T. Hunedoara Deva şi, apoi, sub B 12 în proprietatea SC I.B. SRL Deva, care a dobândit dreptul de proprietate în anul 1993. La data de 12 decembrie 2003, aceste construcţii au fost vândute de către SC I.B. SRL către SC B.B.S. SRL. Din cuprinsul actului rezultă că tranzacţia nu include terenul al cărui proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, dar presupune dreptul de folosinţă asupra terenului, precum şi dreptul de preemţiune asupra terenului.

La dosarul de fond a fost depusă adresa nr. 2812 din 28 septembrie 2001 a Primăriei Geoagiu, din care rezultă că nu se cunoaşte actul normativ în baza căruia tatăl reclamantei a fost deposedat de bunul de mai sus şi adresa nr. 2759 din 07 septembrie 2001, din care reiese că cererea reclamantei de restituire a fost adresată greşit primăriei, întrucât, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001, trebuia trimisă spre soluţionare deţinătorului, respectiv către SC I.B. SRL.

Rezultă din actele şi probele dosarului că imobilul antecesorului reclamantei a fost preluat în fapt, fără titlu, nefiind operată nicio menţiune în cartea funciară, proprietar tabular figurând şi la această dată antecesorul reclamantei. În fapt, terenul este ocupat de construcţii aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în proprietatea pârâtei SC I.B. SRL, care foloseşte şi terenul în litigiu.

În prezent, proprietatea asupra construcţiilor este deţinută de SC B.B. SRL.

Art. 21 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că au calitate de "unităţi deţinătoare", cărora le revine obligaţia de a soluţiona notificarea în sensul acordării măsurilor reparatorii, regiile autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţii cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public care la data intrării în vigoare a legii deţineau imobile preluate în mod abuziv.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era deţinut în fapt de către SC I.B. SRL, astfel că această societate are în cauză calitate de unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Prima instanţă, în mod corect a reţinut lipsa calităţii procesuale a pârâtului Statul Român, acesta putând fi chemat în judecată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, doar atunci când unitatea deţinătoare nu a fost identificată, ceea ce nu este cazul în speţă.

Terenul reclamantei nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind, aşa cum rezultă din expertiză, ocupat de construcţii edificate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, restituirea în natură, respectiv solicitarea principală a reclamantei nu poate fi admisă.

Nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului, trebuie analizate măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda în această situaţie.

Curtea a constatat că, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, s-au adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurilor prin echivalent ce se pot acorda.

Art. 4 al acestei legi statuează că dispoziţiile legii se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi a celor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În raport de dispoziţiile acestui text de lege, Curtea a constatat că în speţă trebuie aplicate, sub aspectul măsurilor prin echivalent, prevederile Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluţionarea cererii, precum şi măsura compensării prin puncte prevăzută în cap. III.

Faţă de considerentele expuse, s-a admis apelul pârâtei sub aspectul măsurilor reparatorii ce se vor acorda şi s-a respins apelul reclamantei, restituirea în natură nefiind posibilă, iar despăgubiri nemaiputând fi acordate în baza legii noi.

Urmare a admiterii apelului pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei SC I.B. SRL, prin lichidator, să emită decizie prin care să propună Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei; a fost menţinută dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea acţiunii faţă de pârâtul Statul Român.

Decizia nr. 69 din 08 iulie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive:

I. Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

1. Decizia recurată nu respectă principiul fundamental al ierarhizării gradelor de jurisdicţie, ce impune ca o instanţă superioară în grad să poată desfiinţa ori modifica hotărâri ale instanţelor inferioare şi să le dea acestora îndrumări obligatorii, în cazul în care le desfiinţează hotărârile.

În concret, instanţa de apel a nesocotit şi încălcat cele două decizii de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cauză, şi Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii cu privire la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prima decizie de casare, nr. 5928 din 15 iunie 2006, obliga instanţa de apel să lămurească identitatea dintre terenul revendicat şi cel aflat în posesia pârâtei 2 şi să motiveze soluţia în privinţa valorii despăgubirilor, pe care le-a micşorat, faţă de cuantumul acordat în primă instanţă.

După această decizie de casare, instanţa de apel a îndrumat părţile să pună de acord situaţia de carte funciară cu cea reală, suspendând judecata până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de rectificare a CF nr. 3293 Geoagiu-Băi, intentată de reclamantă şi respinsă irevocabil, iar după reluarea judecăţii în cauză a pronunţat Decizia nr. 6/2013, prin care a dispus trimiterea notificării Ministerului Finanţelor Publice, ce presupunea reluarea procedurii declanşate în anul 2001.

Şi Decizia nr. 6/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, apreciindu-se că, prin pronunţarea ei, curtea de apel a nesocotit atât dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. XX/2007, cât şi îndrumările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 5928/2006.

Judecând pentru a treia oară apelurile reclamantei şi pârâtei, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat Decizia nr. 69 din 08 ianuarie 2014, prin care a schimbat în parte Sentinţa nr. 37/2003 a Tribunalului Hunedoara, în sensul că a obligat pârâta I.B. SRL, prin lichidator, să emită o decizie prin care să propună "Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor".

Deci, se reîntoarce la anul 2001, dar după legi din 2013, cu ignorarea totală a celor două decizii de casare, cea de-a doua, cu nr. 4744 din 24 octombrie 2013, fiind cât se poate de edificatoare pentru ceea ce avea de soluţionat instanţa de apel, pe care o îndrumă să se pronunţe ea, direct, pe fondul cererii de restituire, constatându-se nesocotirea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. XX/2007 şi ale primei decizii de casare.

Prin urmare, urmează a se constata încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi 5 C. proc. civ. şi a principiului ierarhizării gradelor de jurisdicţie şi, în strânsă legătură cu această gravă nesocotire a legii, vătămarea adusă reclamantei prin aceea că, pe de o parte, nu a putut aduce argumente de fond prin recursul declarat cu privire la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost stabilite în primă instanţă, dat fiindcă instanţa de apel a renunţat la a mai analiza despăgubirile acordate de instanţa de fond, încălcând şi îndrumările primei decizii de casare.

Pe de altă parte, prin nesoluţionarea cauzei şi reluarea procedurilor administrative, conform unei legi pe care o aplică retroactiv la o situaţie din 2001 - 2003, când s-a pornit procesul, instanţa de apel a dispus o soluţie ce contravine şi principiului respectării termenului rezonabil, consacrat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, după cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 4744/2013.

