ICCJ. Decizia nr. 479/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 479/2015
Dosar nr. 5071/3/2014
Şedinţa publică din 18 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 16839/3/2011, la data de 04 martie 2011, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, C.V., C.F. şi B.R.L.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-i oblige pe primii 4 pârâţi la plata către reclamant, în calitate de creditor subrogator al debitorilor C., fie a valorii de circulaţie fără îmbunătăţiri a apartamentului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fie a preţului plătit în sumă de 3261 RON, actualizat cu indicele de inflaţie, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătăţirilor aduse apartamentului nr. 12, din B-dul N.B. nr. 25, colţ cu str. D.D., sector 1 în baza contractului de consolidare încheiat cu Municipiul Bucureşti şi prin lucrările ulterioare de amenajare a acestuia (conform principiului despăgubirii pentru îmbogăţire fără justă cauză consacrat prin dispoziţiile art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. şi/sau art. 40 din Legea nr. 10/2001) şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa până la plata despăgubirilor de către această pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 342 din 22 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.R.L.S. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost respinsă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată şi au fost respinse cererile reclamantului şi pârâtei B.R.L.S. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 459/A din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată în parte sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza pentru judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului reprezentat de apartamentul nr. 12 din Bucureşti, B-dul N.B. nr. 12, colţ cu str. D.D., sector 1, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că deşi primele două capete de cerere fuseseră formulate de către reclamant pe calea acţiunii oblice iar soluţia tribunalului de respingere a acestora este corectă (din motivul neîntrunirii condiţiilor legale de intentare a acţiunii oblice), ultimele două capete de cerere fuseseră formulate în nume propriu, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză consacrat în C. civ.
Instanţa de apel a mai constatat că deşi reclamantul nu are un drept propriu care să izvorască din dispoziţiile art. 48 al Legii nr. 10/2001, acesta este îndreptăţit să introducă o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză din moment ce între el şi pârâta B.R.L.S. nu există nici un raport juridic legal sau convenţional care să justifice păstrarea de către pârâtă a îmbunătăţirilor efectuate de cel dintâi.
Instanţa de apel a dispus ca rejudecarea cauzei să se facă exclusiv în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata îmbunătăţirilor de către pârâta B.R.L.S., în condiţiile în care reclamantul nu a mai insistat în capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenţie, dată fiind pierderea de către acesta a posesiei asupra imobilului.
Prin decizia civilă nr. 4110 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă, în Dosar nr. 16839/3/2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva acestei decizii, reţinându-se că îmbogăţirea fără justă cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C. civ. din 1864, dar că această instituţie juridică a fost recunoscută în literatura de specialitate şi practica judiciară, care au tratat-o ca fapt juridic licit producător de obligaţii, ceea ce permitea instanţelor să ia act de temeiul juridic al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, fără a-i impune reclamantului indicarea unui anumit articol.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 5071/3/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 980 din 09 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosar nr. 5071/3/2014 a fost admisă cererea reclamantului D.B. în contradictoriu cu pârâta B.R.L.S. şi a fost obligată aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 154.140 RON reprezentând îmbunătăţiri necesare şi utile, respectiv cheltuieli aferente cu consolidarea imobilului. Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că la data de 09 mai 2001 reclamantul a dobândit apartamentul nr. 12, situat în Bucureşti, B-dul N.B. nr. 25, colţ cu str. D.D., sector 1, prin adjudecare în urma executării silite imobiliare a debitorilor săi C.V. şi C.F. În calitatea sa de proprietar al imobilului, reclamantul a semnat cu Municipiul Bucureşti contractul din 27 mai 2004 pentru finanţarea cheltuielilor privind executarea lucrărilor de consolidare şi restituirea, la terminarea lucrărilor, a sumelor alocate din transferul de la bugetul de stat în baza căreia a plătit până la momentul efectuării expertizei din Dosarul nr. 49687/3/2011, având ca obiect asigurare de dovezi, suma de 17.055,14 RON. Acest din urmă dosar s-a format la iniţiativa reclamantului care a solicitat constatarea stării de fapt a imobilului şi asigurarea unor dovezi cu privire la contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la acesta.
Tribunalul a observat că în urma admiterii acţiunii în revendicare, pârâta B.R.L.S. a devenit proprietara apartamentului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă - decizia civilă nr. 1209/R din 29 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. La data de 07 februarie 2012 reclamantul a predat pârâtei imobilul în litigiu.
Tribunalul a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile materiale, dar şi cele juridice pentru admiterea unei acţiuni în restituirea sumelor care ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei deoarece nu există temei juridic pentru mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul reclamantului care nu are alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite. Prima instanţă a concluzionat asupra îndeplinirii în cauză a condiţiilor de soluţionare a unei astfel de acţiuni.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta.
În motivarea apelului său, pârâta a arătat că într-un alt proces purtat între părţi, instanţa de judecată l-a obligat pe reclamant prin hotărâre nedefinitivă la plata de despăgubiri către apelanta B. reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 03 decembrie 2009 – 01 aprilie 2011.
Apelanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. deoarece prima instanţă nu a amânat judecata la cererea sa, pentru a se depune la dosar o copie a raportului de expertiză întocmit în cauza menţionată anterior (Dosar nr. 44945/299/2011, care rămăsese în pronunţare la data de 17 aprilie 2014), în timp ce tot prima instanţa ar fi trebuit să observe că există diferenţe între expertiza efectuată în Dosarul nr. 49687/3/2011 şi expertiza efectuată în Dosarul nr. 44945/299/2011. După ce expune obiectivele expertizelor din cele două dosare, apelanta solicită instanţei să aibă în vedere că îmbunătăţirile efectuate de către reclamant după efectuarea consolidării nu erau necesare, ci voluptorii, mai ales că includeau modificări ale alcătuirii iniţiale şi schimbări a destinaţiei unor camere.
Apelanta susţine caracterul eronat, nejustificat, neclar şi exagerat al calculelor prezentate în expertiza administrată în procedura asigurării de dovezi, precizând că în anul 1999 imobilul suportase o reparaţie destul de amplă, astfel cum rezultă din contractele încheiate între C.V. şi T.P. SRL.
Susţine că reclamantul D.B. a fost de rea-credinţă încă de la momentul dobândirii imobilului deoarece cunoştea faptul revendicării acestuia. De asemenea, reclamantul cunoştea că apelanta introdusese acţiuni în anulare a titlurilor reprezentate de contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Prima instanţă nu a aplicat în mod corect principiul îmbogăţirii fără justă cauză, suma acordată fiind mult prea mare şi nedovedită, putându-se presupune o greşită aplicare a denominării din anul 2005.
Prin decizia nr. 440A din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat.
În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a reţinut că, potrivit încheierii de dezbateri de la termenul de soluţionare a cauzei în apel, a respins proba cu expertiză solicitată de către apelantă şi a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru aceeaşi parte.
