ICCJ. Decizia nr. 481/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 481/2015
Dosar nr. 27404/3/2012
Şedinţa publică din 18 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2011 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti sub nr. 29679/299/2011, reclamantul F.C. a chemat în judecată pe pârâta P.M., solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950, aceasta să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul corp A, cu o suprafaţă utilă de 148,39 mp şi teren în suprafaţă de 113,47 mp, situat în, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 ianuarie 2003 de B.N.P., R.H. şi R.D. i-a fost transmis, de către N.E., dreptul de proprietate asupra drepturilor succesorale ale acesteia ca unică moştenitoare a defuncţilor ei părinţi, S.V. şi S.E.
Autorii S.V. şi S.E. au decedat la data de 26 ianuarie 1976, respectiv la 28 februarie 1989, iar succesiunile de pe urma acestora au fost dezbătute după regulile devoluţiunii succesorale legale, potrivit certificatelor de moştenitor din 1976 eliberat de fostul notariat de Stat al sectorului 2 Bucureşti şi certificatului suplimentar de moştenitor din 12 februarie 2002 în ceea ce o priveşte pe defuncta S.V., respectiv potrivit certificatului de moştenitor din 01 martie 2001 şi certificatului de moştenitor din 12 februarie 2002 supliment la certificatul susmenţionat, în ceea ce îl priveşte pe defunctul S.V. În acest context, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis de la cei doi defuncţi la fiica acestora, N.E., iar de la aceasta din urmă s-a transmis la reclamant.
Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv teren şi construcţie Corp A, a fost dobândit de soţii S.V. şi S.E. în baza următoarelor acte: act de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iulie 1927 transcris de Tribunalul Ilfov din 1927, proces-verbal din 21 martie 1940 de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate, autorizaţia de construcţie din 11 aprilie 1938.
Imobilul susmenţionat a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 6938 din Anexa Bucureşti la acest Decret. Naţionalizarea a fost abuzivă, deoarece S.E. era avocat, iar S.V. era casnică, deci cei doi coproprietari făceau parte din categoriile exceptate în mod expres de la naţionalizare, de art. 2 din decret.
După apariţia Legii nr. 112/1995, N.E. a depus la primăria municipiului Bucureşti cererea înregistrată din data de 19 august 1996, prin care aceasta solicita restituirea în natură a mai multor imobile, printre care şi cel în litigiu. Cu toate acestea, cu totală rea-credinţă, SC H.N. SA a vândut imobilul către soţii P.V. şi P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996.
Susţine reclamantul că titlul său asupra imobilului în litigiu, dobândit de la proprietarii deposedaţi abuziv, este mai caracterizat şi preferabil titlului soţilor P., care au încheiat contractul lor de vânzare-cumpărare cu un neproprietar.
Autorii S.E. şi S.V. au dobândit dreptul de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat iar opozabilitatea faţă de terţi a fost asigurată prin procesul-verbal din 21 martie 1940. Pe de altă parte, deposedarea acestor proprietari a fost abuzivă, deoarece legea îi excepta de la naţionalizare.
Statul român, de la care au dobândit imobilul soţii P., nu avea un titlu valabil asupra acestui imobil, astfel că nu putea transmite soţilor P. dreptul de proprietate, conform regulii că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet).
Pârâta P.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii. De asemenea, a formulat cerere reconvenţională (prin care a solicitat obligarea reclamantului la restituirea cheltuielilor necesare şi utile reprezentând sporul de valoare adus imobilului în litigiu precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestui imobil, în favoarea pârâtei reclamante) şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu reclamantul F.C. şi chemaţii în garanţie Statul român, prin M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA (prin care a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la plata valorii actuale de circulaţie a imobilului cumpărat de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995, iar în subsidiar, obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului actualizat al vânzării-cumpărării, astfel cum va fi determinat pe baza unei expertize contabile, cu dobânda legală, calculată până la data plăţii).
Prin sentinţa nr. 12569 din 3 iulie 2012 pronunţată în Dosar nr. 29679/299/2011 de Judecătoria sector 1, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la valoarea obiectului cererii, mai mare de 500.000 lei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, în prezenta cauză rămânând a fi soluţionată cererea principală.
Prin sentinţa nr. 1974 din 27 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea precizată, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 599/A din 30 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 306 din 20 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de numitul F.C., căruia i-a fost transmisă calitatea procesuală activă prin cumpărarea drepturilor litigioase de la reclamanta N.E., împotriva pârâţilor primăria mun. Bucureşti, P.V. şi P.M., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între SC H.N. SA şi soţii P.V. şi P.M. Astfel au intrat în puterea de lucru judecat constatările din considerentele hotărârii în sensul că imobilul situat în mun. Bucureşti, sector 1, compus din două corpuri de casă şi teren de 384 mp, a fost proprietatea soţilor S.E. şi S.E.V.. N.E. este moştenitoarea celor doi proprietari, în calitate de fiică. Imobilul susmenţionat a fost trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 92/1950. Soţii P.M. şi P.V. au ocupat corpul A al acestui imobil în calitate de chiriaşi, în baza contractului de închiriere din 1974, iar la data de 17 iulie 1996 a fost înregistrată la SC H.N. SA, cererea prin care cei doi chiriaşi solicitau cumpărarea corpului A, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin hotărârea susmenţionată instanţa a reţinut preluarea de către Statul român, fără titlu valabil, a imobilului cumpărat de soţii P. în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din legea nr. 10/2001. Instanţa a reţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a cumpărătorilor, ce operează în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ. în condiţiile în care cererea moştenitoarei foştilor proprietari nu reprezintă o veritabilă cerere de restituire în natură, în termenul şi către autoritatea administrativă prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, imobilul cu destinaţia de locuinţă preluat în baza Decretului nr. 92/1950 era preluat cu titlu.
Considerentele tribunalului au fost menţinute de Curtea de Apel Bucureşti, care a precizat că N.E. putea solicita restituirea bunului naţionalizat până la data de 01 august 1996, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, or aceasta a înregistrat cererea sa la Primăria mun. Bucureşti la data de 19 august 1996, după împlinirea termenului legal prevăzut în acest scop.
În dosarul de faţă, reclamantul F.C. a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de soţii P., a cărui valabilitate a fost stabilită irevocabil prin hotărârile judecătoreşti susmenţionate.
În această materie, instanţa de fond a constatat că practica instanţei supreme (Decizia nr. 1831 sin 2 martie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) este în sensul că, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, iar acţiunea în revendicare a unui asemenea imobil, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte, în ceea ce criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict.
Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea generală şi legea specială, are prioritate acţiunea în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Tribunalul a apreciat că situaţia din prezentul dosar este similară celei analizate de instanţa supremă în decizia menţionată, în sensul că toate părţile au exhibat câte un titlu. Astfel, reclamantul F.C. a invocat titlul de proprietate al autoarei sale, în raport de care nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate şi de obligare la restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea pilot), deci nu are un „bun„ şi nicio „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional; pe de altă parte, pârâta P.M. a exhibat contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost constatată irevocabil de instanţele judecătoreşti. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului încheiat de pârâtă, titlul acesteia s-a consolidat, îndreptăţind-o la păstrarea posesiei asupra imobilului cumpărat în baza acestei legi şi cu bună credinţă, determinând ca titlul pârâtei să fie mai caracterizat.
Consideră prima instanţă că, prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din protocolul 1 adiţional la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire al valoarea patrimonială respectivă, ori, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nici o speranţă legitimă.
Constatând că prezenta acţiune în revendicare prin comparare de titluri trebuie soluţionată cu luarea în considerare a aspectelor derogatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, astfel cum s-a stabilit în practica instanţei supreme prin raportare la practica C.E.D.O. în materia respectării art. 6 şi art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional, tribunalul a reţinut că titlul exhibat de pârâta P.M. este mai caracterizat faţă de cel exhibat de reclamantul F.C., deoarece valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatată irevocabil prin hotărâri judecătoreşti, în timp ce reclamantul nu a dovedit că autoarea sa este exceptată de la aplicarea Legii reparatorii speciale, nr. 10/2001, în raport de care a fost analizată valabilitatea titlului pârâtei în contradictoriu cu autoarea reclamantului, în Dosarul nr. 11519/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.C., arătând că instanţa nu a respectat noţiunile de „bun actual” şi „speranţă legitimă” şi nu a aplicat Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 524/A din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al reclamantului îl reprezintă contractul de vânzare de drepturi succesorale încheiat la 15 ianuarie 2003, în calitate de vânzătoare fiind N.E., prin care vânzarea s-a făcut pe riscul reclamantului, vânzătoarea indicând în chip expres că vinde drepturile ce i se cuvin în calitate de unică moştenitoare a părinţilor săi, „fără a răspunde de existenţa acestor drepturi valabile în folosul său sau de vreo evicţiune de orice fel şi nici de solvabilitatea debitorilor creanţelor cedate”.
Prin contract vânzătoarea a garantat numai calitatea sa de moştenitor, înlăturând expres garanţia de evicţiune şi garanţia existenţei drepturilor în favoarea sa, respectiv solvabilitatea debitorilor creanţelor cedate.
Acţiunea în revendicare ca acţiune reală petitorie presupune exhibarea de ambele părţi a unor titluri valabile.
Prin contractul încheiat între apelantul F.C. şi N.E. au fost înstrăinate drepturile succesorale ale vânzătoarei, fiind înlăturată răspunderea pentru evicţiune.
Valabilitatea titlului pârâtei a fost analizată şi în contradictoriu cu reclamantul, fiind respinsă cererea de recurs formulată de F.C., prin decizia nr. 306/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care s-a reţinut că au fost respectate prevederile H.G. nr. 20/1996 la încheierea contractului de vânzare de către pârâtă, astfel că acţiunea în revendicare promovată de reclamant este nefondată, titlul exhibat de pârâtă fiind mai caracterizat.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a jurisprudenţei C.E.D.O., reţinând că reclamantul nu are nici un „bun” şi nicio „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, singura care are un titlu valabil fiind pârâta, al cărui contract a fost analizat în hotărârile mai sus invocate, considerentele acestor decizii intrând în puterea de lucru judecat, respectiv constatarea că imobilul în litigiu a fost cumpărat de soţii Puchiţă în temeiul Legii nr. 112/1995, în cauză fiind incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Atât Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, cât şi jurisprudenţa C.E.D.O., impun obligaţia pentru reclamant să facă dovada dreptului său de proprietate.
În cauzele în care România a fost parte, instanţa de apel a constatat că se poate vorbi de un „bun” în ipoteza în care înainte de vânzarea imobilului conform Legii nr. 112/1995, a existat o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului (Păduraru contra României, Porţeanu contra României, Străin contra României).
Or, din materialul probator administrat în cauză, anterior cumpărării imobilului în litigiu de către pârâtă, autoarea reclamantului nu a obţinut o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului, astfel că apelantul nu se poate prevala de deţinerea unui „bun” în sensul Convenţiei.
În cauza Raicu contra României, s-a statuat că persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, altfel s-ar încalca principiul securităţii raporturilor civile.
Astfel, având în vedere cele statuate în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, dar şi principiile generale de drept civil (mai precis, principiul „specialia generalibus derogant" - „legea specială derogă de la cea generală"), precum şi dispoziţiile relevante din legislaţia specială în materie, instanţa de apel a concluzionat că soluţionarea acţiunii în revendicare introdusă ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat in perioada de referinţă a acestei legi, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, cu consecinţa preferabilităţii titlului ce provine de la adevăratul proprietar.
Dreptul de proprietate dobândit de pârâtă în baza contractului de vânzare s-a consolidat, aceasta dobândind, totodată, şi speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptăţită să păstreze imobilul.
Şi în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este o creanţă, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor. În aceeaşi speţă, instanţa de contencios european a statuat că existenţa unui „bun actual“ în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, anterioară vânzării către foştii chiriaşi, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul F.C. arătând că în mod greşit a fost aplicat sistemul de protecţie al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, greşit s-a apreciat cu privire la noţiunea de „bun actual” şi de „speranţă legitimă” şi greşit a fost interpretat dreptul intern respectiv Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Legea nr. 10/2001.
Cu privire la primul aspect, recurentul a arătat că C.E.D.O. nu a pretins niciodată că dreptul la un bun sau speranţa legitimă presupun cu necesitate existenţa unei hotărâri care să dispună restituirea bunului. Dacă instanţele au constatat că titlul statului nu este valabil, cum este cazul său şi legea internă dă dreptul la restituire, cetăţeanul are un bun sau măcar o speranţă legitimă.
Invocă speranţa legitimă şi în legătură cu împrejurarea că i-a fost restituit parţial imobilul.
Susţine că recunoaşterea perpetuării dreptului de proprietate în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unit cu caracterul nelegal al preluării, constatat prin hotărâre irevocabilă, constituie mai mult decât o simplă speranţă, chiar prin raportare la criteriile jurisprudenţei C.E.D.O., indiferent dacă această recunoaştere s-a realizat înainte sau după vânzarea către pârât.
Împrejurarea că şi pârâtul ar putea pretinde protecţie, în anumite condiţii, nu conduce automat la concluzia că reclamantul nu are un bun actual, iar pârâtul are un astfel de bun.
Mai susţine recurentul că cerinţa restrictivă a recunoaşterii dreptului de proprietate vizează imobilele preluate de către state anterior aderării la Convenţie. Aceste raţiuni nu se regăsesc însă atunci când deja s-a constatat caracterul nelegal al preluării, pentru că, în astfel de cazuri, impedimentul a dispărut.
Preluarea fără titlu dă naştere măcar la dreptul la reparaţii prin echivalent, ceea ce constituie o speranţă legitimă. În condiţiile în care sistemul de despăgubire organizat de către legea română este notoriu inefectiv, protecţia dreptului este inexistentă ceea ce readuce în discuţie preferabilitatea cauzei reclamantului în termenii restituirii în natură.
Susţine şi că jurisprudenţa constantă care a afirmat irelevanţa bunei credinţe a cumpărătorului în acţiunea în revendicare, îi consolidează încrederea în dreptul său.
În ceea ce priveşte critica interpretării dreptului intern, arată că instanţele de fond atribuie neanulării contractelor de vânzare un efect de consolidare a titlului cumpărătorilor, confundând validitatea cu eficacitatea vânzării. Deşi valabilă, vânzarea nu este şi translativă de proprietate în raport cu adevăratul proprietar, căruia nu îi poate fi opusă.
Consideră că tribunalul evită să indice cum şi când s-a pierdut dreptul de proprietate reclamantului. Odată demonstrat că titlul statului nu este valabil trebuie arătat cum şi în ce temei a avut loc translatarea dreptului din patrimoniul reclamantului în cel al pârâtului. În măsura în care s-ar aprecia că pierderea dreptului de către verus dominus şi dobândirea lui de către cumpărător s-a făcut în temeiul vânzării realizate în temeiul Legii nr. 112/1995 se poate observa că un astfel de efect nu era prevăzut de legea în vigoare la data vânzării.
Dacă s-ar aprecia că pierderea dreptului de proprietate ar fi un efect al Legii nr. 10/2001, trebuie reţinut că acest act normativ nu poate institui un criteriu de preferabilitate pentru contractele de vânzare anterioare intrării ei în vigoare.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile formulate de recurent vizează greşita interpretare şi aplicare a legii, atât cea internă cât şi dispoziţiile Convenţiei, în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului de care acesta se prevalează în cadrul acţiunii în revendicare.
Aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia vor fi analizate.
Nu va fi reţinut art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care, deşi invocat în recurs, nu este dezvoltat, nefiind indicat un act juridic în sensul de negotium iuris ce ar face obiect al prezentului litigiu şi ar fi fost greşit interpretat în ceea ce priveşte natura sau înţelesul acestuia.
Greşit susţine recurentul, în prima critică formulată, că pentru a se constata existenţa bunului în patrimoniul fostului proprietar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., este suficient a se reţine că titlul statului nu este valabil, fără a se pretinde existenţa unei hotărâri care să dispună restituirea bunului. Susţine că cerinţa restrictivă a recunoaşterii dreptului de proprietate pentru imobilele preluate de către state anterior aderării la Convenţie nu se regăseşte atunci când deja s-a constatat caracterul nelegal al preluării.
Această interpretare este contrazisă de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. potrivit căreia nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune în revendicare promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au un „bun actual” în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Prin urmare, astfel cum rezultă din hotărârea pilot menţionată, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., instanţa de apel în mod corect a reţinut că reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu sau o decizie de recunoaştere şi restituire emisă de un organ administrativ, astfel încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect.
A susţinut recurentul că recunoaşterea perpetuării dreptului său de proprietate operează în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care consacră calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil şi care, astfel, îşi păstrează această calitate pe care o exercită după primirea deciziei. Este de observat că norma legală menţionată nu mai putea constitui temei juridic al pretenţiilor reclamantului întrucât fusese abrogată prin Legea nr. 1/2009, anterior promovării prezentei acţiuni la data de 12 iulie 2011.
În egală măsură, reclamantul nu are nici, astfel cum a pretins, „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, având în vedere că restituirea unei părţi din imobil sau simpla speranţă de supravieţuire a unui fost drept de proprietate, pe care autoarea sa, vânzătoarea de drepturi litigioase, a fost în imposibilitate de a-l exercita efectiv, nu prezumă, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., existenţa unui drept actual şi nu îi deschide reclamantului posibilitatea redobândirii bunului într-o procedură judiciară, întrucât nu există un temei juridic şi nici o jurisprudenţă consolidată care să recunoască, în aceste condiţii, în patrimoniul foştilor proprietari unui drept „concret şi efectiv”, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Pe de altă parte, recurentul a susţinut că sistemul de despăgubire organizat de către legea română este notoriu inefectiv însă, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanţei de apel nu-i revenea obligaţia de a aprecia asupra efectivităţii sistemul de despăgubire organizat de către legea română, contestat de reclamant, întrucât nu se poate invoca ineficienţa unei legi, atâta timp cât nu a fost epuizată calea prevăzută de acea lege. Or, în cauză nu rezultă că procedura legii speciale a fost epuizată
Cu privire la aplicarea principiului bunei credinţe în acţiunea în revendicare, Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentului, că instanţa de apel nu a utilizat buna credinţă ca un criteriu de preferabilitate al titlului pârâtei, întrucât aceasta este un aspect ce vizează valabilitatea actului de înstrăinare, ce a făcut obiectul unei proceduri judiciare anterioare.
În ceea ce priveşte dreptul intern, prin motivele de recurs deduse judecăţii, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a Deciziei nr. 33/2008, concluzionând că, în mod greşit nu s-ar fi procedat la compararea clasică de titluri specifică acţiunii în revendicare de drept comun şi că s-a dat eficienţă unei legi speciale. Apreciază că instanţa de apel greşit a reţinut că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil deşi vânzarea de la un neproprietar nu este translativă de proprietate şi că instanţele de fond au atribuit neanulării contractelor de vânzare un efect de consolidare a titlului cumpărătorilor, confundând validitatea cu eficacitatea vânzării.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţele de fond au apreciat, faţă de data introducerii acţiunii, 12 iulie 2011, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, prin care s-a stabilit că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, poate fi soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legilor speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
O acţiune în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, poate fi promovată în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, respectiv recunoscut anterior şi suspus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei. Prin urmare, în revendicarea pe calea dreptului comun, reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul existenţei în patrimoniul său a unui drept real care să poată fi valorificat la data formulării acţiunii.
Pe de o parte, vechiul titlu de proprietate, de care se prevalează în speţa dedusă judecăţii reclamantul nu face dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţă, putând fi valorificat numai în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, în condiţiile legilor speciale de reparaţie.
Pe de altă parte, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, şi nici nu deţine un bun sau o speranţă legitimă în sensul dat de norma convenţională pentru a se prevala de acest drept în justificarea acţiunii în revendicare promovate.
În consecinţă, d at fiind inexistenţa unor demersuri materializate în recunoaşterea calităţii de proprietar în baza vechiului titlu de proprietate, recurentul nu se mai poate prevala de acel înscris pentru a înlătura prezumţia de proprietate în favoarea pârâtei şi a lipsi de eficacitate convenţia de vânzare.
Din aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici afirmaţia reclamantului potrivit căreia Legea nr. 10/2001 ar fi cauza pierderii dreptului său de proprietate întrucât ar institui un criteriu de preferabilitate pentru contractele de vânzare anterioare intrării ei în vigoare, întrucât, astfel cum s-a arătat reclamantul este cel care nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra bunului.
Exhibării actuale a vechiului titlu de proprietate i se opune un contract de vânzare a cărui validitate a fost verificată pe cale jurisdicţională în acţiunea în nulitate. Prin urmare, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, recurentul reclamant nu a reuşit să facă dovada că, la data promovării acţiunii, avea un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, având în vedere că vechiul titlu de proprietate al autoarei sale nu se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 corect instanţele de fond nu au trecut în mod concret la compararea efectivă de titluri, respectiv între cel provenind de la fostul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel provenind de la un proprietar care şi-a consolidat dreptul pe cale administrativă şi jurisdicţională.
Deşi recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a putut indica modalitatea în care s-a pierdut dreptul de proprietate în favoarea statului, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 90/1950 către stat este necontestată, astfel că acest imobil intră în sfera de aplicare a legilor speciale, aspectul intrat în puterea lucrului judecat referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, fiind irelevant în contextul dat, atâta vreme cât nu a fost urmat de o restituire expresă a bunului revendicat ori de o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.
În consecinţă, Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că în cauză instanţa de apel a procedat la o corecta interpretare si aplicare a legii, nefiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.C. împotriva Deciziei nr. 524/A din 28 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 483/2015. Civil → |
|---|
