ICCJ. Decizia nr. 444/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 444/2015
Dosar nr. 37791/3/2009
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 25 septembrie 2009, sub nr. 37791/3/2009, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Oraşul Voluntari, reprezentat prin primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, asupra terenului în suprafaţă de 25.132,21 mp situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov.
La data de 05 mai 2010, F.S.L.I.L. a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă; în motivarea cererii de intervenţie accesorie a arătat că S.L.P., organizat la nivelul întreprinderii, este afiliat la F.S.L.I.L. iar, prin Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate, sindicatele afiliate şi întreprinderile pe a căror structură sunt organizate, sunt protejate în interesele lor.
Prin sentinţa civilă nr. 2234 din 06 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P. SA şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta F.S.L.I.L.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în sistemul C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză (în continuare C. civ.) uzucapiunea este considerată a fi un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiei utile în intervalul de timp determinat de lege.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1890 C. civ., este necesar să fie întrunite cumulativ două condiţii: 1) posesia să fie utilă, neafectată de niciun viciu şi 2) aceasta să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, neavând relevanţă dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Pentru ca posesia să fie considerată utilă se cere ca aceasta să întrunească condiţiile prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ.
Examinând cauza dedusă judecății, prima instanţă a constatat că reclamanta, deşi a exercitat o posesie asupra bunului imobil în litigiu, nu a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, întrucât aceasta nu a fost exercitată sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar.
Pe de altă parte, art. 1844 C. civ. prevede că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ; prin urmare, din domeniul de aplicare al uzucapiunii au fost excluse bunurile aflate în proprietate publică.
A mai arătat tribunalul că proprietatea de stat reglementată de Constituţiile anterioare anului 1991 nu poate fi echivalată cu proprietatea publică, aşa cum este descrisă de dispoziţiile C. civ., pentru a-i fi aplicate dispoziţiile art. 1849 C. civ., întrucât nu există o reglementare legală care să asimileze regimul juridic al proprietăţii publice cu cel al proprietăţii socialiste de stat, acestea fiind instituţii juridice diferite.
Neexistând dovezi cu privire la împrejurarea că bunul ce face obiectul prezentei cauze ar fi făcut parte din domeniul public, noţiune care de altfel a fost introdusă după anul 1989, tribunalul a considerat că imobilul - teren ce face obiectul cererii de chemare în judecată poate forma obiect al uzucapiunii, cu condiţia dovedirii exercitării unei posesii utile, neviciate, pe durata de timp impusă de lege.
Cu referire la situația de fapt, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu a fost predat fostei întreprinderi de stat C.I.L.P., dar nu există dovada datei la care a intervenit această predare, declarațiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi cele ale persoanelor care au dat declaraţii de bună vecinătate cu reclamanta nefiind concordante sub acest aspect.
Astfel, martorul B.V., ale cărui declaraţii au fost reţinute cu rezervă (dată fiind calitatea sa de reprezentant al intervenientului accesoriu) a declarat că din 1977 cunoaşte situaţia terenului, cu toate că a afirmat că este angajat al unităţii din anul 1966. Martorul P.I., nu a relatat cu exactitate de la ce moment a folosit fosta întreprindere de stat C.I.L.P. terenul în litigiu, precizând că la data la care el s-a angajat, respectiv în 1981, erau deja zece ani de când salariaţii acestei întreprinderi foloseau terenul pentru cultivarea legumelor folosite la cantina unităţii. Potrivit declaraţiei date de către vecinii P.E. şi P.A. terenul ar fi fost folosit de către reclamantă din 1970, iar potrivit declaraţiei date de către vecinul T.A. terenul ar fi folosit de către aceasta din 1983.
Tribunalul a reținut că anterior anului 1989 era în vigoare Legea nr. 3/1983, care reglementa contractul angajament, şi care stipula în art. 2 lit. a) că acesta se încheie între stat, în calitate de administrator general al proprietăţii întregului popor, reprezentat prin ministere, organe centrale sau locale în subordinea cărora funcţionează întreprinderile, şi colectivele de oameni ai muncii din aceste unităţi, prin intermediul acestui contract încredinţându-se personalului muncitor, în vederea exercitării nemijlocite a prerogativelor şi răspunderilor ce decurg din calitatea oamenilor muncii de proprietari, producători şi beneficiari, patrimoniul unităţilor de stat în care aceştia munceau (art. 3).
