ICCJ. Decizia nr. 517/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 517/2015
Dosar nr. 17520/3/2012
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 15 mai 2012, reclamantul S.T. a chemat în judecată pe pârâţii S.R.I. şi Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la achitarea către acesta a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului (teren şi construcţie) proprietatea sa, situat în Voluntari, judeţ Ilfov pentru perioada de la 12 septembrie 1998 până în prezent.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul, compus din teren în suprafaţă de 10.000 mp şi construcţie, a aparţinut autorilor săi, S.B. şi S.E., fiind dobândit de la F.Z., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 24 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
Imobilul, mai sus menţionat, a fost preluat de către Statul român în anul 1948, în mod abuziv, fiind ocupat de un înalt demnitar comunist din perioada de după 1944.
Revendicarea imobilului s-a făcut prin demersuri pe cale administrativă începând cu anul 1990, iar prima acţiune pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17 decembrie 1998.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat în baza acestui act normativ, notificările din 24 iulie 2001 către Consiliul Judeţean Ilfov şi din 12 septembrie 2001 către S.R.I, care era deţinătorul imobilului.
Prin Decizia nr. 26 din 13 octombrie 2003, notificarea adresată S.R.I. a fost soluţionată, în sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, soluţie împotriva căruia reclamantul a formulat acţiune în justiţie.
Acţiunea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1210 din 04 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii în parte a cererii şi obligării pârâtei S.R.I. la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent pentru imobilul solicitat.
S-a menţionat faptul că instanţele au dispus restituirea prin echivalent a imobilului, motivat de configuraţia actuală a acestuia rezultată în urma lucrărilor de amenajare executate de către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta autorizaţii de construire sau documente justificative.
Fapta ilicită a pârâtei S.R.I. constă în deţinerea imobilului preluat abuziv de către stat, cu toate că a avut cunoştinţă de existenţa adevăratului proprietar şi de demersurile efectuate de acesta începând cu anul 1990, cu menţiunea că în anul 1998 a fost introdusă şi acţiune în justiţie.
Mai mult, deţinerea nelegală a imobilului se coroborează cu soluţionarea cu întârziere şi în mod negativ a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce a şi determinat demararea unei acţiuni în justiţie prin care reclamantul a solicitat anularea deciziei emise de S.R.I, proces care a durat aproximativ 8 ani.
Prejudiciul creat reclamantului constă tocmai în lipsirea reclamantului în toată această perioadă de timp de exerciţiul dreptului de folosinţă pentru terenul şi construcţiile nedemolate, restituite abia prin hotărâre judecătorească.
În aceste condiţii, pârâtul S.R.I. datorează adevăratului proprietar al imobilului contravaloarea lipsei de folosinţă, stabilită prin raportare la lipsa de folosinţă în materie de locaţiune.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 998, 999 C. civ.
Prin rezoluţia de fixare a termenului pentru judecarea cererii, reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 226.111 lei şi timbru judiciar de 5 lei, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 şi art. 3 din O.G nr. 32/1995.
Împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, la data de 15 iunie 2012, care a fost respinsă prin încheierea din data de 11 septembrie 2012.
Prin aceeaşi cerere din data de 15 iunie 2012, reclamantul a formulat şi o cerere completatoare, prin care a arătat expres că solicitarea sa de achitare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 este o cerere accesorie restituirii imobilului şi că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 acţiunea în justiţie privind acordarea de compensaţii băneşti pentru lipsa de folosinţă este scutită de plata taxelor de timbru.
La data de 28 decembrie 2012, pârâtul S.R.I. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
La data de 11 ianuarie 2013, reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar, solicitând scutirea sa de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 226.111 lei, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 08 februarie 2013.
Împotriva încheierii din data de 08 februarie 2013, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care a fost admisă în parte, prin încheierea din data de 09 aprilie 2012, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina reclamantului de la suma de 226.111 lei, la suma de 75.370,33 lei.
La termenul de judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantului să facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar.
La termenul de judecată din data de 06 decembrie 2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta S.R.I prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 2029 din 06 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia netimbrării şi a anulat cererea formulată de reclamantul S.T.
Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată - excepţie de procedură, peremptorie şi absolută, tribunalul a apreciat-o, ca fiind întemeiată.
Prima instanţă a reţinut că la termenul de judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantului să facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar.
Reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
În conformitate cu art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora neîndeplinirea obligaţiei de plata până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, ca netimbrată şi, având în vedere că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru a anulat cererea.
Împotriva sentinţei civile nr. 2029 din 06 decembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamantul S.T.