Trebuie avut în vedere că, prin anularea efectelor sentinţei instanţei de fond, ce stabilea cuantumul despăgubirilor, soluţia instanţei de apel o aduce, practic, pe reclamantă în aceeaşi situaţie din urmă cu 13 ani, de a contesta şi valoarea despăgubirilor, având în vedere criteriile diferite aduse modului de stabilire a acestora prin Legea nr. 165/2013, ceea ce presupune alte procese, alte cheltuieli şi, implicit, pagube prin lipsa de folosinţă a imobilului revendicat ori a compensaţiilor la care avea dreptul încă din anul 2001, când a început procesul.

2. Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat prin dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

În concret, aceste dispoziţii procedurale obligă instanţa să respecte limitele procesului fixate de părţi, ceea ce presupune că instanţa trebuie să judece funcţie de motivele de fapt şi de drept invocate de părţi, textul art. 292 alin. (1) limitând exercitarea căii de atac a apelului la motivele invocate în primă instanţă, prin acţiune sau în motivarea apelului, ori prin întâmpinare.

În pofida acestor norme procedurale imperative, instanţa de apel a ignorat cererile de apel ale reclamantei şi pârâtei SC I.B. SRL, admiţând apelul acesteia din urmă pe alte motive de fapt şi de drept, pe care această apelantă nu le-a invocat în cererea sa.

a) Astfel, în apelul pârâtei SC I.B. SRL se invocă lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi inadmisibilitatea acţiunii faţă de nerectificarea cărţii funciare, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive a SC I.B. SRL, contestându-se totodată şi valoarea de piaţă a terenului, stabilită de prima instanţă.

Or, deşi instanţa de apel reţine corect criticile aduse de pârâtă prin cererea de apel, precum şi faptul că reclamanta nu şi-a motivat apelul, atunci când motivează schimbarea soluţiei în apel nu face nicio referire la motivele reţinute a fi invocate de către pârâtă, apelul acesteia fiind admis pentru alte motive decât cele invocate prin cererea de apel, ceea ce contravine atât dispoziţiile art. 129 alin. (6), cât şi ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Practic, curtea a admis apelul paratei constatând aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, cu toate că nici una din părţi nu a invocat, prin apel, incidenţa acestui act normativ.

Procedând în acest fel, curtea de apel a nesocotit dispoziţiile imperative evocate, care constituie şi un principiu fundamental al dreptului procesual civil.

b) Nici în privinţa apelului reclamantei, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile procedurale evocate, pentru că deşi acest apel nu era motivat, trebuia să se raporteze la motivele din cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată, întemeiată pe existenţa dreptului de proprietate, opozabil erga omnes, înscris în cartea funciară.

3. Instanţa de apel a încălcat şi principiul respectării dreptului la apărare, pentru faptul că, neinvocându-se de către nici una din părţi şi nici de către instanţă din oficiu aplicabilitatea în speţă a noii legi din 2013, reclamanta nu a putut să se apere faţă de astfel de argumente, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, în baza cărora instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 165/2013 şi a admis apelul pârâtei.

Dacă instanţa, din oficiu, ar fi pus în discuţie o atare problemă, ar fi existat mijloace de apărare, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului, aplicabile cu prioritate faţă de legea internă, şi s-ar fi prevenit adoptarea unei soluţii profund nelegale.

Cum dreptul la apărare în procesul civil este un drept fundamental, prevăzut atât de Constituţie, cât şi de Convenţia Europeană, nesocotirea lui atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile pe care se întemeiază hotărârea au fost declarate, între timp, neconstituţionale prin trei decizii ale Curţii Constituţionale, având încetată aplicabilitatea la data formulării prezentului recurs.

4. Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile 137 C. proc. civ., care reglementează soluţionarea prealabilă a excepţiilor de procedură şi de fond ce fac inutilă cercetarea fondului litigiului.

Astfel, instanţa de apel nu a soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta SC I. SRL în apelul său.

Cu toate că s-ar putea pune în discuţie lipsa de interes a reclamantei în privinţa acestui motiv de recurs, reclamanta justifică un interes legitim în susţinerea lui. Aceasta deoarece, prin soluţionarea respectivelor excepţii, instanţa de apel ar fi constatat că pârâta-apelantă dă caracter constitutiv de drepturi înscrierii în CF 3295 Geoagiu Băi a construcţiilor sale, din moment ce îşi întemeiază excepţiile pe împrejurarea că este proprietara doar a clădirilor intabulate în CF şi că proprietarul terenului este Trustul Aurului Gura Barza, respectiv Statul Român, situaţie în care terenul din CF nr. 3293, revendicat, este restituibil în natură, pârâta nearătându-şi împotrivirea pentru restituirea acestui teren.

5. În strânsă legătură cu motivele de casare dezvoltate mai sus, se impune a fi reţinut şi motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) şi 5 C. proc. civ., generat de faptul că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în sensul soluţionării apelurilor îndreptate împotriva unei hotărâri prin care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, pentru eventualitatea adoptării soluţiei de restituire prin echivalent a imobilului revendicat.

Este de observat că prima instanţă a stabilit cuantumul despăgubirilor la care reclamanta este îndreptăţită, despăgubiri care au format obiectul unei contraexpertize în faţa instanţei de apel, însă curtea de apel, judecând apelul, a părăsit poziţia adoptată iniţial la dispunerea probei prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, trimiţând cauza autorităţii centrale, pe care a apreciat-o competentă a soluţiona cererea.

Procedând în acest mod, nu a mai cercetat fondul cererii de despăgubiri, respectiv cuantumul acesteia, funcţie de probele administrate, lăsând această chestiune pe seama autorităţii investite, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale primei decizii de casare, care o obligau să motiveze cu privire la despăgubiri, precum şi cu privire la celelalte susţineri ale părţilor.

II. Instanţa de apel s-a pronunţat extra petita, stabilind măsuri pe care nici una dintre apelante nu le-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Pe lângă faptul că prin aceasta a nesocotit principiul disponibilităţii părţilor, instanţa de apel nu respectă prevederile procedurale ce o obligă să judece doar în raport de cererile părţilor, chiar dacă aceste cereri sunt formulate într-o cale de atac.

Ca atare, nu se poate accepta soluţia dată de instanţă, pentru că tinde la o amânare nepermisă a soluţionării definitive a cauzei, situaţie în care procedura de faliment a SC I.B. SRL nu se poate închide, iar, pe de altă parte, nu permite părţilor să formuleze în recurs critici cu privire la chestiunile de fond ale cauzei.