Întrucât admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză a fost stabilită cu putere obligatorie în primul ciclu procesual, atât prin decizia civilă nr. 459/A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cât şi prin decizia nr. 4110 din 27 septembrie 2012 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au mai fost supuse analizei criticile apelantei prin care s-a încercat se susţine teza inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor juridice ale acesteia.
În privinţa susţinerilor apelantei conform cărora, în speţă nu ar fi îndeplinite nici condiţiile materiale pentru admiterea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel a reţinut că prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi s-au stabilit care sunt îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate de către intimat la apartamentul apelantei şi s-a arătat că patrimoniul pârâtei s-a mărit, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile.
Criticile apelantei, relative la expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi, nu au fost primite de către Curte deoarece încheierea din data de 02 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu a fost recurată de către apelantă şi, mai mult, în încheierea din şedinţa din Camera de Consiliu de la data de 02 mai 2012 s-a menţionat expres faptul că reprezentantul pârâtei B. nu a avut obiecţiuni la raportul de expertiză având în vedere obiectul pricinii.
S-a arătat că nu există nicio justificare pentru ca prima instanţă ori cea de apel să nu fi ţinut, respectiv să nu ţină seama de proba legal administrată în cadrul procedurii de asigurare de dovezi reglementată de dispoziţiile art. 235 şi urm. C. proc. civ. De altfel, acestea au fost şi argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea apelantei de efectuare a unei noi expertize în ciclul procesul al apelului, apreciindu-se că nu există motive rezonabile pentru înlăturarea expertizei efectuate în cadrul procedurii de asigurare de dovezi.
Susţinerile apelantei conform cărora, prin expertiza efectuată într-un alt dosar s-ar fi făcut constatări care combat cele constatate de către expertul care a efectuat expertiza în cadrul procedurii asigurării de dovezi au fost considerate vădit netemeinice, deoarece expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 aflat pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti avea un alt obiectiv. Stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a unui imobil (atât în varianta în care acesta are îmbunătăţiri, cât şi în varianta în care acesta nu are îmbunătăţiri), respectiv determinarea chiriei care ar fi putut fi percepută pentru imobil (în ambele variante) nu este identică cu constatarea stării de fapt a imobilului, stabilirea valorii de circulaţie a acestuia, respectiv constatarea, identificarea, inventarierea şi evaluarea îmbunătăţirilor constând în lucrări de consolidare şi amenajare aduse imobilului. Faptul că expertiza din Dosarul nr. 496878/3/2011 (având ca obiect asigurare de dovezi) a fost efectuată de către un expert specializat în domeniul construcţiilor civile şi industriale, la fel ca şi expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 (având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă) nu înseamnă că cele două expertize au aceleaşi obiective sau că experţii s-ar putea contrazice prin constatările efectuate.
Nu era necesară aşteptarea soluţionării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deoarece acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză putea fi rezolvată pe baza probelor administrate, iar soluţia acesteia nu era influenţată de soluţia care urma a se da în acţiunea prin care se solicita obligarea pârâtului D.B. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru o anumită perioadă.
Faptul că în situaţia admiterii ambelor acţiuni prin hotărâri irevocabile s-ar ajunge la existenţa unor creanţe reciproce între părţi, nu justifică susţinerile apelantei în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să nu soluţioneze acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză până când Judecătoria sectorului 1 Bucureşti nu ar fi pronunţat hotărârea în acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă.
Viitoarea compensare a eventualelor creanţe reciproce este posibilă şi nu este influenţată de faptul că respectivele creanţe nu s-au născut concomitent. Important este ca cele două creanţe să fie certe, lichide şi exigibile şi să coexiste la un moment dat.
Reaua-credinţă a intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătăţirilor, pretinsă de către apelantă, a fost considerată irelevantă întrucât regimul juridic al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni nu presupun ca reclamantul să fi fost de bună credinţă.
În mod similar cu prima instanţă, Curtea de Apel a constatat că lucrările de consolidare a unui imobil construit în perioada interbelică (între primul şi al doilea război mondial) nu pot avea decât un caracter necesar şi că îmbunătăţirile identificate la raportul de expertiză efectuat de către expertul B.A. ţin de buna funcţionare a oricărui imobil cu destinaţie de locuinţă, niciuna dintre aceste îmbunătăţiri (28 de asemenea îmbunătăţiri fiind identificate şi evaluate de către expert) neputând fi circumscrisă sferei cheltuielilor voluptorii sau de lux.
Criticile apelantei de neluare în calculul primei instanţe a faptului denominării din anul 2005 sau a uşurinţei în depăşirea aspectelor care ţin de teoria impreviziunii (creşterea şi scăderea puterii de cumpărare într-o anumită perioadă de timp) au fost înlăturate ca neavând corespondent în raţionamentele folosite de către prima instanţă la fundamentarea soluţiei, din moment ce tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate, exclusiv cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului, evaluarea fiind făcută la momentul efectuării expertizei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta-pârâtă.
În motivarea recursului declarat, recurenta a susţinut o serie de critici „de nelegalitate şi netemeinicie” împotriva deciziei atacate.
În prealabil, aceasta a arătat că apreciază justificat şi întemeiat ca reclamantul D.B. să pretindă suma de 17.055,14 RON pe care a achitat-o în baza contractului din 27 mai 2004 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi a Actului adiţional din 10 iunie 2008 la contract, având în vedere că lucrările de consolidare erau absolut necesare şi utile a se efectua. Restul sumei de 122.675,40 RON, reprezentând valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare pentru apartamentul 12, a fost suportat de către recurentă.
Pornind de la observaţia instanţei de apel, în sensul că nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii din 02 mai 2012 pronunţată în dosarul de asigurare de dovezi, şi că nici nu a formulat obiecţiuni la expertiza administrată în acea cauză, recurenta a susţinut că, aspectele semnalate prin prezentele sale motive de recurs cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea raportului de expertiză tehnică sunt de natură să contrazică interpretarea subiectivă a instanţei de apel, arătând şi că, indiscutabil, orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să aibă pretenţia examinării efective a acestora de către organul judiciar.
Astfel, recurenta a semnalat lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă şi a unei examinări concrete, reale şi logice a probei cu expertiză tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011, atât prima instanţă cât şi cea de apel considerând pertinentă această probă, fără a constata, prin raţionamente logice şi cu aplicarea normele juridice substanţiale şi procedurale incidente, că acest mijloc de probă este lipsit de temeinicie şi legalitate şi nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză.
Faţă de această împrejurare, a susţinut că instanţa de recurs este datoare să observe dacă instanţa de apel a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Aceasta întrucât decizia de apel, care se rezumă la constările şi concluziile netemeinice din raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu cuprinde în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată.
