ICCJ. Decizia nr. 419/2015. Civil. Legea 10/2001. Drept de retenţie, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 419/2015
Dosar nr. 58/3/2010*
Şedinţa publică din 12 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 4 ianuarie 2010, reclamanţii P.D.V. şi P.R. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Primăria Municipiului Bucureşti şi F.R.D. pentru a fi obligaţi la restituirea contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. P. nr. 7, et. 2, ap. 6, sector 1, de aproximativ 200.000 de euro, reprezentând valoarea de circulaţie a bunului şi, de asemenea, obligarea pârâtei F.R.D. la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că au dobândit în proprietate apartamentul situat în str. P. nr. 7, în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior bunul a fost pierdut într-o acţiune în revendicare formulată de proprietar, respectiv, de pârâta F.R.D..
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 1/2009, prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.705 din 26 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâtul Statul Român la plata sumei de 426.000 RON către reclamanţi, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. 6 situat Bucureşti, str. P. nr. 7, sector 1.
De asemenea, instanţa a obligat pe pârâta F.R.D. la plata către reclamanţi a sumei de 36.368 RON, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului. Pârâţii au fost obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii F.R.D. şi Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 216 din 14 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român şi a admis apelul declarat de pârâta F.R.D., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul obligării acesteia la plata sumei de 19.492 RON, reprezentând contravaloarea sporului de valoare adus imobilului, către reclamanţii P.R. şi P.D.V.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român şi reclamanţi P.R. şi P.D.V., iar prin Decizia civilă nr. 275 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu motivarea că instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor formulate de apelanţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, prin Decizia nr. 339 A din 26 septembrie 2014, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi F.R.D. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP - MB; a schimbat în parte sentinţa apelată; a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 29.145.696 lei vechi (ROL) reactualizată începând cu data plăţii fiecărei rate şi până la data achitării, reprezentând preţul reactualizat al imobilului din Bucureşti, str. P. nr. 7, sector 1, ap. 6, care a reprezentat obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3234/27824 din 31 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; a obligat pe pârâta F.R.D. la plata sumei de 19492 de lei noi (RON), reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor, către reclamanţii P.R. şi P.D.V.; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de Statul Român reclamanţilor P.R. şi P.D.V., de la 7965,7 RON la 1000 de RON, şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Sub aspectul apelului declarat de Statul Român, instanţa de apel a susţinut în totalitate motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei persoane juridice şi a precizat că Statul Român nu a dovedit nicio vătămare concretă şi efectivă, pentru obligarea sa la plata contravalorii imobilului. Totuşi, pentru respectarea formalităţii legale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa a arătat că va remedia, prin prezenta hotărâre, o greşeală pe care o consideră materială, şi va obliga pe Ministerul Finanţelor şi nu pe Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, la plata sumelor datorate în baza Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că Statul Român este reprezentat în proces de Ministerul Finanţelor şi că Ministerul Finanţelor a formulat toate apărările, obiecţiunile şi criticile, susţinând că el are calitate procesuală şi nu Statul Român, instanţa a considerat că Ministerul Finanţelor nu suportă nici un prejudiciu sub aspectul încălcării principiului contradictorialităţii sau a dreptului la apărare, dacă va proceda în mod direct la obligarea acestuia la restituirea sumei de bani datorate, în condiţiile în care a cerut expres această soluţie în motivele de apel, susţinând că răspunde în nume propriu şi nu ca reprezentant al Statului Român.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor datorate reclamanţilor, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 545 din 03 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 1761 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că "nu au fost întrunite condiţiile privind încheierea contractului cu respectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul nu fusese preluat cu titlu valabil, cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât încheierea contractului s-a făcut anterior soluţionării cererii de restituire formulată de fostul proprietar, astfel încât situaţia juridică a imobilului nu fusese clarificată (...)", şi că, în faza recursului, Curtea de Apel Bucureşti a precizat, susţinând motivarea instanţei de apel, că "(...) În raport de probele administrate în cauză va considera că nu se poate reţine că subdobânditorii au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât titlul statului era contestat de către reclamantă, chiar anterior datei cumpărării (...)".