III. Hotărârea atacată nu conţine motivele pe care se sprijină, raportat la motivele de apel ale părţilor şi, totodată, conţine motive străine pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

a) Reclamanta a învederat instanţei de control judiciar că, faţă de situaţia din CF nr. 3293 Geoagiu Băi, confirmată şi ca urmare a respingerii acţiunii în rectificare de CF, în Dosar nr. 1046/272/2007, se impune restituirea în natură. Aceasta şi pentru că împotriva sentinţei Judecătoriei Orăştie, ce a dispus rectificarea CF 3293 Geoagiu Băi, în sensul înscrierii construcţiei pârâtei SC I.B. SRL, această pârâtă împreună cu SC B.B. SA Cluj Napoca au intentat calea de atac a apelului, solicitând modificarea hotărârii, ceea ce s-a şi întâmplat, astfel că în urma soluţionării irevocabile a acţiunii în rectificare CF 3293, terenul a rămas liber de orice construcţii, iar această situaţie de CF este opozabilă erga omnes.

Prin urmare, instanţa de apel era obligată ca în soluţionarea apelului reclamantei, respectiv a cererii principale de retrocedare în natură, să facă referire la aceste aspecte esenţiale într-o revendicare imobiliară, cu atât mai mult cu cât anterior pronunţării soluţiei suspendase cauza vreme de 3 ani, pentru soluţionarea acţiunii de rectificarea CF. În cele din urmă, nici măcar nu mai aminteşte de apărările reclamantei, pe care trebuia să le aibă în vedere la pronunţarea soluţiei în privinţa apelului acestei părţi.

Ca atare, soluţia este nemotivată sub acest aspect, chiar dacă face referiri la raportul de expertiză din care rezultă că terenul este ocupat de construcţii sau, în orice caz, trebuia să lămurească de ce este prioritară situaţia de fapt rezultată din raportul de expertiză, faţă de situaţia de drept ce reiese din cartea funciară şi, totodată, să-şi exprime opinia cu privire la efectul constitutiv de drepturi a înscrierilor din cartea funciară în baza Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

b) Aceleaşi critici sunt valabile şi în privinţa apelului pârâtei SC I.B. SRL, întrucât deşi acest apel a fost admis, în considerentele hotărârii nu se fac referiri la motivele invocate în scris de apelanta-pârâtă, motive care, dacă erau avute în vedere, probabil că nu conduceau la adoptarea soluţiei pronunţate în apel, întrucât priveau cu totul alte aspecte decât cele avute în vedere de curtea de apel.

c) Considerentele hotărârii ce au determinat soluţia trimiterii cererii de despăgubiri la autoritatea centrală, şi anume aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, nu au fost invocate de reclamantă şi nici nu sunt aplicabile speţei, dat fiindcă ele nu se aplică proceselor în curs la data intrării în vigoare a legii, ci doar celor care nu erau pe rolul instanţelor de judecată.

Nefiind invocat acest motiv de apel, de către nici una dintre părţi şi nici de către instanţă din oficiu, el este străin pricinii, astfel că nu putea să determine soluţia la care s-a oprit instanţa de apel.

IV. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte:

a) Aplicarea greşită a Legii nr. 165/2013 în cauză.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, ce reglementează aplicabilitatea acesteia şi cauzelor aflate în curs pe rolul instanţelor, au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, nr. 210 din 08 aprilie 2014 şi nr. 269 din 07 mai 2014, astfel că dispoziţiile constatate ca neconstituţionale şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial.

Prin urmare, aplicabilitatea lor în cauza de faţă trebuie înlăturată prin admiterea prezentului recurs, ceea ce impune şi modificarea soluţiei de trimitere a cererii la autoritatea centrală competentă să stabilească despăgubiri.

b) Oricum, curtea de apel trebuia să constate că aplicarea acestor dispoziţii normative, intrate în vigoare în anul 2013, unei cauze înregistrate pe rolul instanţei încă din anul 2001, constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile şi, prin urmare, trebuia să aplice, în mod prioritar, prevederile Constituţiei şi ale Tratatului de aderare la UE, prioritare în raport cu orice norme de drept intern.

Ca atare, şi dacă nu s-ar fi pronunţat asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanţa de apel nu putea să aplice acele dispoziţii din pricina conţinutului lor contrar legii fundamentale şi tratatelor internaţionale la care ţara noastră este parte.

c) Totodată, prin înlăturarea aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, soluţia instanţei de apel trebuie modificată în sensul admiterii apelului reclamantei şi prin prisma aplicării greşite a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanţa de judecată este competentă a judeca pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci şi acţiunea de faţă, de refuz de restituire şi de a răspunde la notificare, conform Deciziei XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât în cea de-a doua decizie de casare s-au dat îndrumări obligatori în acest sens, ce trebuiau respectate, şi instanţa supremă trebuie să rămână consecventă celor dispuse atât prin decizia de casare, cât şi prin Decizia XX/2007 a Secţiilor Unite.

d) Au fost nesocotite dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, ce stabilesc ca regulă restituirea în natură a terenului, posibilă în condiţiile în care extrasul CF evidenţiază că este liber de construcţii, însă doar dacă se pronunţa împotriva deţinătorului, în speţă intimata SC B.B. SA.

e) Existenţa construcţiilor pe terenul revendicat de reclamantă nu este opozabilă acesteia, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996 şi, de aceea, restituirea se impune a fi făcută în natură. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel Alba Iulia, pronunţându-se asupra acţiunii de rectificare a CF-urilor nr. 3293 şi 3295 Geoagiu Băi, a apreciat ca fiind "lipsită de temei juridic efectuarea unor asemenea operaţiuni".

Prin urmare, au fost aplicate greşit prevederile Legii nr. 10/2001, art. 7, ce stabilesc cu titlu de principiu restituirea în natură a imobilului, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 27 din lege, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, fără un titlu valabil, deoarece nu s-a emis vreun act de expropriere ori de trecere în proprietatea statului, imobilul fiind ocupat samavolnic de stat, cu încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului tabular, antecesorul reclamantei, astfel că este aplicabil art. 2 alin. (2) al legii, conform căruia reclamanta şi-a păstrat calitatea de proprietar al terenului, şi art. 9 alin. (1).

f) Chiar şi în condiţiile în care ar rămâne valabilă aprecierea că terenul este ocupat de construcţii şi nu poate fi restituit în natură, obligaţia de a face o ofertă de restituire prin echivalent revine unităţii deţinătoare, în speţă societăţii în lichidare SC I.B. SRL, care şi-a previzionat suma de 200.000 RON în contul unic de lichidare, din valorificările de bunuri, tocmai în eventualitatea restituirii în echivalent, precum şi actualului deţinător, în condiţiile în care terenul îi rămâne, pe mai departe, în stăpânire, şi chiar în proprietate.

Statul nu trebuie să plătească despăgubiri, câtă vreme terenul revendicat nu este în proprietatea lui, fiind definitivă soluţia dată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului, şi din moment ce prin acordarea de despăgubiri, terenul rămâne actualului deţinător.

Au fost astfel ignorate prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aplicabile speţei.

