ICCJ. Decizia nr. 458/2015. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 458/2015
Dosar nr. 4040/109/2008*
Şedinţa publică din 17 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 102/A din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC A. SA Slatina împotriva sentinţei civile nr. 250 din 8 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş în contradictoriu cu intimatul-reclamant B.I.
A schimbat sentinţa în sensul că a respins, în tot, acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 15 august 2006, reclamantul B.I. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Slatina.
- să constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită „Interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată”, nouă la nivelul pârâtei şi utilă acesteia,
- să oblige pe pârâtă la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50% din beneficiul net obţinut pe ultimii 3 ani, ca urmare a folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 şi până în prezent.
- să oblige pe pârâtă la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiaşi text legal, a unui contract cu privire la drepturile băneşti care i se cuvin, în cuantum de 50% din beneficiul net ce urmează a fi obţinut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.
Reclamantul a formulat o precizare a acţiunii, prin care a solicitat, în temeiul art. 1083 şi art. 723 C. proc. civ., obligarea pârâtei la despăgubiri suplimentare pentru tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea abuzului de drept, ca urmare a declanşării procedurii controlului constituţional în mod nejustificat, sub forma dobânzilor legale ce urmează să fie aplicate la suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 250 din 8 iulie 2011, Tribunalul Argeş (la care s-a strămutat judecata cauzei) a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată, respingând excepţiile de inadmisibilitate şi prescripţie a dreptului la acţiune.
A obligat pe pârâtă: să plătească reclamantului, cu titlu de drepturi băneşti, 2% din profitul net post calculat pe care l-a obţinut în perioada 15 august 2003-15 august 2006 şi, în continuare, până la data rămânerii definitive a sentinţei, în valoare actualizată la data plăţii efective;să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, începând cu aceeaşi dată, contractul privind acordarea drepturilor băneşti pentru realizarea tehnică „interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată”, prin care să-i fie recunoscută acestuia calitatea de autor şi prin care să se stabilească obligaţia pârâtei de a plăti drepturile băneşti cuvenite în aceeaşi calitate, în cuantum de 2% din profitul net post calculat şi să plătească reclamantului 8.070 lei cheltuieli de judecată, precum şi expertului B.C., 2.000 lei, diferenţă de onorariu. S-au respins celelalte capete de cerere.
Prima instanţă a reţinut că în fundamentarea excepţiei de inadmisibilitate pârâta invocă, în realitate, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Astfel, au fost contestate calitatea reclamantului de autor al unei realizări tehnice, în sensul art. 73 din Legea nr. 61/1991, dar şi calea aleasă de acesta pentru a obţine recunoaşterea calităţii sale, ca şi pentru încheierea contractului prevăzut de lege.
Or, din motivarea deciziei Curţii Constituţionale reiese că dispoziţiile pe care reclamantul şi-a fondat pretenţiile sunt de natură a ocroti şi prezerva, în egală măsură, drepturile părţilor contractante care, semnând actul juridic, trebuie să accepte toate clauzele acestuia ca şi consecinţele ce decurg din executarea lui cu bună-credinţă, sancţiunea utilizării realizării tehnice, fără a conveni cu autorul asupra drepturilor băneşti cuvenite, fiind tocmai posibilitatea dată acestuia de a valorifica în instanţă drepturile sale de autor.
Răspunderea decurgând din art. 73 din Legea nr. 61/1994 este una de drept comun, având ca temei delictul civil constând în ignorarea drepturilor de care trebuie să se bucure autorul realizării tehnice, iar cea mai bună reparaţie a prejudiciului ar constitui-o încheierea contractului.
Or, chiar dacă Legea nr. 64/1991 nu prevede o asemenea posibilitate, nici nu interzice în mod expres instanţei să suplinească voinţa părţilor, echitatea fiind cea care permite judecătorului să acţioneze pentru restabilirea echilibrului contractual perturbat de către debitorul refractar, temeiul cuprins în art. 1073 C. civ., dând posibilitatea creditorului de a dobândi întocmai îndeplinirea obligaţiei şi, în ultimă consecinţă, executarea în natură a acesteia.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nefondată.
Dreptul de autor este unul personal nepatrimonial, iar dispoziţiile art. 1 ale Decretului nr. 167/1958 reglementează în domeniul prescripţiei extinctive exclusiv acţiunile având un obiect patrimonial.În plus, în ceea ce priveşte foloasele utilizării, termenul nu începe să curgă pe timpul cât unitatea foloseşte realizarea tehnică în discuţie, ceea ce reprezintă o recunoaştere, implicită, a drepturilor de autor reclamate, situaţie încadrabilă în cazurile de întrerupere a prescripţiei prevăzută de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - pretenţiile patrimoniale ale reclamantului fiind formulate exclusiv pentru o perioadă de 3 ani anterioară promovării acţiunii.
Expertiza tehnică a constatat că soluţia configurării componentei electronice a cuvei de electroliză modernizate are caracter de noutate locală, constituind unul dintre elementele vitale ale cuvelor de electroliză ce produc aluminiu, fiind realizată şi concepută individual de către reclamant în anul 1996, pusă în funcţiune începând cu anul 1997. Aceasta echipează toate cele 788 de cuve existente, inclusiv un grup de 32 cuve pe care pârâta a montat o altă soluţie, aparţinând unui terţ. Scopul aplicării acesteia l-a constituit posibilitatea utilizării în procesul de producţie a aluminiului în stare topită, printr-o nouă tehnologie achiziţionată, în condiţii de eficientizare prin protecţia personalului muncitor, a mediului ambiant, creşterea calităţii producţiei, funcţionarea corectă, cu o fiabilitate corespunzătoare, a tuturor componentelor vitale ale cuvei de electroliză modernizată.
Expertiza contabilă a determinat o creştere a producţiei de aluminiu electrolitic, în cadrul căreia, contribuţia medie a interfeţelor electrice la realizarea profitului net post calculat s-a stabilit a fi fost de 2%.