În raport de cele menţionate, instanţa de apel a constatat că nu poate reţine o altă situaţie de fapt în speţă şi anume situaţia încheierii contractului de vânzare cumpărare cu respectarea dispoziţiilor legale, deoarece există o hotărâre judecătorească irevocabilă care a stabilit deja contrariul, respectiv, că actul a fost încheiat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi cu rea-credinţă.
Consecinţa situaţiei de fapt menţionate se reflectă în dispoziţiile legale ce vor fi aplicate în speţă, respectiv, în dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în cazul contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, va fi restituit preţul actualizat plătit de chiriaşi şi nu preţul de piaţă al bunului. Sub acest aspect, instanţa a apreciat că desfiinţarea contractului nu este o cerinţă legală obligatorie, deoarece, oricum, prin admiterea acţiunii în revendicare, efectele contractului de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, ci este obligatorie dovedirea cerinţei legale a încheierii contractului cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aspect stabilit deja, în speţă, cu autoritate de lucru judecat.
De aceea, instanţa a schimbat în parte hotărârea atacată şi, în apelul declarat de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, a obligat pe Ministerul Finanţelor la plata preţului reactualizat plătit, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, către reclamanţi.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa a constatat că reclamanţii au pierdut procesul, deoarece nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al bunului, astfel cum au solicitat, ci la restituirea preţului reactualizat.
S-a mai reţinut, că nici nu era necesară efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, deoarece valoarea reactualizată a preţului poate fi stabilită în faza executării silite, iar suma de bani la care a fost obligat apelantul cu titlu de cheltuieli de judecată va fi redusă în raport de valoarea pretenţiilor admise, în baza art. 276 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, s-a concluzionat că apelul declarat de Ministerul Finanţelor este întemeiat şi a fost admis, conform dispozitivului hotărârii.
Apelul declarat de pârâta F.R.D., sub aspectul reducerii sumei datorate pentru sporul de valoare adus imobilului, a fost, de asemenea, admis, reţinând următoarele;
Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate de proprietarul imobilului la suma de 36.368 RON, raportându-se la dispoziţiile art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi a considerat că toate lucrările identificate de expertul C.F. reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului.
Curtea, analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, avut în vedere şi de către tribunal, a constatat că, iniţial, expertul a stabilit valoarea îmbunătăţirilor la suma de 8.487 RON, iar ulterior, ca urmare a obiecţiunilor reclamanţilor, a stabilit suma totală a îmbunătăţirilor aduse imobilului la 19.492 RON, sumă pe care proprietarul imobilului a fost de acord să o restituie reclamanţilor. Deşi instanţa de fond a stabilit că toate lucrările efectuate la apartament sunt îmbunătăţiri, instanţa de apel a reţinut că expertul C.F. a reevaluat raportul iniţial şi a considerat că mai multe lucrări efectuate reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului, conform argumentaţiei expertului expusă la dos. fond, ce a fost apreciată ca fiind "rezonabilă" de către instanţă.
Astfel, s-a reţinut că nu toate lucrările efectuate de reclamanţi sunt îmbunătăţiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta a argumentat corect în raportul de expertiză, o mare parte dintre lucrări reprezintă lucrări de întreţinere şi reparaţie care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice şi pe care reclamanţii erau obligaţi să le efectueze pentru a putea locui în imobil. De aceea, instanţa de apel a apreciat că lucrările efectuate de reclamanţi la imobilul în litigiu şi care au adus efectiv un spor de valoare acestuia, se ridică la suma de 19492 RON, şi nu la suma de 36368 RON, cât a stabilit instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi reclamanţii P.D.V. şi P.R.
Prin recursul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că, în mod eronat, Curtea a reţinut în considerentele deciziei faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speţa instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerul Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv, a Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice şi faţă de faptul că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Prin urmare, s-a solicitat să se ţină seama de dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria municipiului Bucureşti) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
Faţă de această situaţie, s-a conchis că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanţelor Publice.
S-a mai arătat, că, în mod eronat, instanţa de judecată a obligat pe recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, atâta timp cât în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Prin recursul lor, reclamanţii P.R. şi P.D.V. au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâţii F.R.D. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.
