ICCJ. Decizia nr. 515/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 515/2015

Dosar nr. 552/110/2013

Şedinţa publică din 19 februarie 2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 24 ianuarie 2013, sub nr. 552/110/2013, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P., CN I.C. SA, SC A.T. SRL şi SC B.I.C. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat, abuziv, prin expropriere; nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I.; nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L. şi D.; nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la B.N.P., L. şi D., toate actele juridice vizând suprafaţa de teren sus-menţionată.

Pe parcursul procesului, SC B.I.C. SRL a formulat cerere reconvenţională, cu privire la care instanţa a constatat că pârâta a renunţat, precum şi cerere de chemare în garanţie a SC A.T. SRL, solicitând, în cazul admiterii acţiunii principale, obligarea acestei societăţi la restituirea preţului plătit, actualizat, şi la plata despăgubirilor constând în sporul de valoare al terenului şi cheltuielile necesare şi utile efectuate de către pârâtă. Ulterior, a precizat această cerere, în sensul obligării chematei în garanţie la plata contravalorii în lei a sumei de 186.192,5 euro, reprezentând preţul terenului, cu dobânda legală de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi până la data efectuării plăţii de către intervenientă; la plata sumei de 10.000 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de pârâtă pentru conservarea terenului; la plata diferenţei dintre preţul datorat în baza contractului şi sporul de valoare dobândit de teren; la plata sumei de 10.000 lei, daune interese pentru o posibilă evicţiune şi cheltuielile vânzării.

Reclamanta a depus o cerere intitulată „precizări”, în care a arătat, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, că pârât este Statul Român, prin M.F.P., care a fost introdus în cauză în această calitate.

Pârâta SC A.T. SRL a formulat cerere de chemare în garanţie a CN I.C. SA, solicitând, în cazul admiterii acţiunii principale, obligarea Companiei la plata sumei corespunzătoare suprafeţei de teren de care pârâta a fost evinsă.

Prin sentinţa civilă nr. 1241 din 6 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a fost r espinsă excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, pentru primul capăt de cerere.

S-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins, în consecinţă, primul capăt de cerere.

S-au disjuns celelalte capete de cerere şi s-a dispus formarea unui dosar nou, cu termen la 18 octombrie 2013.

În pronunţarea sentinţei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta susţine că, prin notificarea din 2 noiembrie 2001, în calitate de moştenitoare de pe urma lui P.V., a solicitat să i se restituie o parte din terenul ce face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare parţială o cere, respectiv suprafaţa de 674 mp, şi că aceasta a fost preluată de stat în baza a două decrete de expropriere (Decretele nr. 98/1980 şi nr. 292/1981), care nu au fost publicate în B. Of.

Notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia din 20 decembrie 2011 emisă de primarul municipiului Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamantă a unei suprafeţe de 283,75 mp, pentru restul de 674 mp, notificarea fiind trimisă, spre competentă soluţionare, către A.V.A.S.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, invocată de către pârâţi, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi de existenţa procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, nu se tinde la constatarea unei situaţii de fapt, ci a inexistenţei unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice contestarea de către persoana interesată şi verificarea de către instanţă a valabilităţii constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede, expres, că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Pentru aceste motive, instanţa a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SA, prima instanţă a respins-o raportat la cererea modificatoare a acţiunii, din 12 aprilie 2013, prin care reclamanta a menţionat că, pentru primul capăt de cerere, pârât este doar Statul Român, prin M.F.P.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Tribunalul a constatat, mai întâi, că, în lipsa unei reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în judecată), interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă. Tot doctrina a stabilit că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi aceea de a fi născut şi actual, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă nu ar recurge, în acel moment, la acţiune.

În speţă, faţă de actele existente la dosar, reclamanta nu are un interes actual în promovarea prezentei acţiuni. Astfel, art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 stabileşte clar că „prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau în B. Of.” Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres „competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv”.

În prezenta cauză, prin emiterea dispoziţiei din 20 decembrie 2011, s-a recunoscut că exproprierea imobilelor aparţinând autorului reclamantei a fost abuzivă, deci, nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părţile implicate în soluţionarea notificării.

În aceste condiţii, reclamanta nu poate obţine niciun folos practic din formularea prezentei cereri. Susţinerile sale, în sensul că prezenta acţiune urmăreşte să deschidă acţiunea în realizarea dreptului de proprietate, nu pot fi primite. Astfel, nu există niciun impediment legal pentru ca reclamanta să formuleze acţiunea în realizare, prin care să solicite soluţionarea, pe fond, a notificării vizând restul terenului nerestituit, numai în acest cadru procedural urmând a se analiza şi stabili modalitatea de restituire a imobilului, în consecinţă, dreptul său de proprietate.

