ICCJ. Decizia nr. 538/2015. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Decizia nr. 538/2015

Dosar nr. 383/111/2009

Ședința publică din 20 februarie 2015

Asupra cauzei de față constată următoarele,

Prin sentinţa civilă nr. 238/C din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 381/111/2009, s-a admis în parte acţiunea formulată, completată şi precizată de către reclamantul G.D., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA.

S-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată, completată şi precizată de către intervenientul în interes propriu H.T., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA.

S-a dispus obligarea pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata în solidar către reclamantul G.D. şi către intervenientul în interes propriu H.T. a sumei de 872.594 lei cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, sumă actualizată la data de 30 aprilie 2012, conform raportului de expertiză contabilă şi tehnică judiciară întocmit de expert B.M. şi expert B.E., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum şi la plata către aceştia a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale şi a cererii de intervenţie şi până la plata efectivă.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere din acţiunea principală precizată a reclamantului şi din cererea de intervenţie precizată, formulată de intervenientul în interes propriu privind acordarea daunelor interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

S-a dispus obligarea pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata în către reclamant şi intervenient, în solidar, a cheltuielilor parţiale de judecată, reprezentând onorariu de expert parţial, în sumă de 7.000 lei, conform chitanţelor de la dosar.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut reţinut următoarele:

Prin acţiunile formulate iniţial, reclamantul (la 25 mai 2009) şi intervenientul (la 26 septembrie 2011) au solicitat „drepturile patrimoniale restante cuvenite cu titlu de despăgubiri urmare a exploatării Brevetului de Invenţie din 11 mai 1987” în conformitate cu art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, pentru perioada de valabilitate şi exploatare a brevetului de invenţie, respectiv 01 ianuarie 1999-11 mai 2007.

Ulterior, precizându-şi acţiunea (27 octombrie 2009), reclamantul a arătat că îşi întemeiază cererea şi pe prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, invocând şi dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru a solicita „trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru competentă soluţionare”.

Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul a depus două cereri completatoare de acţiune privind acordarea de daune interese, la termenul din luna iunie 2011 (filele 20-21) şi, respectiv din septembrie 2011 (filele 70-71), prin care a invocat prevederile art. 1073, 1075, 1082, 1084 şi 1090 C. civ. şi art. 36 din Legea nr. 64/1991, solicitând şi plata dobânzii, cu motivarea că „prejudiciul efectiv suferit de reclamant se concretizează în mod evident în venitul net pe care acesta l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume rezultând din aplicarea coeficientului de devalorizare a leului în raport cu dolarul”; a mai arătat că, în opinia sa, este admisibil cumulul dobânzii şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei, dată fiind natura juridică diferită a celor două prejudicii, care nu conduc la o dublă reparaţie.

Cererile privind daunele interese conţin în partea a doua şi un capitol privind „calculul drepturilor băneşti reprezentând daune interese”, în cuprinsul cărora se indică, în concret, modalitatea de calcul a acestor sume, în viziunea reclamantului, calcul care porneşte de la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 şi are în vedere valoarea eficienţei economice a invenţiei în cuantumul calculat în dosarul anterior şi încasat de reclamant în anul 2000.

În ceea ce priveşte modalitatea de cuantificare a drepturilor patrimoniale pretinse, atât reclamantul cât şi intervenientul au făcut referire la prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 61/1991 (art. 91 alin. (3)) potrivit cărora „Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, potrivit prevederilor art. 36 din lege, se stabilesc pe baza de contract şi se acordă în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei şi numai pentru perioada de exploatare a acesteia.”

Prin sentinţa civilă nr. 145/C din 21 mai 2010 pronunţată în primul ciclu procesual de Tribunalul Bihor, s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, ca neîntemeiată.

Cu privire la incidenţa Legii nr. 214/2008 şi a competenţei atrase de această lege, Tribunalul Bihor a reţinut că „excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bihor, întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005, completată cu prevederile Legii nr. 214/2008 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială este neîntemeiată.”

Instanţa a apreciat că reclamantul G.D. nu îndeplineşte condiţiile stipulate prin art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât dreptul său patrimonial conferit de brevet nu a fost încălcat prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul său prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

În rejudecare, Tribunalul Bihor a constatat că prin apelul formulat, reclamantul G.D. a criticat hotărârea primei instanţe din primul ciclu procesual numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii pe fondul acesteia, fără a aduce critici împotriva soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor faţă de neaplicarea Legii nr. 214/2008; în consecinţă, s-a apreciat că dezlegarea dată de Tribunalul Bihor privind respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, precum şi considerentele care au stat la baza acestei soluţii, au intrat în puterea de lucru judecat.

Totodată, instanţa a mai reţinut că, potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 64/1991, pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie, titularul (respectiv pârâta) datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.

În prezenta cauză, pârâta s-a apărat prin invocarea decăderii din drepturile conferite de brevet, întrucât a încetat să mai achite taxele anuale datorate pentru menţinerea în vigoare a brevetului, ceea ce a făcut ca invenţia să nu mai fie protejată şi, implicit să nu mai datoreze reclamanţilor drepturile conferite de calitatea de inventator.

Instanţa de fond a reţinut însă că neplata taxelor în discuţie nu le exonerează pe pârâte de plata drepturilor de autor cuvenite reclamantului şi intervenientului, în condiţiile legii.

Atitudinea pârâtelor care au încetat a mai plăti taxele aferente brevetului de invenţie, fără a-i încunoştinţa pe reclamant şi intervenient, potrivit art. 4 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991, s-a apreciat că poate îmbrăca forma abuzului de drept ce a avut ca rezultat încălcarea drepturilor de autor ale acestora.

În consecinţă, tribunalul a considerat că nu poate fi vorba despre faptul că „titularul de brevet înţelege să nu mai aplice invenţia la un moment dat”, aşa cum pârâta a susţinut, constatându-se că invenția este aplicată şi în prezent (anul 2012).

Totodată, s-a apreciat că prin refuzul de a mai achita taxele aferente brevetului, pârâtele au încercat să se sustragă de la obligaţia de achitare a drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului şi intervenientului, rezultate din efectele economice şi efectele sociale generate prin aplicarea invenţiei, ceea ce le-a adus greve prejudicii, prin privarea acestora de dreptul de a cesiona brevetul de invenţie; or, aceste prejudicii pot şi trebuie a fi reparate prin acordarea unor recompense pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,,drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţii brevetate şi aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia”.

Legea prevede că, negocierea se va face pornind de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legislaţia în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, adică la data de 11 mai 1987, în cazul brevetului care face obiectul prezentului dosar.

Conform Regulamentului de aplicare a Legii 64/1991, aprobat prin H.G. Nr. 152/1992 (Regula 53 alin. (2)),, la baza negocierii drepturilor băneşti cuvenite inventatorului, conform art. 66 din Legea 64/1991, stau următoarele:

a) postcalculul avantajelor economice anuale obţinute prin aplicarea invenţiei, întocmit de unitatea care a aplicat invenţia;

b) avantajele economice sau sociale stabilite de unitate prin apreciere, atunci când nu se poate efectua un postcalcul direct al avantajelor economice (diferenţa de costuri, eliminarea sau reducerea importurilor etc.)”.

Din probatoriul administrat în cauză şi din cele reţinute de experţii care au întocmit raportul de expertiză, prima instanţă a constatat că pârâta nu a avut şi nu are organizată o evidenţă contabilă -,,postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice şi sociale anuale, obţinute prin aplicarea invenţiei, reţinându-se că au fost încălcate şi prevederile art. 71 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora: „brevetele de invenţie în vigoare reprezintă active necorporale şi se înregistrează în patrimoniul titularului, persoană juridică”.

De asemenea, s-a constatat că nu există nici alte documente care, în lipsa unei evidenţe contabile, să permită determinarea prin alte metode de apreciere a eficienţe economice şi a efectelor sociale rezultate prin aplicarea invenţiei.

Cele anterior reţinute sunt susţinute atât prin raportul de expertiză întocmit în cauza de faţă, cât şi prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 3065/1992 al Judecătoriei Oradea în cauza având ca obiect ,,despăgubiri pentru exploatarea invenţiei din 1987 cu titlul P. de către Schela de petrol Suplacu de Barcău, Bihor”.

În cel din urmă raport de expertiză s-a reţinut că în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău nu s-a evidenţiat şi înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenţie din 1987, ceea ce a denaturat veniturile şi cheltuielile şi, în concluzie, rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău; de asemenea, o dovadă în acelaşi sens este şi raportul de expertiză efectuat în Dosarul 3065/1992 al Tribunalului Braşov în cauza având ca obiect ,,despăgubiri pentru exploatarea invenţiei din 1987 cu titlul Piston de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor”, prin care s-a constatat că, în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău, nu s-a evidenţiat şi înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenţie din 1987, ceea ce a denaturat veniturile şi cheltuielile şi, în concluzie, rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău.

S-a solicitat instanţei să constate că, anterior prezentului litigiu, pârâta a mai fost chemată în justiţie în două rânduri de către reclamant şi intervenient, iar în rapoartele de expertiză administrate în acele cauze s-au găsit aceleaşi nereguli ca cele din cauza de faţă - neînregistrarea ca activ necorporal a brevetului de invenţie din 1987 şi neîntocmirea fişelor de postcalcul (contrar prevederilor art. 71 din Legea nr. 64/1991), împrejurare ce demonstrează că pârâta, deşi a fost găsită în culpă în alte două litigii cu privire la acest aspect, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile legale ce-i reveneau în legătură cu exploatarea brevetului de invenţie.

Prima instanţă a apreciat că neplata taxelor aferente brevetului de către pârâtă nu o poate exonera de plata despăgubirilor ce le sunt datorate reclamantului şi intervenientului, ci, din contră, acestora le-au fost cauzate prejudicii ce trebuie acoperite prin acordarea unor sume cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

Cu privire la acest aspect, prima instanţă a apreciat că operează autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 114/A/2010 a Curţii de Apel Oradea (irevocabilă), prin care, în primul ciclu procesual, s-a admis apelul, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, s-a reţinut că: „În situaţia în care titularul brevetului este altul decât inventatorul, neplata taxei prevăzute de lege pentru menţinerea în vigoare a invenţiei nu poate fi invocată de titularul brevetului pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor ce-i revin (potrivit art. 36 din Lege) faţă de autorul invenţiei, în baza cesiunii legale a invenţiei.

Rezultă, per a contrario, că titularul de brevet are obligaţia de a achita inventatorului drepturile de autor cuvenite atât în situaţia în care se bucură de un drept de exploatare exclusivă a invenţiei, ca urmare a plăţii taxei de menţinere în vigoare a acestuia, cât şi în situaţia în care a pierdut acest drept, prin neplata taxei respective.”

Prin urmare, prima instanţă a reţinut că neplata taxelor aferente brevetului de către titularul acestuia nu are efect de exonerare de la plata drepturilor cuvenite inventatorilor, obligaţie care subzistă.

Cu privire la perioada de protecţie a brevetului de invenţie s-a pronunţat deja instanţa de apel în primul ciclu procesual - Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 114/A/2010, rămasă irevocabilă (fila 4 parag. 4, 5 şi 6). Astfel, instanţa de judecată a considerat, în mod judicios (în această privinţă operând autoritatea de lucru judecat), că legea aplicabilă în prezenta cauză este Legea nr. 64/1991 care statuează în prin art. 32 că „durata de valabilitate a unui brevet de invenţie este de 20 de ani.”

În aceste condiţii, s-a apreciat că rezultă fără dubiu că solicitarea reclamantului şi intervenientului de a le fi achitate drepturile patrimoniale (cu titlu de recompense şi daune interese) este întinsă pe o perioadă de 20 de ani, anume până la data de 31 mai 2007.

Totodată, s-a apreciat că în cauza de faţă sunt incidente şi cele reţinute în mod irevocabil în Dosarul nr. 3065/1992 al Judecătoriei Oradea, cât şi cele reţinute în Dosarul nr. 675/1995 Tribunalului Braşov.

În acest din urmă dosar, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000 a stabilit că suma ce urmează a fi achitată reclamanţilor drept recompensă pentru perioada 1987-1998 este în cuantum de 1.817.953.104 lei vechi, reprezentând drepturile inventatorilor pentru folosirea invenţiei în perioada 1987-1998.

În cauza de faţă, expertul a calculat sumele ce li se cuvin reclamantului şi intervenientului pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007 luând drept reper hotărârea anterior menţionată a Curţii de Apel Braşov, astfel încât a procedat la actualizarea sumelor astfel rezultate până în prezent, respectiv momentul la care a fost depusă expertiza.