În dezvoltarea criticilor formulate, prin memorii separate, reclamanţii, indicând art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., au arătat următoarele;
În ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâta F.R.D., au arătat că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza pentru rejudecare motivând clar faptul că: "Instanţele de fond şi de apel au validat generic un cuantum al despăgubirilor, fără a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparaţii pentru locuinţă şi părţi comune, îmbunătăţiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptuorii), raportat la criticile concrete ale pârâţilor şi normativele în vigoare, şi fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite în normele metodologice pentru a fi restituite," iar instanţa de apel nu a justificat în niciun fel de ce diferenţa între suma de 36.368 RON şi 19.492 RON nu constituie cheltuieli necesare şi utile, şi de ce aceste cheltuieli nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege, astfel că aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de recurs, neintrând în cercetarea fondului apelului.
De asemenea, au arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, cu privire la apelul pârâtei F.R.D., aceasta este nemotivată.
Astfel, instanţa de apel a motivat decizia sa prin faptul că iniţial expertul a stabilit valoarea îmbunătăţirilor la suma de 8.487 RON, iar ulterior acesta a stabilit valoarea îmbunătăţitor la suma de 19.492 RON, fiind apreciată de către instanţă ca rezonabilă, cu motivarea că o mare parte din lucrări reprezintă lucrări de întreţinere şi de reparaţie care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice, şi pe care reclamanţii erau obligaţi să le efectueze pentru a putea locui în imobil.
Verificând modul în care acest capăt de cerere a fost soluţionat, s-a arătat că instanţele de fond nu au pornit de la analiza, în concret, a fiecărei categorii de îmbunătăţiri, detaliate în raportul de expertiză, pentru a stabili, în concordanţă cu criteriile legale aplicabile în cauză, care dintre aceste cheltuieli sunt acelea ce intră în sfera celor restituibile (necesare şi utile), respectiv, care sunt cele care au vizat strict reparaţiile curente generate de uzura bunului, pe de o parte, şi cele voluptuorii, pe de alta parte.
S-a concluzionat, că o astfel de motivare a instanţei de apel nu numai ca nu se supune prevederilor Deciziei nr. 275/2014 a Înaltei Curţi, dar este total "superficială şi nelegală".
În continuare, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat ca apelul pârâtei F.R.D. este fondat pe simpla motivare a faptului că din expertiză s-au evidenţiat îmbunătăţiri în valoare totală de 19.492 RON, iar instanţa le-a considerat rezonabile.
Or, instanţa trebuia să stabilească dacă o cheltuială este necesară şi utilă, precum şi să ţină cont de concluziile expertului din raportul de expertiză, şi anume de răspunsul la obiectivul nr. 4, în care chiar expertul, obligat să împartă despăgubirile conform normativului în vigoare, precizează care dintre lucrări sunt necesare şi utile (pagina 7 din raportul de expertiza efectuat de către C.F.).
Deşi instanţa a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză, aceasta a omis să ia în considerare şi răspunsul la obiectivul nr. 4 în care expertul menţionează dacă lucrările efectuate la apartamentul nr. 6 sunt necesare şi utile sau dacă sunt voluptuorii.
De altfel, chiar expertiza care nu a fost invalidată de către instanţă efectuată de expertul C.V. precizează în mod clar că este vorba de cheltuieli necesare şi utile.
S-a concluzionat, că, având în vedere faptul ca 2 experţi au ajuns la aceeaşi concluzie, hotărârea ar fi trebuit să fie total favorabilă recurenţilor, însă instanţa, care a precizat că ţine cont de expertiza C.F., a pronunţat o hotărâre nelegală, motivând că se aplică un normativ care nu are de fapt nicio legătură cu împărţirea cheltuielilor în necesare şi utile sau voluptuorii, şi că, dacă s-ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ, instanţa ar fi trebuit să ţină cont de faptul că aceste dispoziţii legale sunt relevante în cauză, iar normativul este un act special care vine în ajutorul experţilor.
După ce s-a redat conţinutul art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 48.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au conchis că deşi legea este clară, stabilind atât definiţia îmbunătăţirilor necesare şi utile, cât şi exemplificând aceste cheltuieli pentru a nu exista niciun dubiu referitor la acordarea acestora, instanţa de apel a considerat că îmbunătăţirile nu se acordă.
Indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au mai arătat că instanţa de apel nu a motivat decizia şi nici nu a aplicat în mod corect legea, aceasta aflându-se de fapt într-o confuzie totală, punând semnul egal între îmbunătăţiri şi cheltuieli voluptuorii, neţinând cont de concluziile experţilor cu privire la faptul că aceste cheltuieli sunt necesare şi utile, iar nu voluptuorii; că instanţa ar fi trebuit să verifice şi Buletinul Construcţiilor, volumul 11/1999, unde, de la pagina 119, apare normativul privind executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la clădiri şi construcţii, GE 032/1997, normativ aplicat atât în expertiza efectuata de către C.F., cât şi în expertiza care nu a fost invalidată de către instanţă, şi că înţeleg să critice decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât instanţa de apel nelegal nu a acordat onorariul de avocat atât în privinţa fondului cauzei, de 885,07 RON, cât şi pentru apărarea privind apelul formulat de pârâtă.
În ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de către aceeaşi instanţă, reclamanţii P.D.V. şi P.R. au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, au arătat că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza pentru rejudecare motivând că s-a contestat şi îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea de către chiriaşi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi că nu au fost examinate în totalitate mijloacele de apărare formulate de pârât, în apel, în combaterea acţiunii reclamanţilor.
Or, instanţa de apel nu a examinat nicidecum îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea de către chiriaşi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ci s-a rezumat să reţină că prin Sentinţa civilă nr. 1.761/2009 s-a stipulat cu putere de lucru judecat faptul că s-a stabilit că nu au fost respectate de chiriaşi dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să se supună dispoziţiilor Înaltei Curţi şi să verifice dacă au fost sau nu îndeplinite dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".
Însă, în ciuda concluziilor reclamanţilor şi a dovezilor depuse la dosarul cauzei, instanţa de apel nu a verificat în niciun fel dacă recurenţii au respectat sau nu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar în hotărârea pronunţată nu a arătat în ce constă încălcarea dispoziţiilor acestui act normativ.
S-a mai arătat, că hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în motivarea Deciziei nr. 1.761 din 18 decembrie 2009, s-a reţinut faptul că, dată fiind adoptarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009 şi completarea Legii nr. 10/2001 cu art. 501, potrivit căruia "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", pârâţii nu sunt ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, întrucât legea le recunoaşte dreptul de a obţine despăgubiri corespunzătoare pentru imobil.
Or, nu este posibil ca după ce o instanţă a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că chiriaşii au dreptul la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, ulterior, o alta instanţă, deşi ia în considerare respectiva hotărâre, să constate că nu se vor acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, ci valoarea actualizată a preţului achitat la cumpărarea imobilului.
În continuare, recurenţii reclamanţi au arătat că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceştia au respectat prevederile Legii nr. 112/1995 şi au fost de bună credinţă, ceea ce se prezumă; că intimata nu a demonstrat reaua credinţa a acestora, şi că nu au fost niciodată notificaţi în acest sens, însă instanţa de apel s-a mărginit în a preciza doar că nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, neclarificând însă în ce măsură.
De asemenea, s-a mai arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi a celor formulate de reclamanţii P.D.V. şi P.R., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, faţă de dispoziţiile art. 1344 şi art. 1337 C. civil, potrivit cărora vânzătorului, respectiv, Primăria municipiului Bucureşti, îi revine răspunderea pentru restituirea preţului vânzării în situaţia evicţiunii totale sau parţiale prin fapta unui terţ.
De asemenea, a susţinut că dispoziţiile art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Cu alte cuvinte, prin criticile formulate, pârâtul a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus indicate, respectiv, că în raportul juridic dedus judecăţii acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, pârâtul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Prin "calitate procesuală" se înţelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic dedus judecăţii, îndreptăţind-o să fie parte la proces, iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, respectiv, natura obligaţiei de restituire a sumei de bani, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Sub acest aspect, pârâtul, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1337 şi urm., C. civil, a susţinut că obligaţia de restituire a "preţului actualizat" nu poate fi întemeiată decât pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală a cumpărătorului, şi că, în această situaţie, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i, astfel, obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică, respectiv, că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
În situaţia în care contractul translativ de proprietate a fost "desfiinţat" ca o consecinţă a constatării, prin hotărâre judecătorească, a nulităţii absolute a acestuia sau a admiterii acţiunii în revendicare, devin incidente dispoziţiile de drept comun care reglementează garanţia pentru evicţiune.