Nici pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu, nu era necesară formularea unei acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului statului, interesul său legitim fiind justificat atâta timp cât, în favoarea reclamantei, s-a emis o dispoziţie prin care i s-a recunoscut, implicit, calitatea sa, de persoană îndreptăţită la restituire.

Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, pe care l-a respins în consecinţă, şi a dispus disjungerea celorlalte capete de cerere şi formarea unui dosar separat.

Împotriva hotărârii a promovat recurs şi, ulterior, apel, reclamanta, calea de atac fiind calificată de instanţă drept apel, în raport cu natura şi valoarea obiectului litigiului dedus judecăţii (fila 83 dosar fond vol. II), în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 35 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat, pe calea dreptului comun, constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum şi nulitatea absolută parţială a trei contracte de vânzare-cumpărare autentice, având ca obiect suprafaţa de teren în litigiu.

În argumentarea cererii introductive, apelanta reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că terenul în litigiu a fost proprietatea autorului său, P.V., că acest imobil a fost preluat de stat prin Decretul nr. 98/1980 şi prin Decretul nr. 292/1981, care nu au fost niciodată publicate în M. Of., ceea ce a fost în contradicţie cu prevederile Constituţiei din anul 1965.

A mai arătat apelanta reclamantă, în acţiune, că a notificat Primăria municipiului Bacău cu privire la imobilul în litigiu, că, urmare a unei acţiuni în justiţie, primarul municipiului Bacău a emis dispoziţia din 20 decembrie 2011, prin care a propus, pentru suprafaţa de 674 mp (ce nu aparţine patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale), transmiterea notificării către A.V.A.S. pentru despăgubiri şi restituirea, în natură, a unei suprafeţe de 283,75 mp, situată în Bacău.

A mai invocat apelanta reclamantă faptul că, anterior emiterii dispoziţiei şi ulterior notificării, suprafaţa de 674 mp a fost înstrăinată ca urmare a vânzărilor succesive, în cadrul procesului de privatizare, în prezent, terenul fiind ocupat, parţial, de SC B.I.C. SRL şi CN I.C. SA, restul terenului fiind liber de construcţii.

A mai învederat apelanta reclamantă împrejurarea că A.V.A.S. a returnat notificarea Primăriei Bacău, care, la rândul său, a transmis-o CN I.C. SA, pentru suprafaţa de 674 mp; aceasta avea obligaţia să o soluţioneze, în sensul restituirii, în natură, a imobilului preluat abuziv, imobil care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, se afla în patrimoniul său.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1), alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1), art. 2 lit. f), art. 4 alin. (2), art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 1, art. 21, art. 27.2. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966, 968 C. civ.

Ulterior, prin notele depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru termenul din 6 septembrie 2013 (fila 82 dosar fond vol. II), apelanta reclamantă a înţeles să îşi modifice acţiunea, în sensul că obiectul principal al acesteia, reprezentat de pct. 1 al cererii introductive, îl constituie „acţiune în constatare” şi nu Legea nr. 10/2001, republicată, capetele 2, 3, 4 ale acţiunii fiind cereri accesorii, modificare cu argumentaţia potrivit căreia, imobilul, fiind în proprietatea unei societăţi private, nu mai intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată.

Conform modificării primului capăt de cerere, învederat de către apelantă ca fiind principal, acţiunea s-a soluţionat, în limitele învestirii, potrivit dreptului comun.

În consecinţă, în mod corect, în funcţie de modificarea acţiunii, ce atrage aplicarea normelor de drept comun, instanţa de fond, la termenul din 6 septembrie 2013, s-a declarat ca fiind instanţă competentă atât material, cât şi teritorial, în raport de dispoziţiile art. 1591, art. 2 lit. b) şi f), art. 9 C. proc. civ., în cauză, nefiind incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de fond nu şi-a argumentat hotărârea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată, ci, în raport de precizările aduse de apelanta reclamantă primului capăt de cerere, respectiv „acţiune în constatarea nevalabilităţii titlurilor statului”, pe calea dreptului comun, şi nu pe Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a învederat aceasta prin precizările depuse la fila 82 dosar fond, vol. II.

Totodată, sunt de reţinut şi dispoziţiile Legii nr. 202/2010, art. 159 şi art. 1591, referitoare la competenţa publică sau privată, înţelesul noţiunilor şi termenele în care pot fi invocate.

Or, în cauză, în contextul în care acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, iar apelanta reclamantă nu a invocat eventuala necompetenţă teritorială în condiţiile art. 1591 alin. (3) din Legea nr. 202/2010, în mod corect, instanţa de fond s-a declarat ca fiind competentă în soluţionarea litigiului.