Totodată, au fost aplicate greşit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, care nu condiţionează calitatea de deţinător al imobilului de existenţa titlului, ci doar de faptul posesiei bunului revendicat.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi 5 C. proc. civ.; în subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa obligării pârâtelor, în solidar, la restituirea în natură a terenului litigios, iar în situaţia în care se consideră că terenul nu este retrocedabil în natură, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 133.056,97 RON, reprezentând despăgubiri calculate conform raportului de expertiză întocmit de expert C.S., reactualizată cu indicele de inflaţie pe perioada de la pronunţarea instanţei de fond şi până la data plăţii efective.

Intimaţii-pârâţi SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului.

La termenul de dezbateri din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte a pus în discuţie din oficiu calitatea de unitate deţinătoare a intimatei SC I.B. SRL, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Judecata în recurs.

Analizând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu, vizând calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei obligate în cauză, în această calitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Noţiunea de unitate deţinătoare îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Din aceste dispoziţii rezultă că au calitatea de "unităţi deţinătoare", cărora le revine obligaţia de a soluţiona notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres şi limitativ, respectiv regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţii cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii deţineau imobile preluate în mod abuziv.

Că aceasta este interpretarea corectă a noţiunii de "unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă şi din definiţia dată acestei noţiuni prin Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Astfel, la capitolul 2 din Norme, sintagma "unitate deţinătoare" din lege a fost definită ca fiind "fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)".

Noţiunea de "unitate deţinătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deţine bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat.

Obligaţia de a răspunde la notificare şi de a acorda măsuri reparatorii nu aparţine oricărui deţinător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege, enumerate mai sus.

În cauză, s-a reţinut calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei SC I.B. SRL. Societăţile comerciale cu răspundere limitată (SRL), cum este şi această pârâtă, sunt societăţi constituite din iniţiativă privată, or astfel de societăţi nu sunt unităţi deţinătoare obligate la restituire potrivit Legii nr. 10/2001, nefăcând parte din categoriile de persoane juridice prevăzute de art. 21. În acest sens sunt şi prevederile exprese de la art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, în explicitarea art. 21 alin. (1) din lege, stabilesc faptul că societăţile comerciale constituite din iniţiativă privată, care au dobândit, după înfiinţarea lor, bunuri ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.

Prin urmare, întrucât pârâta SC I.B. SRL nu se încadrează în categoriile de persoane juridice prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind o societate comercială constituită din iniţiativă privată, care a dobândit construcţiile amplasate pe terenul notificat după înfiinţarea ei, prin act cu titlu oneros, respectiv prin cumpărare de la SC B.T.T. SA Hunedoara, în anul 1993, aceasta nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Deşi nu este unitate deţinătoare obligată la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, cât timp pârâta SC I.B. SRL, obligată în cauză, în această calitate, nu a formulat recurs, calitatea sa de unitate deţinătoare rămâne câştigată cauzei, în favoarea reclamantei-recurente, pe temeiul principiului non reformatio in pejus, care nu permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.

Aşa fiind, se impune analiza în continuare a criticilor propriu-zise din recursul reclamantei.

I.1. Contrar susţinerilor recurentei, dispunând, în rejudecare, obligarea pârâtei SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar, să emită decizie prin care să propună Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren notificat, instanţa de apel nu a încălcat cele două decizii de casare pronunţate în cauză şi nici decizia în interesul legii nr. XX/2007, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Recurenta pretinde încălcarea deciziilor de casare şi a deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pe motiv că hotărârea recurată nu ar cuprinde o soluţie pe fondul cererii sale de restituire, ceea ce este inexact.

Prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013, s-a impus instanţei de trimitere să se pronunţe pe fondul cererii de restituire a reclamantei, iar în justificarea acestei obligaţii, instanţa de recurs a făcut trimitere la Decizia în interesul legii nr. XX/2007, prin care s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Cu privire la competenţa instanţei învestite cu contestaţia împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, în considerentele deciziei în interesul legii evocate s-a reţinut că, din moment ce prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că aceste decizii/dispoziţii pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din aceeaşi lege se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

De asemenea, s-a reţinut că, în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau să acorde persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii prin echivalent, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Rezultă că, soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării de restituire, respectiv a acţiunii persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a-i răspunde la notificare, presupune ca instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, să cenzureze legalitatea şi temeinicia deciziei/dispoziţiei contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare şi să dispună ea însăşi, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legii, asupra modalităţii de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite - restituire în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, desigur în forma şi condiţiile prevăzute de lege.

Or, tocmai în acest sens a procedat instanţa de apel, care, în rejudecare, a stabilit ea însăşi măsurile reparatorii cuvenite reclamantei - măsuri compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, faţă de imposibilitatea de restituire în natură a terenului litigios -, asupra cărora a dispus în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - obligând unitatea deţinătoare să emită decizie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii în condiţiile prevăzute de actuala lege specială, Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, soluţia pronunţată în rejudecare dă o dezlegare pe fond cererii de restituire a reclamantei, în acord cu Decizia în interesul legii nr. XX/2007, aşa cum se impusese prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013, neputându-se astfel imputa instanţei de apel nerespectarea acestor decizii.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, soluţia pronunţată în rejudecare nu echivalează cu reluarea procedurii administrative în faţa unităţii deţinătoare, deoarece instanţa de apel nu a dispus ca unitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea reclamantei, ci a dat, ea însăşi, soluţia la care unitatea deţinătoare era obligată în procedura administrativă.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentei în sensul încălcării principiului termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de nesoluţionarea fondului cauzei şi reluarea procedurii administrative de soluţionare a notificării, sunt neîntemeiate.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi încălcat prima decizie de casare, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5928 din 15 iunie 2006, deoarece nu a mai analizat cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă.

Raportat la soluţia instanţei de apel, care a considerat că măsurile reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei sunt cele prevăzute de noua reglementare dată de Legea nr. 165/2013, sens în care a dispus schimbarea sentinţei fondului, faptul că această instanţă nu s-a mai pronunţat pe cuantumul despăgubirilor stabilite prin sentinţa de fond nu reprezintă o omisiune, respectiv o nesocotire a primei decizii de casare, ci un rezultat firesc al considerentelor instanţei de apel, în legătură cu incidenţa în cauză a Legii nr. 165/2013.

În concluzie, neputându-se reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a deciziilor de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare şi a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, implicit a dispoziţiilor art. 315 alin. (1), respectiv art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., în cauză nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte faptul dacă aplicarea, în cauză, a Legii nr. 165/2013 este sau nu corectă, aceasta este o chestiune dezvoltată de parte ca un motiv distinct de recurs, urmând a fi analizată în cadrul acelui motiv, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

I.2. Criticile vizând depăşirea, de către instanţa de apel, a limitelor cererilor de apel deduse judecăţii, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii, nu sunt întemeiate, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine încălcarea principiului disponibilităţii faţă de faptul că instanţa de apel a acordat măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013, deşi nici una dintre părţile care au exercitat apel în cauză - reclamanta şi pârâta SC I.B. SRL - nu invocase, prin cererea sa de apel, incidenţa acestui act normativ.