Prin urmare, potrivit expertizelor dispuse în cauză, este vorba despre o realizare tehnică nouă la nivelul unităţii pârâte şi utilă acesteia, fiind întrunită cerinţa prevăzută de art. 73 din Legea nr. 64/1991. Prejudiciul pentru care este fondată cererea de despăgubire a fost stabilit avându-se în vedere criterii economice şi beneficiile realizate prin folosirea, pe nedrept, de către pârâtă, a obiectului dreptului de autor, calculate de expert la 2% din profitul post calculat.
În aplicarea art. 63 din Legea nr. 64/1991, art. 1073, art. 1077, art. 970 alin. (2) C. civ., cu luarea în considerare a caracterului subsidiar a acţiunii în constatare, a fost admisă şi cererea privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a unui contract privind acordarea drepturilor băneşti pentru utilizarea realizării tehnice a acestuia, contract în care să-i fie recunoscută calitatea de autor, drepturile fiind calculate de instanţă la acelaşi cuantum de 2% din profitul post calculat.
S-a respins cererea de acordare de despăgubiri prin tergiversarea pricinii cu motivarea că formularea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale nu reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 723 C. proc. civ.
Curtea de Apel, analizând sentinţa prin prisma criticilor aduse, a constatat fondat apelul declarat de pârâtă şi nefondat pe cel al reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă trebuie analizată cu prioritate, întrucât dacă aceasta este fondată, lipseşte de orice interes examinarea tuturor celorlalte critici aduse sentinţei.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 64/1991, devenit la momentul judecăţii art. 73, drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă ei, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate. Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor. Încălcarea prevederilor alin. (1) şi 2 atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate.
Momentul naşterii dreptului în patrimoniul reclamantului îl constituie cel al aplicării, în producţie, a soluţiei asupra căreia pretinde drepturile de autor litigioase.
Conţinutul dreptului îl reprezintă acela de a-i fi recunoscută calitatea de autor, potrivit alin. (2), dar şi de a primi o anumită remuneraţie stabilită convenţional cu utilizatorul realizării pe care o revendică, precum şi de a fi despăgubit, în cazul încălcării de către acest utilizator a primelor sale două drepturi.
Recunoaşterea dreptului de autor se face în mod contractual, potrivit legii, refuzul încheierii unui asemenea contract fiind sancţionat prin acordarea de despăgubiri în instanţă.
Efectele recunoaşterii sunt patrimoniale, în sensul că, la fel ca şi în situaţia invenţiei, autorul unei asemenea realizări tehnice, nouă la nivel local, are dreptul asupra unor beneficii patrimoniale, decurgând din aplicarea de către o persoană interesată, a realizării.
Prima instanţă a reţinut că primul capăt al acţiunii reclamantului în constatarea calităţii sale de autor este unul subsidiar acţiunii în realizare, potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., iar o asemenea acţiune în realizare o constituie cea prevăzută de lege referitor la dreptul la despăgubire, pentru nerespectarea dreptului de a i se încheia un contract prin care să fie recunoscută calitatea de autor şi respectiv remunerarea pentru utilizarea creaţiei tehnice intelectuale.
Reclamantul în critica adusă soluţiei sub acest aspect pretinde că instanţa a calificat greşit capătul său de cerere în sensul că ar fi solicitat constatarea unui fapt, iar nu a unui drept - critica fiind nefondată.
Cel care are obligaţia de a recunoaşte calitatea de autor este utilizatorul realizării asupra căreia dreptul se invocă, iar nerespectarea obligaţiei este sancţionată de legiuitor cu un drept la despăgubire, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune, în mod indiscutabil, dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
Prima instanţă de fond a considerat că termenul de prescripţie nu ar fi început să curgă, câtă vreme pârâta continuă să folosească procedeul asupra căruia poartă litigiul, ceea ce ar reprezenta o recunoaştere continuă a calităţii de autor a reclamantului, iar consideraţia sa se datorează greşitei interpretări a stării de fapt.
Dimpotrivă, o asemenea recunoaştere nu rezultă din atitudinea pârâtei care, pe tot parcursul judecăţii şi, în mod evident anterior acesteia, a contestat calitatea de autor al unei realizări tehnice la nivel local a reclamantului, în caz contrar nefiind nevoie de adresarea către o instanţă de judecată.
Contestată fiind îndreptăţirea reclamantului pe care o pretinde, în mod evident, termenul de prescripţie a început încă de la momentul aplicării în producţie a realizării tehnice de către pârâtă deci, cel mai târziu, de la sfârşitului anului 1997, după care, termenul în care protecţia juridică putea fi acordată, s-ar fi încheiat la sfârşitul anului 2000.
Calitatea de autor este o stare de fapt, căreia legea îi conferă valenţa de a produce anumite efecte, iar unul este cel al dreptului de a fi recunoscut ca autor, la nivelul de interes al realizării, altul, cel de a obţine foloase din utilizarea sau cedarea dreptului de utilizare a acesteia - astfel, calitatea de autor este una de fapt, sursă a două drepturi.
Nu se poate spune că, în cauză, întrucât prin contractul părţilor ar urma să fie făcută recunoaşterea calităţii de autor, acesta ar avea o componentă nepatrimonială, spre a nu fi supus dispoziţiilor ce reglementează prescripţia extinctivă, câtă vreme o astfel de recunoaştere este în mod indisolubil legată de existenţa unui interes. Or, în cauză interesul este legat de obţinerea remuneraţiei pentru utilizarea creaţiei, în acest scop fiind reglementarea dată soluţiei de interes local prin reglementarea sus enunţată, odată ce legiuitorul nu a intenţionat să ofere şi unei asemenea eventuale soluţii noi regimul reglementat de aceeaşi lege pentru invenţie.