Totodată, în speţă, şi primul capăt de cerere, privind „constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului preluat abuziv de la P.V., a primit o soluţionare corectă prin respingerea acestuia ca lipsit de interes, atâta vreme cât, astfel cum s-a arătat şi de către instanţa de fond, prin dispoziţia din 20 decembrie 2011 emisă de primarul municipiului Bacău ca urmare a notificării din 2 noiembrie 2001, s-a statuat asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în sensul art. 3 alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate în preambulul dispoziţiei anterior menţionate, act prin care s-a dispus restituirea, în natură, a suprafeţei de 283,75 mp şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de 674 mp teren.

Este nefondată şi critica hotărârii, privind disjungerea capetelor de cerere 2-3-4 ale acţiunii introductive, referitoare la constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare menţionate anterior şi judecarea lor separată în contextul în care, ca efect al constatării nevalabilităţii titlurilor statului asupra imobilului în litigiu, recunoscută prin dispoziţia din 20 decembrie 2011 a Primarului municipiului Bacău, acestea nu au caracterul unor cereri accesorii primului capăt de cerere, respins, în speţă, ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.M., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Motivele de casare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 5 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat şi nu a răspuns motivelor invocate de reclamantă prin cererea de apel şi nu a luat în considerare concluziile formulate prin mandatar. Astfel, Curtea nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Nu s-a dat un răspuns, prin hotărârea recurată, următoarelor motive:

- instanţa de fond a stabilit greşit obiectul cauzei;

- hotărârea pronunţată de instanţa de fond conţine dispoziţii contradictorii care nu pot fi aduse la îndeplinire;

- instanţa de fond a încălcat prevederile art. 129 şi 137 C. proc. civ.;

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal;

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii;

- hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie.

II. Motivele de modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Hotărârea dată de instanţa de apel conţine motive contradictorii, întrucât, pe de-o parte, reţine că prima instanţă nu şi-a argumentat sentinţa prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci a dispoziţiilor de drept comun, iar, pe de altă parte, constată că primul capăt de cerere a fost soluţionat în mod corect, atâta vreme cât, astfel cum a stabilit şi Tribunalul, prin dispoziţia din 20 decembrie 2011, s-a statuat asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în sensul art. 3 alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel omite împrejurarea că prima instanţă şi-a argumentat respingerea primului capăt de cerere ca lipsit de interes, prin invocarea dispoziţiilor art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, dispoziţii care se referă la modul în care se aplică Legea nr. 10/2001.

III. Motivele de modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:

a) Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea a stabilit că, prin precizările depuse la dosarul cauzei, fila 267, vol. I, de către reclamantă, aceasta ar fi declarat că, pentru primul capăt de cerere, înţelege să se judece doar cu Statul Român, nu cu persoanele juridice de drept privat.

Această interpretare a instanţei nu numai că este eronată, dar schimbă înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.

Prin respectivele precizări, reclamanta stabileşte că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar faţă de primul capăt de cerere, fără să se facă vreo precizare în raport cu calitatea procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva faţă de ce a concluzionat instanţa de apel.

De asemenea, Curtea a arătat că: „ulterior, prin notele depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru termenele din 6 septembrie 2013 (fila 82 dosar fond, vol. II) apelanta reclamantă a înţeles să îşi modifice acţiunea, în sensul că obiectul principal al acesteia, reprezentat de pct. 1 al cererii introductive, îl constituie „acţiune în constatare”, şi nu Legea nr. 10/2001”.

În realitate, prin precizările menţionate, reclamanta stabileşte că acţiunea promovată este o acţiune în constatare, în conformitate cu pretenţia dedusă judecăţii, şi nu Legea 10/2001, aşa cum a stabilit instanţa de fond. Deci, reclamanta, prin aceste precizări, nu a modificat acţiunea, ci a încercat să atragă atenţia instanţei asupra faptului că, raportat la art. 129 pct. 6 C. proc. civ., aceasta a stabilit eronat obiectul cauzei.

În acelaşi mod eronat, instanţa de apel menţionează că, prin dispoziţia primarului municipiului Bacău, pentru suprafaţa de 674 mp s-au propus despăgubiri, în situaţia în care Primăria nu putea să se pronunţe cu privire la această suprafaţă, motiv pentru care a şi transmis notificarea, spre competentă soluţionare, către SC C.N.I.C. SA. Toate aceste interpretări eronate conduc la o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, având drept consecinţă schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

b) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal.

Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, întrucât confirmă soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei cu privire la primul capăt de cerere, reţinând că, prin dispoziţia din 20 decembrie 2011 a primarului municipiului Bacău, se statuează asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat.

Această afirmaţie este lipsită de temei legal, în condiţiile în care, prin abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de restituire, în natură, a imobilului preluat fără titlu valabil, nu se mai recunoaşte valabilitatea vechiului titlu.

Deci, actul normativ sus-menţionat nu conţine dispoziţii prin care să se poată stabili, din punct de vedere legal, dacă preluarea abuzivă a imobilelor s-a făcut cu titlu valabil sau nevalabil.