Însă, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, având în vedere obiectul acestuia, se constată că normele generale cuprinse în Codul civil, referitoare la garanţia pentru evicţiune prin fapta unui terţ, se completează cu cele speciale cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire către chiriaşi a preţului actualizat plătit, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, sau a preţului de piaţă, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contracte care, în ambele ipoteze, au fost "desfiinţate" prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv, că "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
În concluzie, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului civil, iar conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece nu are nicio culpă procesuală în declanşarea litigiului pendinte, se constată că este, de asemenea, nefondată.
Astfel, deşi nu a arătat expres, prin aceste susţineri, implicit, pârâtul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274(1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată."
Prin "parte căzută în pretenţii", se înţelege partea care a pierdut procesul sau căreia i s-a respins calea de atac.
În speţă, se constată că pârâtul nu a fost obligat la cheltuieli de judecată în apel, ci instanţa de apel, rejudecând fondul cauzei în limita caracterului devolutiv al apelului, a admis acţiunea reclamanţilor faţă de pârât, în parte, şi a redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de prima instanţă reclamanţilor proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Prin urmare, câtă vreme acţiunea a fost admisă în parte împotriva pârâtului, acesta fiind partea căzută în pretenţii, critica formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 274 (1) C. proc. civ., se constată că este nefondată.
Pentru considerentele expuse, instanţa constată că recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii P.D.V. şi P.R., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., se constată următoarele;
Anterior analizei criticilor de nelegalitate formulate de reclamanţi, se impune a fi făcută următoarea precizare: motivele de recurs formulate de reclamanţi, prin cele două memorii separate, vizează soluţiile date prin decizia pronunţată în apel atât în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta F.R.D., care a fost chemată în judecată de către reclamanţi pentru a le acorda despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu, prin îmbunătăţirile necesare şi utile, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, cât şi în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, care a fost chemat în judecată pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu.
Cu privire la soluţia dată prin hotărârea recurată, în ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta F.R.D., reclamanţii, indicând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare reţinând că "instanţele au validat generic un cuantum al despăgubirilor fără a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparaţii pentru locuinţă şi părţi comune, îmbunătăţiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptuorii, raportat la criticile concrete ale părţilor şi normativele în vigoare şi fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite de normele metodologice pentru a fi restituite)".
Potrivit acestor dezlegări ale instanţei de recurs, se constată că aceasta a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare pentru că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt cu privire la componentele sumei finale ce trebuie acordate reclamanţilor cu titlu de despăgubire pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, aduse imobilului, şi pentru că, raportat la criticile concrete ale părţilor şi normativele în vigoare, aceasta nu a argumentat, respectiv, nu a motivat, soluţia dată apelului formulat de pârâta F.R.D.
În speţă, deşi recurenţii reclamanţi nu au indicat expres încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de către instanţa de apel, prin criticile formulate, se constată că se susţine că aceasta nu s-a conformat dezlegărilor date prin Decizia nr. 275 din 29 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte, în recurs, respectiv, că nu s-au făcut verificările ce s-au dispus cu privire la starea de fapt necesară legalei soluţionări a capătului de cerere formulat de reclamanţi privind obligarea pârâtei F.R.D. la despăgubiri, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile, aduse locuinţei în litigiu.
Aceste critici sunt întemeiate, deoarece, în rejudecare, instanţa de apel nu a cenzurat componentele sumei finale ce le revine reclamanţilor, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile, aduse imobilului de către aceştia, respectiv, nu s-a preocupat de stabilirea exactă a situaţiei de fapt, aşa cum s-a dispus prin decizia de casare, deşi, asupra necesităţii administrării unor probe, dezlegările acesteia erau obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel nu a administrat probele necesare pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt cu privire la îmbunătăţirile aduse locuinţei şi părţilor comune, la caracterul acestora: ca fiind necesare şi utile sau voluptuorii, precum şi la încadrarea acestora în criteriile orientative stabilite de Normele Metodologice pentru a fi restituite, raportat la criticile concrete ale pârâtei şi la normativele în vigoare.