Apelul reclamantei nu a fost motivat, astfel că potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel urma a se pronunţa, în fond, pe baza motivelor invocate de reclamantă în faţa primei instanţe, care vizau, în principal, restituirea în natură a terenului litigios, iar, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti.

Apelul pârâtei SC I.B. SRL, pe lângă excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive, a vizat şi fondul cauzei, pârâta contestând valoarea de piaţă a terenului litigios, în limita căreia prima instanţă dispusese acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de legea în vigoare la acel moment.

Rezultă că, în limitele învestirii instanţei de apel prin cele două apeluri exercitate în cauză intră şi problema de fond referitoare la măsurile reparatorii cuvenite reclamantei, asupra căreia instanţa de apel era obligată să se pronunţe şi în raport de ultima decizie de casare pronunţată în cauză, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013.

Recurenta ignoră, însă, această decizie de casare şi caracterul ei obligatoriu pentru judecătorii fondului, sub aspectul problemelor de drept dezlegate, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit deciziei de casare nr. 4744 din 24 octombrie 2013, instanţa de trimitere trebuia să se pronunţe pe fondul cererii de restituire a reclamantei, conform Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, ceea ce implica stabilirea formei de reparaţie cuvenită reclamantei potrivit legii.

Or, tocmai în acest mod a procedat instanţa de apel, care a analizat mai întâi dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios şi, faţă de concluzia negativă la care a ajuns pe acest aspect, a analizat mai departe care este forma de reparaţie în echivalent la care reclamanta este îndreptăţită potrivit legii.

Făcând o astfel de analiză, instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare care o obliga la soluţionarea fondului cererii de restituire, iar faptul că în urma acestei analize a ajuns la concluzia că reclamantei i se cuvin măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul derulării litigiului şi pe care a considerat-o aplicabilă în cauză, nu echivalează cu depăşirea limitelor cererilor de apel formulate în cauză, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Aşa cum se va arăta în continuare, în analiza motivului II de recurs, instanţa învestită cu o contestaţie circumscrisă dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care constată imposibilitatea de restituire în natură a imobilului notificat, este obligată să se pronunţe şi să stabilească măsurile reparatorii în echivalent cuvenite potrivit legii, independent de formularea unei asemenea cereri din partea persoanei îndreptăţite la restituire, fără a se putea opune, faţă de caracterul legal al obligaţiei de restituire (în natură sau prin echivalent), încălcarea principiului disponibilităţii.

Aşa fiind şi raportat la limitele rejudecării fixate prin Decizia de casare nr. 4744 din 24 octombrie 2013, care vizau fondul cererii de restituire a reclamantei, nu se poate imputa instanţei de apel că, în rejudecare, apreciind asupra îndreptăţirii reclamantei la măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de noua reglementare în materie, dată de Legea nr. 165/2013, ar fi depăşit limitele cererilor de apel deduse judecăţii, prin acordarea unei forme de reparaţie în echivalent neinvocată de nici una dintre apelante.

Cât priveşte faptul dacă legea în raport de care instanţa de apel a stabilit măsurile reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei este sau nu aplicabilă cauzei, acesta pune în discuţie legalitatea deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formând obiectul unui motiv de recurs distinct, ce va fi analizat în mod separat.

I.3. Recurenta susţine că, reţinând aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 165/2013, în determinarea formei de reparaţie în echivalent ce i se cuvine, în condiţiile în care această lege nu a fost invocată de nici una dintre părţi şi nici de instanţă din oficiu, instanţa de apel a privat-o de posibilitatea de a se apăra pe acest aspect, încălcând astfel principiul dreptului la apărare al părţilor.

Faţă de limitele rejudecării fixate prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013), care vizau fondul cererii de restituire a reclamantei, ceea ce implica stabilirea formei de reparaţie cuvenite potrivit legii aplicabile în materie, părţile au fost avizate asupra problemei de drept ce trebuia dezlegată în rejudecare şi, ca atare, au avut posibilitatea de a formula orice apărare pe acest aspect în cadrul dezbaterilor, inclusiv sub aspectul legii aplicabile în determinarea formei de reparaţie ce urma a se acorda.

Din moment ce instanţa de apel le-a acordat cuvântul în dezbaterea cauzei, posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la legea aplicabilă în stabilirea măsurilor reparatorii a fost asigurată recurentei, situaţie în care nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi încălcat principiul dreptului la apărare, criticile în acest sens nefiind întemeiate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

I.4. Criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., faţă de nesoluţionarea excepţiilor invocate în apelul pârâtei SC I.B. SRL, nu pot fi primite, fiind lipsite de interes.

Contrar susţinerilor recurentei, interesul în invocarea nesoluţionării excepţiilor din apelul pârâtei nu poate fi raportat la pretinse împrejurări pe care analiza respectivelor excepţii le-ar putea releva în favoarea sa, ci la efectul la care tind acele excepţii.

Or, efectul la care tind excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I.B. SRL, pe care această pârâtă le-a invocat în apelul său, este acela de respingere a acţiunii reclamantei, iar faţă de acest efect reclamanta nu justifică interes în a critica, în calea de atac a recursului, nesoluţionarea de către instanţa de apel a excepţiilor invocate în apelul părţii adverse.

I.5. În legătură cu motivele anterioare, recurenta a susţinut că se impune şi reţinerea motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) şi 5 C. proc. civ., generat de faptul că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nepronunţându-se pe cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii în acest sens ale primei decizii de casare.

În primul rând, dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi 5 C. proc. civ. nu reglementează un motiv de casare, cum neîntemeiat pretinde recurenta, ci soluţia pe care o pronunţă instanţa de recurs atunci când reţine incidenţa unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dacă acestea se bazează pe necercetarea fondului, respectiv soluţia de casare cu trimitere.

În al doilea rând, susţinând că neintrarea în cercetarea fondului de către instanţa de apel, prin neanalizarea cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanţă, este urmarea încălcării primei decizii de casare pronunţate în cauză, recurenta reia, practic, critica cu acelaşi obiect formulată la pct. I.1, susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui caz de casare, critica privind încălcarea primei decizii de casare a fost deja examinată la pct. I.1, fiind găsită neîntemeiată de prezenta instanţă, astfel că analiza ei nu se impune a fi reluată, urmând a fi avute în vedere argumentele reţinute pe acest aspect la pct. I.1.