Soluţionarea primului capăt de cerere trebuia să se facă în conformitate cu dispoziţiile C. civ., iar nu în baza Legii nr. 10/2001.

Este lipsită de temei legal şi motivarea instanţei de apel, cu privire la măsura instanţei de fond, de disjungere a dosarului, determinat de împrejurarea că această măsură ar fi consecinţa admiterii excepţiei lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în condiţiile în care admiterea excepţiei este, la rândul său, lipsită de temei legal.

c) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.

Curtea a interpretat greşit noţiunea de „preluare abuzivă”.

Legea nr. 10/2001, prin art. 2 lit. h) şi i), stabileşte că preluare abuzivă este considerată şi situaţia în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât şi situaţia în care preluarea s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că noţiunea de „preluare abuzivă” este nerelevantă în raport cu admisibilitatea unei acţiuni în constatarea nevalabilității titlului statului.

În acelaşi timp, era necesar ca unitatea deţinătoare a imobilului să recunoască preluarea abuzivă de către stat a imobilului, iar nu Primăria Bacău, care nu este nici unitate deţinătoare şi nici parte în acest proces.

d) Hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, ale art. 1 al Primului Protocol adiţional la C.E.D.O şi ale art. 6 din C.E.D.O.

Prin respingerea apelului promovat de reclamantă, instanţa de apel menţine o hotărâre care desfiinţează o acţiune în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acţiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În continuare, reunind mai multe critici pe care le consideră ca fiind „asupra fondului cauzei”, recurenta susţine că a formulat prezenta acţiune în condiţiile art. 111 C. proc. civ., întrucât acţiunea în revendicare ce a format obiectul unui alt litigiu a fost respinsă în mod irevocabil, stabilindu-se, în consecinţă, inadmisibilitatea acţiunii în realizarea dreptului.

În acelaşi timp, a formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, ale cărei prevederi referitoare la desfăşurarea procedurii administrative au fost încălcate, prin înstrăinarea imobilului notificat.

Unitatea deţinătoare este, în prezent, entitate învestită cu soluţionarea notificării, iar procedura cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite este blocată.

Situaţia juridică a imobilului notificat a fost modificată ireversibil, încălcându-se, astfel, principiile stabilităţii raporturilor juridice şi al siguranţei circuitului civil.

În aceste condiţii, promovarea acţiunii de faţă era obligatorie pentru reclamantă, deoarece restituirea, în natură, a imobilului presupune, în prealabil, anularea titlurilor opozabile titlului persoanei îndreptăţite la restituire, reconstituirea dreptului de proprietate fiind subsecventă acţiunii în constatarea nulităţii respectivelor titluri.

Urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se mai asigură recunoaşterea vechiului drept de proprietate, esenţială, întrucât este singurul drept opozabil dreptului pârâtelor, care, şi ele, deţin un titlu de proprietate prezumat valabil.

Astfel, acţiunea în constatarea nulităţii absolute parţiale este admisibilă dacă reclamantul justifică un interes legitim, personal, născut şi actual în promovarea respectivei acţiuni.

În situaţia în care reclamantul s-ar prevala numai de existenţa notificării, prin care s-a raportat la situaţia juridică a imobilului la data depunerii cererii, el nu poate justifica un interes legitim, născut şi actual în promovarea acţiunii mai sus amintite, faţă de noua situaţie juridică, caracterizată de împrejurarea că imobilul nu se mai află la stat şi, ca urmare, nu mai face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel, soluţionarea notificării presupune reconstituirea dreptului de proprietate şi, în consecinţă, la data promovării acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acest drept, practic, nu există, ceea ce determină imposibilitatea justificării aspectului legitim al interesului; un interes legitim presupune existenţa unui titlu valabil pentru persoana îndreptăţită.

De asemenea, reconstituirea dreptului de proprietate presupune şi restituirea în natură, pe un alt amplasament sau prin acordare de puncte, fapt care face imposibilă justificarea aspectului născut şi actual al interesului, cu privire la promovarea acţiunii mai sus amintite.

Deci, dreptul de proprietate al reclamantului, obţinut prin reconstituire, nu este opozabil dreptului de proprietate al pârâtelor, într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a titlurilor acestora, deoarece nu este încă realizat şi, de asemenea, nu există siguranţa realizării lui pe vechiul amplasament.

În situaţia în care Legea nr. 10/2001, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, nu recunoaşte şi valabilitatea vechiului drept de proprietate, persoana îndreptăţită este obligată să recurgă la acţiunea în constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul notificat, pentru a putea să justifice interesul în raport cu anularea tuturor celor trei contracte şi să creeze condiţiile pentru a putea revendica, în baza Legii nr. 10/2001, respectivul imobil, revendicare impusă de faptul că imobilul a fost înstrăinat înainte de soluţionarea notificării.