Aceasta rezultă din faptul că, pentru a admite apelul formulat de pârâta F.R.D. împotriva sentinţei primei instanţe şi a stabili că reclamanţii au adus efectiv un spor de valoare imobilului ce se ridică la suma de 19.492 RON şi nu de 36.638 RON, cât a stabilit prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că "deşi instanţa de fond a stabilit că toate lucrările efectuate la apartament sunt îmbunătăţiri, expertul C.F. a reevaluat raportul iniţial şi a considerat că mai multe lucrări reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului, conform argumentaţiei expertului expusă la fila 96, dosar fond, apreciată ca fiind rezonabilă de către instanţă", şi că "nu toate lucrările efectuate de reclamanţi sunt îmbunătăţiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta argumentează concret în raportul de expertiză, o mare parte din lucrări reprezintă lucrări de întreţinere şi reparaţie care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice şi pe care reclamanţii erau obligaţi să le efectueze pentru a putea locui în imobil", făcând trimitere numai la raportul de expertiză întocmit de expert C.F. în primă instanţă, în primul ciclu procesual, probă considerată insuficientă în ceea ce priveşte stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt de către instanţa de recurs, împrejurare care, de altfel, a atras casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Procedând astfel, instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanţa de recurs şi nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, ceea ce atrage casarea deciziei pronunţate în asemenea condiţii pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., cu privire la soluţia dată apelului formulat de pârâtă F.R.D.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi, întemeiată pe acelaşi temei de drept, potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel, cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, de a examina mijloacele de apărate formulate de pârât în apel în combaterea acţiunii reclamanţilor, precum şi îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea de către chiriaşi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ci s-a rezumat la a reţine că "prin Sentinţa civilă nr. 1761/2009 s-a stipulat, cu putere de lucru judecat, faptul că nu au fost respectate de chiriaşi dispoziţiile Legii nr. 112/1995", se constată că este fondată, pentru cele ce urmează;
Aşa cum s-a reţinut mai sus, deşi nu au arătat expres, prin aceste susţineri, reclamanţii au criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanţa de trimitere nu s-a conformat dezlegărilor instanţei de recurs, care, cu privire la critica formulată de pârât în apel privind greşita acordare de către prima instanţă a preţului de piaţă al imobilului în litigiu către reclamanţi, a stabilit că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, deoarece instanţa de apel s-a rezumat să analizeze doar prima condiţie, afirmând că este aplicabil art. 501, prin asimilarea sintagmei "contracte desfiinţate" cu hotărârile judecătoreşti în care chiriaşii au fost evinşi, deşi s-a contestat şi îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea de către chiriaşi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, critică ce nu a fost analizată.
În speţă, în rejudecare, se constată că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt cu privire la capătul de cerere formulat de reclamanţi prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului în litigiu, aşa cum s-a dispus prin decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, întrucât nu a verificat dacă contractul de vânzare cumpărare a fost cenzurat în instanţă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă la momentul perfectării sale, respectiv, dacă a fost încheiat prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce se realizează în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic.
Aceasta deoarece, analizând critica formulată prin apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, privind greşita soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea acestuia la plata preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu, instanţa de apel, în rejudecare, s-a limitat numai la considerentele Sentinţei civile nr. 545 din 3 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respectiv, numai la o parte dintre acestea prin care s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu eludarea art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, situaţie în care a conchis că devin incidente dispoziţiile art. 50 (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, va fi restituit către chiriaşi preţul actualizat plătit.
Or, în vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt, instanţa de apel trebuia să facă verificările dispuse de instanţa de recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., aşa cum au fost expuse mai sus, să ţină seama de obiectul litigiului soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 545/2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, de considerentele acestei decizii din care rezultă motivul pentru care s-au reţinut aspectele privind validitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum şi de considerentele Deciziei civile nr. 1.761/2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a menţinut soluţia dată prin Decizia civilă nr. 545/2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi pentru alte considerente decât cele reţinute de instanţa de apel.