Printr-o suită de alte critici, expuse de-a lungul paginilor dosarului, recurenta a procedat la analiza amănunţită a tuturor probatoriilor cauzei, invocând în esenţă următoarele:
- în mod greşit instanţa de apel nu a sesizat că, deşi contractul de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004, a fost încheiat între reclamant şi SC A. SRL în vederea efectuării lucrărilor de îmbunătăţire la apartament, „Ca urmare a finalizării lucrărilor de consolidare ale imobilului - bloc „W.", totuşi lucrările de consolidare ale imobilului din Bd. N.B. nr. 25 (Bloc W.) au fost complet terminate abia la data de 25 noiembrie 2005, conform pct. 3.2 din Procesul verbal de recepţie finală din 26 martie 2009, aşadar ignorându-se că încheierea contractului s-a efectuat cu mult înainte de data terminării complete a lucrărilor de consolidare. Nu s-a analizat nici dacă în perioada cuprinsă între 20 februarie 2004 şi 25 noiembrie 2005, respectiv, data încheierii contractului cu SC A. SRL şi data finalizării lucrărilor de consolidare ale imobilului bloc „W.", se puteau realiza lucrările de îmbunătăţiri şi amenajare convenite prin acest contract.
- greşit nu s-a sesizat că, deşi imobilul bloc de locuinţe „W." necesita efectuarea de lucrări de consolidare, justificat de încadrarea în clasa I de risc seismic, totuşi expertul tehnic B.A. nu consemnează că apartamentul nr. 12 necesita şi lucrări de îmbunătăţire şi amenajări.
- pe baza unei minime examinări a datelor prezentate de expertul tehnic B.A. în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, greşit instanţa de apel a refuzat să reţină că lucrările de îmbunătăţire şi amenajări realizate de reclamantul D.B. se încadrează în categoria de lucrări adăugate voluptuorii, ceea ce înseamnă că, pe temeiul art. 585 C. civ., proprietarul de drept al imobilului, are dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligaţie către reclamantul D.B., autorul de rea-credinţă a lucrărilor de îmbunătăţire şi amenajări.
- în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut faptul că, două din facturile fiscale justificative ale lucrărilor de îmbunătăţiri (din 03 mai 2004 şi din 20 mai 2004) au fost emise SC A. SRL înainte de încheierea de contractului din 27 mai 2004 pentru executarea lucrărilor de consolidare, că unele chitanţe sunt emise de SC A. SRL înainte de emiterea facturilor fiscale şi că, în afara chitanţelor menţionate în raportul de expertiză din Dosarul nr. 49687/3/2011, nu mai există niciun document justificativ întocmit conform reglementărilor contabile (chitanţă, bon de casă) care să ateste plata de către reclamantul D.B. a altor facturi fiscale.
- în mod greşit instanţa de apel a omis să constate faptul că, pentru obiectele menţionate în raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de expertul tehnic B.A., nu există niciun document justificativ întocmit conform reglementărilor contabile (ordine de plată, chitanţe, bonuri de casă) care să dovedească plata acestora de către reclamantul D.B.
- instanţa de apel a omis să constate faptul că, potrivit contractului de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004 şi datelor aferente facturilor emise de furnizori, lucrările de îmbunătăţiri efectuate de reclamantul D.B. s-au întins pe nu mai puţin de 5 ani.
- instanţa de apel a omis să reţină că nu există niciun proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi nici un procesul verbal de recepţie finală la expirarea perioadei de garanţie, încheiate între SC A. SRL şi reclamantul D.B., potrivit H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora. În absenţa acestor documente preluarea lucrărilor executate de către SC A. SRL şi darea lor în folosinţă, nu puteau avea loc. Instanţa de apel a considerat toate aceste fapte irelevante pentru buna funcţionare a imobilului cu destinaţie de locuinţă.
- raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 nu consemnează că prin realizarea lucrărilor de consolidare la blocul de locuinţe „W." s-a produs degradarea totală sau parţială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uşi, placaje faianţă, gresie, instalaţii electrice, obiecte sanitare etc.). Or, în condiţiile în care toate unităţile funcţionale componente din imobilul bloc de locuinţe „W.", printre care şi apartamentul 12, au putut fi folosite pe durata executării lucrărilor de consolidare a imobilului, asigurând exigenţele de locuit prevăzute de lege, reconstruirea şi înlocuirea dotărilor din apartamentul 12 sunt lipsite de justificare prin prisma necesităţii şi a utilităţii. În concluzie, lucrările de îmbunătăţiri, amenajări şi modernizări realizate de reclamantul D.B. nu erau necesare şi utile şi cel mult ar putea fi justificate de o creştere a gradului de confort.
- raportul de expertiză nu a demonstrat clar şi neechivoc caracterul necesar şi util ori sporirea valorii bunului ca urmare a lucrărilor adăugate sau îmbunătăţirilor făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără încuviinţarea proprietarului, expertul precizând doar că numai o parte (neprecizată) din îmbunătăţiri se impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, fără însă a le specifica.
- pe baza unei minime examinări a celor constatate de expertul tehnic, instanţa de apel putea constata faptul că, lucrările de îmbunătăţiri la imobil realizate de reclamantul D.B. se încadrează în categoria de lucrări/reparaţii mari şi întrucât acesta nu a fost posesor al apartamentului în temeiul unui titlu valabil, pârâta B.R.L.S. nu poate fi obligată să despăgubească pe reclamant pentru cheltuielile efectuate lucrări/reparaţii mari efectuate fără încuviinţarea proprietarului,
- instanţa de apel a omis să constate că lucrările de îmbunătăţiri efectuate de către reclamantul D.B. au condus la modificări ale componenţei apartamentului şi suprafeţelor încăperilor, fără respectarea dispoziţiile Legii nr. 50/1991, în lipsa unui proiect tehnic pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii (conform art. 9 din Legea nr. 50/1991) şi a unei autorizaţii de construire.
- instanţa de apel a omis să examineze modul eronat în care expertul tehnic B.A. a stabilit valoarea totală a lucrărilor de îmbunătăţire efectuate de reclamantul D.B., nu pe baza documentelor ce atestă plata materialelor şi obiectelor de către reclamant, ci realizând un „deviz estimativ" al lucrărilor de îmbunătăţire efectuate. Expertul a stabilit în mod arbitrar valoarea de 137.083,89 RON, „valoarea totală lucrări în RON, inclusiv TVA" pe baza unor estimări proprii şi prin luarea în considerare a unor norme de deviz, dar fără a lua în considerare „devizul ofertă anexat la contractul de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004 încheiat între reclamantul D.B. şi SC A. SRL.
Din acest motiv, instanţa de apel a reţinut în mod netemeinic şi nelegal valoarea de 137.083,89 RON stabilită de expertul tehnic B.A., fără ca aceasta să examineze dacă concluziile expertului se bazează efectiv pe dovezi concludente, pertinente şi suficiente care dau valoare expertizei tehnice din Dosarul nr. 49687/3/2011.