Este evidentă, astfel, relaţia dintre capetele de cerere, primul capăt de cerere reprezentând cererea principală, iar celelalte capete de cerere fiind capete de cerere accesorii.

În aceste condiţii, reclamanta a promovat prezenta acţiune, prin care urmăreşte restabilirea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat, astfel încât, în situaţia în care acesta a fost înstrăinat, să poată obţine reîntoarcerea imobilului în patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, pentru ca aceasta să redevină unitate deţinătoare şi, conform art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007, să restituie, în natură, imobilul notificat.

Concluzând, recurenta menţionează că interesul în formularea acţiunii de faţă se justifică pentru următoarele motive:

- dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat prin înstrăinarea imobilului pentru care deţine titlu de proprietate, astfel că, în prezent, bunul notificat se găseşte în proprietate privată;

- situaţia juridică a imobilului aflat în litigiu a fost modificată ireversibil, situaţie în care procedura administrativă cu privire la soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001 este compromisă, notificarea formulată în baza acestei legi fiind neconformă cu situaţia juridică actuală a terenului;

- restabilirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire are drept consecinţă reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei respective, în baza Legii nr. 10/2001, în funcţie de dreptul real de proprietate al acesteia şi de situaţia juridică actuală a imobilului aflat în litigiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

Admisibilitatea acţiunii este confirmată şi de Decizia civilă nr. 636 din 09 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, depusă la dosarul cauzei.

Prima instanţă era obligată să se pronunţe pe fondul cauzei în cadrul acestei acţiuni, cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei, situaţie care nu s-a realizat, astfel că hotărârea dată se încadrează în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile sale, nu a împiedicat înstrăinarea imobilului notificat, astfel că art. 21 alin. (5) din Lege implică, din partea persoanei îndreptăţite la restituire, promovarea separată, în raport cu procedura administrativă de soluţionare a notificării, a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de înstrăinare, care este parte a acestei acţiuni şi care, numai împreună cu acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul aflat în litigiu, constituie o acţiune care poate realiza restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei.

În acest context, instanţele de fond şi apel nu au înţeles că, prin modificarea situaţiei juridice a imobilului notificat, au fost modificate şi condiţiile de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire, notificarea fiind golită de conţinut.

Recurenta reclamantă a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Intimatele pârâte SC B.I.C. SRL şi SC C.N.I.C. SA au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamantă.

Încadrarea în drept de către reclamantă a motivelor de recurs este greşită în ceea ce priveşte primul motiv al căii de atac, respectiv motivul indicat la pct. III lit. a). Astfel, necercetarea unui motiv de apel se circumscrie cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu pct. 5 din acelaşi text de lege; indicarea cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 este eronată, deoarece dispoziţia legală enunţată se referă la „act juridic” în sensul dreptului substanţial (convenţie, act juridic unilateral), iar nu la actele juridice de drept procesual.

Din această perspectivă, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

I. În cadrul căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, aceasta a susţinut, printre altele, că:

- instanţa de fond a stabilit, în mod greşit, obiectul cauzei faţă de cererea de chemare în judecată, obiect care constă într-o acţiune în constatare fundamentată pe C. civ., iar nu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Subsecvent, reclamanta a criticat sentinţa pentru încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa nu a pus în discuţia părţilor obiectul cauzei (pct. II, lit. a) din cererea intitulată „recurs”; lit. b) din cererea de apel).

- hotărârea pronunţată conţine dispoziţii contradictorii, care nu pot fi aduse la îndeplinire. Prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere în raport cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., faţă de existenţa acţiunii în realizarea dreptului. Argumentul instanţei, privind acţiunea în realizare, ţine de admisibilitatea acţiunii, iar nu de lipsa interesului. În acest context, Tribunalul trebuia să admită excepţia, prioritară, a inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţie care a fost respinsă, iar nu să admită excepţia lipsei de interes (pct. II, lit. c) din „recurs”; lit. d) din cererea de apel).

- prima instanţă a încălcat prevederile art. 129 şi art. 137 C. proc. civ. Reclamanta a susţinut că excepţia lipsei de interes trebuia unită cu fondul cauzei. De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., întrucât a fost omisă discutarea interesului faţă de scopul urmărit de acţiunea în sine, respectiv constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare. În aceste condiţii, acţiunea rămasă în urma disjungerii dosarului devine lipsită de interes. Arată că interesul îndeplineşte toate condiţiile în cazul proprietarului lipsit de dreptul de proprietate şi care are posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului preluat (pct. II, lit. d) din „recurs”, lit. e) din cererea de apel).

- instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal. Obiectul Legii nr. 10/2001 îl constituie imobilele deţinute de stat sau de o societate cu capital de stat sau de o societate privatizată, cu capital mixt, fiind excluse de la incidenţa legii societăţile constituite din iniţiativă privată. Imobilul în litigiu este proprietatea unor societăţi private, deci nu face obiectul legii speciale, nefiind, astfel incidente dispoziţiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007 (pct. II, lit. b) din „recurs”; lit. f) din apel). În cererea de apel înregistrată la 9 octombrie 2013, reclamanta arată în plus că este lipsit de temei legal şi argumentul primei instanţe, în sensul că nu există impedimente la soluţionarea, pe fond, a notificării, de vreme ce bunul nu se mai găseşte în posesia unităţii deţinătoare, fiind proprietatea unor societăţi private şi, ca atare, situaţia juridică a bunului nu mai poate fi adusă la cea de la data notificării. În aceste condiţii, acţiunea privind soluţionarea notificării nu asigură „soluţionarea corectă” a dreptului de proprietate, în funcţie de situaţia juridică reală a imobilului revendicat, prezenta acţiune urmărind tocmai un asemenea scop.

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii. Dispoziţiile art. 2.6. nu garantează că unitatea deţinătoare se va pronunţa cu privire la valabilitatea titlului statului, nefiind obligată să procedeze în acest sens. Deci, în mod greşit, a considerat prima instanţă că dispoziţiile enunţate pot constitui un motiv pentru soluţia pronunţată în ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului. Aceste prevederi nu au caracter imperativ, spre deosebire de dispoziţiile art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007, care pot constitui baza juridică a motivării interesului reclamantei în anularea actelor de înstrăinare a imobilului.

În mod greşit, prima instanţă a motivat excepţia lipsei de interes prin aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., deoarece acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului reprezintă o acţiune în realizare, care nu trebuie raportată la acest text de lege, ci la scopul urmărit de însăşi acţiunea respectivă. Astfel, reclamanta nu are niciun folos în a obţine o pronunţare asupra valabilităţii titlului statului, ulterior respingerii acţiunii în nulitatea actelor de înstrăinare, ca lipsită de interes. Mai susţine că imobilul poate fi restituit în natură, ceea ce justifică interesul în formularea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului.

Arată, în continuare, că interesul actual în anularea parţială a actelor de înstrăinare a imobilului poate fi motivat printr-o hotărâre definitivă de constatare a nevalabilităţii titlului statului, de care unitatea deţinătoare este obligată să ţină seama şi să restituie bunul, în temeiul art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

Legea nr. 10/2001 nu asigură realizarea dreptului de proprietate, întrucât, determinat de tergiversarea procedurii de soluţionare a notificării şi a încălcării prevederilor acestei legi, situaţia juridică a imobilului s-a modificat, astfel încât notificarea depusă în 2001 nu mai corespunde situaţiei juridice actuale.

În acest context, unitatea deţinătoare ar putea să se raporteze la cerinţele formulate prin notificare şi nu la situaţia juridică actuală, ceea ce ar conduce la soluţionarea incorectă a pretenţiilor referitoare la dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite.

Prin formularea primului capăt de cerere, reclamanta urmăreşte să determine unitatea deţinătoare la o raportare corectă.

Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece prima instanţă nu a luat în considerare situaţia juridică modificată a imobilului, care, prin anularea actelor de înstrăinare, nu mai poate reveni la cea din anul 2001.

Deci, dacă imobilul nu ar fi părăsit patrimoniul unei societăţi cu capital de stat, ar fi fost irelevant dacă statul are sau nu un titlu valabil. Alta este situaţia în cazul art. 29 din Lege, când imobilul este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi integral privatizate şi când Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 830/2008, a decis că, pentru restituirea în natură, este necesar ca statul să nu fi preluat bunul cu titlu valabil. Cu atât mai mult, în cazul unei societăţi private, se impune formularea unei acţiuni de constatare a nevalabilităţii titlului statului, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă în ipoteza acestor societăţi (pct. III, lit. c) din cererea de „recurs”; lit. g) din cererea de apel).

- hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţia României, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie.

Prin respingerea primului capăt de cerere, reclamanta nu poate justifica un interes născut şi actual în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de înstrăinare a imobilului.

În acest fel, reclamanta este lipsită de principalul mijloc de apărare în promovarea acţiunii sale, încălcându-se art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin hotărârea instanţei de fond, se încalcă dreptul reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pct. III, lit. d) din cererea de „recurs”; lit. h) din cererea de apel).

În esenţă, potrivit considerentelor deciziei recurate, expuse anterior, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe patru mari argumente, şi anume:

- Tribunalul a judecat în limitele învestirii, ca urmare a „modificării” acţiunii de către reclamantă, aceasta specificând că este „o acţiune în constatare” întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea nr. 10/2001;

- prima instanţă era competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza;

- în mod corect a fost admisă excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere faţă de statuarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către emitentul dispoziţiei din 20 decembrie 2011;

- în mod corect s-a dispus disjungerea cererilor în constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de înstrăinare a bunului, care nu pot fi considerate ca fiind accesorii în raport cu cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, respinsă ca lipsită de interes.