Prin urmare, la o situaţie de fapt insuficient stabilită, se constată că prezenta instanţă nu poate verifica dacă instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie şi anume a dispoziţiilor Legii nr 10/2001, care, potrivit dispoziţiilor art. 50 (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile art. 50.2 din Normele Metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, prevăd că restituirea preţului actualizat plătit se face către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv, în cazul "anulării contractului de vânzare-cumpărare",sau care, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, respectiv, când bunul a fost pierdut în confruntarea din revendicare împotriva cumpărătorului, dintre titlul vechi de proprietar şi contractul de vânzare-cumpărare, care, deşi nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, a rămas lipsit de eficienţă juridică în înţelesul de caducitate, ceea ce reprezintă o cauză de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale, independent de voinţa autorilor actului, şi care produce efecte doar pentru viitor.
În concluzie, se constată că instanţa de recurs se află în imposibilitatea efectuării controlului judiciar cu privire la legalitatea soluţiei date, prin decizia recurată, apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care s-a susţinut greşita acordare de către prima instanţă a preţului de piaţă al imobilului în litigiu către reclamanţi, ceea ce atrage casarea acestei decizii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulat de recurenţii reclamanţi, se constată următoarele:
Cu privire la soluţia dată apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin decizia recurată, se constată că recurenţii reclamanţi, indicând acest text de lege, s-au limitat la redarea conţinutului său, respectiv, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fără a arăta în concret care sunt considerentele pentru care apreciază că decizia recurată nu este motivată, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra soluţiei date apelului declarat de acest pârât, în raport de acest text de lege.
În privinţa criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulate de recurenţii reclamanţi, potrivit cărora hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâta F.R.D., întrucât aceasta este "nemotivată şi superficială", se constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Invocând nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde considerentele pentru care îmbunătăţirile aduse imobilului sunt considerate necesare şi utile sau voluptuorii, precum şi cele pentru care concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert C.F. au fost omologate, ceea ce nu a permis verificarea legalităţii deciziei recurate raportat la dispoziţiile art. 48 (1) din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin acestora, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.
Această critică este întemeiată, deoarece motivarea hotărârii, în sens strict juridic, reprezintă arătarea în scris a raţiunilor care l-au determinat pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţă, prin decizia recurată, în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâta F.R.D., instanţa de apel, făcând trimitere la raportul de expertiză întocmit de expert C.F., a reţinut "că acesta a reevaluat, în faţa primei instanţe, raportul iniţial, şi a considerat că mai multe lucrări efectuate reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului, cu argumentaţia expusă la fila 96, dosar fond", şi că această argumentaţie este "rezonabilă", cu motivarea că "nu toate lucrările efectuate de reclamanţi sunt îmbunătăţiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta argumentează corect în raportul de expertiză, o parte din lucrări reprezintă lucrări de întreţinere şi reparaţie care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice şi pe care reclamanţii erau obligaţi să le efectueze pentru a putea locui în imobil".
Or, procedând astfel rezultă că instanţa de apel nu a distins între mijloacele de apărare şi argumentele invocate de părţi, iar simplele afirmaţii ale acesteia, făcute în termeni generali, potrivit cărora, "raportat la concluziile raportului de expertiză, instanţa apreciază ca rezonabilă argumentaţia expertului expusă la fila 96, dos. fond", şi că "acesta argumentează corect în raportul de expertiză", echivalează cu nemotivarea deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia dată apelului formulat de pârâta F.R.D., respectiv, cu nepronunţarea asupra fondului acestui apel.
Faţă de aceste considerate, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi, în baza art. 312(1) C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, fără a mai analiza celelalte critici de nelegalitate formulate de reclamanţi şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.
De asemenea, cu ocazia rejudecării, vor fi analizate şi celelalte susţineri ale părţilor, iar instanţa de trimitere va ţine seama de dezlegările de drept date de instanţele de recurs, în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 339 A din 26 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de reclamanţii P.D.V. şi P.R. împotriva Deciziei nr. 339 A din 26 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 417/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 420/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