Nu s-a observat nici că prin simpla însumare a valorii de 17.055,14 RON - suma achitată de reclamantul D.B. din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare - cu valoarea de 137.083,89 RON, stabilită estimativ, netemeinic şi nelegal, ca aferentă lucrărilor de îmbunătăţire efectuate de reclamantul D.B., nu se ajunge la suma totală la care a fost obligată pârâta şi, de asemenea, expertul tehnic nu a realizat calculul gradului de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora.
În consecinţă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a preluat concluziile consemnate de expertul tehnic B.A. în mod nejustificat şi nefondat, convingerea sa fiind formată pe o cunoaştere incompletă a datelor cauzei şi care, pe baza unor probe îndoielnice, a dus la o hotărâre neîntemeiată şi nelegală. În plus, în speţă se regăseşte împrejurarea vădită de fapt şi de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiilor de autenticitate şi veridicitate pe care le întruneşte Contractul de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004, lucrările efectuate, facturile fiscale şi chitanţele emise, şi pe această bază motivarea instanţei de apel este lipsită de temeinicie şi legalitate.
Recurenta a mai criticat modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel ca urmare a înlăturării temeiului de drept pe care a fost întemeiată acţiunea reclamantului, respectiv „art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. şi/sau art. 48 din Legea nr. 10/2001", în toate aceste dispoziţii legale, legiuitorul reglementând condiţiile de plată a „cheltuielilor", normele legale fiind imperative şi de strictă interpretare.
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel era datoare să reţină faptul că, prin îmbunătăţiri se înţeleg cheltuielile necesare şi utile, dispoziţia legală fiind imperativă şi de strictă interpretare chiar dacă reclamantul D.B. nu are un drept care să izvorască din dispoziţiile art. 48 al Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, dacă actualul proprietar, pârâta B.R.L.S., beneficiază de îmbunătăţirile efectuate de reclamantul D.B., ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, atunci instanţa era datoare să oblige pârâta să plătească reclamantului cheltuielile necesare şi utile stabilite pe bază de expertiză şi realizate efectiv de către reclamant conform documentelor justificative care probează plata acestora. Instanţa de apel a omis să reţină faptul că, lucrările de îmbunătăţire şi amenajări la apartamentul nr. 12 realizate de reclamantul D.B. nu pot fi încadrate în categoria de lucrări adăugate necesare şi utile şi au fost efectuate cu rea-credinţă şi fără încuviinţarea proprietarului de drept al apartamentului 12 şi cu încălcarea dreptului pârâtei B.R.L.S.
S-a ignorat că reclamantul a realizat lucrările de îmbunătăţire şi amenajări fără a fi proprietar, fără a deţine un dezmembrământ al dreptului de proprietate statuat prin înscris de către proprietar şi fără o autorizare de a realiza aceste lucrări din partea proprietarului pârâta B.R.L.S.
Pornind de la statuarea instanţei de apel în sensul că este irelevantă reaua-credinţă a intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătăţirilor, în raport de obiectul acţiunii, recurenta a făcut referire la întreg istoricul litigiilor dintre ea şi intimat, prezentând mai multe exemple care vădesc, în opinia sa, reaua-credinţă a acestuia, care nu a fost niciun moment proprietar de bună credinţă al apartamentului în cauză.
În tot acest context, prezentat cu trimiteri amănunţite la soluţiile şi considerentele hotărârilor ce au finalizat litigiile dintre ea şi reclamant în legătură cu proprietatea apartamentului şi predarea posesiei acestuia, recurenta a susţinut că instanţa de apel era datoare să reţină faptul că D.B. a cunoscut că bunul nu a aparţinut niciodată acestuia, dovada în acest sens fiind dată tocmai de numeroasele cauze pe rolul instanţelor pentru predarea apartamentului în litigiu în deplină proprietate şi liniştită posesie pârâtei B.R.L.S.
Afirmând că lucrările adăugate sau îmbunătăţirile făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără încuviinţarea proprietarului, intră în categoria de lucrări/reparaţii mari, care sunt exclusiv în sarcina proprietarului, recurenta a susţinut că acestea ar fi putut intra în sarcina reclamantului doar în cazul în care pârâta B.R.L.S. ar fi constituit un drept de uzufruct reclamantului asupra apartamentului, iar acesta nu efectua reparaţiile de întreţinere la care era obligat.
Or, lucrările de îmbunătăţire şi amenajări efectuate de reclamantul D.B. nu intră în categoria de reparaţii de întreţinere, iar cheltuielile făcute nu au fost realizate pentru conservarea lucrului (apartamentului 12) după cum precizează legiuitorul la art. 997 C. civ. Prezumţia că lucrările de îmbunătăţire şi amenajări efectuate şi cheltuielile făcute au crescut preţul apartamentului 12 fiind înlăturată de lipsa unor probe evidente care să dovedească acest fapt.
La obiectivul 2 din raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, expertul tehnic a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului la data raportului fără a specifica explicit şi fără echivoc în ce măsură cheltuielile făcute cu lucrările de îmbunătăţire şi amenajări efectuate de reclamantul D.B. au condus la creşterea preţului apartamentului 12. Din acest motiv, concluzia expertului tehnic B.A. că lucrările de îmbunătăţiri, amenajări şi modernizări realizate de reclamantul D.B. „au adus un spor de valoare apartamentului" este nejustificată, iar reţinerea ei de către prima instanţă şi instanţa de apel este nefondată şi neîntemeiată.
Instanţa de apel era datoare să constate faptul că niciun moment nu se face o evaluare a dotărilor şi instalaţiilor existente în apartament la data începerii lucrările de îmbunătăţiri la imobil efectuate de către reclamantul D.B., neexistând un raport de expertiză tehnică la începerea lucrărilor de îmbunătăţiri la imobil care să probeze pe deplin întemeiat şi motivat că aceste categorii de lucrări/reparaţii mari erau absolut şi indispensabil necesare.
În ipoteza că apartamentul necesita aceste categorii de lucrări/reparaţii mari datorită vechimii imobilului şi a uzurii fizice şi morale, reclamantul D.B. nu era obligat să reconstruiască ceea ce s-a depreciat din folosinţa normală a bunului sau ca urmare a vechimii şi acesta nu era îndreptăţit să aibă conduita pe care a urmat-o de a abuza de posesia bunului fără încuviinţarea proprietarului.
În lipsa acestor lucrări adăugate de reclamant nu exista riscul pierii sau deteriorării apartamentului, iar lucrările adăugate de nu sunt utile, în sensul că ar contribui la sporirea valorii economice a imobilului. Este de domeniul evidenţei că lucrările de îmbunătăţiri la imobil efectuate de reclamantul D.B. nu au fost realizate în favoarea proprietarului imobilului şi cu încuviinţarea acestuia.