Ca atare, dintre toate motivele de apel, enumerate mai sus şi care au caracter de sine-stătător, neputând fi considerate simple argumente în sprijinul unui unic motiv, Curtea de Apel l-a examinat doar pe primul dintre ele, cel referitor la greşita stabilire a obiectului juridic dedus judecăţii, pe care l-a înlăturat în raport de precizările reclamantei în legătură cu cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului ca fiind o acţiune în constatare întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Celelalte critici nu au primit niciun răspuns, ceea ce va determina admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, pentru ca aceasta să se pronunţe în limitele învestirii, asupra tuturor motivelor de apel. În absenţa examinării criticilor respective de către instanţa anterioară, nu este posibilă examinarea, în recurs, a legalităţii deciziei recurate. În plus, analiza, direct, în calea extraordinară de atac a motivelor neverificate de instanţa de apel ar determina lipsirea părţii de exerciţiul unei căi de atac prevăzute de lege, împrejurare incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu ocazia rejudecării, în examinarea motivelor de apel necercetate prin decizia atacată, Curtea va răspunde şi apărărilor formulate în recurs de către intimate, prin întâmpinare, cu privire la inadmisibilitatea unor motive, determinat de formularea lor direct în calea de atac şi la netemeinica acelor critici care fac referire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu formează obiect de discuţie în cauza de faţă.

II. Nu se poate reţine motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta înseamnă fie că argumentele instanţei de apel conduc la o anumită soluţie, iar Curtea s-a oprit, în dispozitivul hotărârii, la soluţia contrară, fie că diferitele considerente generează soluţii diferite, în sensul că, din unele, se desprinde soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, cea de respingere a aceloraşi pretenţii. Nu este cazul deciziei recurate, întrucât instanţa de apel nu aplică ea însăşi, pe fondul cauzei, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci consideră că soluţia dată de prima instanţă asupra cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului este corectă în raport de dispoziţia din 20 decembrie 2011, emisă în procedura legii speciale. Cu alte cuvinte, instanţa de apel confirmă natura, de drept comun, a cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, stabilită de Tribunal, şi, totodată, şi soluţia pronunţată de această instanţă, determinat de dezlegarea dată printr-un act emis în procedura legii speciale asupra naturii preluării imobilului de către stat, ceea ce, în opinia, instanţei de control judiciar, conduce la lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere. În consecinţă, nu este nicio contradicţie între considerentele deciziei recurate, hotărârea instanţei de apel cuprinzând un raţionament juridic bazat pe legătura dintre soluţia dată cererii care formează obiectul dosarului de faţă, considerată ca fiind de drept comun, şi cele stabilite într-o altă procedură, prevăzută de o lege specială, şi care, în opinia instanţei, prezintă relevanţă în analiza condiţiei de exerciţiu a interesului în formularea cererii cu care a fost învestită.

Cât priveşte omisiunea instanţei de apel, de a avea în vedere că prima instanţă s-a raportat, în soluţionarea excepţiei lipsei de interes, la dispoziţiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, acest aspect nu se circumscrie unei motivări contradictorii a deciziei atacate, încadrabilă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, vizează, eventual, o greşeală de judecată a instanţei de control judiciar, cenzurabilă din perspectiva pct. 9 al aceluiaşi articol.

Critica nu poate fi primită. Împrejurarea că Tribunalul s-a raportat la dispoziţiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, în soluţionarea excepţiei lipsei de interes, nu înseamnă că prima instanţă a schimbat obiectul şi temeiul juridic al acţiunii. Dimpotrivă, a făcut referire la textul de lege sus-menţionat tocmai pentru a evidenţia că, în opinia sa, nu este necesară formularea unei acţiuni de drept comun pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului, raportându-se, în consecinţă, la o acţiune de natura celei indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 22 aprilie 2013. În ce măsură, însă, prima instanţă a soluţionat în mod corect sau nu excepţia lipsei de interes, referindu-se la dispoziţiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, reprezintă o altă chestiune, care nu poate fi verificată de această instanţă, faţă de soluţia de casare cu trimitere, determinată, inclusiv, de nepronunţarea Curţii asupra motivului de apel privind aplicarea greşită a legii, inclusiv a dispoziţiilor art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007. Prin urmare, instanţa de rejudecare urmează a verifica legalitatea sentinţei din perspectiva textului de lege menţionat.

III. a) Criticile privind greşelile instanţei de apel în interpretarea cererii reclamantei, de la fila 267, vol. I din dosarul primei instanţe, precum şi asupra naturii precizărilor formulate de aceasta prin notele depuse la 4 septembrie 2013 vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 8 nefiind incident.