În aceste condiţii, experţii au concluzionat că suma totală de încasat de către autorii invenţiei cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie nr. 98621/1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, este de 872.594 lei, sumă actualizată la data de 30 aprilie 2012 şi pe care pârâta va fi obligată să o plătească acestora, plus dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale şi a cererii de intervenţie şi până la plata efectivă.

În aceste condiţii, Tribunalul Bihor a apreciat că cele statuate în mod irevocabil de Curtea de Apel Braşov prin Decizia nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000, în sensul că pârâtele trebuie să achite reclamantului şi intervenientului drepturile de proprietate intelectuală aferente invenţiei lor, se impun şi în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

La termenul din data de 21 noiembrie 2011, prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate având ca obiectiv:,,calcularea eficienţei economice pentru aplicarea invenţiei,,piston pentru compresoare şi pompe, brevet de invenţie din 1987 la Schela de producţie petrolieră Suplacu de Barcău - Staţia de compresoare pe perioada 01 ianuarie 1999 - 31 mai 2007 şi reactualizarea sumelor rezultate anterior datei de 24 octombrie 2011”.

Totodată, s-a mai dispus efectuarea unei expertize în proprietate industrială având ca obiectiv: “Să se calculeze eficienţa economică pentru aplicarea invenţiei piston pentru compresoare şi pompe pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul staţiei de compresoare.”

Instanţa a mai dispus ca experţii să răspundă şi obiectivelor depuse în scris de către părţi, respectiv celor formulate la data de 18 octombrie 2011 de către reclamantul G.D., precum şi celor formulate de pârâtă prin adresa din data de 17 noiembrie 2011.

În ce priveşte susţinerile pârâtei SC O.M.V.P. SA cu privire la legalitatea, temeinicia şi corectitudinea concluziilor expertizei, instanţa a reţinut că experţii au convocat părţile de 9 ori.

Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că experţii au răspuns obiectivelor şi obiecţiunilor formulate de părţi, astfel cum au fost cenzurate de instanţă cu privire la lucrarea efectuată, tribunalul a apreciat drept inoportună şi inutilă efectuarea unei contraexpertize, conform prevederilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor interese solicitate de reclamant şi intervenient prin concluziile susţinute pe fondul cauzei, instanţa le-a apreciat neîntemeiate, pentru următoarele considerente :

Pentru a putea fi acordate daune interese, reclamantul şi intervenientul erau ţinuţi a face dovada prejudiciului invocat (eventus domni), adică a pierderii efective (damnum emergens) şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), conform articolului 1084 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.

Or, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă, iar pe de altă parte, suma suma de 65.313.600 lei pe care pârâta ar datora-o reclamantului şi intervenientului cu titlul de daune interese, conform expertizei, a fost calculată de experţi în absenţa unui obiectiv încuviinţat de către instanţă, motiv pentru care această concluzie a raportului de expertiză a fost înlăturată.

Instanţa a apreciat că ceea ce experţii au calculat cu titlul de,,daune interese” reprezintă cuantificarea unor „privaţiuni” ce ar fi fost suferite de reclamant şi intervenient, ca urmare a unor pretinse fapte ilicite ale pârâtei ce nu fac obiectul cererilor introductive de instanţă şi nu sunt incluse în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispoziţiile Legii nr. 64/1991 care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului şi intervenientului.

De asemenea, o parte din faptele reţinute de către experţi au fost tranşate deja în mod irevocabil între părţi prin hotărârile judecătorești pronunţate în dosarul anterior (respectiv sentinţa civilă nr. 176/S din 22 aprilie 1999 a Tribunalului Braşov, menţinută prin Decizia civilă nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000 a Curţii de Apel Braşov) prin care s-a respins cererea inventatorilor de obligare a pârâtei la încheierea oricărui contract de licenţă cu autorii invenţiei, aceste chestiuni nemaiputând fi repuse în discuţie în prezenta cauză, întrucât se opune puterea de lucru judecat.

Totodată, instanţa a mai reţinut că în cuprinsul raportul de expertiză (f. 52), acest calcul al daunelor interese pentru perioada1999 - 2002 este efectuat în capitolul nr. 5, care tratează obiectivul stabilit de instanţă, anume „să se calculeze eficienţa economică pentru aplicarea invenţiei piston pentru compresoare şi pompe pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul stației de compresoare”. Suma stabilită este de 36.628.907 lei, însă acest obiectiv nu se referă deloc la un astfel de calcul.

În plus, la fila 57 a raportului de expertiză, este reluat calculul daunelor interese, însă pentru perioada 1999 - 2007, iar suma rezultată este de 65.313.600 lei; calculul efectuat de experţi priveşte răspunsul la obiectivul nr. 4 al reclamantului, anume „stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenţie din 1987 pentru perioada 01 ianuarie 1999 - 31 mai 2007”.

Instanţa a apreciat că sintagma „cuantumul drepturilor patrimoniale” nu se referă nici în accepțiunea reclamantului la daune-interese pentru anumite fapte ilicite ale pârâtei, ci numai la drepturile bănești cuvenite în calitate de inventatori; această concluzie este confirmată şi de petitul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat „obligarea pârâtei la plata drepturilor patrimoniale restante”, iar în cuprinsul acțiunii se arată că perioada pentru care se solicită drepturile bănești este cea rămasă, ca urmare a litigiului anterior, anume cea cuprinsă între 01 ianuarie 1999 - 11 mai 2007.

De asemenea, tribunalul a apreciat că, pentru aceleaşi considerente reţinute de Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 176/S/1999, cererea reclamantului şi a intervenientului este admisibilă, în parte, instanţa neputând acorda recompense pentru viitor, ci doar pentru perioada indicată în petitul acelei cereri şi până la pronunţarea acelei hotărâri.

Instanţa a considerat că admiterea primului capăt de cerere al acţiunii reclamantului şi intervenientului presupune tocmai acordarea acestor despăgubiri sau recompense pentru eficienţa economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenţie din 1987 de către pârâtă şi exclude acordarea de daune interese, pentru prejudiciul suferit în perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007; s-a apreciat că raţiunea legiuitorului de la 2005 care a modificat legea - cadru privind brevetele de invenţie, prin O.U.G. 100/2005, a fost aceea de a repara o eventuală nedreptate comisă faţă de titularii unui brevet de invenţie nedespăgubiţi integral sau corespunzător, şi nu aceea de a crea premisele unei îmbogăţiri fără justă cauză a acestor titulari.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul G.D. şi intervenientul H.T., cât şi apelanta pârâtă SC O.M.V.P. SA, fiecare dintre apelanţi criticând sentinţa apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motive proprii; fiecare parte apelantă a formulat întâmpinare la motivele de apel ale adversarului, solicitând respingerea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 266/A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, ambele apeluri formulate au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor cu care a fost învestită, dar şi având în vedere cele invocate din oficiu, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 145/C/2010, pronunţată de Tribunalul Bihor în primul ciclu procesual, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul G.D., fiind respinsă şi excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bihor.

În ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii, s-a reţinut că deşi brevetul de invenţie a fost acordat în baza Legii nr. 62/1974 pentru o perioadă de 15 ani (11 mai 1987-11 mai 2002), protecţia juridică a invenţiei a încetat la data de 12 mai 1997 din cauza neplăţii de către pârâtă a taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului; în consecinţă, s-a reţinut că începând cu această dată invenţia putea fi folosită de orice persoană interesată, fără nicio obligaţie de plată a drepturilor inventatorilor.

Această hotărâre a fost însă desfiinţată cu trimitere pentru o nouă judecare la Tribunalul Bihor prin Decizia civilă nr. 114/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, decizie rămasă irevocabilă prin neatacarea ei cu recurs de niciuna dintre părţile cauzei.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că aspectele analizate de instanţa de apel în ciclul procesual anterior şi prin care s-au dat dezlegări în cauză au intrat în puterea lucrului judecat; ca atare, în mod corect au fost avute în vedere de tribunal în rejudecare, astfel că au fost apreciate ca nefondate criticile apelantei pârâte sub acest aspect.

Faptul că prin această decizie s-a dispus desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este de natură a înlătura dezlegările date de instanţa de apel, câtă vreme acestea au fundamentat soluţia pronunţată, fiind considerate de instanţă ca relevante sub acest aspect şi constituind temei al hotărârii de desfiinţare a sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, prin decizia pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, s-a analizat şi s-a statuat cu privire la perioada de valabilitate a brevetului de invenţie din cauză, la efectele neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia şi a încetării protecţiei juridice a invenţiei, dându-se dezlegări asupra unor probleme de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, reflectate în considerentele ce au fundamentat soluţia pronunţată.

De asemenea, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată de reclamant prin raportare la prevederile Legii nr. 214/2008, a fost respinsă în primă instanţă, reţinându-se că reclamantul nu îndeplineşte cerinţele stipulate de art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005 completată de Legea nr. 214/2008, invocată de acesta ca temei de drept al acţiunii, alături de alte dispoziţii legale; soluţia instanţei de fond cu privire la această excepţie nu a fost atacată cu apel.

Tot astfel, prin decizia pronunţată de instanţa de apel în acelaşi prim ciclu procesual, a fost înlăturată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, în cuprinsul considerentelor deciziei, reţinându-se faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenţie în cauză este de 20 de ani şi nu de 15 ani, cum greşit s-a reţinut de prima instanţă, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 203/2002), ca şi prevederile art. 32 din Legea nr. 64/1991, aspecte prin prisma cărora s-a reţinut şi faptul că acţiunea formulată nu este prescrisă.

Ca atare, s-a apreciat că de vreme ce tribunalul, în primul ciclu procesual, a respins acţiunea formulată de reclamant, în baza unor temeiuri de fapt şi de drept înlăturate de instanţa de apel (decizia pronunţată în apel nefiind atacată cu recurs), aceste dezlegări, inclusiv cele cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune au intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de apel apreciind că nu mai pot forma obiect de analiză în rejudecare, respectiv în prezenta cale de atac.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a considerat că celelalte argumente invocate de pârâtă în rejudecarea cauzei, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.

În acest sens, s-a reţinut că între părţi nu s-a încheiat o convenţie prin care să se stabilească drepturile patrimoniale de care beneficiază autorii invenţiei şi modalitatea de acordare a acestor drepturi, fie sub forma unor prestaţii periodice, succesive, fie sub forma unei sume globale; drepturile patrimoniale solicitate în temeiul legii, s-au raportat la întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenţie, în acest sens, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 36 şi 71 din Legea nr. 64/1991.

În speţă, obiectul cauzei vizează acordarea drepturilor patrimoniale aferente perioadei 1999-2007 pretinse de reclamant şi intervenient în temeiul Legii nr. 64/1991, în calitatea lor de autori ai invenţiei, în timp ce pârâta are calitatea de titular al brevetului de invenţie; reclamanţii au invocat şi Decizia civilă nr. 49Ap/2000 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care li s-au acordat despăgubiri pentru perioada 11 mai 1987-1998.

Raportat la aspectele anterior reţinute şi în condiţiile în care drepturile pretinse, aferente perioadei 1999-2007, se încadrează în durata de valabilitate a brevetului de invenţie, de 20 de ani (după cum s-a statuat cu referire la această durată, în mod irevocabil, prin decizia pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual) pârâta exploatând invenţia în această perioadă (aspecte ce rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză), instanţa de apel a constatat a fi nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit şi prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, s-a apreciat că în lipsa unor clauze contractuale exprese referitoare la modalitatea de executare a obligaţiilor prevăzute de lege privind drepturile patrimoniale cuvenite reclamantului şi intervenientului, în calitatea acestora de inventatori, aceştia au posibilitatea ca, în funcţie de modalitatea concretă de executare aleasă, să-şi exercite dreptul la acţiune, fie pe durata derulării raportului juridic dintre părţi, în cazul în care se solicită executarea sub forma unor prestaţii succesive, fie la expirarea duratei de valabilitate a brevetului de invenţie, în măsura în care se solicită plata drepturilor băneşti sub forma unei sume globale pentru toată perioada în discuţie, situaţie în care, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data expirării termenului de valabilitate a brevetului de invenţie.

Tot astfel, câtă vreme între părţi nu a existat o convenţie în sensul acordării drepturilor patrimoniale sub forma unor prestaţii succesive, anuale, susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 25 mai 2006 (1 ianuarie 1999-25 mai 2006) ar fi prescrise, de asemenea, au fost apreciate ca nefondate, considerându-se că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958; s-a apreciat că faptul că despăgubirile au fost calculate raportat la fiecare an atât prin raportului de expertiză efectuat în dosarul Curţii de Apel Braşov, cât şi în cele efectuat în cauza de faţă, nu este de natură a conduce la o altă concluzie sub acest aspect.

S-a constatat că, deşi prin apelul declarat, pârâta apelantă a atacat şi încheierea din data de 10 mai 2013 cu referire la respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosar, aceasta a precizat că nu mai înţelege să atace această încheiere, arătând că invocă soluţia pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect ca o confirmare a faptului că Legea nr. 214/2008 nu este aplicabilă în cauză, în contextul argumentelor susţinute cu privire la excepţia prescripţiei extinctive; în consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune efectuarea acestei analize.

Au fost înlăturate ca nefondate şi celelalte critici ale pârâtei, vizând fondul cauzei.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991, pentru invenţiile create şi realizate, inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului, drepturile patrimoniale stabilindu-se în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului de invenţie sau în funcţie de aportul economic al invenţiei, în speţă, pârâta având calitatea de titular al brevetului de invenţie.

Conform art. 71 alin. (3) din lege, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, în aceste cazuri negocierea începând de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet, normă prin care s-a urmărit să fie recompensaţi şi inventatorii care nu au fost recompensaţi sau au fost insuficient recompensaţi, potrivit actelor normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991; în cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti vor fi stabilite de instanţele judecătoreşti, potrivit prevederilor art. 63 din Legea nr. 64/1991.

Date fiind cele dezlegate în ciclul procesual precedent, instanţa de apel a apreciat că în mod corect au fost înlăturate apărările reiterate de pârâtă în rejudecare, cu referire la efectele neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, la faptul că acesta nu a putut beneficia de extinderea perioadei de valabilitate de la 15 ani la 20 de ani; în consecinţă, instanţa de apel a înlăturat ca nefondare criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect.

De asemenea, nu au fost primite nici susţinerile pârâte în sensul că prin sentinţa civilă nr. 176 din 22 aprilie 1999 pronunţată de Tribunalul Braşov s-au stabilit şi acordat deja drepturile globale cuvenite reclamantului şi intervenientului, întrucât prin hotărârea anterior menţionată, ca şi prin Decizia civilă nr. 49Ap/2000 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care a fost schimbată în parte hotărârea Tribunalului Braşov, nu s-a dispus în acest sens; pe de altă parte, potrivit considerentelor acestor hotărâri, despăgubirile au fost stabilite şi acordate pentru perioada 11 mai 1987-1998, astfel cum au fost calculate şi prin raportul de expertiză efectuat în acel dosar, perioadă avută în vedere de instanţe la soluţionarea cauzei.

În ce priveşte cuantumul drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului şi intervenientului în interes propriu, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă şi în proprietate industrială efectuat în cauză de către experţii Bonchiş Maria şi Buzlea Elisabeta, urmare a căruia s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 872.594 lei, în favoarea reclamantului şi intervenientului, cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică; prin urmare, criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect au fost apreciate ca nefondate.

Astfel cum a rezultat din cuprinsul raportului de expertiză şi din răspunsurile experţilor la obiecţiunile formulate de pârâtă, aceasta nu are organizată o evidenţă contabilă „postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice şi sociale anuale, obţinute prin aplicarea invenţiei, nefiind prezentate alte documente care, în lipsa unei evidenţe contabile, să permită determinarea prin alte metode de apreciere a eficienţei economice şi a efectelor sociale rezultate din aplicarea invenţiei; în speţă, experţii au calculat drepturile băneşti ce se cuvin reclamantului şi intervenientului, luând ca reper hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în litigiul anterior derulat între aceleaşi părţi, ca şi raportul de expertiză contabilă efectuat în acel dosar.

Prin răspunsul la obiecţiuni depus la dosar de expertul B.M., s-a arătat că din documentele puse la dispoziţie de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău rezultă că invenţia s-a folosit pe toată perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, iar la data deplasării experţilor la faţa locului (29 februarie 2012) s-a constatat că în continuare sunt în funcţiune compresoare la care se foloseşte invenţia (fila 455 vol. II dosar fond); referitor la lipsa calculelor de eficienţă privind utilizarea invenţiei, s-a reţinut de către experţi că aceasta se datorează faptului că pârâta nu le-a pus la dispoziţie documentele tehnice şi de evidenţă contabilă pe baza cărora să se poată face calculele efective de eficienţă, pe toată perioada de utilizare a invenţiei, ca şi cu privire la numărul şi tipul de compresoare la care pârâta susţine că s-a aplicat invenţia.

În acelaşi sens, expertul tehnic B.E. a menţionat în răspunsul la obiecţiuni şi faptul că economiile de teflon din documentele predate de pârâtă nu sunt explicit înregistrate în fiecare an în parte referitor la aplicarea brevetului de invenţie.

Or, în condiţiile în care pârâta apelantă nu a prezentat acte referitoare la efectele economice şi sociale rezultate în urma aplicării invenţiei, nedeţinând o evidenţă contabilă „postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice şi sociale, în sensul dispoziţiilor art. 91 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, respectiv conform dispoziţiilor H.G. nr. 152/1992- Regula 53, iar pe de altă parte nu au fost depuse la dosar nici alte documente pentru a se putea proceda la o apreciere a eficienţei economice şi a efectelor sociale (deşi experţii au convocat părţile de 9 ori în acest scop), instanţa de apel a înlăturat ca nefondate şi criticile pârâte cu privire la raportul de expertiză; în acest sens, s-a constatat că în mod corect experţii au determinat cuantumul drepturilor patrimoniale prin raportare la documentele prezentate de părţi, dar şi la raportul de expertiză efectuat în litigiul anterior.

În acelaşi sens au fost apreciate şi criticile vizând respingerea cererii de efectuare a unei contraexpertize, având în vedere, pe de o parte, că experţii au răspuns tuturor obiectivelor şi obiecţiunilor formulate de părţi, astfel cum au fost încuviinţate de instanţă, prin raportare la documentele depuse, dând toate lămuririle necesare sub acest aspect, în timp ce concluziile experţilor au fost cenzurate de instanţa de fond; pe de altă parte, instanţa de apel a mai apreciat că o atare probă nu se impunea a fi administrată cu atât mai mult cu cât pârâta apelantă a avut posibilitatea să depună toate documentele financiar contabile deţinute şi considerate relevante, cu ocazia efectuării raportului de expertiză (experţii convocând părţile de mai multe ori în acest scop), acte care, de altfel, nu au fost depuse nici cu ocazia solicitării contraexpertizei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, apelul formulat de către pârâtă a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

În ce priveşte apelul formulat de reclamant şi intervenient, curtea de apel a constatat că acesta priveşte neacordarea de către prima instanţă a daunelor interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, în cuantum de 65.313.600 lei, apreciindu-se ca nefondate criticile susţinute de către apelanţi din acest punct de vedere.

Instanţa de apel a constatat că astfel cum rezultă din cuprinsul cererii privind acordarea de daune interese (depusă în rejudecare, pentru termenul din data de 6 iunie 2011, fila 20 vol. I fond), reclamantul G.D., a solicitat acordarea de daune interese în temeiul art. 1073, 1075, 1082, 1084 şi 1090 C. civ., arătând în acest sens că „prejudiciul efectiv suferit se concretizează în mod evident în venitul net pe care acesta l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume, rezultând din aplicarea coeficientului de devalorizare a leului în raport cu dolarul”, reclamantul considerând că este admisibil cumulul dobânzii cu actualizarea sumei; de asemenea, s-a mai arătat că întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată către reclamant (neachitând debitul în cuantumul reactualizat la data plăţii), rezultă că aceasta se face vinovată de o faptă prejudiciabilă, culpabilă, de natură a atrage şi plata dobânzii ca sancţiune.

Aceleaşi aspecte au fost invocate şi prin cererea depusă pentru termenul din 26 septembrie 2011 (fila 70-72 vol. I dosar fond), cerere privind acordarea daunelor interese şi prin care se indica şi calculul efectuat de reclamant al drepturilor băneşti reprezentând daune interese, totodată, s-a indicat şi modalitatea de calcul a acestor sume, anume pe baza eficienţei economice a invenţiei, în cuantumul stabilit în dosarul anterior al Curţii de Apel Braşov şi încasat de reclamant în anul 2000.

În cuprinsul raportului de expertiză (pag. 52), la obiectivul stabilit de instanţa de fond privind calcularea eficienţei economice prin aplicarea invenţiei „Piston pentru compresoare şi pompe” pe perioada 12 mai 1997-31 mai 2002, prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul staţiei de compresoare, expertul în proprietate industrială a efectuat calculul daunelor interese cuvenite inventatorilor pentru perioada mai 1997-mai 2002, raportat la împrejurarea că inventatorii au fost privaţi de dreptul de cesionare asupra brevetului, nu au fost remuneraţi pentru importantele efecte economice obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei, nu au fost înştiinţaţi despre sistarea plăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului, nu au fost remuneraţi pentru efectele sociale obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei, respectiv pentru asistenţa tehnică acordată unităţii la implementarea brevetului de invenţie.

S-a constatat că acest calcul este reluat de expert la pag. 57-65 din raportul de expertiză, cu referire la obiectivul reclamantului privind „stabilirea drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenţie din 1987 pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, suma rezultată fiind de 65.313.600 lei.

Instanţa de apel a apreciat că raportat la cererile formulate de reclamant şi la obiectivele raportului de expertiză, corect a reţinut prim instanţă că ceea ce a calculat expertul cu titlu de daune interese, reprezintă cuantificarea unor privaţiuni ce ar fi fost suferite de reclamant şi de intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, ce nu fac obiectul cererilor introductive în instanţă şi nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispoziţiile Legii nr. 64/1991 (temeiul juridic al cererii reclamantului şi intervenientului).

Totodată, obligarea pârâtei la plata sumei de 65.313.600 lei calculată de expert a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât reclamantul şi intervenientul nu au făcut dovada existenţei unui astfel de prejudiciu cert, produs ca o consecinţă a privării de dreptul de cesionare asupra brevetului de invenţie sau ca urmare a faptului că nu au fost înştiinţaţi despre sistarea plăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare.

Faţă de toate aceste considerente, curtea de apel a conchis că suma de 872.594 lei a fost corect acordată de prima instanţă în favoarea reclamantului şi intervenientului, în calitatea acestora de autori ai invenţiei, cu titlu de recompensă pentru eficienţa economică, plus dobânda legală aferentă acestei sume, reactualizate, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul precizărilor de acţiune.

Au fost înlăturate ca nefondate şi susţinerile apelanţilor cu privire la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, întrucât existenţa unor similitudini între două cauze nu este de natură a justifica reţinerea puterii de lucru judecat, iar hotărârea invocată de către apelanţi vizează alte părţi, nu le este opozabilă şi nici nu produce efecte (în sensul obligativităţii acesteia) adresate părţilor din prezenta cauză.

În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul şi intervenientul, pe de o parte, precum şi pârâta, pe de altă parte.

Prin recursul promovat, recurenţii reclamanţi, după o serie de consideraţii prealabile, au învederat că se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură (principiul disponibilităţii - art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

Recurenţii susţin că instanţele de fond au reţinut faptul că în petitul cererii de chemare în judecată nu se regăseşte un capăt de cerere referitor la acordarea de daune interese, considerându-se în mod eronat că nu se poate pronunţa asupra unei cereri ce nu a fost dedusă judecăţii; de asemenea, instanţa de apel în mod greşit a concluzionat că daunele interese calculate de către expert reprezintă cuantificarea unor privaţiuni ce ar fi fost suferite de reclamant şi intervenient, ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei care nu fac obiectul cererilor introductive de instanţă.

Recurenţii susţin că această concluzie este eronată întrucât, deşi în cererea de chemare în judecată nu a fost formulată o cerere de acordare de daune interese, totuşi, la data de 06 iunie 2011 (astfel cum s-a reţinut în încheierea de la acel termen), a fost depusă o precizare a cererii care a fost comunicată inclusiv pârâtelor care nu s-au opus primirii acesteia; ca atare, prin acea cerere petitul acţiunii noastre a fost modificat, astfel că, recurenţii pretind că sunt îndreptăţiţi la analizarea acestei cereri prin care au pretins obligarea pârâtelor la plata de daune interese.

În acest sens, recurenţii invocă prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora neregularităţile actelor de procedură se acoperă dacă partea nu le-a invocat la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate; or, această pretinsă neregularitate a fost invocată de către pârâtă la mai bine de 2 ani de la data săvârşirii sale.

Recurenţii critică şi concluzia instanţei de apel referitoare la faptul că cele solicitate prin cererea precizatoare cu titlu de despăgubiri nu pot fi incluse în sfera prevederilor Legii nr. 64/1991.

Se arată că nicio normă din Legea nr. 64/1991 nu interzice sau limitează solicitarea şi, implicit, acordarea unor despăgubiri în legătură cu imposibilitatea exploatării drepturilor de proprietate industrială; în aceste condiţii, decizia recurată încalcă în mod evident prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., încălcare sancţionată nulitatea hotărârii atacate, conform art. 105 C. proc. civ., astfel că, recurenţii solicită instanţei de recurs casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea motivului legat de acordarea de daune interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, în cuantum de 65.313,600 lei.

Totodată, reclamanţii susţin că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7), ca şi faptul că aceasta este dată cu aplicarea greşită ori neaplicarea prevederilor legale incidente - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ilustrarea motivelor de recurs menţionate, recurenţii reproduc dispoziţiile art. 39, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 cuprinzând Regulamentul de punere în aplicare a legii.

Se precizează că regula enunţată de art. 66 alin. (2) din lege este extrem de importantă în ceea ce priveşte calculul daunelor interese ce formează obiectul capătului de cerere neanalizat de instanţele de fond, deoarece drepturile maxime cuvenite inventatorului trebuia determinate de către pârâte prin întocmirea fişelor de postcalcul pentru evidenţierea avantajelor economice în aplicarea invenţiei, astfel cum impune regula nr. 53 din H.G. nr. 152/1992.

Potrivit textelor invocate, rezultă că pârâtele aveau obligaţii precise legate de înscrierea în contabilitate a postcalculului avantajelor economice anuale obţinute prin aplicarea invenţiei; or, neîndeplinirea acestei obligaţii deschide calea daunelor interese suferite de recurenţi, întrucât s-au aflat în imposibilitate de a încasa sumele ce ni se cuveneau.

De asemenea, se arată de către recurenţi că încălcarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 le-a creat grave prejudicii, aspect reţinut şi în cadrul expertizei administrate în faţa instanţei de fond (fila 52 a raportului de expertiză).

Astfel, expertul în proprietate intelectuală a reţinut existenţa dreptul inventatorilor de a fi recompensaţi prin plata de daune interese, întrucât inventatorii:

- au fost privaţi de dreptul la cesionare asupra brevetului;

- nu au fost remuneraţi pentru importantele efecte economice obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei conform legislaţiei aplicabile din domeniul proprietăţii intelectuale-industriale în vigoare la data cererii depusă de inventatori la Instanţă pentru obţinerea drepturilor cuvenite;

- nu au fost înştiinţaţi de sistarea plăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului;

- nu au fost remuneraţi pentru efectele sociale obţinute în urma aplicării industriale a invenţiei;

- nu au fost remuneraţi pentru asistenţa tehnică acordată unităţii la implementarea brevetului de invenţie în producţie.

Faţă de aceste grave prejudicii generate prin nerespectarea obligaţiilor de a face/a nu face, recurenţii au susţinut în faţa instanţei de fond că se impune ca pârâta să fie obligată să le plătească despăgubiri (inclusiv daune interese). Aceste aspecte însă au fost trecute cu vederea de instanţa de fond, omiţând a se pronunţa asupra argumentelor mai sus indicate.

Recurenţii dezvoltă argumente şi în ce priveşte încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 675/1995, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului Sandu Ion în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei SC A.D. SA - Colibaşi, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Or, după studiul comparativ al celor două cauze, pot fi observate similarităţi multiple (ce sunt enumerate de către recurenţi), astfel încât aceştia se consideră îndreptăţiţi să invoce puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti în prezenta cauză.

Recurenţii susţin că aceste argumente au fost trecute cu vederea de ambele instanţe de fond, astfel că, în raport cu această omisiune, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la decizia recurată.

Recurenţii dezvoltă argumente prin care susţin şi temeinicia cererii de acordare a daunelor interese.

Astfel, se arată că în faţa primei instanţe au solicitat acordarea de daune interese în temeiul art. 1073 şi urm. C. civ. de la 1864, cerere reiterată şi în cadrul motivelor de apel.

Finalitatea art. 1073 C. civ. constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut, sub sancţiunea suportării unor despăgubiri.

Totodată, art. 1075 C. civ., de asemenea incident în prezenta cauză, statuează în mod clar că orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului a obligaţiei asumate.

Or, pârâtele aveau o serie de obligaţii legale de a face dar şi de a nu face (încheierea unui contract cu recurenţii de cesiune a invenţiei, întocmirea fişei de postcalcul, obligaţia de a fi anunţaţi în ipoteza renunţării la plata taxelor aferente brevetului etc.). Aceste încălcări repetate de către pârâtă ale obligaţiilor de a face, respectiv a nu face au creat recurenţilor grave prejudicii, a căror reparare o solicită în temeiul art. 1075, 1082 şi 1084 C. civ.

Recurenţii consideră că definiţia legală a daunelor interese cuprinsă în art. 1084 C. civ. - pierderea suferită de creditor şi beneficiul de care a fost lipsit are directă aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât au fost privaţi de posibilitatea de a cesiona brevetul de invenţie din cauza faptului că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţia de a le aduce la cunoştinţă decizia de a nu mai achita taxele aferente brevetului de invenţie.

Concluzionând, prejudiciul efectiv suferit se concretizează în venitul net pe care l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume. Constatându-se ca pârâtele nu au respectat prevederile legale mai sus indicate, aceasta sunt ţinute să repare toate pagubele pricinuite prin neexecutarea obligaţiilor de a face/a nu face.

Recurenţii învederează că nici aceste argumente nu au fost analizate de instanţa de apel, context în care reiterează încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Se mai arată de către recurenţi că şi pe fond este întemeiată pretenţia lor constând în obligarea pârâtei la plata daunelor interese.

Astfel, prin raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, expertul în proprietate industrială a calculat cuantumul daunelor interese ce le sunt datorate, anume 65.313.600 lei.

Se mai arată de către recurenţi că faţă de veniturile realizate de pârâte din extracţia de ţiţei realizată cu ajutorul invenţiei recurenţilor, anume 435.424.003 lei în perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, experţii au aplicat un procent de 15% pentru a se calcula daunele interese ce li se cuvin; la stabilirea cuantumului daunelor interese s-a ajuns printr-un calcul identic cu cel ratificat prin sentinţa a cărei putere de lucru judecat a fost invocată în cauza de faţă, anume, sentinţa civilă nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş; diferenţa este dată de faptul că în cauza în care a fost pronunţată sentinţa menţionată, s-a aplicat un procent de 50% din veniturile înregistrate cu ajutorul invenţiei (pagina 6 a sentinţei citate, aflată la filele 92-97 vol. I), în timp ce în cauza de faţă, experţii au aplicat un procent de doar 15%.

II. Recurenta pârâtă SC O.M.V.P. SA, prin motivele sale de recurs se întemeiază pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a refuzat analiza unor aspecte esenţiale ale cauzei, apreciind în mod nelegal incidenţa puterii de lucru judecat a unor dezlegări anterioare date de instanţele din primul ciclu procesual în prezentul dosar, astfel că, pentru cea mai mare parte a argumentelor aduse în faţa primei instanţe, recurenta pretinde că a fost privată de o judecată deplină asupra acestora, fiind astfel încălcate şi prevederile art. 1200 alin. (4) C. civ. privind prezumţia legală a puterii de lucru judecat.

În acest fel au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, menţinându-se prelungirea duratei de valabilitate a unui brevet de invenţie cu încălcarea dispoziţiilor exprese de drept material; de asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privitoare la prescripţie, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta arată că, potrivit doctrinei, puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătoreşti, ci ca o prezumţie legală (art. 1200 pct. 4 C. civ.) şi excepţie procesuală (art. 166 C. proc. civ.).

Or, în cauză, nici instanţa şi nici partea interesată nu au invocat excepţia procesuală a puterii de lucru judecat, ci doar, în deliberare, instanţa de apel a dat semnificaţie prezumţiei legale a puterii de lucru judecat ataşate unei hotărâri judecătoreşti definitive, neatacate cu recurs de niciuna dintre părţi, cu referire la cele statuate prin Decizia civilă nr. 114/A/7/2010 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în primul ciclu procesual, în ce priveşte perioada de valabilitate a brevetului de invenţie, efectele neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia şi încetarea protecţiei juridice a invenţiei.

Din analiza soluţiilor pronunţate de instanţele de judecată în primul ciclu procesual (fond şi apel, din care se citează) cu referire la elementele ce au intrat în puterea de lucru judecat sau sub autoritatea de lucru judecat, recurenta susţine că rezultă cele ce urmează:

În primul rând, dispoziţiile Deciziei 114/A din 08 noiembrie 2010, pronunţată în apel de Curtea de Apel Oradea nu sunt obligatorii pentru instanţa inferioară, în condiţiile în care, la momentul pronunţării acesteia, nu exista temei procedural în acest sens (în mod similar celor prevăzute de art. 315 C. proc. civ. în materia recursului), întrucât în cauză nu era aplicabil art. 297 alin. (1) în forma sa modificată prin Legea nr. 202/2010, unde, într-adevăr, s-a prevăzut în teza finală: „Dezlegarea data problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”.

Se mai arată că Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010, şi, ca atare, la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 114/A din 08 noiembrie 2010 nu exista un temei procedural pentru a se susţine caracterul obligatoriu al dispoziţiei de casare.

În al doilea rând, în opinia recurentei, dispozitivul hotărârii este singurul care intră în puterea de lucru judecat „pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, iar dispozitivul este cel care se execută.”

Totodată, faţă de faptul că, în cauză, instanţa de apel a invocat puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârii de apel pronunţate în primul ciclu procesual, recurenta învederează că este admis că şi considerentele hotărârii pot dobândi putere de lucru judecat, însă „numai în limita în care explică dispozitivul şi îşi găsesc corespondentul în el.”

Or, faţă de soluţia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual, de a trimite cauza spre rejudecare întrucât instanţa de fond s-ar fi pronunţat pe excepţie, iar nu pe fond, trebuie identificate acele considerente care sprijină soluţia de desfiinţare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, numai acestea putându-se bucura de puterea de lucru judecat.

În aceste condiţii, considerentul instanţei de apel în sensul că durata brevetului de invenţie este de 20 de ani, iar nu de 15, „situaţie în care acţiunea reclamantului nu este prescrisă" (pag. 4 a Deciziei civile nr. 114/A/2010), în opinia recurentei nu sprijină dispozitivul hotărârii de desfiinţare şi trimitere spre rejudecare, întrucât acţiunea introductivă nu a fost respinsă ca fiind prescrisă, ci ca neîntemeiată, prima instanţă analizând însuşi dreptul dedus judecăţii.

Pe de altă parte, nici considerentul instanţei de apel în sensul că titularul de brevet are obligaţia de plată a drepturilor patrimoniale inventatorilor, chiar în lipsa plăţii taxelor anuale, ce atrage decăderea titularului din drepturile de exploatare exclusivi, nu sprijină dispozitivul hotărârii de desfiinţare şi trimitere spre rejudecare; prima instanţă a efectuat o judecată pe fondul dreptului dedus judecăţii, apreciind că odată decăzută din drepturile asupra Brevetului de invenţie, ca urmare a neplăţii taxelor anulare, pârâta nu se mai bucură de protecţie exclusivă, dar nici nu mai este obligată la plata eventualelor drepturi patrimoniale, întrucât invenţia a căzut în domeniul public.

Recurenta susţine că cele două considerente ale instanţei de apel în mod eronat au fost considerate de instanţa de apel din al doilea ciclu procesual ca având putere de lucru judecat, nu sunt considerente decisive, întrucât ele nu reprezintă sprijinul necesar al soluţiei din dispozitiv, nici considerente decizorii „care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii, doar din punct de vedere topografic regăsindu-se în considerente.”

În opinia recurentei, considerentele analizate intră în categoria celor supraabundente „acelea care nu justifică soluţia, care ar putea lipsi din conţinutul considerentelor, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii, pentru că, în fapt, ele nu se înscriu în logica firească a soluţiei.”

Recurenta mai arată că în mod nelegal instanţa de apel s-a referit la nerecurarea Deciziei civile nr. 114/A/2010 a Curţii de Apel Oradea, fără a observa că pârâta nu avea interes în promovarea unui astfel de recurs, faţă de soluţia adoptată în apel de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Mai mult decât atât, pârâţii nu justificau interes pentru atacarea separată a considerentelor respective, dat fiind că acestea nu veneau să sprijine în niciun fel soluţia de desfiinţare cu trimitere (întemeiată pe aspecte procedurale) şi ca atare, fără a intra în autoritate de lucru judecat, nici nu se putea impune judecăţii după desfiinţarea cu trimitere.

În al treilea rând, recurenta susţine că putea intra în prezumţia puterii de lucru judecat ceea ce „dispozitivul hotărârii cuprinde implicit, adică posibilele chestiuni incidentale pe care instanţa nu le-a abordat direct şi expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la decizia ei.”

De asemenea, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 114/A/2010 pronunţată de Curtea de apel Oradea în primul ciclul procesual şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În primul rând, în opinia acesteia, prezumţia puterii de lucru judecat operează numai în ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, iar nu şi pe excepţii, sens în care invocă doctrina în materie: „Se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acţiunea s-a judecat pe fond, în urma unor dezbaterii contradictorii, nu şi atunci când a fost judecată în temeiul unei excepţii procesuale.”

În al doilea rând, dacă s-ar aprecia că partea interesată nu poate invoca încă o dată excepţia respinsă în trecut, aceasta funcţionează numai în condiţii de rebus sic standibus. Cu alte cuvinte, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în al doilea ciclul procesual, întemeiată pe cu totul alte temeiuri decât cele care au susţinut excepţia în primul ciclu procesual, în niciun caz nu poate fi refuzată ca urmare a efectului negativ al puterii de lucru judecat.

Or, aspectul prescrierii dreptului material la acţiune faţă de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, nu au făcut obiectul analizei instanţele de fond din primul ciclu procesual.

Totodată, instanţa de apel a cărei hotărâre formează obiectul prezentului recurs a procedat mai departe însă la analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, creând confuzie între raţiunea de a se prevala de efectul negativ al puterii de lucru judecat - care ar fi împiedicat judecarea repetată - şi lipsa puterii de lucru judecat pe acest aspect.

Recurenta susţine că în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, precum şi dispoziţiile art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Prin decizia recurată nu s-a motivat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la temeiul principal invocat de pârâtă (critică încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7), anume dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 214/2008.

Potrivit teoriei prescripţiei extinctive „prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului ei constând în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului material la acţiune.”

Legea nr. 214/2008 a reglementat un nou caz de suspendare a cursului prescripţiei, ceea ce presupune însă că (i) termenul de prescripţie a început să curgă şi (ii) termenul de prescripţie nu a fost împlinit până la intervenirea cauzei de suspendare.

În acest caz, legiuitorul a reglementat un nou caz de suspendare a termenului de prescripţie a dreptului la despăgubiri pentru folosirea abuzivă a invenţiei, pentru perioada în care „nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor, ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist în România după data de 6 martie 1945.”

În ce priveşte sfera de aplicare, recurenta susţine că motivul de suspendare nu se referă la tipul de acţiune ce formează obiectul prezentului dosar - acţiune pentru drepturile patrimoniale cuvenite inventatorilor pentru exploatarea invenţiei, potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. Acest drept, al inventatorilor împotriva unităţii titulare a brevetului de invenţie, pentru plata drepturilor băneşti (în cazul în care nu au fost recompensaţi sau au fost recompensaţi parţial în temeiul legii vechi), este reglementat deja prin dispoziţiile tranzitorii ale art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Textele de lege analizate nu pot viza situaţia către care se tinde, anume „repunerea în termen” pentru acţiunea în plata drepturilor patrimoniale, întrucât, dincolo de interpretarea corectă a textului, pentru acest tip de acţiune termenul de prescripţie a început să curgă după terminarea regimului comunist şi s-au împlinit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008, astfel că nu mai poate interveni suspendarea termenului de prescripţie.

Or, termenul de prescripţie pentru acţiunea având ca obiect drepturile patrimoniale cuvenite inventatorilor, reglementată de dispoziţiile tranzitorii ale art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, este termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripţie a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data naşterii dreptului la acţiune. Pentru ipoteza reglementată de art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (art. 66 din vechea Lege nr. 64/1991), anume „invenţii brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, anume data de 21 ianuarie 1992, ulterior expirării regimului comunist.

Or, în aceste condiţii, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 21 ianuarie 1995 şi, ca atare, acesta nu mai putea fi suspendat începând cu anul 2008 - data intrării în vigoare a Legii nr. 214/2008 -, căci se opune însăşi semnificaţia noţiunii de suspendare a cursului prescripţiei.

Recurenta pârâtă mai susţine că în mod nelegal instanţa a considerat că „termenul de prescripţie începe să curgă de la data expirării termenului de valabilitate a brevetului de invenţie”, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Raţionamentul instanţei de apel încalcă ansamblul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, potrivit cărora momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este unic, nefiind lăsat la dispoziţia persoanei interesate. Or, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut că inventatorii au opţiunea de a-şi exercita dreptul subiectiv prin simpla lor voinţă, într-un interval de 20 de ani de valabilitate a brevetului de invenţie, au fost nesocotite dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă când se naşte dreptul la acţiune, în speţă nefiind incidente dispoziţiile de excepţie de la art. 7 alin. (2) din acelaşi Decret.

Pentru ipoteza specială a inventatorilor ale căror invenţii s-au realizat în perioada comunistă, legea însăşi a determinat momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, stabilind, prin dispoziţiile art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, „Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia."

Recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal, prin încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că în funcţie de modalitatea de plată a drepturilor (dintr-o dată sau prin prestaţii succesive), dreptul la acţiune s-ar naşte la momentul încetării valabilităţii brevetului de invenţie. Este contrar legii a stabili drept termen de început al prescripţiei cel mai îndepărtat moment, acela al încetării protecţiei asupra invenţiei. Momentul expirării brevetului de invenţie nu are nimic în comun cu momentul naşterii dreptului la acţiune. Acesta este reglementat, în cazul de faţă, chiar prin prevederile legii, prin dispoziţiile tranzitorii care privesc situaţia invenţiilor realizate în perioada comunistă nerecompensate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 (art. 71 alin. (3)).

Posibilitatea de acordare în favoarea inventatorilor a drepturilor patrimoniale sub formă de redevenţă unică (plătibilă dintr-o dată sau în tranşe periodice) - arătată de recurentă pentru demonstrarea susţinerii privind epuizarea drepturilor patrimoniale ale reclamaţilor - vizează situaţia în care părţile ar fi încheiat un contract pentru stabilirea drepturilor patrimoniale ale inventatorilor, conform art. 36 din Legea nr. 64/1991 şi acestea ar fi estimat anticipat, la momentul brevetării, efectelor economice rezultate din exploatarea invenţiei sau în funcţie de aportul economic al acesteia, stabilind şi modalitatea de plată.

Cu toate acestea, instanţa de apel a preluat această posibilă ipoteză, însă a mutat posibilitatea de a colecta drepturile patrimoniale la momentul îndepărtat al expirării brevetului, aşadar, cu încălcarea ipotezei enunţate de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 64/1991.

Recurenta susţine că expirarea brevetului de invenţie nu poate reprezenta momentul obiectiv al naşterii dreptului la acţiune pentru drepturile patrimoniale ale inventatorilor, ci acesta a început să curgă de la data prevederii legale care îi îndreptăţea pe aceştia la obţinerea drepturilor patrimoniale, în temeiul art. 7 alin. (2) teza a II-a, din Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată conţine considerente contradictorii.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a considerat că drepturile patrimoniale nu reprezintă prestaţii succesive, anuale (astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958), sens în care este neîntemeiată susţinerea (subsidiară) a pârâtei că pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 25 mai 2006 (anume 01 ianuarie 1999 - 25 mai 2006) ar fi prescrise.

Pe de altă parte, respingând argumentul pârâtei în sensul că drepturile patrimoniale reprezintă o prestaţie unică, ce se acordă/achită fie dintr-o dată, fie succesiv, a reţinut că din considerentele Deciziei civile nr. 49/Ap/2000 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, „despăgubirile au fost stabilite şi acordate pentru perioada 11 mai 1987 - 1998, astfel cum au fost calculate şi prin raportul de expertiză efectuat în acel dosar şi care au fost avute în vedere de instanţă.”

Cu alte cuvinte, deşi instanţa de apel a respins argumentul pârâtei în sensul că, odată derulat între părţi litigiul iniţial pentru perioada 1987 -1998 aceasta nu ar mai datora nicio altă sumă (pentru că deja reclamanţii au fost recompensaţi şi că este riscul lor de a fi optat să îşi divizeze demersul pe perioade de timp), în acelaşi timp, instanţa a reţinut că nu este vorba de prestaţii succesive care să fi curs lunar (fiind vorba deci, de o prestaţie unică) şi că nu ar fi incidente astfel dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o prestaţiune deosebită.”

Printr-un alt motiv de recurs (dezvoltat pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenta susţine că instanţa de apel a preluat tale - quale susţinerile reclamanţilor în sensul lipsei fişei de postcalcul al avantajelor economice, încălcând astfel dispoziţiile art. 91 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 prin acordarea cuantumului de 872.594 lei.

Reclamanţii, preluând afirmaţiile experţilor care au efectuat expertiza de specialitate în faţa primei instanţe, au susţinut în mod repetat faptul că lipsa acestei fişe postcalcul a condus la imposibilitatea de a se calcula eficienţa economică a invenţiei în concret, astfel că în mod corect experţii au calculat drepturile băneşti luând ca reper hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în litigiul anterior derulat între părţi.

Recurenta susţine nelegalitatea acestui raţionament al instanţei de apel (ca şi al reclamanţilor şi experţilor), faţă de faptul că la momentul introducerii acţiunii, nu mai era în vigoare H.G. nr. 152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991; în acest sens, recurenta citează comparativ, dispoziţiile Regulii 53 din H.G. nr. 152/1991 şi cele ale Regulii 91 din H.G. nr. 547/2008 prin care nu s-a mai menţinut prevederea privind fişa postcalcul ca fiind elementul principal în raport de care se poate determina eficienţa unei invenţii.

În acest context, instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că în absenţa fişei postcalcul, stabilirea cuantumului pretenţiilor reclamanţilor nu s-a putut face decât prin actualizarea calculelor efectuate în litigiul anterior (în dosarul Curţii de Apel Braşov), omologând astfel expertiza efectuată în cauza de faţă, pentru perioada 1999 - 2007.

Cu toate acestea, şi doar în subsidiar, recurenta a susţinut că în cazul în care în prezentul dosar s-ar ajunge la calculul efectiv al sumelor (urmare a înlăturării tuturor argumentelor sale), principalul reper pentru cuantificarea pretenţiilor este, într-adevăr, calculul efectuat în cuprinsul raportului de expertiză din faţa Tribunalului Braşov, însă adaptat la situaţia curentă, anume la numărul de compresoare la care invenţia se mai aplică efectiv, respectiv la 2 compresoare (calcul solicitat chiar de instanţa de fond, din oficiu, prin indicarea unui obiectiv expres); de asemenea, se arată de către recurentă că a indicat suma maximă la care ar mai fi putut fi obligată, în varianta subsidiară.

Or, experţii au luat în considerare 8 compresoare (ceea ce înseamnă numărul maxim existent în stare de funcţionare), deşi numai 2 compresoare erau în funcţiune la data prezenţei experţilor B.E. şi B. M. pe teren (pag. 11 din raportul de expertiză administrat în faţa instanţei de fond).

În aceste condiţii, drepturile băneşti corespunzătoare efectelor economice sunt în valoare de 57.197,04 lei; cum indicele de inflaţie în perioada de referinţă a fost de 29,35%, rezultă că recurenta, cel mult, ar putea fi obligată la suma de 73.984,37 lei ce ar mai fi datorată reclamanţilor, în măsura în care instanţa va respinge toate celelalte apărări formulate de subscrisa în prezenta cauză.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., până la soluţionarea prezentului recurs, argumentând temeinicia cererii formulate.

În recurs, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţie care s-a pronunţat asupra cererii de suspendare a executării, în sensul respingerii acesteia prin încheierea din camera de consiliu din 24 octombrie 2014, ovazie cu care recurenta pârâtă a învederat că reclamanţii au finalizat executarea silită împotriva sa; la termenul de judecată din 5 decembrie 2014, secţia a II-a civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia către secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerarea specializării celor două complete ale secţiei I civile, (C7 şi C9) în cauze de proprietate intelectuală; în aplicarea dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, dosarul a revenit spre competentă soluţionare C 7.

Ambele părţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale adversarului prin care, pentru argumente dezvoltate în cuprinsul întâmpinării, au solicitat respingerea recursului.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

Recursul reclamanţilor este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare, în timp ce recursul formulat de pârâtă va fi admis, potrivit celor ce succed.

1. În ce priveşte recursul formulat de reclamant şi intervenient (denumiţi în continuare, reclamanţi), Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile susţinute de aceştia au fost dezvoltate pe temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură (principiul disponibilităţii - art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), întrucât instanţele de fond au reţinut faptul că în petitul cererii de chemare în judecată nu se regăseşte un capăt de cerere referitor la acordarea de daune interese, considerându-se în mod eronat că nu se poate pronunţa asupra unei cereri ce nu a fost dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că această susţinere nu poate fi reţinută, întrucât nu numai că instanţa de apel nu a reţinut un astfel de fine de neprimire pentru analizarea cererii de acordare a daunelor-interese, ci a analizat criticile formulate pe fondul cererii menţionate, arătând în mod detaliat argumentele ce au condus la confirmarea soluţiei de respingere a acesteia; prin urmare, în cauză şi-au găsit deplina aplicare garanţiile procesuale ale principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, sens în care se constată că prin decizia recurată au fost respectate dispoziţiile art. 294 alin. (1), art. 295 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, se constată că cererea iniţială de chemare în judecată a fost formulată doar de către recurentul reclamant G.D., în timp ce această cerere completatoare (iar nu precizatoare, cum susţin recurenţii, dat fiind că aceasta nu a avut drept scop majorarea câtimii pretenţiilor iniţial deduse judecăţii, ci formularea unor noi pretenţii care să se adiţioneze la cele din cererea introductivă ori doar „subsecvente” cererii iniţiale, potrivit celor menţionate în cuprinsul acestei cereri, filele 21-21, vol. I primă instanţă) a fost formulată de acelaşi reclamant, în fond după desfiinţarea sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, la termenul din 6 iunie 2011 şi precizată ulterior, la data de 15 septembrie 2011 (filele 70-71 din acelaşi dosar).

În ce-l priveşte pe recurentul intervenient, H.T., se constată că acesta a formulat cererea de intervenţie în interes propriu la data de 26 septembrie 2011 (filele 46-48, vol. I, primă instanţă, în rejudecare), solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor patrimoniale (despăgubirilor) datorate pentru exploatarea de către pârâtă a invenţiei al cărei coautor este alături de reclamant, în cotă egală cu cea care va fi stabilită în favoarea acestuia (iar nu în solidar, astfel cum s-a dispus).

Deşi aceste momente diferite de învestire a primei instanţe de fond în rejudecare de către reclamant şi, respectiv de către intervenient, nu ar fi fost pe deplin lipsite (şi) de alte efecte juridice în plan procesual, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală (deci, şi în rejudecarea dispusă prin prezenta decizie, ca efect al admiterii recursului pârâtei, potrivit celor ce urmează) există autoritate de lucru judecat cu privire la analiza concomitentă şi în aceeaşi parametri de evaluare a cererilor celor doi titulari (de o manieră similară coparticipării procesuale forţate, potrivit art. 48 alin. (2) C. proc. civ.), în ce priveşte obiectul cererilor cu care instanţa a fost învestită, astfel cum instanţa de apel a procedat.

Concluzia anterioară decurge din faptul că, pe de o parte, recurenta pârâtă nu a invocat o astfel de neregularitate de procedură prin motivele recursului său, iar pe de altă parte, şi din limita impusă şi instanţei de recurs (în virtutea art. 316 C. proc. civ.), de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. - neagravarea situaţiei părţii în propria sa cale de atac; prin urmare, o astfel de neregularitate procedurală nu ar putea fi invocată de această instanţă din oficiu, chiar în condiţiile în care aceasta ar fi fost un motiv de ordine publică; ca atare, la acest moment procesual, această neregularitate este acoperită prin faptul neinvocării ei în termenul procedural şi condiţiile prevăzute de lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 108 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., soluţie valabilă şi pentru celelalte etape procesuale ce vor urma.

Se mai reţine că momentul diferit de învestire al primei instanţe a avut eficienţă, în planul soluţiei adoptate, doar în ce priveşte data de la care pârâta a fost obligată la plata dobânzilor legale aferente sumei acordate recurenţilor cu titlu de despăgubiri, anume - de la data introducerii acţiunii (pentru reclamant) şi de la data introducerii cererii de intervenţie (pentru intervenient), până la plata efectivă a debitului de către pârâtă, potrivit dispozitivului sentinţei confirmate (şi din acest punct de vedere) de instanţa de apel.

Această constatare nu este lipsită de relevanţă în cauză şi, consecutiv, nici precizarea ei nu este inutilă, întrucât ea va constitui una dintre premisele de analiză în dezlegările ce vor fi date în recursul pârâtei, în special, cu privire la excepţia dreptului material la acţiune, întrucât acest moment diferit de formulare a cererilor nu a atras o soluţionare diferită a excepţiei menţionate, acest beneficiu al intervenientului fiind deja dobândit cauzei, astfel cum s-a arătat.

Întrucât cererea completatoare a fost analizată de instanţele anterioare pe fond (în condiţii identice, pentru ambii recurenţi reclamanţi), rezultă că invocarea de către aceştia a unor critici referitoare la tardivitatea invocării acestei neregularităţi de către pârâtă, prin raportare la dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. este lipsită de finalitate (în fapt, o reluare a criticilor formulate prin motivele de apel), având în vedere că recurenta pârâtă, într-adevăr, nu s-a opus la depunerea cererii completatoare de către reclamantul G.D. la termenul din 6 iunie 2011, raportat la norma dispozitivă din art. 132 C. proc. civ.; în plus, recurenta pârâtă, prin propriile sale motive de recurs, nu formulează astfel de critici, astfel încât invocarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ. de către recurenţii reclamanţi nu are obiect.

În ce priveşte criticile formulate de aceeaşi recurenţii pe fondul acestei cereri (de acordare a daunelor interese), susţinute pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi acestea sunt nefondate.

Astfel, se constată că obiectul cererii a privit obligarea pârâtei la despăgubiri aferente perioadei 1 ianuarie 1999-31 mai 2007 pentru exploatarea invenţiei ai cărei autori sunt reclamantul şi intervenientul şi care face obiectul brevetului de invenţie din 1987 sub denumirea „Piston”; pârâta este titularul acestui brevet, în calitate de succesor în drepturi al titularului iniţial (la origini, Schela de Producţie Petrolieră Suplacu de Barcău, jud. Bihor).

Potrivit celor dezvoltate anterior, dată fiind analiza unitară a cererii de către instanţele de fond (cu luarea în considerare şi a intervenientului alături de reclamant, similar unui litisconsorţiu procesual activ), prin cererea completatoare, reclamanţii („subsecvent cererii principale”) au solicitat acordarea de daune-interese, în esenţă, 50% din valoarea eficienţei economice rezultate din aplicarea invenţiei, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 64/1991, dar şi ale art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 şi art. 1090 C. civ. de la 1865, sumă pe care au solicitat-o actualizată cu rata inflaţiei, dar şi acordarea dobânzii legale aferente.

S-a motivat această cerere prin invocarea „prejudiciului efectiv suferit sub forma venitului net pe care l-ar fi obţinut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestei sume rezultând din aplicarea coeficientului de devalorizare a leului în raport cu dolarul”; această cerere a fost formulată în temeiul concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuată de expert G.M.

Înalta Curte consideră că, pentru rigoarea analizei, este necesar a se stabili legea aplicabilă, cu referire atât la dispoziţiile din Legea nr. 64/1991 (raportul dintre aceasta şi Legea nr. 214/2008 de completare a O.U.G. nr. 100/2005, urmând a fi analizat în recursul pârâtei), cât şi ale Regulamentului de aplicare a legii dintre cele succesive, adoptate în aplicarea acestui act normativ; de asemenea, este necesar a se analiza problema unui eventual cumul al unor pretenţii întemeiate pe dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 64/1991) şi cele ale dreptului comun - art. 1073 şi urm. C. civ., dar şi posibilitatea ca în legătură cu aceleaşi pretenţii, să fie incidente atât dispoziţii din legea specială (Legea nr. 64/1991), cât şi cele C. civ. (art. 1073 şi urm.).

Astfel, pretenţiile formulate au avut în vedere intervalul 1 ianuarie 1999-31 mai 2007 (ca perioadă de aplicare a invenţiei de către pârâtă şi pentru care recurenţii nu au fost recompensaţi, potrivit legii), în timp ce cererea de chemare în judecată a fost formulată la 25 mai 2009.

Independent de data învestirii primei instanţe, din perspectiva ce interesează problema enunţată, principiul tempus regit actum implică raportarea la perioada de referinţă indicată de reclamanţi atât din punct de vedere al dispoziţiilor din legea brevetelor, cât şi în ce priveşte prevederile din Regulamentul de aplicare a legii.

Constatarea anterioară nu este însă suficientă, având în vedere că Legea nr. 61/1991 a fost modificată atât în anul 2007, cât şi în anul 2009, dar şi luând în considerare că Regulamentul de aplicare a legii a fost abrogat şi înlocuit cu dispoziţii noi atât în anul 2003 (H.G. nr. 499/2003), cât şi ulterior, în 2008 (H.G. nr. 547/2008).

Ca atare, chiar dacă aceste chestiuni îşi vor găsi dezlegarea în cadrul analizei recursului pârâtei, este necesar a se preciza, pe de o parte, că indiferent de temeiul juridic de analiză a cererii reclamanţilor (Legea nr. 64/1991 sau dreptul comun, conform celor menţionate în cererea completatoare), esenţa acestui litigiu derivă din instituţia răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părţi nu există raporturi contractuale.

Pe de altă parte, ori de câte ori se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale în legătură cu o încălcare ce are un caracter continuu (deci, care nu decurge dintr-o faptă ilicită cu efect uno ictu, susceptibilă, în principiu, de un prejudiciu unic), în mod necesar (dată fiind şi producerea faptelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1 octombrie 2011) trebuie verificată actualitatea dreptului material la acţiune, anume neîmplinirea termenului de prescripţie extinctivă, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Pentru motivele ce vor fi arătate în evaluarea criticilor din recursul pârâtei, din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), dar şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că cererea reclamanţilor nu va putea fi admisă pentru o perioadă mai mare de 3 ani, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată (25 mai 2006-25 mai 2009), dar şi cu condiţia ca durata legală de protecţie a brevetului de invenţie să nu se fi împlinit, astfel încât aplicarea lui de către pârâtă să antreneze în mod legal beneficii în favoarea acestora; aplicând aceste norme şi reguli la speţă, rezultă că perioada pentru care pârâta va putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanţilor este perioada 25 mai 2006-11 mai 2007 - data împlinirii celor 20 de ani ca durată legală a protecţiei (data depozitului naţional reglementar fiind 11 mai 1987).

În consecinţă, din perspectiva legii aplicabile (dispoziţii de drept material, dar şi de organizare a aplicării legii - Regulament de aplicare) interesează forma Legii nr. 64/1991, precum şi a Regulamentului în vigoare în perioada menţionată - 25 mai 2006-11 mai 2007.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) şi la cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991, în numerotarea textelor corespunzătoare formei în vigoare a legii în intervalului menţionat, norme corespunzătoare în conţinut celor la care s-a raportat instanţa de apel, într-o altă formă a legii, ulterioară însă.

În ce priveşte însă dispoziţiile incidente în cauză din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, acestea erau cele cuprinse în H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), iar nu cele ale H.G. nr. 152/1992 (Regula 53) şi, cu atât mai puţin, cele prevăzute de H.G. nr. 547/2008 (Regula 91).

Revenind la motivele de recurs ale recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal nu a acordat alte drepturi băneşti acestora şi a considerat în mod riguros că pretenţiile iniţiale şi cele din cererea completatoare nu pot fi cumulate (apreciere ce exclude acordarea dobânzilor legale aferente, accesorii ale sumelor cu care vor fi despăgubiţi în condiţiile permise de lege).

Astfel cum s-a dezlegat încă din primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 114/A/2010 a Curţii de Apel Oradea, în temeiul art. 71, art. 66 şi art. 32 din legea nouă privind brevetele de invenţie (Legea nr. 64/1991), s-a statuat că durata de protecţie a brevetului emis sub imperiul Legii nr. 62/1974, este de 20 de ani, astfel încât, titlul în discuţie beneficia de protecţie legală până la data de 11 mai 2007.

Cu toate că prin sentinţa civilă nr. 145/C/2010 a Tribunalul Bihor, cererea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată pentru considerentul că intervenise decăderea titularului de brevet (pârâta) din drepturile conferite de brevet ca efect al neachitării anuităţilor, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 64/1991, astfel încât aceasta nu mai putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanţilor, această soluţie a fost infirmată de instanţa de control judiciar.

În decizia instanţei de apel, fapta pârâtei de a nu achita taxele anuale pentru menţinerea în vigoare a brevetului, cumulată cu omisiunea aceleiaşi pârâte de a-i înştiinţa pe inventatori despre intenţia de a renunţa la brevet, astfel încât aceştia să fie în măsură să îşi exercite opţiunea prevăzută de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (de a deveni titulari ai brevetului), a fost calificată drept un abuz de drept.

Efectul acestei calificări a fost acela că instanţa de apel a considerat că titularul de brevet are obligaţia de a achita inventatorilor drepturile de autor cuvenite, atât în situaţia în care se bucură de dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei ca urmare a plăţii taxei de menţinere în vigoare a acesteia, cât şi în situaţia în care a pierdut acest drept, prin neplata taxei respective (situaţia din speţă).

În consecinţă, din perspectiva recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel nu a dat eficienţă decăderii din drepturile conferite de brevet, sancţionând abuzul de drept al acesteia, astfel încât a dispus obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, potrivit celor prevăzute de art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) şi cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991 (din forma legii în vigoare la data faptelor); se impune precizarea că limitarea pretenţiilor admise ale reclamanţilor din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi cenzurată de această instanţă în recursul acestora, ci va forma obiect de analiză în recursul pârâtei, având în vedere criticile acesteia cu privire la acest aspect; în plus, recurenţii reclamanţi au formulat motive de recurs pentru ceea ce nu li s-a acordat - daune interese (cererea din 6 iunie 2011), iar nu în legătură cu partea din decizie care le este favorabilă (ceea ce li s-a acordat) - despăgubiri.

Înalta Curte constată că prin motivele de recurs (ca şi potrivit susţinerilor acestora din faţa instanţelor de fond), recurenţii pretind că despăgubirile ce le-au fost acordate pentru perioada de exploatare a invenţiei în care nu au fost recompensaţi potrivit legii, reprezintă drepturi de altă natură decât daunele-interese pe care le-au solicitat a le fi acordate în mod cumulat cu acestea, susţineri care însă urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 70 alin. (3), art. 62 şi ale art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991 rezultă că, aceştia, în calitate de inventatori ai unei invenţii brevetate şi aplicate, însă nerecompensate, au vocaţia la obţinerea unor drepturi băneşti decurgând din această calitate, drepturi care ar fi trebuit stabilite prin negociere cu pârâta; această negociere nu a avut loc, iar pârâta a aplicat invenţia în mod neîntrerupt fără a le achita drepturile băneşti cuvenite; în aceste condiţii, recurenţii reclamanţi au obţinut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri într-un alt litigiu privind o perioadă anterioară: 1987-1998 (finalizat prin Decizia civilă nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000 a Curţii de Apel Braşov); această obligaţie, de asemenea, a fost stabilită prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în absenţa încheierii între părţi a unui contract.

Or, conform acestui mecanism de antrenare a răspunderii civile delictuale (decurgând din conduita ilicită a pârâtei de a refuza încheierea contractului în condiţiile în care şi în continuare a aplicat invenţia şi, în plus, în cauza de faţă, a încercat a se sustrage de la achitarea drepturilor cuvenite inventatorilor prin crearea condiţiilor de atragere a sancţiunii decăderii din dreptul asupra brevetului - neplata anuităţilor), recurenţii reclamanţi nu au vocaţia nici în cauza de faţă la a obţine alte despăgubiri (echivalentul drepturilor patrimoniale ce li s-ar fi cuvenit în calitate de inventatori în baza unui contract) decât cele datorate în condiţii similare celor din litigiul anterior.

Pe de altă parte, sumele pretinse în prezenta cauză, prin angajarea răspunderii civile delictuale, nu pot primi altă calificare juridică decât aceea de despăgubiri (repararea prejudiciului pentru săvârşirea unei fapte licite); această noţiune este echivalentă celei de daune-interese atunci când obiectul obligaţiei a cărei executare silită în natură se pretinde, în contextul unei răspunderi contractuale, constă chiar în plata unei sume de bani (obligaţie de a da) ori atunci când obiectul unei alte obligaţii contractuale de a da nu ar putea fi executată silit în natură (prin antrenarea răspunderii contractuale), ci doar în echivalent, aşadar, prin obţinerea de daune interese.

Totodată, pornind de la modalitatea de argumentare (dincolo de depăşirea limitelor mandatului acordat de instanţă experţilor care nu au fost învestiţi cu aceste evaluări), Înalta Curte apreciază că recurenţii reclamanţi pretind o dublă reparaţie şi, implicit, invocă o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă.

Astfel, răspunderea civilă delictuală a pârâtei a fost angajată în cauză prin sancţionarea conduitei sale abuzive de o manieră vătămătoare pentru reclamanţi, întrucât aceasta, procedând la neachitarea anuităţilor pentru brevet a avut drept scop sustragerea de la plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, invocând încetarea calităţii sale de titular de brevet; pentru acest motiv, instanţa de apel în primul ciclu procesual, a considerat că încetarea obligaţiilor sale de a-i dezdăuna pe reclamanţi nu poate fi reţinută.

Or, nu s-ar putea reţine concomitent că pârâta a rămas ţinută în continuare de obligaţiile sale faţă de reclamanţi prin înlăturarea sancţiunii decăderii în raport cu aceştia, dar şi că recurenţii reclamanţi ar fi devenit ei înşişi titulari de brevet astfel încât să poate încheia cu terţii acte de cesiune sau de licenţă pentru brevet (deci, acte de exploatare exclusivă a brevetului corespunzătoare calităţii de titulari de brevet), potrivit celor prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, întrucât cele două efecte nu pot coexista, excluzându-se reciproc; în ce-a de-a doua situaţie, în mod necesar, premisa ar fi fost aceea de a se da efecte sancţiunii decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet, iar reclamanţii să fie consideraţi titulari de berevet, prin însuşirea legală a acestei calităţi, în condiţiile legii.

În plus, de vreme ce există temei în legea specială pe baza căruia pretenţiile deduse judecăţii pot şi trebuie să fie soluţionate (răspunderea civilă delictuală fiind antrenată ca efect al încălcării dispoziţiilor legii speciale de către pârâtă), dat fiind şi principiul specialia generalibus derogant, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută în cauză incidenţa unor alte temeiuri din dreptul comun - art. 1073 şi urm. C. civ. de la 1865, nici în mod individual şi nici împreună cu cele din legea specială care reglementează aceleaşi aspecte.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a statuat în sensul imposibilităţii cumulării celor două pretenţii.

Pe de altă parte, vor fi înlăturate şi celelalte susţineri ale recurenţilor reclamanţi ca lipsite de interes, întrucât omisiunea pârâtei de a întocmi fişele postcalcul pentru stabilirea efectelor economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau pentru determinarea aportului economic al invenţiei (conform criteriilor prevăzute de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), în mod just a fost sancţionată din punct de vedere procesual de către instanţele de fond în sensul de a se recurge la valorificarea concluziilor expertizei contabile efectuate în litigiul anterior.

Se apreciază că recurenţii reclamanţi ar fi avut interes în susţinerea unor astfel de critici în măsura în care soluţia adoptată în cauză ar fi fost aceea de respingere a cererii lor, din cauza imposibilităţii administrării unor probe pertinente, concludente şi utile cu privire la verificarea eficienţei economice decurgând din aplicarea brevetului, datorată lipsei unui instrument adecvat de stabilire a acesteia (fişele postcalcul) ori a unor evidenţe contabile echivalente şi de natură a oferi informaţii utile din perspectiva eficienţei economice înregistrate ca efect al aplicării invenţiei.

Vor fi înlăturate şi criticile dezvoltate de recurenţi pe temeiul art. 304 pct. 7 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.: neanalizarea de instanţa de apel a tuturor argumentelor pe care le-au invocat în susţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 2815/C/1995, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului Sandu Ion în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei SC A.D. SA - Colibaşi, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Pe lângă faptul că o motivare corespunzătoare exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu presupune ca instanţa să răspundă fiecărui argument invocat de către părţi cu privire la unele aspecte de fapt sau de drept ale pricinii ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel nu a luat în considerare cele statuate prin acea hotărâre judecătorească, întrucât faţă de părţile din prezenta pricină, nu operează puterea lucrului judecat ori autoritatea de lucru judecat ce au ca premisă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cel mult, acea hotărârea reprezintă un argument de practică judiciară, ce nu poate avea decât o valenţe orientative pentru instanţa învestită în cauza de faţă, iar în prezentul recurs nu poate avea valoarea unei critici de nelegalitate.

2. Recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta pârâtă a criticat neanalizarea nemijlocită de către instanţa de apel a unora dintre chestiunile litigioase, reţinând fie că au fost deja dezlegate în ciclul procesual anterior, fie că, neatacate fiind în primul apel sau prin promovarea unui recurs (decizia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, fiind irevocabilă prin nerecurare), s-ar fi reţinut greşit că nu mai pot fi puse în dezbatere în rejudecare, fiind intrate sub autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi primite întrucât, într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 C. civ. de la 1865, ale art. 166 C. proc. civ., dar şi a efectelor hotărârilor judecătoreşti, instanţa de apel a delimitat aspectele deja dezlegate în ciclul procesual anterior de cele asupra cărora era ţinută a se pronunţa în rejudecare şi, în plus, chestiunile pe care îi era permis a le mai analiza.

Chiar dacă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 autoritatea de lucru judecat nu este explicit enunţată între efectele hotărârilor judecătoreşti, în mod unanim în doctrină şi jurisprudenţă acest efect este recunoscut ca atare, sub ambele sale aspecte: efectul negativ - în sensul de a nu se putea reedita o judecată între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi fundamentată pe aceeaşi cauză şi efectul pozitiv - în ansamblul circumstanţelor unei cauze, a se considera deja demonstrate pe cale incidentală anumite aspecte ce au făcut obiectul dezlegărilor într-o judecată anterioară, pe baza unor dezbateri contradictorii, astfel încât instanţei ulterioare nu îi este permis să mai facă o evaluare proprie a aceloraşi chestiuni, inclusiv asupra celor pentru care s-a epuizat exerciţiul căilor de atac; acest regim juridic decurge din caracterul de ordine publică al instituţiei autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat, astfel cum în mod corect susţine şi recurenta, priveşte în primul rând dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi considerentele decisive (care constituie sprijinul necesar de argumente de fapt şi de drept al soluţiei cuprinse în dispozitiv), dar şi considerentelor decizorii - prin care, în motivarea hotărârii, se dau anumite dezlegări care se constituie în chestiuni prejudiciale pentru soluţia adoptată.

Efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti (obligativitatea) este un efect distinct de cel al autorităţii de lucru judecat, astfel că, independent de forma modificată a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 (incidentă în procesele pornite după 26 noiembrie 2010), nu poate fi negată obligativitatea pentru instanţa de rejudecare a dezlegărilor date de instanţa de control judiciar (instanţa de apel).

O interpretare contară ar lipsi de efect însăşi raţiunea exercitării căilor de atac, întrucât ar însemna să se admită că anumite chestiuni de fapt sau de drept ce au fost deja dezlegate (sau care, neatacate fiind, sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat, prin faptul imposibilităţii declanşării în mod legal a unui control judiciar din cauza împlinirii termenelor de exercitare a căilor de atac, cu efect extinctiv pentru aceste drepturi procesuale ale părţilor) să poată fi reluate în dezbatere în mod nelimitat (în timp şi numeric) fie de către părţi, fie de către instanţa de rejudecare sau învestită cu soluţionarea unei căi de atac; pe de altă parte, în aceste condiţii, securitatea raporturilor juridice ar fi doar iluzorie.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel, cu deplina respectare a dispoziţiilor legale şi a principiilor menţionate, a reţinut că sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat cele statuate de instanţa de control judiciar cu privire la durata de valabilitate a brevetului de invenţie de 20 de ani (iar nu de 15 ani, în sensul celor susţinute de pârâtă), la efectul neplăţii anuităţilor de către recurenta pârâtă pentru menţinerea în vigoare a brevetului (conform celor deja arătate în recursul reclamanţilor), dar şi cu referire la neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008.

Astfel, sentinţa civilă nr. 145C din 21 mai 2010 a Tribunalului Bihor prin care s-a reţinut că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, modificată şi completată prin Legea nr. 214/2008 (invocată iniţial ca temei juridic al cererii), nu a fost atacată sub acest aspect; prin urmare, această dezlegare dată de tribunal a fost considerată de instanţa de apel ca fiind intrată sub autoritatea de lucru judecat, ceea ce a atras consecinţa analizării cererii pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 64/1991.

Aşa cum deja s-a indicat în recursul reclamanţilor, soluţionarea acţiunii antrena incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (3), art. 62 şi art. 37 alin. (1) şi (2) din Legii nr. 64/1991, prin raportare la forma în vigoare a legii la data aplicării invenţiei de către pârâtă, fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorilor.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că este intrată în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de prima instanţă de apel cu privire la sancţionarea abuzului de drept al pârâtei prin neplata taxelor anuale pentru menţinerea în vigoare a brevetului (decăderea din drepturile asupra brevetului) coroborată cu omisiunea de a-i înştiinţa pe inventatori despre intenţia de a renunţa la brevet, în condiţiile în care s-a considerat că pârâta este ţinută în continuare de obligaţia de a le achita reclamanţilor drepturile patrimoniale ce li se cuvin; ca atare, în mod legal instanţa de apel nu a reapreciat asupra acestui aspect.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia instanţei de control judiciar s-ar fi statuat că cererea nu este prescrisă (în contextul referirii la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991 cu privire la durata de valabilitate a brevetului de 20 ani), cu toate acestea, curtea de apel, prin decizia recurată, a făcut o analiză proprie a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie pe care a respins-o ca neîntemeiată, înlăturând argumentele pârâtei.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, deşi potrivnice aceste considerente, recurenta pârâtă nu a suferit vreo vătămare procesuală datorită analizei efective realizate de către instanţa de apel a excepţiei menţionate; în plus, astfel cum corect susţine recurenta, soluţia adoptată prin sentinţa civilă nr. 145C din 21 mai 2010 a Tribunalului Bihor a fost pronunţată pe fondul cauzei, în considerarea raţionamentului ce s-a impus prin reţinerea decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet pentru neachitarea taxelor anuale (stingerea calităţii de titular de brevet).

Soluţia dată în analizarea acestei excepţii procesuale de fond, este însă nelegală, deşi curtea de apel a evaluat această excepţie prin referire la dispoziţiile de drept comun în materie (Decretul nr. 167/1958), iar nu prin raportare la prevederile Legii nr. 214/2008 (neincidenţa acestui act normativ special chiar faţă de Legea nr. 64/1991, fiind deja reţinută); în consecinţă, Înalta Curte nu va analiza susţinerile recurentei privind analizarea excepţiei prescripţiei pe temeiul art. 2 din Legea nr. 214/2008 de completare a O.U.G. nr. 100/2005 (suspendarea termenului de prescripţie, repunerea în termenul de prescripţie etc.), întrucât sunt fără obiect.

Astfel, în evaluarea acestei excepţii, instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, precum şi la condiţiile valabilităţii brevetului de invenţie, a exploatării lui de către pârâtă în perioada de referinţă din speţă: 1999-2007; în plus, fără temei legal, s-a considerat că termenul de prescripţie (în funcţie de modalitatea de executare aleasă de inventatorul căruia nu i-au fost achitate drepturile băneşti legal datorate), începe să curgă de la data expirării duratei de valabilitate a brevetului, atunci când acesta solicită o sumă globală; de asemenea, s-a considerat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată că cel din urmă considerent este în contradicţie cu cel prin care s-a reţinut că pentru perioada anterioară (1987-1998), pretenţiile reclamanţilor au fost admise prin Decizia civilă nr. 49Ap/2000 a Curţii de Apel Braşov, astfel încât, se reţin a fi întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul celor susţinute de recurentă.

În plus, câtă vreme, prin petitul acţiunii ce face obiectul pricinii de faţă, reclamanţii au solicitat acordarea unor despăgubiri pentru exploatarea invenţiei de către pârâtă în intervalul 1 ianuarie 1999-31 mai 2007, în mod evident este o contradicţie in terminis a se susţine că este vorba despre o dezdăunare forfetară pentru întreaga perioadă de valabilitate şi de aplicare a invenţiei (condiţii cumulative); totodată, plata unei sume globale este compatibilă cu o evaluare anticipată a drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor ca şi cu solicitarea ei de la data obţinerii brevetului (iar nu de la cea a încetării duratei de protecţie) decât cu verificarea cuantumului acestei sume pe baza unor evidenţe contabile concrete din care să reiasă eficienţa economică generată de aplicarea invenţiei.

Astfel, art. 3 Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani, iar art. 7 alin. (1) din acelaşi Decret dispune că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune.

Or, în speţă, astfel cum deja s-a reţinut în recursul reclamanţilor a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei (titular de brevet) ca urmare a încălcării obligaţiilor legale de a negocia cu inventatorii şi a încheia un contract pentru plata drepturilor băneşti ce li se cuvin (conform art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991) pentru exploatarea invenţiei ai cărei autori sunt, exploatare ce a avut loc fără achitarea acestor drepturi, astfel încât aceştia au fost nevoiţi să recurgă la formularea acţiunii în justiţie, în sensul celor prevăzute de art. 62 din acelaşi act normativ.

Pentru formularea unei cereri de chemare în judecată prin care se tinde la repararea unor prejudicii cauzate prin săvârşirea unei fapte ilicite, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede regula cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie, anume de la data cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea.

În condiţiile în care între părţi s-a derulat anterior un litigiu similar (pentru valorificarea unor pretenţii corespunzătoare unei alte perioade), rezultă că reclamanţii au avut cunoştinţă despre prejudiciu şi despre cel răspunzător de acesta în mod neîntrerupt, cel puţin de la data formulării acţiunii anterioare (1992).

Aplicarea invenţiei de către pârâtă a avut caracter continuu în derularea activităţii specifice obiectului său de activitate (extracţie petrolieră), motiv pentru care şi despăgubirile posibil a fi pretinse de către reclamanţi îmbracă forma unor reparaţii succesive (iar în ce o priveşte pe pârâtă, a unor prestaţii succesive), situaţie în care trebuie observate dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, normă înlăturată de la aplicare în mod nelegal de instanţa de apel.

Astfel, art. 12 din Decret prevede că în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni, se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la 25 mai 2009, rezultă că reclamanţii nu ar fi putut pretinde despăgubiri decât pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii (25 mai 2006-25 mai 2009), dacă în tot acest interval pârâta a exploatat invenţia, iar brevetul de invenţie se mai afla în perioada legală de protecţie.

Aplicând aceste reguli cumulative la situaţia din cauză, rezultă că reclamanţii pot pretinde în mod valabil despăgubiri în prezenta pricină pentru intervalul 25 mai 2006-11 mai 2007 (data încetării duratei legale de protecţie a brevetului), în timp ce pentru perioada 1999-25 iunie 2006, cererea acestora este prescrisă, concluzie la care conduce interpretarea coroborată a art. 3, art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că cererea reclamanţilor a fost admisă de prima instanţă pentru întreaga perioadă solicitată 1 ianuarie 1999-31 mai 2007 (soluţie confirmată prin decizia recurată), reclamanţii obţinând obligarea pârâtei la plata (în solidar) a unor despăgubiri în sumă de 872.594 lei, rezultă că, în considerarea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, despăgubirile acordate acestora trebuie să acopere exclusiv intervalul 25 mai 2006-11 mai 2007, potrivit celor deja arătate.

Chiar dacă la prima instanţă a fost efectuată expertiza contabilă al cărei principal obiectiv a fost acela de a determina efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei (în aplicarea criteriului legal prevăzut de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), Înalta Curte constată că nu este posibilă modificarea deciziei recurate având în vedere că se reţine caracterul fondat şi al altor critici susţinute de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va fi necesară refacerea expertizei, conform circumstanţierilor ce urmează.

Astfel, recurenta pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a preluat fără a cenzura susţinerile reclamanţilor în sensul lipsei fişei de postcalcul al avantajelor economice, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 91 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, având în vedere că la data introducerii acţiunii nu mai erau în vigoare dispoziţiile H.G. nr. 152/1992 (Regulamentul anterior); totodată, s-a arătat că Regula 91 din H.G. nr. 547/2008 nu a mai menţinut prevederea privind fişa postcalcul ca fiind elementul principal în raport de care se poate determina eficienţa unei invenţii, astfel cum dispunea Regula 53 din H.G. nr. 152/1992.

Aceste susţineri nu vor putea fi primite, având în vedere cele deja arătate în analiza recursului reclamanţilor în dezlegarea chestiunii legii aplicabile.

Aşadar, prin considerentele anterioare, cu referire la acest aspect, Înalta Curte a statuat că în cauză, în analiza cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie, trebuie avute în vedere dispoziţiile din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data faptelor ilicite ale pârâtei (26 mai 2006 - 11 mai 2007), iar în ce priveşte Regulamentul de aplicare a legii, sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), conţinând dispoziţii de aplicare a prevederilor art. 37 din Lege, normă de trimitere în economia Legii nr. 64/1991, în cazul litigiilor prevăzute de art. 62, precum cel de faţă; de altfel, norma a cărei aplicare o explicitează această regulă din Regulament implică, de asemenea, determinarea efectelor economice ale aplicării invenţiei etc.

În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea Regulii 91 din H.G. nr. 547/2008, în sensul celor susţinute de pârâtă; de altfel, şi experţii s-au raportat în mod greşit atât la H.G. nr. 547/2008, cât şi la H.G. nr. 152/1992 (fila 33, vol. II, dosar fond).

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în cauză constituie un aspect necontestat de niciuna dintre părţile cauzei că, în absenţa fişelor postcalcul pe care recurenta pârâtă nu le-a întocmit (ori a altor evidenţe contabile utile din perspectiva celor ce se impuneau a fi verificate - efectele economice ale aplicării invenţiei), deşi experţii au solicitat acesteia în repetate rânduri punerea la dispoziţie a unor astfel de evidenţe, în mod legal instanţele au recurs la aplicarea unor prezumţii judiciare decurgând din cele deja dezlegate cu puterea de lucru judecat în litigiul derulat pentru obţinerea despăgubirilor corespunzătoare perioadei anterioare (1987-1998) în circumstanţe similare şi, consecutiv, s-a dispus valorificarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în acea cauză, în sensul actualizării sumelor stabilite prin acel raport.

Cu toate că această modalitate de soluţionare a cererii este pe deplin legală, instanţa de apel era ţinută a cenzura concluziile raportului de expertiză, având în vedere că pârâta a susţinut că în perioada de referinţă din cauza de faţă (1 ianuarie 1999-31 mai 2007) indicată de reclamanţi, invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii nu a fost aplicată la toate tipurile de compresoare şi nici la acelaşi număr de compresoare dintre cele de acelaşi tip, precum în perioada corespunzătoare litigiului anterior.

Înalta Curte apreciază că, în prezent, verificarea acestor apărări ale pârâtei se impune cu atât mai mult cu cât perioada relevantă reţinută prin decizia de faţă - 26 mai 2006 - 11 mai 2007 -, este diferită de cea avută în vedere de instanţele de fond (1 ianuarie 1999-31 mai 2007).

Prin urmare, în rejudecarea apelului pârâtei, instanţa de apel va dispune refacerea expertizei contabile în sensul stabilirii eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul pentru care cererea reclamanţilor nu este prescrisă, urmând ca experţii, prin valorificarea expertizei efectuate în litigiul privind perioada anterioară şi pe baza stabilirii tipului compresoarelor şi a numărului din fiecare tip de compresoare la care invenţia ai cărei autori sunt reclamanţii, a fost aplicată în intervalul 26 mai 2006-11 mai 2007.

De asemenea, se poate constata dintr-un calcul sumar, că prin expertiza efectuată în Dosarul nr. 2815/C/1996 al Judecătoriei Oradea (filele 113-143 vol. II, dosar fond), s-a reţinut că pârâta a utilizat invenţia în acel interval pentru un număr total de 83 de compresoare, însă identitatea cu privire la toate tipurile de compresoare ca şi identitatea de număr de compresoare din fiecare tip, nu a dost constatată de instanţele de fond, chiar şi pentru perioada avută în vedere la pronunţarea deciziei recurate.

Contrar celor pretinse de recurenta-pârâtă, la efectuarea lucrării se va ţine seama că în cauză nu are nicio relevanţă numărul şi tipul compresoarelor cu privire la care invenţia era aplicată la nivelul anului 2012 sau în orice alt interval ori moment decât perioada de referinţă reţinută: 26 mai 2006-11 mai 2007; se constată că experţii au făcut referire în cuprinsul lucrării efectuate în cauza de faţă (fila 15, vol. II, dosar primă instanţă, în rejudecare) la numărul de compresoare cărora le era aplicată invenţia în anul 2012, în condiţiile în care o astfel de verificare era lipsită de utilitate chiar şi prin raportare la intervalul avut în vedere de instanţele de fond din prezentul dosar 1 ianuarie 1999-31 mai 2007.

Totodată, instanţa de rejudecare va dispune administrarea oricăror probe vor fi considerate utile pentru stabilirea eficienţei economice a aplicării invenţiei în intervalul ce interesează în cauză, conform celor prevăzute, în special, de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, ca şi de Regula 79 din H.G. nr. 499/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii, ţinând seama de dezlegările date prin prezenta decizie.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor, iar în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9, dar şi cu aplicarea per a contrario a prevederilor art. 314 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va casa în parte decizie recurată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei (privind respingerea apelului reclamanţilor).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.D. și intervenientul H.T., împotriva Deciziei nr. 266/A din 21 mai 2014, a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Admite recursul formulat de pârâta SC O.M.V.P. SA împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta SC O.M.V.P. SA, împotriva sentinței civile nr. 238/C din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 523/2015. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 539/2015. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 517/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 518/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 520/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 523/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 539/2015. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 540/2015. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 541/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 542/2015. Civil. Marcă. Recurs