Netemeinic şi nelegal şi-a format convingerea instanţa de apel pe prezumţia că raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de asigurare de dovezi este un mijloc de probă de natură să demonstreze valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri realizate de reclamantul D.B. Acest raport este o probă îndoielnică şi care, prin aspectele sesizate, este irefragabil înlăturată.
Ceea ce s-a probat cu documente justificative că s-a achitat de către reclamant, au fost sumele de 17.055,14 RON – parte din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare pentru apartamentul 12 din blocul „W.", Bucureşti, sector 1 şi de 25.494,09 RON, care corespunde valorilor înscrise în facturilor fiscale emise de SC A. SRL în temeiul contractului de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004.
Nu s-a probat în niciun fel de către reclamant că sumele aferente facturilor fiscale consemnate la raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, au fost efectiv plătite pe bază de documente justificative legale (ordine de plată, chitanţe, bonuri de casă) şi au fost folosite exclusiv pentru a se produce o îmbogăţire a pârâtei B.R.L.S. În lipsa acestor documente justificative legale (ordine de plată, chitanţe, bonuri de casă) se prezumă că reclamantul D.B. a efectuat plata acestor cheltuieli care sunt în valoare totală de 32.812,54 RON. Nu s-a probat în niciun fel de către expertul tehnic B.A. că valoarea totală a lucrărilor de îmbunătăţire de 137.083,89 RON au fost cheltuieli efectiv plătite de către reclamantul D.B. pe baza documentelor justificative de plată (ordine de plată, chitanţe, bonuri de casă) a facturilor fiscale primite de la furnizori şi de la constructorul SC A. SRL şi au fost folosite exclusiv pentru a se produce o îmbogăţire a pârâtei B.R.L.S.
Instanţa de apel nu a reţinut faptul că obligaţia de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are o dublă limită: cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura creşterii patrimoniului său şi cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său, deoarece altfel s-ar îmbogăţi fără un temei legitim.
Or, în speţă nu există dovezi că reclamantul şi-a micşorat patrimoniul în cuantumul de 137.083,89 RON stabilit de expertul tehnic B.A. pentru lucrările de îmbunătăţire şi amenajări. Nu se poate reţine o mărire a patrimoniului proprietarului B.R.L.S. în detrimentul reclamantului având în vedere că lucrările de îmbunătăţire şi amenajări la apartamentului 12 au fost realizate de către autorul de rea-credinţă, reclamantul D.B., fără încuviinţarea proprietarului.
Instanţa de apel nu a motivat care este faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză a proprietarului B.R.L.S. care dă reclamantului dreptul la restituire şi din care rezultă şi obligaţia proprietarului de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză.
Pentru promovarea unei acţiuni bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză se cer îndeplinite atât condiţii materiale (îmbogăţirea pârâtului, sărăcirea reclamantului, corelaţie directă între acestea, nu neapărat legătura cauzală), cât şi condiţii juridice (lipsa temeiului juridic pentru îmbogăţire, respectiv sărăcire, buna-credinţă a îmbogăţitului şi lipsa altui mijloc juridic la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pagubei).
Instanţa de apel nu a efectuat controlul judiciar a hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor materiale şi condiţiilor juridice necesare pentru intentarea acţiunii în restituire a reclamantului şi a omis să reţină aplicarea dispoziţiilor art. 1644 C. civ. în cazul de faţă, reţinând nefondat şi neîntemeiat că, prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi, s-au stabilit care sunt îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate de către intimat la apartament şi s-a arătat că patrimoniul pârâtei s-a mărit, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile.
Susţinerile şi concluziile instanţei de apel privind îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei B.R.L.S. şi diminuarea patrimoniului reclamantului, nu constituie aspecte care reies din raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 sau din probele administrate în cauză.
Hotărârea instanţei de apel nu este motivată, fiind evident că aceasta nu a realizat un control judiciar şi o examinare atentă şi reală a cauzei supuse judecăţii. Hotărârea unei instanţe trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei, în lipsa motivării nici părţile nefiind în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control neputând să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege. Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind procesul echitabil.
În partea finală a recursului său, recurenta a reluat într-o formă comprimată exact aceleaşi considerente dezvoltate şi în partea de început a memoriului, arătând că justificarea necesităţii şi utilităţii lucrărilor de îmbunătăţiri la apartament nu se poate regăsi în efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul din care face parte acesta, că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, document justificativ contabil (ordine de plată, chitanţe, bonuri de casă) care să probeze plata de către reclamantul D.B. a cheltuielilor aferente facturilor fiscale pentru achiziţia de materiale şi dotări, că este evident că lucrările de consolidare ale imobilului - bloc „W." nu au condus la degradarea totală sau parţială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uşi, placaje faianţa, gresie, instalaţii electrice, obiecte sanitare etc.) pentru ca lucrările de îmbunătăţiri şi amenajare realizate să devină necesare şi utile; că pe durata lucrărilor de consolidare a blocului, acesta nu a fost evacuat, că nu există nicio dovadă care să ateste că lucrările de consolidare au produs degradarea totală sau parţială a amenajărilor şi dotărilor din apartamentul 12 ori din alte apartamente, că nici expertul tehnic B.A. nu a fost în măsură să identifice şi să nominalizeze în mod expres care din lucrările de îmbunătăţiri se impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, că, astfel fiind, lucrările de îmbunătăţire şi amenajări realizate de reclamantul D.B. pot fi justificate de o creştere a gradului de confort, motiv pentru care se încadrează în categoria de lucrări voluptorii, fiind realizate pe durata litigiului în Dosarul nr. 24150/2005 având ca obiect revendicarea imobilului de către pârâta B.R.L.S.; că, în acest context, reclamantul D.B. nu a notificat pârâtei necesitatea efectuării reparaţiilor şi lucrărilor de îmbunătăţire şi amenajări la apartamentul 12, deşi notificarea era obligatorie, având în vedere sentinţa civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 24150/2005 de Judecătoria sector 1 Bucureşti, prin care instanţa a obligat pe D.B. să predea în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, că reclamantul D.B. este autor de rea-credinţă a lucrărilor de îmbunătăţire şi amenajări la apartamentul 12, iar proprietarul apartamentului pârâta B.R.L.S., are dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligaţie.
Instanţa de apel nu a sesizat faptul că achiziţionarea materialelor şi dotărilor s-a realizat în perioada iunie 2005 - iulie 2009, potrivit datelor de emitere a facturilor fiscale, în timp ce plăţile efectuate de reclamantul D.B. către constructorul SC A. SRL s-au realizat în perioada mai - august 2004, conform menţiunilor din contract.