II. Criticile potrivit cărora, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut, încălcând principiul disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil, sunt neîntemeiate.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care este aplicabilă în cauză potrivit celor ce se vor arăta în analiza ultimului motiv de recurs, măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi măsura compensării prin puncte.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile sus-menţionate, instanţa are obligaţia de a analiza şi dispune cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite notificatorului, în cazul în care forma de reparaţie în natură nu este posibilă şi independent de formularea unei asemenea cereri din partea persoanei îndreptăţite la restituire. Aceasta faţă de caracterul legal al obligaţiei stabilite în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv al instanţei, în cazul sesizării acesteia, dar şi de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunurilor care cad sub incidenţa acesteia, trebuie să acorde o formă de reparaţie efectivă persoanelor îndreptăţite.

Tot astfel, faţă de caracterul legal al obligaţiei de restituire şi faţă de formele de reparaţie în echivalent prevăzute expres şi limitativ de lege, instanţa trebuie să dispună cu privire la reparaţia în echivalent, cuvenită persoanei îndreptăţite, în forma prevăzută de lege, independent de existenţa unei cereri privind o asemenea formă de reparaţie din partea solicitantului.

În contextul arătat, faptul că, în speţă, instanţa de apel a acordat o formă de reparaţie în echivalent pe care reclamanta nu a solicitat-o, dar care i se cuvenea potrivit legii - compensarea prevăzută de Legea nr. 165/2013, nu are semnificaţia încălcării principiului disponibilităţii părţilor, care, în principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecăţii, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma extra petita.

III. Recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând incidenţa acestuia, pe de o parte, pentru că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la motivele de apel ale părţilor apelante, iar, pe de altă parte, pentru că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine pricinii.

Criticile vizând nemotivarea hotărârii atacate, raportat la cererile de apel, sunt neîntemeiate.

Apelul reclamantei nu a fost motivat, astfel că potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel urma a se pronunţa, în fond, pe baza motivelor invocate de reclamantă în faţa primei instanţe, care vizau, în principal, restituirea în natură a terenului litigios, iar, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti.

Or, tocmai în acest sens a procedat instanţa de apel, care în considerentele hotărârii recurate a argumentat în fapt şi în drept de ce terenul litigios nu poate fi restituit în natură reclamantei - pentru că nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind ocupat de construcţii noi, respectiv de ce nu se pot acorda despăgubiri băneşti - pentru că legea nouă, respectiv Legea nr. 165/2013, pe care instanţa a considerat-o aplicabilă în cauză, în temeiul art. 4, nu prevede o asemenea formă de reparaţie în echivalent.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că instanţa de apel nu a răspuns fiecărui argument invocat de ea la fond în susţinerea cererii de restituire în natură nu face incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanţa poate răspunde printr-un considerent comun problemei de drept deduse judecăţii, or problema ridicată prin demersul judiciar promovat de reclamantă era aceea a formei de reparaţie la care este îndreptăţită potrivit legii speciale, iar la această problemă de drept a răspuns instanţa de apel, respectând astfel dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a motivat soluţia de admitere a apelului pârâtei SC I.B. SRL sub aspectul măsurilor reparatorii ce se pot acorda, raportat la ultima decizie de casare pronunţată în cauză, care o obliga să se pronunţe pe fondul cererii de restituire a reclamantei, ceea ce implica stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, iar în acest sens instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia, reţinând că, faţă de imposibilitatea de restituire în natură a terenului litigios, determinată de faptul că acesta nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, care sunt cele prevăzute de Legea nr. 165/2013, considerată aplicabilă cauzei, în temeiul art. 4.

Critica potrivit căreia motivarea soluţiei de către instanţa de apel pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 ar fi străină pricinii, cât timp aplicabilitatea Legii nr. 165/2013 nu a fost invocată de nici una dintre părţile care au exercitat apel în cauză şi nici de instanţă din oficiu, este neîntemeiată.

Argumentul invocat de recurentă este irelevant în reţinerea incidenţei ipotezei din art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de care aceasta se prevalează, ipoteză care se referă la situaţia în care hotărârea cuprinde motive "străine de natura pricinii", în sensul de motive care nu au nicio legătură cu pricina.

Astfel, acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este o contestaţie la refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, prin care se tinde la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, iar Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul derulării procesului, vizează procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv de stat, în regimul politic trecut, reglementând inclusiv măsurile reparatorii în echivalent ce pot fi acordate în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, Legea nr. 165/2013 are legătură cu cauza. În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi folosit un considerent străin de natura pricinii atunci când şi-a fundamentat soluţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Cât priveşte susţinerile recurentei privind inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 165/2013, acestea exced motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul motivului de recurs următor.

IV. În dezvoltarea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare la speţă a Legii nr. 165/2013, precum şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

- Criticile privind greşita aplicare a Legii nr. 165/2013 în raportul juridic dedus judecăţii sunt neîntemeiate, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel a constatat că prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, intrată în vigoare pe parcursul procesului, s-au adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurilor reparatorii prin echivalent ce se pot acorda, iar în raport de art. 4 al acestei legi a considerat că, în speţă, trebuie aplicate dispoziţiile art. 1 alin. (2) ale Legii nr. 165/2013, potrivit cărora măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii şi măsura compensării prin puncte.

Susţinând că dispoziţiile legii noi referitoare la măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda sunt inaplicabile în cauză, faţă de faptul că art. 4 din Legea nr. 165/2013, ce reglementează aplicabilitatea acestei legi şi în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării sale în vigoare, au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, nr. 210 din 08 aprilie 2014 şi nr. 269 din 07 mai 2014, recurenta ignoră de fapt soluţiile din cele trei decizii ale Curţii Constituţionale evocate şi considerentele pe care acestea au fost fundamentate.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. al României 281 din 16 aprilie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii."

În considerentele deciziei evocate, Curtea Constituţională a reţinut că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată îl constituie dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 şi că excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării unor cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, determinate de refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. În cauzele ce au determinat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, cererile de chemare în judecată au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, acestea aflându-se pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în aceste cauze a fost ridicată problema incidenţei dispoziţiilor art. 33, respectiv neepuizarea termenelor prevăzute de aceste dispoziţii, cu consecinţa respingerii cauzelor ca "devenite premature". Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, termene care încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014 şi înăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în instanţă.

În cadrul examenului de constituţionalitate efectuat, Curtea a statuat că prematuritatea unei cereri nu poate rezulta dintr-o normă procesual-civilă ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece o astfel de dispoziţie ar avea caracter retroactiv, introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces la justiţie al unei persoane interesate încălcând dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

S-a constatat astfel, că dispoziţiile art. 4 teza a doua, care pot fi interpretate în sensul că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică "cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor", conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În consecinţă, Curtea a decis că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.