Referitor la interpretarea greşită a dispoziţiei emise de primarul municipiului Bacău, în legătură cu despăgubirile acordate pentru suprafaţa de teren în litigiu, această critică pune în discuţie un aspect de interpretare a unui mijloc de probă, deci, un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura actuală a recursului, faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, critica este şi nerelevantă faţă de soluţia ce se va pronunţa asupra recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât, şi din acest punct de vedere, nu se impune a fi examinată.

În ceea ce priveşte prima dintre susţinerile evocate mai sus, aceasta nu poate fi primită. Contrar celor afirmate de reclamantă, prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel nu a procedat la nicio interpretare proprie a cererii înregistrate în dosarul primei instanţe la 22 aprilie 2013, ci doar a redat, în cuprinsul deciziei recurate, soluţia pronunţată de Tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL în primul capăt din cererea de chemare în judecată, soluţie fundamentată pe interpretarea realizată de prima instanţă a cererii respective. Or, examinarea instanţei de recurs nu poate viza decât hotărârea Curţii de Apel, în care nu se regăseşte, însă, niciun argument referitor la cererea din 22 aprilie 2013, al cărei conţinut este contestat de reclamantă.

În concluzie, susţinerile recurentei nu au legătură cu decizia atacată şi nu vor forma obiect de analiză din partea prezentei instanţe.

Referitor la interpretarea dată de Curte notelor depuse de reclamantă la 4 septembrie 2013 şi intitulate „precizări”, în sensul că primul capăt de cerere a fost modificat prin aceste note într-o acţiune în constatare de drept comun, critica recurentei, prin care a contestat interpretarea Curţii este corectă, dar fără efecte asupra deciziei atacate.

Astfel, este real că indicând, prin notele respective, că acţiunea de faţă reprezintă o acţiune de drept comun, iar nu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a modificat niciun element al cererii de chemare în judecată, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce obiectul cererilor a rămas acelaşi cu cel din acţiunea introductivă de instanţă, iar dispoziţiile de drept comun în materie au fost indicate şi prin acţiunea iniţială (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966 şi 968 C. civ.). În realitate, reclamanta a renunţat la temeiul juridic determinat de Legea nr. 10/2001, păstrându-l doar pe cel de drept comun, existent şi în cererea introductivă, ceea ce nu constituie o modificare de acţiune, în sensul textului de lege sus-menţionat, cum, în mod greşit, a considerat instanţa de apel. Cu toate acestea, decizia nu va fi casată pentru acest motiv, întrucât calificarea dată de instanţă notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce efecte în ceea ce priveşte legalitatea deciziei atacate. Curtea a avut în vedere, în examinarea hotărârii apelate, exact intenţia părţii exprimată în cererea respectivă, şi anume ca aceasta să fie soluţionată pe calea dreptului comun, indiferent de calificarea juridică pe care a dat-o cererii.

În consecinţă, eroarea instanţei în aprecierea naturii procesuale a notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce recurentei nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

b)-d) Cu excepţia criticii referitoare la greşita confirmare a măsurii de disjungere a cererilor din litigiul de faţă, susţinerile subsumate acestor puncte din cererea de recurs nu vor fi examinate de Înalta Curte, în raport de împrejurarea că acestea formează şi motive de apel neanalizate, care au determinat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, urmând ca instanţa de apel, în rejudecare, să se pronunţe şi asupra criticilor respective.

De asemenea, afirmaţiile calificate de parte ca fiind „de fond” vor fi examinate de instanţa de trimitere în măsura în care combat soluţia dată de prima instanţă asupra primului capăt din cererea de chemare în judecată.

Cât priveşte măsura disjungerii cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, confirmată în apel, reclamanta contestă decizia sub acest aspect în strânsă legătură cu criticile aduse hotărârii, prin care Curtea a menţinut soluţia dată primului capăt de cerere. Or, argumentul instanţei de apel în păstrarea măsurii disjungerii dispuse de prima instanţă nu a vizat soluţia dată primului capăt de cerere, soluţie pe care doar a redat-o în cuprinsul considerentelor, ci împrejurarea că cererile rămase în soluţionarea primei instanţe, în urma disjungerii, nu au caracter accesoriu faţă de cererea disjunsă şi soluţionată prin admiterea excepţiei lipsei de interes. Recurenta nu a combătut raţionamentul Curţii privind înlăturarea caracterului accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, astfel încât instanţa de recurs nu va examina criticile formulate sub aspectul legalităţii măsurii disjungerii, deoarece nu au legătură cu argumentele instanţei de apel în păstrarea acestei măsuri.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se pronunţa asupra motivelor de apel neanalizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 35 din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 462/2015. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 516/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 515/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs