ICCJ. Decizia nr. 496/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 496 /2015
Dosar nr. 45154/3/2012
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 noiembrie 2012, astfel cum a fost precizată la data de 13 martie 2013 și la data de 25 martie 2013, reclamanții P.A. și P.E.M. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, să oblige pârâtul să îi despăgubească cu suma de 175.161 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 3 bis al imobilului din București, sector 2, str. A.R.
Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la momentul la care au fost evinși, acesta fiind cel al pronunțării deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului.
Prin sentința civilă nr. 73 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul la plata sumei de 84.166 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. 3 bis al imobilului din Bucureşti, str. A.R., sector 2, precum și la 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, din verificarea hotărârilor judecătorești depuse la dosar, rezultă că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit proprietatea apartamentului nr. 3 bis al imobilului din str. A.R., sector 2, a fost în mod irevocabil respinsă, reținându-se, printre altele, că ambele părți au fost de bună credință la încheierea actului.
Prin urmare, este îndeplinită prima condiţie impusă de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se restitui cumpărătorului preţul de piaţă al imobilului.
Şi cea de a doua condiţie, aceea a desfiinţării contractului de vânzare cumpărare, este îndeplinită, interpretarea noţiunii de desfiinţare fiind făcută chiar de legiuitor la art. 20 pct. 21 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluționării prezentei cauze și nu aceea de la momentul la care a fost soluționată irevocabil acțiunea în revendicare, întrucât acordarea unei sume care depășește valoarea de piață de la acest moment, când prețurile imobilelor au scăzut față de cele din anul 2012, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanţii P.A. şi P.E.M., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 347A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondate ambele apeluri.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârât, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de trei ani nu este data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, ci data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 1523 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului București prin care reclamanţii au fost evinşi.
Concluziile care se desprind din alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul că legea specială, Legea nr. 10/2001, a înţeles să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor în toate pricinile privind fie restituirea preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului către chiriaşii care au dobândit imobile prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdut posesia acestora.
Cât timp legea specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabileşte în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea preţului imobilului, dispoziţiile sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv faţă de art. 1337 şi urm. C. civ., care reglementează materia evicţiunii şi conform căruia persona care are obligaţia de a restitui preţul plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul.
Curtea de apel a constatat că şi ultimul motiv de apel privind obligarea apelantului – pârât la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat deoarece, ca parte căzută în pretenţii, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul datorează intimaţilor – reclamanţi cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
În ceea ce privește apelul formulat de către reclamanţi, instanța de apel a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât:
Legea nr. 10/2001 care stabileşte în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea preţului imobilului, cine efectuează plata şi în ce temei se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv faţă de art. 1337 şi urm. C. civ.
Din examinarea art. 501 din Legea nr. 10/2001, a art. 50.3 și a art. 50^1.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că Ministerul de Finanţe este obligat să plătească valoarea de circulaţie a imobilului astfel cum aceasta este stabilită de către instanţa de judecată pe baza probelor administrate (expertize).
Prin urmare, valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluţionării cauzei şi nu aceea de la momentul la care acţiunea în revendicare a fost soluţionată irevocabil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanţii P.A. şi P.E.M., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
1. Reclamanții Recurs P.A. şi P.E.M. formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit textele legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007, așa cum au fost modificate prin H.G. nr. 923/2010.
Nicăieri în aceste texte legale nu se prevede momentul la care trebuie stabilită valoarea preţului de piaţă pentru apartamentele în a căror drept de proprietate diferite persoane au fost evinse.
Când textele legale nu prevăd aceste aspecte, vidul legislativ trebuie completat cu prevederile generale din C. civ., respectiv cu art. 1344 C. civ. și art. 1701 noul C. civ.
Scopul art. 501 din Legea nr. 10/2001 este acela de a crea posibilitatea cumpărătorului de a înlocui bunul imobil cu unul de aceeaşi valoare şi, cum Ministerul Finanţelor nu îşi îndeplinește obligaţia de bunăvoie (așa cum ar fi normal, adică imediat după evingere), ci doar ca urmare a obligării sale printr-o hotărâre judecătorească, este evident ca preţul de piaţă cu care va fi despăgubit cumpărătorul trebuie sa fie cel de la data evingerii sale.
Mai mult, prezenta acţiune a fost promovată imediat după data evingerii - evingerea s-a produs la data de 15 noiembrie 2012, iar acţiunea a fost introdusă la data de 23 noiembrie 2012. Cum acţiunea introdusă reprezintă o punere în întârziere a debitorului obligaţiei, şi cum debitorul obligaţiei nu şi-a îndeplinit-o de bună voie, este şi mai mult necesar ca data evingerii să fie data de referinţă pentru stabilirea valorii despăgubirii.
2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice critică hotărârea instanței de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a. Instanța de apel a soluționat în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
Astfel, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 501, a reglementat şi dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţa al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Acest act normativ a fost publicat în M. Of., Partea l nr. 63/03.02.2009 şi a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009
Prin urmare, dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea preţului plătit pentru imobilul în litigiu s-a născut la data la care actul normativ mai sus menţionat a intrat în vigoare (06 februarie 2009), acest drept fiind supus termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (lege aplicabilă în prezentul litigiu).
b. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriaşi.
Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piața plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 și ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Condiția privind respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, întrucât preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel ca dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
În plus, în speţa de faţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente şi, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Nici cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege nu este îndeplinită deoarece deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
c. În mod eronat instanţa a menţinut plata cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, atâta timp cât nu se poate reține o culpă procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență şi care nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente:
Este necontestat în prezentul litigiu că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R. SA, reclamanţii P.A. și P.E.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 bis situat în București, str. A.R., sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 02 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, şi irevocabilă prin decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Ț.V.F. şi au fost obligaţi pârâţii P.A. și P.E.M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
În cauza de față, curtea de apel a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 3 bis situat în str. A.R., sector 2, București. În ceea ce privește cuantumului acestui preț, instanța de apel a confirmat soluția primei instanței în sensul că valoarea apartamentului la a cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la momentul efectuării expertizei în prezenta cauză (14 octombrie 2013), iar nu cea de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care reclamanții au pierdut proprietatea asupra imobilului (15 noiembrie 2012).
Curtea de apel și-a întemeiat soluția adoptată în privința momentului la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 50.3 și art. 50^1.1 din H.G. nr. 250/2007 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Aceste prevederi legale stipulează că prețul de piață al imobilelor urmează a fi stabilit prin expertiză, conform standardelor internaționale de evaluare, și că această expertiză va fi dispusă de instanța de judecată.
Însă, niciuna dintre părți nu a contestat în cauză că evaluarea apartamentului urmează a se face pe baza unei expertize dispuse de instanță și care urmează a avea în vedere standardele internaționale de evaluare. Chestiunea de drept asupra căreia părțile au puncte de vedere diferite este aceea a datei la care urmează să se raporteze expertiza: data întocmirii raportului de expertiză sau data la care foștii proprietari ai imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentelor.
Or, nicăieri în cuprinsul dispozițiilor legale citate de instanța de apel nu este prevăzută această dată. De aceea, nu se poate deduce, așa cum a procedat instanța de apel, că prevederile legale pe care le-a menționat în cuprinsul deciziei recurate susțin concluzia că data la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu este data efectuării raportului de expertiză.
Cât timp, interpretarea textelor legale indicate în cuprinsul hotărârii recurate nu conduce la soluția adoptată de curtea de apel, în măsura în care aprecia că valoarea apartamentului la a cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la data întocmirii raportului de expertiză, instanța de apel avea obligația de a justifica dezlegarea la care s-a oprit în privința momentului la care urmează a fi făcută evaluarea apartamentului.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, reclamanții au susținut prin motivele de apel că data la care urmează a fi stabilită valoarea apartamentului în litigiu este data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care au pierdut proprietatea și posesia imobilului. Or, curtea de apel nu a înlăturat argumentat aceste critici ale reclamanților, ci s-a oprit la o soluție contrară, pe care însă a justificat-o prin texte de lege care nu reglementează chestiunea de drept în discuție.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel va stabili, prin interpretarea normelor aplicabile, care este data în raport cu care se stabilește valoarea apartamentului în litigiu, răspunzând susținerilor părților formulate în acest sens.
Înalta Curte nu va analiza recursul declarat de pârât, ci îl va admite formal, urmând ca aspecte invocate de această parte să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii P.A. şi P.E.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 347 A din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 482/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 497/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