Fără a avea materialele şi dotările necesare pentru a le pune în operă, constructorul SC A. SRL era în imposibilitatea de a realiza lucrările de îmbunătăţiri şi amenajare stabilite la obiectul contractului - reparaţii şi înlocuiri uşi şi montare ferestre termopan; montaj parchet, gresie şi faianţă, oglinzi, obiecte sanitare şi accesorii; instalaţii electrice, înlocuiri calorifere etc.
În consecinţă, pentru motivele de nelegalitate şi netemeinicie expuse, recurenta a solicitat modificarea hotărârii recurate în sensul obligării sale la plata către reclamant a sumei de 42.549,23 RON, reprezentând cheltuielile achitate din devizul lucrărilor de consolidare efectuate în baza contractului din 27 mai 2004 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cheltuielile achitate în temeiul contractului de reparaţii, amenajări şi modernizări din 20 februarie 2004.
În drept, au fost indicate prevederile art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 8, art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, depunând la dosar doar note scrise, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile susţinute în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată, cu prioritate, că prin conţinutul lor, acestea ridică problema încadrării în motivele legale de recurs prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. şi pe aceea a formulării lor omisso medio, potrivit celor ce urmează.
Deşi la finalul memoriului său de recurs, recurenta-pârâtă precizează că îşi încadrează criticile „de netemeinicie şi nelegalitate” susţinute împotriva deciziei de apel în prevederile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, cu excepţia temeiului legal al art. 304 pct. 7 C. proc. civ., celelalte dispoziţii legale nu sunt incidente cauzei.
Astfel, se constată că în cuprinsul celor 23 de pagini ale memoriului său de recurs, recurenta-pârâtă nici măcar nu şi-a propus să demonstreze, cu referire la cazul dedus judecăţii, incidenţa ipotezelor legale de aplicare a normelor pe care le-a invocat, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” sau pe cea a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
De altfel, datele litigiului – a cărui cauzalitate se regăseşte în faptul juridic licit al efectuării de către reclamant a o serie de lucrări de îmbunătăţiri la apartamentul ce s-a stabilit pe cale judiciară că este proprietatea pârâtei – face şi incompatibilă acestuia invocarea celui din urmă temei legal, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care presupune, în esenţă, ca la baza raporturilor juridice dintre părţi să se fi aflat un act juridic ca negotim iuris, a cărui interpretare greşită de către instanţă să fi condus la o dezlegare nelegală a situaţiei litigioase a părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că, în mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, dar într-o măsură consistentă a memoriului său de recurs, recurenta-reclamantă a criticat aspectele de fapt ale cauzei, probatoriile administrate sau, dimpotrivă, neanalizarea probelor de către instanţa de apel, invocând „lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă şi a unei examinări concrete, reale şi logice a probei cu expertiza tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011”.
Plecând de la premisa că orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să beneficieze de o examinare efectivă a acestora din partea unui organ judiciar, în cuprinsul memoriului său de recurs, recurenta-reclamantă a procedat la o examinare amănunţită a tuturor probatoriilor cauzei, începând cu clauzele contractelor încheiate de reclamant cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SRL, raportul de expertiză administrat în dosarul de asigurare de dovezi şi înscrisurile pe care expertul tehnic judiciar şi-a fundamentat concluziile, toate acestea pentru ca în finalul amplei sale analize să reproşeze instanţei de apel „o cunoaştere incompletă a datelor cauzei şi care, pe baza unor probe îndoielnice a dus la o hotărâre netemeinică şi nelegală”.
De o manieră mai extinsă ori mai restrânsă, sub forma unor scurte trimiteri la probatoriile cauzei, şi cea de-a doua parte a memoriului de recurs conţine reluări ale ideilor exprimate în această primă parte.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine însă că astfel de critici, total străine de temeiurile legale indicate de parte – art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. – nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel, exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Acţionând în baza concepţiei de maximă generalitate potrivit căreia, ca parte a procedurii de faţă, dar şi a aceleia în asigurare de dovezi, are dreptul să prezinte observaţiile şi argumentele proprii şi să beneficieze de o examinare efectivă a acestora din partea organului judiciar, recurenta-pârâtă dovedeşte că ignoră total regimul formal – propriu căilor extraordinare de atac – al căii de atac pe care a declanşat-o împotriva hotărârii pronunţate în apel, comportându-se în această etapă procesuală ca într-o a treia judecată de fond, ceea ce este nu doar impropriu, dar şi inadmisibil judecăţii pe care o presupune recursul.
Vechile dispoziţii ale art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situaţiei de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârşite de instanţele de apel ori corectarea modului de interpretare şi apreciere a probelor, au fost abrogate, aşa încât critici similare celor invocate de recurenta-pârâtă în memoriul său de recurs sunt incompatibile cu temeiurile legale indicate în finalul motivării căii de atac, dar şi cu structura actuală a recursului, în ansamblul său.
În principal pentru acest motiv, dar şi întrucât cea mai mare parte a dezvoltărilor memoriului regăsite sunt invocate şi omisso medio, fără ca acestea să fi fost supuse analizei şi cenzurii instanţei de apel – cu a cărei procedură devolutivă de judecată criticile invocate ar fi fost şi compatibile – instanţa de recurs nu va proceda la examinarea acelor argumente ale părţii deduse din interpretarea probelor şi nu va cenzura criticile ce reproşează neexaminarea probelor de către instanţa de apel.
De altfel, pentru demonstrarea netemeiniciei şi nelegalităţii raportului de expertiză administrat în procedura asigurării de dovezi – ce a constituit obiectul declarat al acestor critici - recurenta-pârâtă a beneficiat, după cum corect a semnalat instanţa de apel, de posibilitatea fie a formulării de obiecţiuni la expertiză (spre exemplu, pentru înlăturarea sau remedierea erorilor de calcul, pentru aducerea unor precizări asupra caracterului necesar al realizării lucrărilor, etc.) fie a exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii pronunţate la finalul acestei proceduri, posibilităţi de care însă aceasta nu a uzat.
Este adevărat că orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte organului judiciar propriile argumente şi observaţii şi să beneficieze din partea acestuia de o examinare efectivă a mijloacelor sale de apărare, însă nu în orice condiţii şi pe orice cale, ci cu respectarea cadrului legal şi a ordinii procesuale reglementate anume de legiuitor pentru organizarea exercitării dreptului la apărare ori a dreptului de acces la instanţă. Aceasta înseamnă, pentru recurenta-pârâtă din prezenta cauză, că argumentele sale de netemeinicie şi nelegalitate împotriva raportului de expertiză tehnică întocmit de expert B.A. în Dosarul nr. 49687/3/2011 al Tribunalului Bucureşti ar fi trebuit să fie prezentate în cadrul acestei proceduri organului judiciar care a instrumentat acea cauză, fie pe calea obiecţiunilor la expertiză, fie pe calea recursului la încheierea ce a finalizat procedura de asigurare de dovezi, iar nu direct în calea de atac a recursului exercitat în procedura distinctă de fond, ce a valorificat respectiva probă în soluţionarea cererii în pretenţii a intimatului-reclamant.
În aceeaşi ordine de idei, aceasta mai înseamnă pentru recurenta-pârâtă că orice nesocotire a cadrului legal de soluţionare a actualei cereri în pretenţii a intimatului-reclamant şi, în general, orice nemulţumire faţă de rezolvarea dată acesteia de instanţele de fond ar fi trebuit să îmbrace, în mod necesar, forma unor critici de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, care să permită încadrarea lor în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Constituie, de asemenea, analiză şi interpretare a probatoriilor cauzei acea parte a recursului prin care recurenta-pârâtă, plecând de la considerentul instanţei de apel - ce arăta că susţinerile aceste părţi relative la reaua-credinţă a intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătăţirilor sunt irelevante soluţionării cauzei – a invocat o serie de împrejurări ce constituie, în opinia sa, dovezi evidente ale relei-credinţe cu care a acţionat reclamantul atunci când a realizat lucrările de îmbunătăţire şi amenajări. Pentru aceleaşi argumente de neîncadrare a motivelor legale de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va analiza nici această parte a recursului căreia îi lipseşte, în legătură cu chestiunile analizate la memoriului - anume, reaua-credinţă a intimatului - aspectul esenţial care să o lege de dezlegarea instanţei de apel, respectiv o critică îndreptată împotriva acesteia, care să susţină, eventual, utilitatea ori relevanţa aspectului demonstrat (reaua-credinţă a intimatului) în economia litigiului.
În absenţa unei atare critici, instanţa de recurs nu va putea trece peste dezlegarea instanţei de apel care, confruntată cu dovezile reiterate în recurs ale pretinsei rele-credinţe a intimatului la momentul efectuării îmbunătăţirilor, a apreciat că acestea sunt nerelevante faţă de obiectul cauzei, despăgubirea reclamantului pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Critica de înlăturare de către instanţa de apel a temeiului de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea, cu trimitere la dispoziţiile art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. şi/sau art. 48 din Legea nr. 10/2001 (texte de lege ce utilizează noţiunea de „cheltuieli”, iar nu pe aceea de „îmbunătăţiri”) – pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va analiza în raport de norma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neinvocat de parte, dar determinat ca incident recursului în virtutea prerogativelor recunoscute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ. – este nefondată. Aceasta întrucât nu instanţa de apel ce a pronunţat hotărârea recurată a înlăturat aceste pretinse temeiuri ale cererii în despăgubiri rămase de soluţionat (primele trei dintre acestea neavând nicio legătură cu tipul de acţiune dedusă în prezent judecăţii) ci, se reţine că, în urma epuizării celui dintâi ciclu procesual al cauzei a fost în mod irevocabil determinat temeiul juridic real şi corect al celui de-al treilea capăt al acţiunii reclamantului ca fiind cel al îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie juridică ce nu beneficia, sub regimul C. civ. din 1864, incident raporturilor juridice dintre părţi, de o consacrare legală. Astfel, prin decizia nr. 459A din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, care vorbesc despre dreptul chiriaşilor de a fi despăgubiţi pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, nu îşi găsesc aplicabilitate în raporturile juridice litigioase dintre reclamant şi pârâtă, în timp ce decizia de recurs nr. 4110/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a confirmat temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză ca fiind cadrul legal de soluţionare a raporturilor juridice litigioase dintre părţi, în considerarea naturii acestora, a reţinut consacrarea exclusiv doctrinară şi jurisprudenţială a acestei instituţii juridice.
Ulterior acestor dezlegări de principiu irevocabile, critici precum cele de înlăturare a unor temeiuri de drept indicate de reclamant prin acţiune sunt şi lipsite de corespondent în realitatea practică – articolele de lege menţionate neconstituind, în realitate, temeiuri ale cererii de despăgubiri iniţiaţe de reclamant şi nefiind înlăturate de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, dar şi inadmisibile.
În acelaşi context, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite critici precum cele de omisiune a instanţei de apel de a face aplicare în cauză dispoziţiilor art. 1644 C. civ. (dispoziţiile corespunzătoare din C. civ. de la 1864 fiind fără nicio legătură cu cauza, respectiv în materia renditei pe viaţă), referitoare la restituirea cheltuielilor făcute cu bunul. Aşa cum s-a statuat irevocabil prin deciziile mai sus menţionate, în soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii intimatului, raporturile juridice litigioase dintre părţi aveau a fi rezolvate pe tărâmul îmbogăţirii fără justă cauză. În plus, având în vedere că litigiul de faţă este unul început la 04 martie 2011, aşadar anterior intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011), şi că acesta se referă la raporturi derulate între părţi în legătură cu bunul imobil începând, cel mai devreme, cu anul 2001 (când intimatul a dobândit proprietatea acestuia), faţă de normele tranzitorii ale art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011, se apreciază că dispoziţiile noului C. civ. nici nu pot fi incidente cauzei.
Nu vor putea fi primite nici acele critici ale recurentei-pârâte prin care a criticat obligarea sa la despăgubirea intimatului-reclamant invocând faptul că lucrările efectuate la apartamentul nr. 12 nu pot fi încadrate în categoria de lucrări adăugate necesare şi utile, că au fost efectuate cu rea-credinţă şi fără încuviinţarea şi în lipsa notificării proprietarului de drept, cu încălcarea dreptului acestuia, fără ca intimatul să deţină vreun drept de proprietate ori un dezmembrământ al acestuia pe baza acordului proprietarului real.
Tot astfel, s-a invocat caracterul de lucrări/reparaţii mari în privinţa îmbunătăţirilor efectuate de intimat, care cad în sarcina exclusivă a proprietarului, în opoziţie cu cele din categoria lucrărilor de reparaţii ori de întreţinere, de efectuarea cărora ar fi putut fi ţinut intimatul dacă ar fi beneficiat de uzufructul bunului imobil. Recurenta a negat existenţa unei obligaţii a intimatului în efectuarea acestora şi a contestat „îndreptăţirea” lui de a acţiona în acest sens în legătură cu apartamentul nr. 12.
Instanţa de recurs reţine, în primul rând, că, faţă de aprecierea instanţei de apel asupra caracterului necesar al lucrărilor de consolidare a întregului imobil, din care face parte apartamentul nr. 12, dar şi asupra îmbunătăţirilor identificate la raportul de expertiză întocmit de expert B.A., ca fiind lucrări ce ţin de buna funcţionare şi utilizare a unui imobil cu destinaţia de locuinţă, cărora curtea de apel le-a negat expres caracterul voluptoriu ori de lux, susţinerea recurentei-pârâte în sensul că lucrările în cauză nu pot fi considerate din categoria celor „necesare şi utile”, având un caracter voluptoriu, a rămas doar la nivelul unei afirmaţii contrare argumentării instanţei de apel.