Tribunalul a apreciat că având în vedere că doar în baza acestui act normativ C.I.L.P. ar fi putut intra în posesia terenului ce face obiectul cererii de chemare în judecată anterior anului 1989, din punct de vedere juridic, transmiterea la care face referire actul normativ menţionat a avut ca obiect doar dreptul de administrare asupra terenului, C.I.L.P. dobândind astfel calitatea de detentor precar, stăpânind bunul şi folosindu-l dar în beneficiul adevăratului proprietar, poporul, astfel cum erau concepţiile despre proprietate la vremea respectivă; societăţilor comerciale (foste întreprinderi de stat) li s-a transmis posesia şi folosinţa bunurilor încredinţate numai în măsura în care aceste atribute le erau necesare în realizarea scopului pentru care au fost înfiinţate.
Or, în cazul detentorului precar, elementul psihologic al posesiei (animus), respectiv intenţia/voinţa celui ce posedă bunul de a-l poseda pentru sine, ca un adevărat proprietar, nu există, acesta deţinând stăpânirea materială asupra bunului (corpus) în calitate de administrator şi nu de proprietar.
Aceasta este şi situaţia în cauza de faţă, în care reclamanta, în calitate de succesor al fostei întreprinderi de stat C.I.L.P. nu poate pretinde că această fostă întreprindere de stat ar fi stăpânit bunul în nume de proprietar, faţă de dispoziţiile legale existente anterior anului 1989 neputându-se susţine existenţa unui drept de proprietate propriu, separat de cel exercitat de către popor.
A arătat tribunalul că nu prezintă relevanţă din punct de vedere al elementului psihologic al posesiei exercitate înscrierea terenului în evidentele contabile ale întreprinderii de stat şi în inventarele întocmite anterior anului 1989, atâta timp cât nu era posibilă exercitarea posesiei ce le-a fost încredinţată de către consiliile locale în nume propriu, ci doar în numele poporului, proprietar, înscrierea având doar rol de evidenţă, fără a fi constitutivă de drepturi.
O dovadă a faptului că fosta întreprindere de stat C.I.L.P. a exercitat doar o detenție precară este şi împrejurarea că imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată a fost înregistrat în evidenţele cadastrale de la nivelul anului 1983 -1984 ca fiind proprietate de stat, respectiv a Consiliului Local Voluntari.
Astfel, din analiza documentelor cadastrale puse la dispoziţie de către Primăria Oraşului Voluntari şi din Registrul Cadastral extravilan din anii 1983 - 1984, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 25.132,21 mp situat în prezent în oraşul Voluntari, a fost proprietatea Consiliului Local al Oraşului Voluntari, fiind inclus în terenul în suprafaţă de 2,7389 ha cu care figura înregistrat în evidenţele cadastrale a Consiliului Popular al Oraşului Voluntari.
În plus, din conţinutul adeverinţei aflate la fila 35 din dosar, Tribunalul a reţinut că după anul 1989, două hectare din terenul ce a fost anterior în posesia fostei întreprinderi de stat au fost date în folosinţa S.L.C.I.L.P., pe înscrisul din care rezultă acordul exprimat de către reclamantă în vederea trecerii terenului în folosinţa sindicatului existând viza Comisiei Municipale de Aplicare a Legii fondului funciar, în sensul că "se vor aplica de către Comisia Locală de Aplicare a Legii fondului funciar prevederile art. 25 din Legea nr. 18/1991 - folosinţă către SC P. SA".
O altă dovadă a faptului că imobilul în litigiu nu a fost scos din proprietatea unităţii administrativ teritoriale o reprezintă şi împrejurarea că acesta se afla la dispoziţia Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar, aceasta aprobând, potrivit adresei din 21 februarie 1992, emisă de Primăria Comunei Voluntari, atribuirea a două hectare către S.L.P.
A arătat tribunalul că, deși după anul 1989, în urma reorganizării fostei întreprinderi de stat, se poate susţine că reclamanta SC P. SA, în calitate de continuator al fostei întreprinderi de stat a început a exercita o posesie pentru sine (utilă), nu sunt îndeplinite condiţiile prescripţiei achizitive, din perspectiva timpului necesar pentru a uzucapa.
S-a apreciat că reclamanta nu poate invoca joncţiunea posesiei sale, exercitate după 1989, cu cea exercitată anterior de către fosta întreprindere de stat C.I.L.P. (nefiind posibilă unirea unei posesii cu o detenţie precară) și că reclamanta avea la dispoziţie mecanismele Legii nr. 15/1990 şi pe ale actelor normative specifice ulterioare, respectiv ale H.G. nr. 834/1990, pentru stabilirea naturii dreptului asupra terenului ce face obiectul acestei acţiuni.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC P. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei civile apelate, iar pe fond să se constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în oraş Voluntari, jud. Ilfov, având dimensiunile şi vecinătăţile stabilite prin raportul de expertiza administrat în cauză.