Această soluţie are ca efect inaplicabilitatea art. 33 din Legea nr. 165/2013 cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 88/2014 este irelevantă în speţă, raportat la dispoziţiile noii legi aplicate de instanţa de apel în temeiul art. 4, şi anume art. 1 alin. (2), iar nu art. 33.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 08 aprilie 2014, publicată în M. Of. al României 418/05.06.2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 sunt neconstituţionale."

Această soluţie a fost generată de reglementarea iniţială a Legii nr. 165/2013, care la art. 1 alin. (2) statua că, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III."

Astfel, noua reglementare în materia proprietăţilor preluate abuziv de către stat, în forma sa iniţială, consacra acordarea de puncte în compensare ca singura măsură reparatorie în situaţia în care restituirea imobilului nu mai era posibilă.

Or, reglementarea anterioară, respectiv art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, stabilea că în situaţia în care restituirea bunului în natură nu mai este posibilă se vor acorda persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii sau acesteia i se vor propune despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 a prevăzut la art. I modificarea alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 165/2013, în sensul că, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 (...), precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III." Rezultă că, legiuitorul a revenit asupra soluţiei legislative consacrate iniţial prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reinstaurând, pe lângă compensarea prin puncte, dreptul persoanei îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

Examinând evoluţia cadrului legal în materia procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea Constituţională a observat că modificările legislative care s-au succedat au generat mai mult decât "divergenţe de interpretare a textelor legale", ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situaţii identice. Abrogarea dispoziţiilor legale care constituiau temeiul juridic al stabilirii dreptului persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii prin compensarea bunului preluat abuziv cu alte bunuri oferite în echivalent pentru un interval de 7 luni, perioadă în care titularii dreptului au fost obligaţi să accepte măsura reparatorie a compensării prin puncte, ca unică posibilitate de valorificare a dreptului lor, urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează caracterul arbitrar şi imprevizibil al normelor adoptate de legiuitor. Succesiunea în timp a dispoziţiilor legale este de natură să genereze instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, lipsa de coerenţă şi de previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent afectând în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice, expresie a principiilor constituţionale privind statul de drept şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. Mai mult, modificările legislative survenite generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situaţii juridice identice.

În consecinţă, Curtea a decis că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, sunt neconstituţionale.

Or, în speţă, instanţa de apel nu a făcut aplicarea, pe temeiul art. 4, a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, care limita măsurile reparatorii în echivalent la compensarea prin puncte.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a avut în vedere art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea care prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii şi compensării prin puncte, deci în redactarea ulterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013, care era în vigoare la data soluţionării cauzei, or acest text de lege nu a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 08 aprilie 2014, spre a se putea reţine inaplicabilitatea lui în cauză.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 07 mai 2014, publicată în M. Of. al României 513 din 09 iulie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii."

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că, prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit în beneficiul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor anumite termene pentru soluţionarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, termene care încep să curgă de la data de intrării în vigoare a acestei legi, respectiv că aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanţele chemate să le aplice, respingerea ca "devenite premature" a acţiunilor introduse de persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri. În acest context, Curtea a observat că, deşi desfăşurarea şi finalizarea procesului fuseseră prefigurate şi anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul iniţierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanţa în soluţionarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile şi cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituţional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una din părţile aflate în proces o situaţie mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea a observat că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluţie favorabilă, profită unei instituţii a statului, care este pârâtă într-un proces.

Luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la influenţarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanşării acestuia, Curtea Constituţională a conchis că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunţarea unei astfel de soluţii l-a constituit încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalităţii armelor între părţile aflate în litigiu în cazul în care instanţele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termen s-ar aplica şi litigiilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Această soluţie are ca efect inaplicabilitatea art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2014 este irelevantă în speţă, raportat la dispoziţiile noii legi aplicate de instanţa de apel în temeiul art. 4, şi anume art. 1 alin. (2), iar nu art. 34 alin. (1.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, prin faptul că a aplicat în cauza pendinte, înregistrată pe rolul instanţei înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, prevederile acestei legi referitoare la măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda.

Contrar susţinerilor din recurs, este aplicabilă legea în forma în vigoare la data judecării litigiului, iar nu cea în forma de la data introducerii acţiunii, în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Astfel, principiul sus-enunţat se referă la regula potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi; principiul în discuţie este consecinţa firească a unui alt principiu de drept, şi anume cel privind neretroactivitatea legii civile noi, cu care însă nu se confundă.

Cum, în speţă, la data rejudecării cauzei în apel, după casarea dispusă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013 în vederea soluţionării fondului cererii de restituire a reclamantei, intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care a adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurilor reparatorii în echivalent ce se pot acorda, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea la speţă a legii noi, în stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei, aplicarea legii civile noi la o situaţie în curs de desfăşurare fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispoziţiile art. 4.

- Criticile privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sunt neîntemeiate, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta impută instanţei de apel aplicarea greşită a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, faţă de faptul că nu s-ar fi pronunţat pe fondul acţiunii deduse judecăţii în prezentul litigiul, de refuz de soluţionare a notificării, conform Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 şi îndrumărilor obligatorii date în acest sens prin cea de-a doua decizie de casare pronunţată în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece instanţa de apel s-a pronunţat pe fondul acţiunii deduse judecăţii, cu respectarea Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 şi a celei de-a doua decizii de casare pronunţată în cauză, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4744 din 24 octombrie 2013, sens în care urmează a fi avute în vedere argumentele deja expuse pe acest aspect de prezenta instanţă, la pct. I.1 supra.

În al doilea rând, recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, ce stabilesc regula restituirii în natură, susţinând că în cauză era posibilă restituirea în natură a terenului litigios, în condiţiile în care extrasul de CF evidenţiază că terenul autorului său este liber de construcţii, existenţa construcţiilor pe acest teren nefiindu-i opozabilă, conform art. 27 din Legea nr. 7/1996.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că în CF nr. 3293, deschisă pe numele autorului său cu privire la terenul litigios, nu sunt înscrise construcţii, nu înseamnă că terenul este liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi că astfel el putea fi restituit în natură, fiind irelevantă pe acest aspect trimiterea făcută de parte la prevederile Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, raportat la condiţiile restituirii impuse de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură numai terenurile libere, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În explicitarea acestui text de lege, la art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, s-a prevăzut că, în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Prin urmare, din perspectiva legii speciale de reparaţie, ceea ce interesează în aprecierea unui teren ca fiind sau nu liber, cu consecinţe asupra modalităţii de reparaţie cuvenite persoanei îndreptăţite (restituire în natură sau în echivalent), este destinaţia lui actuală în fapt, respectiv dacă terenul este ocupat de construcţii noi sau afectat servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.