Afirmaţia reclamantei nu a fost însoţită şi de argumentele necesare care să demonstreze nelegalitatea aprecierii instanţei de apel şi care să conducă la înlăturarea acestei concluzii a deciziei atacate.
În al doilea rând, raportarea la aceste lucrări în funcţie de existenţa/inexistenţa unui drept al reclamantului ori al vreunei obligaţii a acestuia în efectuarea lucrărilor este eronată şi ignoră cadrul procesual al prezentei judecăţii, astfel cum a fost stabilit irevocabil în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, „dată fiind inexistenţa oricărui raport juridic legal ori convenţional dintre reclamant şi actuala proprietară şi posesoare a apartamentului în litigiu” (potrivit considerentelor deciziei nr. 459A din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin urmare, este superfluă şi lipsită de orice sens acea susţinere a recurentei, reluată de-a lungul întregii motivări a memoriului său de recurs, în sensul că intimatul nu ar fi avut încuviinţarea proprietarului de drept în efectuarea lucrărilor, că ar fi acţionat în lipsa oricărei autorizări a acestuia ori a unui acord prin care să-i fi transmis un eventual drept de uzufruct asupra imobilului.
Este, de asemenea, eronată şi invocată cu ignorarea cadrului procesual al cauzei, dar şi al istoricului raporturilor juridice dintre părţi, susţinerea recurentei care vorbeşte despre lipsa oricărui drept sau obligaţii a intimatului în efectuarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la apartamentul nr. 12, ori cea prin care califică lucrările efectuate ca făcând parte din categoria marilor lucrări, aflate exclusiv în sarcina proprietarului imobilului, (aşadar la care acesta nu avea dreptul), în opoziţie cu cele de întreţinere.
Afirmând acestea, recurenta uită că la originea raporturilor sale procesuale, atât a celor din prezenta acţiune, cât şi a celor din acţiunea în revendicare împotriva intimatului, s-a aflat faptul juridic al dobândirii în proprietate de către intimat a apartamentului nr. 12, prin adjudecarea acestuia în temeiul ordonanţei nr. 5199 din 9 mai 2001 în contul creanţei sale, pe seama debitorilor C. şi că, până la momentul soluţionării irevocabile a litigiului în revendicare ce a tranşat apartenenţa dreptului de proprietate, prin decizia civilă nr. 1209 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, intimatul a avut justificarea legală de a se comporta faţă de bunul imobil în cauză ca un real proprietar. În această calitate, intimatul-reclamant a angajat o serie de lucrări de consolidare, iar apoi de îmbunătăţire şi amenajare a apartamentului, al căror caracter necesar şi util a fost stabilit - în mod necontestat la acea dată de către recurenta-pârâtă - prin expertiza administrată în dosarul de asigurări de dovezi, caracter care ulterior a fost reţinut şi de instanţele ce au judecat cererea în despăgubiri a acestuia. În calitatea sa de proprietar (chiar contestat) şi posesor al apartamentului, se prezumă până la proba contrară că lucrările de îmbunătăţiri enumerate în raportul de expertiză, a căror existenţă şi încorporare în bunul imobil a fost constatată de expert, dar în privinţa cărora au fost prezentate doar facturi fiscale (nu şi documente de plată, după cum susţine recurenta) au fost suportate tot de către reclamant, întocmai ca şi în cazul celorlalte lucrări pentru care expertul a dispus inclusiv de înscrisuri doveditoare ale actului juridic al plăţii valorii acestora de către D.B.
Pentru aceste considerente, instanţa de recurs nu va primi criticile recurentei care au invocat neîntrunirea condiţiilor pentru angajarea obligaţiei sale de despăgubire a intimatului pe tărâmul îmbogăţirii fără justă cauză, ca urmare a lipsei de dovezi în sensul că acesta şi-ar fi micşorat patrimoniul cu suma de 137.083,889 RON.
Până la momentul înlăturării irevocabile a calităţii intimatului, de proprietar al apartamentului nr. 12, prin decizia civilă nr. 1209 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, raportarea acestuia la bunul în cauză a fost cea a proprietarului faţă de obiectul material al dreptului său, neputându-se susţine că un proprietar „nu era obligat să reconstruiască ceea ce s-a depreciat din folosinţa normală a bunului sau ca urmare a vechimii” acesta având, dimpotrivă, dreptul şi libertatea de a efectua orice lucrări care ţin de buna funcţionare a imobilului cu destinaţia de locuinţă (aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel că sunt lucrările identificate prin expertiza din asigurare de dovezi).
Sunt nefondate şi acele critici ale recurente-pârâte prin care a invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel nu ar fi efectuat controlul judiciar asupra hotărârii de primă instanţă în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor materiale şi a celor juridice necesare introducerii acţiunii în restituire pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, motiv pentru care s-a susţinut că decizia atacată nu răspunde exigenţelor legale impuse prin dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi ale art. 6 din C.E.D.O.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, dimpotrivă, în considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a reţinut ca fiind întrunite în cauză atât condiţiile juridice ale lui „actio de in rem verso” – despre care a afirmat că au fost stabilite cu putere obligatorie în primul ciclu procesual al cauzei – cât şi cele materiale, deduse din concluziile expertizei tehnice administrată în procedura asigurării de dovezi.
Despre această probă se mai reţine că, deşi administrată într-o procedură incidentă litigiului de fond - cea a asigurării de dovezi reglementată prin dispoziţiile art. 235-241 C. proc. civ. - aceasta avea a fi destinată în mod evident soluţionării litigiului dintre părţi (aspect dedus şi din obiectivele acesteia), singurul motiv al administrării sale separate, într-o procedură cu regim de urgenţă fiind acela al iminentei predări a posesiei apartamentului de către reclamant pârâtei (fapt petrecut la data de 07 februarie 2012).
Aşa fiind, nu exista nicio justificare pentru nevalorificarea de către recurentă a apărărilor sale vizând „nelegalitatea şi netemeinicia” acestei probe pe căile procesuale deschise chiar în procedura asigurării de dovezi – formularea de obiecţiuni la expertiză sau recursul la încheierea din 02 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti – după cum nu exista niciun argument legal care să se fi opus valorificării aceleiaşi probe în soluţionarea cererii în pretenţii a intimatului-reclamant, scop în care expertiza a şi fost administrată, după cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel.
Apreciind că prin cele invocate, recurenta-reclamantă nu a demonstrat existenţa niciunui temei legitim al creşterii patrimoniului său cu valoarea lucrărilor identificate şi evaluate prin expertiza întocmită de expert B.A., pentru a se putea reţine că aceasta ar avea dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligaţie de despăgubire faţă de intimat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva deciziei nr. 440/A din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 478/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 482/2015. Civil → |
|---|