Altfel, s-ar ajunge la o situaţie de interpretare a lipsei oricărei prescripţii pe parcursul unei utilizări a unei eventuale soluţii tehnice locale noi, deşi inclusiv în materia invenţiilor este reglementată căderea în domeniul public a acesteia, ceea ce se impune, cu atât mai mult în situaţia de faţă, căreia legiuitorul a înţeles să-i acorde o mai mică importanţă, reglementându-i regimul de drept comun al oricăror raporturi contractuale şi respectiv delictuale.
Mai mult, în ceea ce priveşte obligaţia de a contracta, nu se poate pretinde că ea ar continua să subziste pe întreaga durată a utilizării soluţiei asupra căreia poartă litigiul.
O astfel de obligaţie, aşa cum este ea reglementată de legiuitor, este una de a face, potrivit dispoziţiilor art. 1073-1076 C. civ., executarea sa constând în exprimarea acordului de recunoaştere, prin contract, a calităţii de autor şi, desigur, stabilirea remuneraţiei pentru utilizare, ceea ce înseamnă executarea dintr-o dată, uno ictu.
Şi în materia acestor obligaţii de a face, susceptibile de a fi sancţionate prin dezdăunare, cum chiar legea specială prevede, sunt operante dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă, câtă vreme, efectul unei astfel de obligaţii de a face este unul patrimonial, putând genera o creştere a patrimoniului celui ce invocă dreptul.
În atare condiţii, chiar şi prin prisma unei obligaţii de a face, prezenta acţiune urmează a se constata că era supusă prescripţiei extinctive, care era împlinită la data promovării acţiunii.
În concluzie, Curtea a constatat că acţiunea reclamantului a depăşit perioada de protecţie juridică a dreptului reclamat, prin împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, ceea ce atrage, în temeiul art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului formulat de către pârâtă, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca prescrisă - situaţie în care este inutilă examinarea celorlalte critici aduse soluţiei primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 3 şi pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu cuprinde susţinerile prescurtate ale sale de la termenul din data de 15 noiembrie 2011 referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, motivele de drept care au format convingerea instanţei de apel în pronunţarea deciziei şi motivele pentru care s-a înlăturat solicitarea sa de a se respinge excepţia de prescripţie.
În întâmpinare a formulat apărarea pe care a susţinut-o la termenul din data de 15 noiembrie 2011, inclusiv cu privire la temeiurile de drept aplicabile în speţă, pe baza cărora a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
2. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cu incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - sentinţa nr. 250 din 08 iulie 2011 pronunţată de către Tribunalul Argeş, respectiv motivele pentru care s-a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune pentru capetele 2 şi 3 de cerere, între care se arată și că, oricum, pretenţiile patrimoniale ale reclamantului privesc o perioadă de 3 ani anterioară promovării acţiunii, astfel că nu se poate reţine că drepturile deduse judecăţii şi dreptul la acţiune pot fi sancţionate prin prescripţie.
3. Instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a legii în stabilirea regulilor de operare a prescripţiei dreptului la acţiune, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3.1. Art. 1886 C. civ. arată că nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.
În cauză a fost dedus judecăţii raportul juridic născut între părţi la data de 15 august 2006, dată când s-a născut dreptul la acţiune și de la care curge prescripţia dreptului la acţiune.
3.2. Potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune privind un obiect patrimonial se stinge în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Prin primul capăt de cerere a solicitat constatarea existenţei dreptului de a fi autor, drept nepatrimonial, imprescriptibil în timp, iar prin cel de-al treilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind drepturile băneşti pentru folosirea realizării tehnice în intervalul ulterior de la data depunerii acţiunii, iar prescripţia dreptului la acţiune nu poate curge pentru viitor.
Prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri doar pentru intervalul de 3 ani anterior datei depunerii cererii de chemare în judecată, deci în cadrul termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitor la prescripţia extinctivă - cum în mod corect a şi reţinut prima instanţă.
Jurisprudenţă referitoare la stabilirea începutului curgerii prescripţiei la nivelul Înaltei Curți, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, (anexată) este unitară, iar prin aceasta s-a statuat că începutul curgerii prescripţiei corespunde momentului încetării folosirii realizării tehnice, iar dreptul la acţiune se prescrie după 3 ani.
Pe cale de consecinţă, în speţă, deoarece nu s-a produs nici un moment încetarea folosirii realizării tehnice, prescripţia dreptului la acţiune nu a început să curgă.
3.3. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în alin. (2) se prevede că la obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Obligaţiile prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 cu privire la încheierea unui contract privind drepturile băneşti (alin. (1)), la atestarea calităţii de autor (alin. (2)), precum şi la plata despăgubirilor (alin. (3)) sunt obligaţii ce urmează să se execute doar la cererea creditorului - reclamant în raport cu debitoarea - pârâtă, nefiind stabilit vreun termen de executare - dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind aplicabile în speţă, adică de la data depunerii acţiunii (actul juridic).
Prin aplicarea regulii generale prevăzută la art. 7 alin. (1), deşi la art. 7 alin. (2) există o regulă specială, aplicabilă în speţă, instanţa de apel a încălcat principiul juridic specialia generalibus derogant.
În doctrină se precizează că, în practică, cazurile ce cad sub incidenţa art. 7 alin. (2) au ca izvor actul juridic civil, ceea ce înseamnă că, în principiu, „data naşterii raportului de drept" este chiar data încheierii actului juridic.
În speţă, la data de 15 august 2006 a formulat actul juridic denumit acţiunea împotriva SC A. SA și, pe cale de consecinţă, s-a născut raportul juridic de drept între cele două părţi de la această dată.
3.4. Potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Pârâta foloseşte continu realizarea tehnică, fapt ce rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică depus la dosarul cauzei la data de 15 noiembrie 2007, cât şi din faptul că a constituit provizioane la finalul anului 2007 pentru a plăti despăgubiri rezultate prin folosirea fără drept a realizării tehnice, după ce a luat cunoştinţă de concluziile expertizei tehnice.