Or, în speţă, conform situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., terenul litigios este ocupat de construcţii aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în proprietatea pârâtei SC I.B. SRL.

Aşadar, fiind ocupat de construcţii noi, terenul litigios nu este liber în sensul legii speciale de reparaţie şi, ca atare, conform art. 10 alin. (2) din această lege, el este exceptat de la regula restituirii în natură, prevăzută de art. 7, astfel că în mod legal instanţa de apel nu a dispus restituirea lui în natură.

În al treilea rând, recurenta a arătat că, în condiţiile în care s-ar aprecia că terenul este ocupat de construcţii şi nu poate fi restituit în natură, obligaţia de a face o ofertă de restituire în echivalent revine unităţii deţinătoare, în speţă societăţii în lichidare SC I.B. SRL, care şi-a previzionat suma de 200.000 RON în contul unic de lichidare tocmai în eventualitatea restituirii în echivalent, precum şi actualului deţinător, din moment ce terenul îi rămâne acestuia în stăpânire, şi chiar în proprietate, prin acordarea de despăgubiri. Recurenta susţine că au fost astfel ignorate prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, care nu condiţionează calitatea de deţinător al imobilului de existenţa titlului, ci doar de faptul posesiei bunului revendicat.

Este fără dubiu că partea s-a referit la articolele din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, întrucât în acea formă legea reglementa la art. 20 calitatea de unitate deţinătoare, iar la art. 24 alin. (1) obligaţia deţinătorului imobilului de a face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în cazul nerestituirii în natură.

În ce priveşte calitatea de unitate deţinătoare, căreia îi revine obligaţia de restituire, raportat la dispoziţiile în materie ale Legii nr. 10/2001 - art. 20 în forma iniţială a legii, devenit art. 21 după republicarea legii, aceasta se apreciază în funcţie de situaţia deţinerii bunului la data intrării în vigoare a legii. Cum, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul litigios era deţinut în fapt de pârâta SC I.B. SRL, proprietară a construcţiilor de pe teren, aceasta putea avea calitatea de unitate deţinătoare, în măsura în care îndeplinea şi celelalte condiţii prevăzute de textul sus-menţionat, iar nu şi deţinătorul actual al bunului, care l-a dobândit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul pârâtei SC B.B. SRL, societate care deţine în prezent terenul litigios, urmare a cumpărării, în anul 2003, a construcţiilor de pe acesta, de la SC I.B. SRL.

Prin urmare, susţinerea că actualul deţinător, respectiv pârâta SC B.B. SRL, ar trebui să răspundă şi el în raportul juridic dedus judecăţii, este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse în analiza motivului de ordine publică invocat de prezenta instanţă din oficiu, nici societatea care deţinea terenul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pârâta SC I.B. SRL, nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 (fost art. 20) din Legea nr. 10/2001. Cu toate acestea, cât timp pârâta SC I.B. SRL, obligată în cauză, în calitate de unitate deţinătoare, nu a formulat recurs, calitatea sa de unitate deţinătoare rămâne câştigată cauzei, în favoarea reclamantei-recurente, pe temeiul principiului non reformatio in pejus, care nu permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.

În ce priveşte susţinerea referitoare la obligaţia unităţii deţinătoare de a face ofertă de restituire în echivalent, recurenta o raportează la un text în forma de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 24 alin. (1), pe care îl consideră aplicabil cauzei şi care ar justifica, în opinia sa, dreptul la acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul litigios.

În primul rând, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu putea face aplicarea, în cauză, a legii în forma iniţială, de la data intrării în vigoare, ignorând forma legii de la data soluţionării cauzei, deoarece astfel ar fi nesocotit principiul aplicării imediate a legii civile noi, care impune aplicarea legii civile noi la o situaţie în curs de desfăşurare.

Textul invocat de recurentă, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, prevedea că, "Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului."

Acest text a fost modificat prin art. I pct. 55 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, iar în urma acestei modificări are următorul cuprins: "Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să acorde persoanei îndreptăţite în compensare ale bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită." Textul în această formă a devenit art. 26 alin. (1) după republicarea Legii nr. 10/2001. Întrucât la data soluţionării cauzei, în ultima rejudecare, intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care a stabilit ca forme de reparaţie în echivalent, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi compensarea prin puncte, textul în discuţie trebuie socotit modificat corespunzător, în ceea ce priveşte formele de reparaţie în echivalent, şi aplicat ca atare în cauză, în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.

În speţă, nefiind posibilă restituirea în natură a terenului litigios, întrucât aceasta nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi nepunându-se problema unei reparaţii prin compensare cu alte bunuri, în mod corect instanţa de apel a dispus obligarea unităţii deţinătoare să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii în condiţiile actualei legi speciale - Legea nr. 165/2013, soluţie conformă dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data soluţionării cauzei, în rejudecare.

În al doilea rând, dispoziţiile legale invocate de recurentă în calea de atac nu au legătură directă cu forma de reparaţie în echivalent cuvenită pentru terenul litigios, ele referindu-se la obligaţia ce revenea unităţii deţinătoare în cazul în care nu dispunea restituirea în natură, aceea de a face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, fără însă a menţiona formele de reparaţie în echivalent ce puteau face obiectul ofertei de restituire.

Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentei, nici potrivit legii în vigoare la data adoptării sale şi nici ulterior, în urma modificării sale, aceasta nu avea dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenul litigios.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, "În cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi care au fost demolate sau a căror restituire în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite."

Totodată, legea în forma iniţială prevedea la art. 24 alin. (2) că, "În cazul imobilelor cu destinaţia de locuinţe, dacă restituirea în natură nu este posibilă, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri băneşti."

Rezultă că, legea în forma iniţială prevedea ca formă de reparaţie în echivalent despăgubirile băneşti numai pentru imobilele - construcţii cu destinaţia de locuinţă, nu şi pentru terenuri, cum este cazul imobilului în litigiu.

În urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent puteau consta, potrivit art. 1 alin. (2), în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, deci despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar nu despăgubiri băneşti.

În prezent, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit art. 1 alin. (2) din această lege, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi măsura compensării prin puncte.

În consecinţă, reclamantei nu i se cuvin sub imperiul Legii nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data intrării în vigoare sau ulterior modificărilor intervenite, despăgubiri băneşti pentru terenul preluat abuziv şi imposibil de restituit în natură.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.N. împotriva Deciziei civile nr. 69 din 08 iulie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 416/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 419/2015. Civil. Legea 10/2001. Drept de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 411/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 414/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 415/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 416/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 419/2015. Civil. Legea 10/2001. Drept de retenţie, pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 420/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 456/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 459/2015. Civil