A criticat faptul că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi C. civ. şi este scutită de plata taxei de timbru conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Se impunea ca instanţa să analizeze în concret legalitatea, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii dispuse prin raportare la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 40 din Legea nr. 10/2001 şi la dreptul său de a avea acces la o instanţă, drept garantat atât de art. 21 din Constituţia României republicată şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A susţinut că scutirea de plata taxei de timbru priveşte atât cererile pentru restituirea imobilului cât şi cererile accesorii sau incidentale. Cum imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 50 „Cererile sau acţiunile in justiţie (...) legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru" şi cererea privind plata lipsei de folosinţă este scutită de plata taxei de timbru pentru că legea nu distinge între tipurile de acţiuni iar, pe de altă parte, prin această măsură (plata taxei de timbru), i s-ar îngrădi accesul liber la justiţie.
A criticat şi faptul că a formulat excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 raportat la art. 25 alin. (5) din aceeaşi lege.
A precizat că a probat că nu are nici un fel de venit în România încă din anul 1965, iar şi nu dispune de veniturile necesare pentru a achita o taxă de timbru de 50.000 euro, respectiv 17.000 euro.
Referitor la faza procedurii în care a fost impusă restricţia, în prezenta cauză, accesul său la o instanţă a fost restricţionat de la chiar primul grad de jurisdicţie.
Prin urmare, cererea sa nu a fost analizată de nicio instanţă, deşi cererea nu este una abuzivă, nici lipsită de fundament, iar raportat la complexitatea acestei cauze nu este justificat cuantumul foarte mare al taxei de timbru.
Astfel, taxele de timbru stabilite în cauză sunt o sarcină excesivă.
În cauză se impunea aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei, astfel cum au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii şi, pe cale de consecinţă, instanţa trebuia să respingă excepţia netimbrării cererii şi să dispună judecarea cauzei.
Intimatul-pârât S.R.I. a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat, ca nefondat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 424/A din 14 octombrie 2014 a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pe situaţia de fapt, Curtea a constatat faptul că în cadrul cererii de chemare în judecată astfel cum ea a fost formulată iniţial, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului, în temeiul exclusiv al dispoziţiilor art. 480, art. 998, art. 999 C. civ.
Anterior primului termen de judecată din 11 ianuarie 2013 acordat în cauză (deci înaintea primei zile de înfăţişare în sensul art. 134 C. proc. civ.), respectiv la data de 15 iunie 2012, reclamantul a depus, însă, la dosar, concomitent cu cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acţiunii, în sensul indicării şi a altui temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, respectiv Legea nr. 10/2001 (filele 26-27 dosar fond).
Cauza a fost soluţionată de către tribunal, exclusiv în considerarea temeiului juridic reprezentat de art. 480, art. 998, art. 999 C. civ., prima instanţă de judecată nefăcând niciun fel de referire în cadrul hotărârii, la cererea completatoare realizată sau la dispoziţiile normative invocate în cuprinsul său şi reiterate în motivele prezente de apel ca şi temei juridic al acţiunii.
Din aceeaşi perspectivă, Curtea a observat că, potrivit considerentelor, atât încheierea din data de 11 septembrie 2012, de soluţionare a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru (fila 34 dosar fond), încheierea din data de 04 octombrie 2013 de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (filele 124,125 dosar fond), cât şi Decizia civilă nr. 138 din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a soluţionat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-au grefat exclusiv pe cererea de chemare în judecată în forma iniţială promovată de către reclamant. Niciuna dintre instanţele care au pronunţat aceste hotărâri, nu a realizat vreo menţiune cu privire la cererea completatoare depusă de reclamant înaintea primului termen de judecată.
Curtea a apreciat că în cauză, instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra cererii astfel cum a fost completată, modificarea realizându-se procedural, anterior primei zile de înfăţişare. Aşadar, tribunalul trebuia să se raporteze la cererea de chemare în judecată completată.
Prima instanţă a omis şi din punct de vedere formal, să se pronunţe asupra cererii completatoare, deoarece în încheierea de la data primului termen de judecată, 11 ianuarie 2013, nu este trecută nici o dispoziţie a instanţei cu privire la ea (fila 50 dosar fond).
Curtea a conchis că tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, devenind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit instanţa a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, deşi reclamantul nu poate beneficia de scutirea de la plata taxei de timbru, de vreme ce şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun.
Astfel, prin art. 15 lit. r) din Legea 146/1997, legiuitorul a enumerat limitativ si restrictiv cererile sau acţiunile care sunt scutite de la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar. De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar, potrivit alin. (2) dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară. Potrivit alin. (3) neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
La instanţa de fond reclamantului i s-a pus in vedere sa facă dovada achitării taxei de timbru in cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar, dar acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a anulat acţiunea, ca netimbrată.