În dezvoltarea motivelor de apel a arătat, în esență, că sentinţa este netemeinică şi nelegală întrucât societatea apelantă a probat ca exercită o posesie utilă, liniştită, paşnică și sub nume de proprietar asupra acestui teren încă din anul 1967 (prin intermediul autorilor persoane juridice de la care a primit prin transmitere universală acest drept) ca efect al reorganizărilor efectuate în acest interval de timp.
Prin Decizia civilă nr. 108/A din 2 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC P. SA, împotriva sentinţei civile nr. 2234 din 16 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului - teren, în suprafaţă de 25.132,21 mp situat în Oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov, susținând că a stăpânit acest teren, ca şi proprietar, încă din anul 1977, întrucât este continuatoarea întreprinderii de stat C.I.L.P..
Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990: „Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii. Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.”
Conform art. 19 din Legea nr. 15/1990, inventarierea şi evaluarea acestor bunuri, precum şi stabilirea capitalului social al societăţilor comerciale astfel înfiinţate au fost făcute în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
În aplicarea acestui text de lege a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
În temeiul art. 5 din această hotărâre a guvernului, ministerele de resort, precum şi autorităţile administraţiei publice judeţene au eliberat societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a căror valoare a fost inclusă în capitalul lor social.
A mai arătat instanța de apel că, potrivit art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-a majorat de drept cu valoarea terenurilor menţionate în acest certificat.
În cazul în care nu s-a îndeplinit anterior privatizării, potrivit art. 321 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 clarificarea situaţiei terenului, societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social terenurile deţinute de acestea (care rămân în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale), urmând ca regimul lor juridic să fie clarificat ulterior.
Potrivit art. 321 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, societăţile comerciale privatizate au un drept de folosinţă provizoriu asupra terenurilor aferente construcţiilor (până la clarificarea regimului lor juridic), urmând ca, după clarificarea regimului juridic al terenurilor, dreptul de folosinţă provizoriu să se convertească într-un drept de folosinţă sau de concesiune pe durata maximă prevăzută de lege (prin încheierea unui contract în acest sens) ori într-un drept de proprietate (prin vânzare-cumpărare, în cazul terenurilor din domeniul privat), iar dacă este nevoie, prin hotărâre judecătorească.
Apelanta - reclamantă SC P. SA a fost înfiinţată ca societate comercială pe acţiuni prin H.G. nr. 1213/1990, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991.
Începând cu anul 1990, unităţile economice de stat au fost reorganizate, cu excepţia celor constituite ca regii autonome, în societăţi comerciale cu capital integral de stat (art. 16 şi art. 21 din Legea nr. 15/1990).
Aceste societăţi comerciale au fost înfiinţate sub forma societăţilor pe acţiuni sau a societăţilor cu răspundere limitată, prin hotărâre a Guvernului (în cazul unităţilor economice de interes naţional) sau prin hotărâre a organelor administraţiei publice locale (în cazul unităţilor economice de interes local).
Prin actul de înfiinţare au fost stabilite elementele definitorii ale persoanei juridice nou create, inclusiv capitalul social (care a fost iniţial deţinut integral de Statul Român) sub formă de acţiuni sau părţi sociale, după caz, până la privatizarea societăţilor comerciale.
În valoarea capitalului social au fost incluse şi bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale care, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, au devenit proprietatea acestora.
A arătat instanța de apel că, în speţă, apelanta - reclamantă nu a urmat procedura prevăzută de acest act normativ pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că are un drept de folosinţă provizoriu, instanţa de fond reţinând în mod corect că terenul a rămas în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, în capitalul social fiind incluse numai clădirile nu şi terenul.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1837, 1847 şi 1890 C. civ., pentru ca reclamanta - apelantă să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, acest mod de dobândire a proprietăţii având rolul de a-l sancţiona pe proprietarul imobilului care, prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar sau ca titular al unui alt drept.
Aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, deoarece până la data adoptării H.G. nr. 1213/1990, terenul a fost stăpânit de C.I.L.P. care era o societate comercială cu capital integral de stat; această societate, ea însăşi de stat, nu putea să uzucapeze împotriva statului.
A reținut, de asemenea, instanța de apel că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege şi prin exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ.
Din această perspectivă, uzucapiunea desemnează atât efectul achizitiv al posesiei îndelungate ca stare de fapt, cât şi faptul juridic în sens restrâns, constând în înseşi această posesie, care trebuie să fie utilă și să aibă o anumită durată.
Potrivit art. 1859 C. civ. de la 1864: „În toate cazurile când posesiunea aceluiaşi lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o noua posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular, cu titlu particular, sau universal, lucrativ, sau oneros”. De asemenea, potrivit art. 1860 din același act normativ: „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”.
Legiuitorul român a plecat de la premisa existenţei a două posesii, care au ca obiect acelaşi bun, care se disting în primul rând prin aceea că sunt exercitate de două persoane diferite între care s-a născut un raport juridic pe temeiul căruia o persoană are calitatea de autor, iar celălalt are calitatea de succesor.
Or, în cauză C.I.L.P. fiind societate de stat avea doar un drept de administrare asupra terenului astfel încât nu putea transmite reclamantei - apelante o posesie utilă. Nefiind îndeplinită această condiţie celelalte aspecte privind dovada faptului că apelanta - reclamantă a stăpânit terenul sub nume de proprietar, respectiv exploatarea acestuia conform scopului social al societăţii şi cu bună credinţă, nu au mai fost analizate de instanţa de apel, aceasta reținând că de la data înfiinţării acesteia (1990) şi până la data promovării prezentei acţiuni (2009), termenul prevăzut de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC P. SA şi intervenienta F.S.L.I.L.
I.Recurenta-reclamantă SC SC P. SA a solicitat modificarea, în tot, a Deciziei nr. 108/A din 02 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar pe fond, să constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului din oraş Voluntari, jud. Ilfov, cu dimensiunile şi vecinătăţile stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., care nu au fost structurate sub aspectul motivelor de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că a probat că exercită o posesie utilă, liniştită, paşnică, sub nume de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 25.132 mp situat în Oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov din anul 1967 până în prezent.
Aceasta a susţinut că titularii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu au fost: C.I.L.P., în perioada 1967-1990, care a deţinut şi exploatat acest teren cu destinaţie de ferma agro - zootehnică, din activitatea căreia se realizau produse alimentare necesare cantinei unităţii şi SC P. SA, care a preluat patrimoniul C.I.L.P. S.A. în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1213/1990, începând cu anul 1990.
A arătat recurenta că pentru perioada 1990 - 2009 (data introducerii acţiunii) a fost probată şi posesia exercitată de intervenientul Sindicatul Liber SC P. SA, care a exploatat terenul şi construcţiile edificate în beneficiul membrilor de sindicat din cadrul SC P. SA Deşi posesia rezultă în mod evident din înscrisurile depuse la dosarul de fond, instanţa nu a luat în considerare faptul că fosta unitate de stat C.I.L.P. (a cărei succesoare în drepturi şi obligaţii este SC P. SA) a exercitat o posesie continuă, liniştită, utilă şi publică, încă din anul 1967 asupra terenului în suprafaţă de 25.132,21 mp, situat în oraşul Voluntari.
Astfel, documentele contabile justificative ale fostei unităţi C.I.L.P. (administrate ca probe în dosar) relevă că această suprafaţă de teren era deţinută şi exploatată în mod legal de fosta unitate de stat; terenul era evidenţiat contabil în patrimoniul C.I.L.P., fiind folosit în mod paşnic, în vederea exploatării în folosul salariaţilor proprii.
În anul 1990, unitatea de stat C.I.L.P. a fost reorganizată prin Legea nr. 15/1990 şi prin H.G. nr. 1213/1990 în societate pe acţiuni sub denumirea de SC P. SA Aceasta a preluat integral baza materială şi patrimoniul fostei societăţi C.I.L.P., inclusiv drepturile şi obligaţiile privind acest teren.
În temeiul Legii nr. 15/1990 activul şi pasivul patrimonial al C.I.L.P. s-au transferat de drept către noua societate SC P. SA, prin reorganizarea fostei unităţi de stat C.I.L.P. în societatea pe acţiuni SC P. SA, așa cum rezultă din H.G. nr. 1213/1990, operand transferul universal între cele două persoane juridice.
S-a menţionat că activul patrimonial al noii societăţi SC P. SA cuprindea printre altele şi dreptul de administrare a imobilelor şi a terenului pe care se desfăşoară întreaga activitate a societăţii, acesta regăsindu-se şi în bilanţul contabil din anul 1990; valoarea este menţionată expres în Anexa la H.G. nr. 1213/1990, la poziţia 67.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o confuzie între noţiunea de patrimoniu şi cea de capital social atunci când a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului ar fi trebuit să fie adus ca aport la capitalul social al societăţii.
Astfel, noţiunea de patrimoniu este mai largă decât noţiunea de capital social şi cuprinde toate bunurile şi drepturile unei persoane juridice chiar dacă unele dintre acestea nu sunt aduse ca aport la capitalul social al societăţii; capitalul social este numai o parte din patrimoniul unei persoane juridice fiind întotdeauna cuprins în acesta.
Apartenenţa unui bun la patrimoniul unei societăţi comerciale nu este legată de introducerea acestuia în capitalul social al acesteia.
Mai mult, pentru a fi adus ca aport la capitalul social al societăţii trebuie să dobândească un titlu legal de proprietate asupra bunului respectiv, ori acţiunea în fond are ca obiect, tocmai recunoaşterea acestui drept de proprietate.
A arătat recurenta-reclamantă că, în lipsa unui titlu în sensul de „instrumentum", sunt nefondate considerentele prin care instanţa de apel a arătat că terenul nu a fost introdus în capitalul social.
Astfel, SC P. SA deşi nu a fost privatizată în sensul larg al vânzării acţiunilor sale către un acţionar privat, prin transmiterea pachetului de acţiuni deţinut de F.P.S. către S.I.F. Banat Crișana, s-a aflat în imposibilitatea de a mai obţine beneficiul creat de legiuitor pentru societăţile cu capital de stat şi prevăzut de H.G. nr. 834/1991.
Prin urmare, terenurile au rămas pe mai departe în patrimoniul societăţii, aspect recunoscut de pârât care a permis construirea mai multor construcţii, împrejmuirea întregii suprafeţe de teren cu gard de sârmă şi stâlpi din beton, şi amplasarea de către furnizorul de energie electrică unui post de transformare pentru activităţile interne.
În plus, contractul de contractul de furnizare a energiei electrice a fost încheiat de E. cu SC P. SA.
În opinia recurentei-reclamante, încă din anul 1991 pârâtul cunoştea că SC P. SA este titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente pe teren, precum şi faptul că terenul respectiv se afla în patrimoniul SC P. SA (ca succesoare a C.I.L.P.); în acest sens a emis adresa din 21 februarie 1992 prin care comunica faptul că în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a hotărât de către Comisia municipală să se atribuie suprafaţa de 2 ha teren în folosinţă către Sindicatul liber P.
Conform Anexei la H.G. nr. 1213/1990 de înființare a SC P. SA, Guvernul României a certificat ca activul patrimonial bilanțier, conform Bilanţului la data de 30 iunie 1990 era în valoare totală de 432,5 mil. lei (vechi) din care 243,7 mil. lei reprezentau mijloace fixe, categorie bilanțiera în care intrau şi mijloacele fixe destinate activităţii pe terenul în cauză, reprezentate de clădiri, construcţii şi amenajări speciale, animale, stocuri de produse necesare activităţii agricole. Aceste mijloace fixe se regăsesc în registrul inventar de C.I.L.P. şi ulterior de SC P. SA.
Recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză s-a probat cu documente contabile că utilizarea terenului şi exploatarea acestuia s-au făcut în mod legal, public şi continuu, iniţial de către C.I.L.P. (din 1967) şi ulterior de către succesoarea acesteia în drepturi şi obligaţii, SC P. SA (din 1990), aceste aspecte nefiind contestate de intimatul-pârât Orașul Voluntari. După anul 1991, terenul s-a aflat în posesia utilă a SC P. SA prin Sindicatul liber „Pipera" pentru o perioadă scurtă de timp, posesie care a fost preluată de către societate. Pentru acest considerent, în mod greşit instanţa de judecată a reţinut faptul că societatea SC P. SA ar deţine terenul din anul 1991.
Recurenta-reclamantă a arătat că, în baza art. 1860 C. civ. de la 1864, în vigoare la data introducerii acţiunii, invocă "joncţiunea posesiilor" pentru a putea dobândi acest teren în termenul legal de posesie de 30 de ani.
Astfel, conform probelor cu înscrisuri şi martori, posesia terenului în litigiu a fost exercitată, încă din anul 1967, sub nume de proprietar, de unitatea de stat şi de societatea comercială care i-a succedat, aceştia comportându-se ca adevăraţi proprietari ai acestui teren, fără a fi tulburaţi de vreun terţ.
A mai arătat recurenta-reclamantă că a probat faptul că, în toată această perioadă de timp, a exercitat o stăpânire materială asupra acestui teren, elementul corpus fiind probat prin acte materiale neechivoce, respectiv împrejmuirea acestuia, edificare de construcţii, exploatare, etc. În privinţa elementului intențional-volitiv animus, s-a comportat ca un adevărat proprietar, făcând acte materiale publice care arată intenţia de a stăpâni bunul în această calitate.
A mai arătat recurenta-reclamantă că în temeiul dispoziţiilor art. 1855 C. civ. de la 1864 există două prezumţii în sprijinul posesiei sub nume de proprietar: prezumţia de neprecaritate şi prezumţia de neintervertire.
Conform prezumţiei de neprecaritate, posesia sub nume de proprietar este prezumată «juris tantum», astfel că nu se poate răsturna decât prin administrarea de probe concludente care să dovedească contrariul. Instanţa a pronunţat o decizie criticabilă, atunci când a considerat suficientă deducţia logică potrivit căreia Legea nr. 3/1983 privind contractul-angajament ar fi actul de dobândire a posesiei asupra terenului. Totodată, hotărârea de fond este criticabilă şi sub aspectul că prezumţia legală a neprecarităţii posesiei apelantei - reclamante ar putea fi răsturnată de registrele cadastrale ţinute de intimata - pârâtă. Așa cum s-a arătat atât la judecata în fond, cât şi în cererea de apel, registrele menţionate nu sunt concludente, deoarece acestea conţin erori, neconcordanţe şi referiri la terenul din parcela nr. 21, care ar fi aparţinut I.A.S. Mogoşoaia şi nicidecum intimatului-pârât Oraşul Voluntari; comparând documentele depuse de intimat în probațiunea posesiei sale, respectiv extrasul din Registrul cadastral al parcelelor (anul 1981) şi Registrul cadastral Voluntari - extravilan (anul 1983-1984) nu rezultă că terenul menţionat la poz. 440 tarla 21 din Registrul 1981 ar fi unul şi acelaşi cu un număr de 7 terenuri situate în tarlaua nr. 41; acestea din urmă aparţin I.A.S. Mogoşoaia, iar nu intimatului.
Instanţa de fond a ignorat că înscrisurile asupra cărora există dubii notabile privind acurateţea şi conţinutul certificat, nu pot fi utilizate ca probă în beneficiul părții emitente ci, în cel mai rău caz, în contra lor.
În cauză, prezumţia de neintervertire nu a fost răsturnată; dimpotrivă, depoziţiile martorilor audiaţi au relevat că autoarea apelantei şi ulterior reclamanta au posedat în mod util, sub nume de proprietar şi paşnic acest teren, în mod nelegal probele testimoniale fiind considerate neconcludente.
În opinia recurentei-reclamante, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o apreciere greşită a probatoriului administrat, ceea ce demonstrează posesia utilă, liniştită şi sub nume de proprietar; prezumţiile legale de neprecaritate şi neintervertire au fost întărite de probele cu martori și înscrisuri (constând în situaţii financiare cuprinzând activele construite, contracte de utilităţi la adresa respectivă) dar şi de împrejurarea că utilizarea nu a fost întreruptă (în mod juridic) nici în prezent de către intimat.
Pe de alta parte, proba cu registrele agricole ţinute de intimat, în condiţiile în care acestea conţin elemente contradictorii şi în absenţa oricăror altor probe cu care să se coroboreze, nu este de natură să răstoarne prezumţiile legale în favoarea posesiei utile; prin proba testimonială, administrată în cauză, s-a demonstrat că a efectuat acte şi fapte materiale de conservare, întreţinere, edificare de construcţii, care certifică posesia utilă asupra terenului în tot acest timp.
A arătat, de asemenea, recurenta-reclamantă că limitele terenului au fost stabilite în mod clar, fără nicio obiecțiune prin raportul de expertiză ordonat de către instanţă; prin raport s-a determinat atât suprafața exactă cât şi vecinătăţile terenului, cu menţionarea expresă a cotelor şi a punctelor de sprijin, nefiind înregistrată nicio suprapunere cu alte proprietăţi.
Ignorând limitele controlului de legalitate în recurs, recurenta-reclamantă a arătat că un element probatoriu esenţial în sprijinul posesiei de bună credinţă îl constituie şi raportul de bună vecinătate pe care îl are cu vecinii terenului, care, potrivit declaraţiilor date sub semnătură privată, recunosc şi certifică faptul că deţine acest teren încă din anul 1970, neexistând litigii. Astfel, vecinii de pe laturile de Sud şi Sud-Vest, D.R., T.A., P.E. şi P.A. recunosc, certifică şi probează posesia de bună-credință asupra terenului iar cele reţinute de instanţa de judecată în sensul că aceştia nu au confirmat acelaşi an, ar fi trebuit corelate cu data la care fiecare martor a devenit vecin al terenului în litigiu.
A susţinut, de asemenea, recurenta-reclamantă că, a dovedit că a exercitat o veritabilă posesie utilă sub nume de proprietar, neafectată de precaritate, în intervalul de timp cerut de legiuitor ceea ce a condus la dobândirea dreptului de proprietate şi că, potrivit principiului general de drept conform căruia unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, dacă în norma privind prescripţia nu există derogări sau excepţii cu privire la persoanele care ar putea beneficia de alte legi speciale, (această derogare nefiind inserată nici în H.G. nr. 834/1990), raţionamentul instanţei este greşit Mai mult, Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1990 reprezintă dispoziţii specifice cu mecanisme proprii, proceduri şi termene speciale, dar care nu înlătură beneficiul prescripţiei, recunoscut tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile impuse de lege privind natura posesiei şi termenele de exercitare.
Pe de alta parte, dispoziţiile generale privind prescripţia achizitivă de 30 de ani, în temeiul dispoziţiilor art. 1890 C. civ. de la 1864 şi Decretului nr. 167/1958 constituie cadrul legal normativ, general aplicabil în materia prescripţiei, iar H.G. nr. 834/1991 reprezintă un act normativ cu putere de reglementare inferioară (emis de Guvernul României) care nu abrogă nici implicit şi nici explicit dispoziţiile legilor organice cu forţa juridică superioară în materia prescripţiei.
Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului.
2.Recurenta- intervenientă F.S.L.I.L., a solicitat admiterea recursului formulat de către SC P. SA, modificarea, în tot, a Deciziei nr. 108A din 02 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 37791/3/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă iar, pe fond, să constate că SC P. SA a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, având dimensiunile şi vecinătăţile stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză, arătând în esenţă, că recurenta-reclamantă SC P. SA a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii de 30 de ani.
Memoriul de recurs al recurentei-interveniente reprezintă reiterarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă.
Intimatul-pârât Oraşul Voluntari, prin primar, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA., solicitând respingerea acestuia şi menţinerea deciziei recurate.
În ședința publică de la 21 noiembrie 2014, Înalta Curte, verificând cuatumul taxelor judiciare de timbru datorate de recurenți a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru de 32.262, 60 lei în această fază procesuală, precum și o diferență de taxă de timbru de 18.151,60 lei, pentru judecata în apel.
Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 10 februarie 2015, a fost admisă cererea de acordare de facilități la achitarea taxei judiciare de timbru formulată de recurenta-reclamantă, sub forma amânării plății pe o perioadă de 6 luni, calculată de la data pronunțării acestei încheieri, ca efect al admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii din data de 23 ianuarie 2015.
Pentru diferența de taxă de timbru datorată de reclamantă pentru judecata apelului, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care prevăd că: “În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu (...).”
Recursul exercitat de recurentul-intervenient este scutit de taxă judiciară de timbru conform dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 54/2003, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat de recurentul-intervenient, Înalta Curte reține că acesta este formulat omisso medio, astfel că potrivit dispozițiilor art. 299 și 377 C. proc. civ. și principiului ierarhiei căilor de atac, este inadmisibil.
În acest sens se reține că acest recurent, care are calitate de intervenient accesoriu, a intervenit în proces și a dobândit calitatea de parte, la judecata în primă instanță.
În consecință, putea exercita calea de atac a apelului împotriva sentinței. Din înscrisurile de la dosar rezultă că, în cauză, calea de atac a apelului a fost exercitată doar de reclamantă. Prin urmare, intervenientul nu are deschisă calea de atac a recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege, analiza instanței de recurs urmează a fi efectuată exclusiv cu referire la criticile care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare nu se impune examinarea criticilor prin care recurenta-reclamantă pune în discuție temeinicia deciziei recurate cum sunt cele privitoare la situația de fapt și interpretarea probelor.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (care vizează situațiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicită interpretarea unui act juridic), se constată că acesta nu este, prin ipoteză, aplicabil în speță, obiectul cererii deduse judecății fiind reprezentat de cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Nu se circumscrie acestui motiv de recurs interpretarea înscrisurilor administrate în cauză.
În consecință, criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă urmează a fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripția achizitivă de 30 de ani, termenul urmând a fi calculat din anul 1967 când antecesoarea sa, fostul Combinat de Industrializare a Lemnului Pipera, a intrat în stăpânirea acestui teren pe care l-a utilizat ca fermă agro-zootehnică.
Așa cum au reținut instanțele de fond, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani este supusă, în reglementarea C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, următoarelor condiții care trebuie îndeplinite cumulativ : 1) titularul cererii să fi exercitat o posesie utilă și 2) să fie împlinit termenul prevăzut de lege.