De altfel, în jurisprudența anexată, Înalta Curte, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, arată că acţiunea trebuia introdusă în cel mult trei ani de la data ultimei utilizări, conform art. 3 coroborat cu art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
3.5. Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
S-au arătat în susţinerea criticii probele care ar demonstra, în opinia reclamantului-recurent, că pârâta a recunoscut dreptului său.
Prin întâmpinarea formulată de către intimată s-au arătat următoarele:
Din art. 73 din Lege rezultă că faptul creării unei realizări tehnice naşte două drepturi ale autorului, respectiv un drept moral şi un drept patrimonial. Dreptul moral presupune eliberarea de către unitate a unui certificat privind soluţia propusă, care reprezintă şi un mijloc de probă pentru existenţa realizării tehnice şi pe baza acestei probe se poate trece la executarea dreptului patrimonial, care este un drept de creanţă al autorului, corelativ obligaţiei unităţii de a încheia contract.
Obligaţia de despăgubire prevăzută de art. 73 alin. (3) din lege are natura executării prin echivalent a obligaţiei unităţii de a încheia contractul cu creatorul. Drepturile decurgând dintr-o asemenea realizare nu au caracter temporal pentru că structura lor nu comportă o perioadă de timp. În condiţiile în care dreptul la încheierea unui contract este cu executare uno ictu, şi cum acest drept este susceptibil de o singură neexecutare, dreptul la despăgubiri pentru această neexecutare este tot uno ictu, adică se execută prin plata unei sume globale. Titularul unui astfel de drept este protejat printr-un singur drept la acţiune, iar odată exercitat acesta se epuizează.
Aplicarea continuă sau succesivă a soluţiei tehnice nu are nicio incidenţă asupra prescripţiei, întrucât dreptul se prescrie într-un termen calculat de la naşterea acestui drept, adică de la data realizării tehnice protejate. Cum însuşi reclamantul arată că pretinsa realizare tehnică în speţă a fost creată înainte de anul 1997 şi ar fi început să fie aplicată din acel, rezultă că dreptul la acţiune s-a stins într-un termen de prescripţie de 3 ani calculat din acel moment, termen care a expirat în anul 2000, cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri, ceea ce face să fie prescrise capetele de cerere nr. 2 şi 3.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, prin care se tinde la constatarea unei stări de fapt şi nu a existenţei sau neexistenţei unui drept, se susţine inadmisibilitatea.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că nu se poate susţine că întrucât prin contractul părţilor ar urma să fie recunoscută calitatea de autor, aceasta ar fi o componentă nepatrimonială şi deci imprescriptibilă, câtă vreme o astfel de recunoaştere este indisolubil legată de existenţa interesului de a obţine remuneraţie.Recunoaşterea calităţii de autor se face prin încheierea contractului, iar în cazul în care nu se încheie contractul, nu se respectă această obligaţie, cel în cauză are drept la acţiune în justiţie pentru despăgubiri, acţiunea fiind supusă termenului de prescripţie de 3 ani.
La termenul de judecată şi prin concluziile scrise, făcându-se distincţie cu invenţia şi inovaţia - recunoscută de fosta legislaţie, s-a mai susţinut că pentru o realizare tehnică fapta ilicită nu este utilizarea creaţiei tehnice, ci refuzul de a încheia contractul şi de a atesta calitatea de autor, ce nu poate să aibă un caracter repetat, ci se consumă în timp o singură dată. Ca urmare, termenul de prescripţie este unic, numai din momentul în care s-a săvârşit acest refuz, iar, în speţă, acesta a intervenit în anul 1997. Pentru invenţie se naşte un monopol de exploatare, opozabil tuturor, iar fapta ilicită constă în orice faptă de încălcare a acestuia în perioada de protecţie de 20 de ani, în timp ce pentru realizarea tehnică nu se naşte un astfel de monopol, fiind vorba doar de un simplu drept de creanţă la încheierea unui contract prin care să se recunoască drepturile băneşti şi să se ateste calitatea de autor, fapta ilicită constând în acest refuz. Altfel, s-ar ajunge la situaţia creării unei insecurităţi juridice, întrucât pentru o invenţie orice încălcare trebuie reclamată în termenul de 3 ani, raportat însă la perioada maximă de protecţie a acesteia, care este de 20 de ani, pe când autorul unei realizări tehnice poate să facă o acţiune pentru despăgubiri oricând.
Redactarea normei în discuţie este defectuoasă, pentru că legiuitorul a încercat să creeze o alternativă la inovaţie, reglementată anterior în Legea nr. 62/1974. Numai că legiuitorul a eşuat, abrogând chiar norma, deoarece deşi cerinţele pentru realizarea tehnică în noua lege sunt mult mai puţin severe decât cerinţele pentru inovaţie, pentru aceasta se puteau acorda maxim 3 salarii pentru primul an de aplicare, pe când din redactarea ultimei fraze a art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 rezultă că realizarea tehnică ar părea să fie, la prima vedere, mai generoasă.
Dacă se va trece totuşi peste distincţia dintre invenţie şi realizarea tehnică, solicită să se facă distincţie între realizările tehnice care au ca obiect produse noi şi cele care au ca obiect modificarea unei instalaţii sau a unui procedeu industrial. Dacă, prin absurd, s-ar putea admite în cazul primelor, că pentru fiecare produs în parte curge un termen de prescripţie distinct de la data realizării, pentru celelalte - cum este cea în discuţie şi care, oricum, nu a fost făcută de reclamant ci de A.P. - implementarea are loc o singură dată şi nu în mod succesiv, pe fiecare zi de funcţionare a instalaţiei. În cel din urmă caz, realizarea tehnică dă naştere doar la drepturi băneşti pentru implementarea sa, nu unui drept exclusiv de exploatare.
Decizia nr. 7062 din 16 noiembrie 2012 prin care s-a soluţionat recursul a fost desfiinţată prin Decizia nr. 1287 din 6 mai 2014, urmare admiterii cererii de revizuire formulată de reclamant.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Primul motiv de recurs nu este fondat, din perspectiva dispoziţiilor indicate a fi încălcate şi a art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
La termenul din 15 noiembrie 2011 cauza a fost reţinută în pronunţare, iar eventuale omisiuni cu privire la susţinerile părţilor pot fi îndreptate numai prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. şi nu pe calea recursului, aşa cum prevede art. 2812a C. proc. civ.
În considerentele deciziei de apel se arată argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, iar o referire expresă la apărările formulate de către reclamant nu mai era necesară, acestea fiind înlăturate prin raţionamentul instanţei, astfel cum a acesta a fost detaliat.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv sentinţa nr. 250 din 08 iulie 2011 pronunţată de către Tribunalul Argeş, mai exact motivele pentru care s-a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune pentru capetele 2 şi 3 de cerere.
Pentru a fi primit acest motiv din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în susținere, este necesar ca interpretarea greșită să vizeze un act juridic dedus judecății, respectiv un înscris(probă ) aflat la dosar, fiind astfel exclusă în contextul în discuție sentința primei instanțe.
3. Motivul de recurs privind modul de soluţionare a prescripţiei dreptului la acţiune este fondat şi atrage soluţia casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
Reclamantul-recurent a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991(anterior abrogării prin Legea nr. 83/2014) , potrivit căruia
“ (1) Drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
(2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor.
(3) Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate.”
a. Cererea prin care se solicită constatarea calităţii de autor asupra realizări tehnice.
a.1. Instanţa de apel a confirmat calificarea dată de către reclamant cererii de atestare a calităţii de autor, susținută inclusiv de către intimată - ca privind un drept moral, personal nepatrimonial deci, dându-i însă valenţe afirmate și de intimată ce vor fi înlăturate în cele ce urmează, ceea ce înseamnă că aceasta, neavând un obiect patrimonial, nu este supusă prescripţiei, în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, interpretate per a contrario.
Caracterul imprescriptibil al unei astfel de cereri este susţinut şi de o altă interpretare a instanţei, valorificată de către reclamantul-recurent, potrivit căreia, în cazul particular în speţă, o acţiune promovată în acest sens capătă valenţele unei acţiuni în realizare, de recunoaştere a unui drept de proprietate, cu efect retroactiv. Aceasta întrucât într-o astfel de acţiune instanţa sancţionează refuzul unităţii care aplică realizarea tehnică de a recunoaşte şi atesta calitatea de autor, iar obligaţia care îi incumba acesteia şi care revine astfel instanţei implică o cenzură obligatorie relativ la obiectul protecţiei - realizarea tehnică trebuind să fie nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia.
a.2. Instanţa de apel a reţinut că nerespectarea obligaţiei de atestare a calităţii de autor este sancţionată de legiuitor cu un drept de despăgubire, la care se referă alin. (3) al art. 73 din Lege, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Norma impune numai ca unitatea utilizatoare a realizării tehnice să îl despăgubească pe autor pentru nerespectarea propriilor obligaţii legale, respectiv folosirea realizării tehnice fără a atesta calitatea de autor persoanei îndreptăţite şi fără a plăti drepturile care i se cuvin - după cum se va detalia în cele ce urmează în analiza faptei ilicite, care atrage obligaţia la plata despăgubirilor.
Despăgubirea la care se referă norma legală în discuţie nu limitează dreptul în confirmarea calităţii de autor al unei realizări tehnice în faţa instanţei de judecată, nu stinge dreptul în favoarea acestuia, dată fiind calificarea sa juridică.
Într-o acţiune de genul celei de faţă instanţa sancţionează refuzul unităţii care aplică realizarea tehnică de a recunoaşte şi atesta calitatea de autor şi de a plăti drepturile cuvenite, iar aceasta, fiind sesizată, suplineşte întreaga procedură care trebuia respectată de intimata chemată în judecată.
O altfel de interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziţie, contrară normelor legale, să limiteze dreptul autorului, deşi ar aplica în continuare realizare tehnică şi ar obţine beneficii din aceasta.
Pentru considerentele mai sus arătate şi atât timp cât pentru cazul particular în discuţie legea impune obligaţia unităţii care aplică realizarea tehnică să ateste calitatea de autor, dreptul autorului, ceea ce înseamnă conferirea unui titlu în acest sens, nu este suficient ca verificarea şi constatarea acesteia să se facă incidental în cadrul acţiunii în despăgubire, în valorificarea dreptului conferit de alin. (3) al art. 73 din Lege, privită ca acţiune în realizare, cum a reţinut instanţa de apel - considerent ce infirmă și apărarea intimatei privind inadmisibilitatea.
a.3. Interesul în valorificarea dreptului de a solicita atestarea calităţii de autor, reţinut ca alt argument de instanţa de apel şi valorificat în apărare de către intimata-pârâtă, nu trebuie să fie legat exclusiv de dreptul patrimonial reprezentat de obţinerea remuneraţiei/despăgubirilor pentru utilizare, aceasta din urmă fiind determinată de opţiunea personală a autorului de valorificare a unui drept patrimonial, conferit tocmai de această calitate.
În considerarea acestor argumente, se impune ca în soluţionarea apelului declarat de reclamant instanţa de apel să confirme distinct calitatea de autor reclamantului, în măsura în care, urmare analizării criticilor formulate de către intimată, va constata că soluţia tehnică în discuţie îndeplineşte cerinţele pentru a fi recunoscută drept realizare tehnică, iar aceasta îl are ca autor pe reclamant.
Deşi prima instanţă a făcut referire la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, a confirmat totuşi solicitarea făcută prin primul petit şi faptul că soluţia tehnică îndeplineşte cerinţe unei realizări tehnice, deficitară fiind numai calea procedurală aleasă.
b. Cel de-al doilea petit, în despăgubiri, incontestabil cu obiect patrimonial, intră sub incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, numai că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte data de la care curge dreptul la acţiune.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel şi susţinute prin întâmpinare, potrivit alin. (1) al art. 73 din Legea nr. 64/1991, numai drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate, nu şi calitatea/atestarea calităţii de autor al realizării tehnice.
În lipsa unui asemenea contract, unitatea care aplică realizarea tehnică va putea fi obligată la plata unor despăgubiri în favoarea autorului realizării tehnice, despăgubiri a căror valoare va fi stabilită - de către instanţa de judecată - în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate - cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 139 din 8 februarie 2011 a Curţii Constituţionale, urmare sesizării în prezentul dosar. Prin aceeaşi decizie, în justificarea respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, s-a mai reţinut şi că pentru cazul în care unitatea ar proceda la utilizarea realizării tehnice fără a conveni cu autorul acesteia asupra drepturilor băneşti cuvenite, textul criticat stabileşte, în mod firesc, condiţiile în care titularul realizării tehnice poate să obţină valorificarea drepturilor sale de autor (s.n.).
Din interpretarea art. 73 din lege rezultă că prin plata de despăgubiri, obligație impusă de alin. (3) al normei legale, este sancționată folosirea unei realizări tehnice fără ca unitatea care face acest lucru să stabilească cu autorul acesteia drepturile bănești care i se cuvin.
Prin urmare, fapta care generează dreptul la acţiune al reclamantului nu este refuzul de a încheia contractul - cu efectele susținute de către intimată şi confirmate de instanţa de apel - ci aplicarea/utilizarea în producție a unei realizări tehnice, cu obţinerea de rezultate economice, fără respectarea drepturilor autorului.
Cum s-a mai arătat, o altfel de interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziţie, contrară normelor legale, să limiteze drepturile autorului, deşi ar aplica în continuare realizarea tehnică şi ar obţine beneficii din aceasta.
În acest context se impune a fi înlăturată apărarea intimatei, în sensul că aplicarea are loc o singură dată, la data implementării, întrucât interesează aplicarea nu cu sensul de introducere în producţie pentru prima dată, ci cu sensul de folosire, utilizare a unei realizări tehnice şi care poate fi continuă sau izolată, în funcţie de natura obiectului protecţiei.
În condițiile în care se reclamă o utilizare continuă a realizării tehnice, caracterul nelegal al unei astfel de utilizări, determinat de nerespectarea cerințelor impuse de lege, naște dreptul de despăgubire pentru întreaga perioadă în care aceasta are loc, perioadă care este însă afectată de prescripție, în sensul că aceasta nu poate fi decât de 3 ani, anteriori cererii de chemare în judecată, perioadă la care şi-a şi limitat pretenţiile reclamantul-recurent, cu aplicarea art. 1886 C. civ., art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 dintre normele invocate în susţinerea recursului, dat fiind cadrul juridic dedus judecăţii. Dispoziţiile art. 16 lit. a) din acest decret, care prevăd că prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, nu prezintă relevanţă atât timp cât pretenţiile sale sunt formulate pentru 3 anteriori introducerii acţiunii, iar modul de calcul al termenului reţinut de instanţa de apel nu a fost confirmat prin prezenta decizie.
Distincția făcută de către intimată între rezultate tehnice având ca obiect un produs și cele având ca obiect o instalație tehnologică nu se justifică atât timp cât nici legea nu o face - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.Norma legală face referire numai la anumite cerințe pe care trebuie să le îndeplinească o creație tehnică pentru a fi recunoscută drept realizare tehnică.
În egală măsură, orice comparație cu regimul juridic al invenției reglementat de aceeași lege, și al inovației reglementată de vechea legislație în materie, în încercarea de limitare a drepturilor conferite autorului unei realizări tehnice, depășește cadrul legal instituit în materia realizărilor tehnice. Atât timp cât limitarea în timp a despăgubirilor este determinată de utilizarea nelegală a realizării tehnice, orice comparație cu alte creații tehnice sub aspectul în discuție ar adăuga la lege și ar lipsi autorul de un drept legal, în mod nejustificat. Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi intervenit în limitarea perioadei de protecție în care se poate reclama încălcarea drepturilor autorului, așa cum a mai procedat în cuprinsul Legii nr. 64/1991. Abrogarea art. 73 din Lege, ce fundamentează acțiunea, cu argumentul susţinut de intimată al inechității reglementării în raport cu alte drepturi protejate prin Legea nr. 64/1991 nu ar determina, în niciun caz, lipsirea de eficacitate a acestuia, pe perioada cât a fost în vigoare. Totodată, orice asimilare cu inovația, nerecunoscută prin Legea nr. 64/1991, determinată inclusiv de topografia textului legal, nu poate fi acceptată față de conținutul normei legale în discuție, astfel cum aceasta a fost interpretată.
Dreptului conferit autorului unei realizări tehnice a fost confirmat, de altfel, de intimată prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991.
c. În ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere - dreptul reclamantului-recurent de a solicita obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind drepturile băneşti pentru folosirea realizării tehnice, recunoscut de instanţa de apel ca fiind afectat de prescripţie, urmează a fi înlăturate dispoziţiile aferente din decizie şi apărările formulate de către intimată, în considerarea celor mai sus arătate privind dreptul de despăgubire al autorului şi fapta care îl generează, afectându-i prescripţia.
În măsura în care unitatea aplică realizarea tehnică reclamată şi obţine beneficii economice, fără a conveni drepturile cuvenite autorului acesteia, prin formularea acestui capăt de cerere autorul nu face decât să-şi protejeze pentru viitor, în condiţii de legalitate, dreptul de care beneficiază. Numai în măsura în care contractul nu va fi respectat de către unitatea care aplică realizarea tehnică se pune problema prescripţiei, din perspectiva dreptului valorificat în faţa instanţei de către autor, respectiv dreptul la acţiunea în executarea obligaţiei de a da.
Constatând, în limitele cererii de recurs, că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei în privinţa celor trei petite analizate, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate:
Admite recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din data de 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă pronunţată în Dosarul nr. 4040/109/2008.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
Opinia separată
Cu opinia separată în sensul admiterii recursului, casării, în parte, a deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere prin care se solicită constatarea calității de autor.
Prin cererea formulată la data de 15 august 2006 reclamantul a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul,
- să constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită ”interfață electrică între microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”, nouă la nivelul unității pârâte și utilă acesteia, elaborată în 1997;
- să oblige pe pârâtă la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50% din beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani ca urmare a folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent,
- să oblige pe pârâtă la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text de lege, a unui contract cu privire la drepturile bănești care i se cuvin, în cuantum de 50% din beneficiul net ce urmează a fi obținut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.
Instanța de apel a considerat toate capetele de cerere prescrise.
Pentru a determina dacă dreptul la acțiune este prescris trebuie stabilit care este natura dreptului despre care se pretinde a fi încălcat cu privire la repararea căruia se formulează pretenții.
Prin primul capăt de cerere, constatarea calității de autor al realizării tehnice, se cere constatarea existenței unui drept personal nepatrimonial (al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani), adică dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei creații intelectuale, categorie în care situează reclamantul pretinsa realizare tehnică, invocând prevederile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, forma n vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
În principiu, interpretând per a contrario prevederile art. 1 alin. (1) din Decr. nr. 167/1958, ținând cont că prin lege sunt stabilite în mod expres excepțiile de la acest principiu, dreptul la acțiune pentru încălcarea unui drept personal nepatrimonial este imprescriptibil.
Acesta este motivul pentru care soluția instanței de apel de considerare ca prescris dreptul la acțiune și cu privire la acest capăt de cerere este nelegală.
În ceea ce privește prescripția celorlalte capete de cerere am considerat soluția instanței de apel legală pentru următoarele argumente.
Încălcarea unui drept personal nepatrimonial dă naștere, de regulă, la daune morale, iar nu materiale.
Reclamantul nu a solicitat acordarea unor despăgubiri morale, pentru eventuala încălcare a dreptului personal nepatrimonial menționat anterior, dreptul de a fi recunoscut ca autor, cu privire la care s-ar fi putut susține că dreptul la acțiune privind despăgubirile corespunzătoare fiecărei încălcări poate fi exercitat pe întreaga durată de protecție a dreptului personal nepatrimonial, în raport de fiecare încălcare urmând a curge un alt termen de prescripție de 3 ani.
După cum se știe, și în cazul protecției drepturilor decurgând din creația intelectuală, unde pretinde reclamantul că se încadrează circuitul electric elaborat de către acesta, sunt reglementate drepturi nepatrimoniale și drepturi patrimoniale.
Prin al doilea capăt de cerere reclamantul a cerut obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale pentru încălcarea unui drept patrimonial, și anume dreptul de a folosi și a exploata realizarea tehnică, iar nu pentru încălcarea dreptului nepatrimonial de autor al realizării tehnice. Acesta a invocat nerespectarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 care prevedea stabilirea prin contract a unor drepturi bănești pentru realizarea tehnică nouă și utilă la nivelul unei unități, aplicată de către aceasta.
Ca atare, pentru a determina dacă acest capăt de cerere este prescris sau nu, trebuie stabilit mai întâi, care este natura dreptului patrimonial pretins încălcat, și anume dacă este un drept real (drept de proprietate) sau un drept de creanță.
Drepturile reale sunt limitate ca număr, numai legii fiindu-i permis să instituie asemenea drepturi subiective (regula numerus clausus).
Reclamantul își bazează pretențiile pe prevederile art. 72 din Legea nr. 64/1991, varianta în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit căruia ”Drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligaţia să ateste calitatea de autor.
Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate.”
Acest articol are un conținut identic cu fostul articol 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, forma inițială, care a fost renumerotat în timp, fiind situat în cap. VIII intitulat ”Dispoziţii tranzitorii şi finale”.
Prin Legea nr. 64/1991 nu au mai fost protejate inovațiile, care aveau un regim juridic reglementat în art. 66-73 (cap. 9 Inovațiile) din Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile, abrogată expres prin art. 70 din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data adoptării.
Potrivit art. 65 din Legea nr. 62/1974 inovația constituie ”realizarea tehnica care prezintă noutate pe plan național, progres si avantaje economice ori sociale, rezolva o problema in industrie sau in orice domeniu al economiei, științei, culturii, ocrotirii sănătății si apărării țării sau in orice alt domeniu al vieții economico-sociale si nu a mai fost aplicata pe teritoriul R.S.R.”
În ceea ce privește interpretarea normelor juridice situate în cadrul capitolului ”Dispoziții tranzitorii și finale” sunt relevante prevederile art. 77 și 78 din Decretul nr. 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative, în vigoare la data adoptării Legii nr. 64/1991.
Astfel, potrivit art. 77, ”În dispozițiile finale se determina data intrării în vigoare, dacă aceasta nu are loc pe data publicării, implicațiile pe care noul act le are asupra unor alte acte normative, precum şi masurile necesare pentru punerea în aplicare a reglementarii. În proiectele actelor normative cu caracter temporar se va prevedea, de regula, perioada aplicării sau data încetării aplicării; în acest fel de acte nu se vor insera dispoziții cu caracter permanent.”, iar potrivit art. 78 ”În cazul în care prin noua reglementare sînt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noului act, acesta va cuprinde dispoziții tranzitorii corespunzătoare, care să precizeze dacă acelor raporturi sau situaţii li se va aplica în continuare vechea reglementare ori o alta diferita de cea prevăzută în noul act normativ. Dispozițiile tranzitorii pot fi reunite, când este cazul, cu dispozițiile finale, intr-o subdiviziune unica, intitulata "dispoziții finale şi tranzitorii".”
Analizând aceste dispoziții, se ajunge la concluzia că art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 conține dispoziții tranzitorii referitoare la realizările tehnice concepute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, doar acestea putându-se încadra în categoria ”raporturilor sau situațiilor juridice născute sub vechea reglementare dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noului act,” la care face trimitere art. 78 din Decr.16/1976, în care nu se încadrează situația în speță, unde pretinsa realizare tehnică a fost elaborată în anul 1997.
Cu toate acestea, în acest caz, precum și în situația în care s-ar considera că pretinsa realizare tehnică se încadrează în acest articol, în raport de problema prealabilă a excepției prescripției la acțiune, sunt de reținut următoarele considerente aplicabile în ambele cazuri.
Chiar dacă s-ar considera că prin art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 nu s-a intenționat reglementarea unei situații tranzitorii, contrar art. 78 din Decretul nr. 16/1976, ci instituirea unui nou drept în favoarea autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, indiferent de data elaborării acestei realizări tehnice, cu două componente, un drept personal nepatrimonial (dreptul la atestarea calității de autor), și un drept patrimonial (drepturi bănești), pentru determinarea termenului de prescripție, a duratei de protecție a dreptului și a stabilirii momentului de început a curgerii acestuia, pentru acest din urmă drept, trebuie determinată natura juridică a acestuia, așa cum s-a menționat anterior.
Acest articol trebuie interpretat în lumina dispozițiilor de ansamblu ale Legii nr. 64/1991 și a scopului acesteia, a rezultatului avut în vedere de aceasta.
Atâta timp cât intenția legiuitorului a fost aceea de a nu se mai proteja inovațiile, nemaifiind preluate dispozițiile exprese ale Legii nr. 62/1974 referitoare la acestea, nu se poate ajunge, prin interpretarea unei dispoziții tranzitorii, la un regim juridic al ”realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia” mai favorabil nu numai fostelor inovații (care aveau la rândul lor un regim special de invocare și înregistrare), ci chiar invențiilor, care au o perioadă de protecție limitată în timp la 20 de ani și condiții restrictive de invocare și înregistrare.
În acest mod s-ar ajunge și la descurajarea solicitării de brevete de invenție, toate aceste consecințe fiind contrare scopului legii.
În acest context, trebuie determinat dacă drepturile bănești prevăzute de art. 72 din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data formulării acțiunii, sunt corespunzătoare unei componente a unui drept real (de proprietate industrială) sau a unui drept de creanță.
Așa cum s-a reținut anterior, drepturile reale sunt limitate ca număr, numai legii fiindu-i permis să instituie asemenea drepturi subiective.
În materia protecției proprietății intelectuale dreptul de proprietate este reflectat prin expresia ”drept exclusiv” (ex. art. 33 din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data formulării cererii; art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice), care include mai multe componente, expres prevăzute de lege.
În cazul de față, în art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 nu se regăsește niciuna dintre aceste formulări, astfel că ținând cont de rațiunea legii, faptul că intenția Legii nr. 64/1991 a fost aceea de a nu mai proteja inovațiile, faptul că nici în regimul instituit de Legea nr. 62/1974 inovațiile nu erau protejate printr-un drept de proprietate industrială, faptul că realizările tehnice prevăzute de în art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 au un conținut inferior fostelor inovații (”realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia” versus ”realizarea tehnica care prezintă noutate pe plan național, progres si avantaje economice ori sociale, rezolva o problema in industrie sau in orice domeniu al economiei, științei, culturii, ocrotirii sănătății si apărării țării sau in orice alt domeniu al vieții economico-sociale si nu a mai fost aplicata pe teritoriul Republicii Socialiste Romania”), concluzia nu poate fi decât aceea că acest articol nu instituie un drept de proprietate, care să atragă o protecție perpetuă (în lipsa menționării unui termen special de protecție).
Realizarea tehnică prevăzută de art. 72 din Legea nr. 64/1991, așa cum s-a demonstrat mai sus, nu conferă un drept de proprietate industrială, nefiind prevăzut expres de lege.
Astfel, dreptul patrimonial prevăzut de art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 nu poate fi decât un drept de creanță, fapt ce rezultă, de altfel, și din modalitatea de reglementare a subiectului pasiv al raportului juridic, care este determinat, al conținutului obligației corelative, dar și al drepturilor autorului realizării tehnice care sunt limitate doar la drepturile bănești.
În consecință, reclamantul nu poate pretinde că ar avea în patrimoniul său un drept de folosință sau de exploatare a realizării tehnice pe întreaga durată a aplicării acesteia, care să-i permită să solicite despăgubiri în mod succesiv în toată această perioadă, ori de câte ori este folosită de către unitate schema electrică pretinsă a fi realizare tehnică în cauză, așa cum se întâmplă în cazul dreptului de proprietate, în situația încălcării vreunuia dintre atributele caracteristice acestui drept, usus sau fructus.
Or, regula prescripției în materia dreptului de creanță este termenul general de prescripție de 3 ani (art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), iar începutul curgerii termenului este legat de data când se naște dreptul la acțiune (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958). În cazul obligațiilor care urmează să se execute la cererea creditorului (dreptul subiectiv pur și simplu) prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept (art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958).
În speță, dreptul reclamantului de a pretinde pârâtei încheierea unui contract privind drepturile sale bănești și obligarea acesteia la acordarea drepturilor bănești s-a născut în 1997, când susține că a elaborat pretinsa realizare tehnică în cauză, folosită de către unitate.
În consecință, prescripția dreptului la acțiune s-a împlinit cel mai târziu la sfârșitul anului 2000, așa cum corect susține intimata pârâtă.
Faptul că la alin. (3) teza finală a art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 se prevede că despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate nu poate fi un argument în sensul că s-ar datora despăgubiri pe toată perioada folosirii realizării tehnice de către unitate, întrucât nu modul de calcul al despăgubirii determină natura juridică a dreptului, ci dimpotrivă.
Recurentul reclamant nu a făcut dovada intervenirii recunoașterii dreptului său de către unitate pentru a fi aplicabil cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, fiind nefondat astfel și acest motiv de recurs.
Pentru aceste motive am considerat că recursul este fondat doar în ceea ce privește soluția instanței de apel privind constatarea ca prescrisă a cererii de constatarea a calității de autor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 462/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