În speţă, instanţa trebuia să înlăture de la aplicare dispoz. art. 15 lit. r) privind scutirea de la plata taxei de timbru, întrucât reclamantul a înţeles să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, cerere de chemare in judecata care nu este scutită de plata taxei de timbru.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a admis apelul în mod greşit apelul reclamantului pe considerentul că instanţa de fond a omis şi din punct de vedere formal să se pronunţe asupra cererii completatoare, deoarece tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei de netimbrare.
Astfel, atunci când a pronunţat decizia atacată instanţa nu a avut in vedere faptul ca art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin intermediul excepţiilor de procedură, cum este excepţia netimbrării, se invederează lipsuri sau încălcarea unor norme privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
Nici excepţiile de procedură şi nici cele de fond nu pun in discuţie fondul cauzei, iar admiterea excepţiilor de fond conduce la respingerea acţiunii pe cale de consecinţă.
Prin urmare, instanţa este obligată, ca o data invocată o excepţie, să o soluţioneze. În mod corect instanţa de fond a soluţionat excepţia invocată, cu prioritate, nefiind necesară soluţionarea cauzei pe fond, deoarece, aşa cum dispune art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
A solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală si temeinică.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică formulată de recurent se referă la reţinerea eronată, în opinia sa, a operării în favoarea reclamantului a beneficiului scutirii de la plata taxei de timbru prevăzut de legea specială de reparaţie, respectiv a incidenţei art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Astfel, a susţinut că atât timp cât acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe dispoziţiile legii speciale, nu putea opera în favoarea reclamantului scutirea de plata taxei de timbru.
Motivul de recurs nu vizează însă argumentele instanţei de apel, care nu s-a pronunţat pe caracterul timbrabil sau netimbrabil al acţiunii, ci doar pe aspectul că tribunalul nu a soluţionat excepţia de netimbrare invocată de pârâtul S.R.I. în raport de împrejurarea ca prin cererea completatoare, depusă de reclamant în primă instanţă la data de 15 iunie 2012, acesta a arătat expres că solicitarea sa de achitare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că, fiind o cerere accesorie restituirii imobilului în baza acestui act normativ, acţiunea în justiţie privind acordarea de compensaţii băneşti pentru lipsa de folosinţă este scutită de plata taxelor de timbru.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a analizat criticile formulate de reclamant în această fază procesuală în raport de temeiurile de drept invocate de către reclamant şi de faptul că prima instanţă a analizat excepţia de netimbrare fără a se raporta la noul temei juridic invocat prin cererea completatoare, respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că faţă de cadrul învestirii sale, tribunalul nu a rezolvat excepţia de netimbrare prin raportare la toate temeiurile de drept cu care a fost învestit, în acest sens critica recurentului-pârât nefiind fondată.
Nu este fondată nici cea de a doua critică a recurentului, referitoare la faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că tribunalul nu s-a pronunţat pe cererea completatoare, atât timp cât era chemat să se pronunţe cu prioritate, conform dispoz. art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiei de netimbrare.
Instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. cu privire la obligativitatea instanţelor de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Raţionamentul juridic, avut în vedere de Curte şi care a impus casarea sentinţei apelate, a fost acela că reclamantul a completat cererea introductivă indicând ca temei juridic şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, temei de drept neavut în vedere de tribunal în analiza caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii cu care a fost învestit în prezenta cauză şi care, astfel, nu putea fi analizat direct în calea de atac a apelului.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a considerat hotărârea tribunalului nelegală din prisma faptului că, dând eficienţă art. 137 C. proc. civ., excepţia de netimbrare nu a fost dezlegată şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De altfel, recurentul nu a criticat în prezentul recurs decizia instanţei de apel din perspectiva reţinerii unui nou temei juridic al cererii introductive, ci doar tangenţial în cadrul primei critici formulate în memoriul de recurs a arătat, generic, că reclamantul a indicat ca temei de drept al cererii introductive dispoziţiile art. 480, 998, 999 C. civ., dreptul comun.
Or, tocmai nereţinerea, ca temei juridic, şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ce a condus la neanalizarea excepţiei de netimbrare şi prin raportare la acest act normativ, a impus, în mod corect, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi dreptului părţii de a beneficia real de un dublu grad de jurisdicţie.
În considerarea acestor argumente, constatând că nu este dovedită incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 424/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 516/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 518/2015. Civil → |
|---|