Prima condiție cuprinde la rândul său mai multe elemente, primul dintre acestea fiind exercitarea de către reclamantă a posesiei, ca stare de fapt, asupra bunului imobil cu referire la care solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate. Acest element constituie premisa de la care se pornește în examinarea cererii iar constatarea neîndeplinirii acestuia face de prisos examinarea celorlalte elemente.
Se constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că antecesoarea sa - C.I.L.P. - a exercitat o posesie utilă asupra terenului care a fost evidențiat în documentele contabile și era exploatat în folosul salariaților.
De asemenea, a arătat recurenta-reclamantă că urmare a reorganizării operate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1213/1990, SC P. SA a preluat integral patrimoniul fostei societăți C.I.L.P., în activul patrimonial regăsindu-se și dreptul de administrare asupra construcțiilor și terenurilor pe care se desfășura întreaga activitate a societății.
Pe baza situației de fapt reținute de instanțele de fond, Înalta Curte constată că, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că terenul în discuție s-a aflat în exploatarea recurentei-reclamante și a autoarei acesteia însă s-a apreciat că, anterior anului 1990, deținerea bunului, nu s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a detenției precare.
Din această perspectivă, se constată că instanța de apel, menținând soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și reținând că recurenta-reclamantă (care s-a constituit prin reorganizarea fostelor întreprinderi de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990), invocă joncțiunea posesiilor cu autoarea sa, fostă întreprindere de stat, a adus argumente suplimentare în sensul că anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea întreprinderilor de stat, nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.
Astfel, instanța de apel făcând referire la actele normative în baza cărora recurenta-reclamantă s-a constituit și, respectiv, în baza cărora ar fi avut posibilitatea să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a subliniat, în esență, pe de o parte faptul că autoarea recurentei a deținut un drept de administare asupra terenului în litigiu, iar pe de altă parte că tocmai în considerarea specificului fostei proprietăți de stat, legiutorul a emis acte normative care permiteau persoanelor juridice constituite în condițiile Legii nr. 15/1990 să dobândească, în condiții speciale dreptul de proprietate asupra terenurilor.
În acest fel instanța de apel a arătat de ce a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1837, 1847 și 1890 C. civ. Nu se poate considera că în acest mod curtea de apel ar fi statuat în sensul respingerii apelului în considerarea unor dispoziții derogatorii care ar înlătura-o pe reclamantă de la invocarea beneficiului uzucapiunii.
În realitate, instanța de apel a subliniat că față de situația particulară din speță în care uzucapiunea este invocată de o persoană juridică constituită în condițiile Legii nr. 15/1990, care susține că prin joncțiunea posesiilor a exercitat o posesie utilă începând cu anul 1967, acțiunea nu este fondată pentru că titlu sub care s-a exercitat stăpânirea bunului în baza dreptului de administrare al fostelor unități economice de stat este detenția precară, nu posesia.
Așadar împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a uzat de dispozițiile legale care i-ar fi permis să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în considerarea calității de persoană juridică constituită prin reorganizarea unei foste unități de stat nu constituie un motiv de respingere a cererii de chemare în judecată.
Argumentele care conduc la respingerea acțiunii sunt acelea conform cărora antecesoarea recurentei-reclamante nu a exercitat o posesie utilă ci o posesie specifică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului.
Prin urmare posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenții precare.
Față de aceste considerente sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că pentru perioada 1967-1989 operează prezumțiile izvorâte din dispozițiile art. 1855 C. civ.
Constatând că stăpânirea exercitată de reclamantă ulterior anului 1990, care așa cum s-a arătat, nu a fost contestată, se situează sub termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. și cum condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate trebuie îndeplinite cumulativ la data pronunțării hotărârii, în cauză nu s-a impus examinarea cererii din perspectiva titlului sub care bunul a fost deținut exclusiv de SC P. SA.
De asemenea, în mod corect s-a reținut că nefiind îndeplinită condiția ca bunul să fi fost stăpânit sub nume de proprietar până la reorganizarea fostului C.I.L.P., nu este necesară verificarea celorlalte condiții legate de caracteristicile posesiei.
Pentru considerentele expuse, constatând că celelalte critici, care pun în discuție situația de fapt și interpretarea probatoriului, exced controlului de legalitate în recurs, și că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A din 2 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L. împotriva aceleiaşi decizii va fi respins, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A din 2 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L., împotriva aceleiaşi decizii.
În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, obligă pe reclamanta SC P. SA la plata sumei de 18.151,60 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 443/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 458/2015. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
