ICCJ. Decizia nr. 543/2015. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 543/2015
Dosar nr. 1444/109/2011
Şedinţa publică de la 18 februarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub număr de Dosar 1444/109/2011, reclamantul Municipiul Piteşti - prin Primar şi prin Consiliul Local Piteşti au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.T. şi Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar Bradu, constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie încheiat între cele două pârâte la data de 6 octombrie 2008 pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8342/280/2008 al Judecătoriei Piteşti, dat fiind nevalabilitatea obiectului, respectiv bunul nu se afla în circuitul civil, ci în domeniul public. S-a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 948 şi art. 963 C. civ., ale Legii nr. 213/1998 precum şi ale art. 136 din Constituţia României.
În raport de Sentinţa civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1845 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş - ce a avut acelaşi obiect, pârâta I.T. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant în justiţie a Consiliului Local Piteşti.
La termenul de judecată din data de 9 iunie 2011 reclamantul a depus o cerere de modificare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtei I.T. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de teren de 2589,70 mp, teren situat în municipiul Piteşti, cu vecinii: N-E - Trotuar pietonal, N-V - Rezerva Primărie, S-E -Vama Piteşti, V - Zona de siguranţă C.F.R.
Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a formulat întâmpinare la cererea de modificare invocând excepţia tardivităţii modificării acţiunii şi a inadmisibilităţii acţiunii.
La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2011, instanţa a respins excepţia de tardivitate a formulării cererii de modificare, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Consiliului Local Piteşti şi a prorogat excepţiile de inadmisibilitate şi a autorităţii de lucru judecat.
Prin Încheierea nr. 641 din 3 februarie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Prahova cu păstrarea actelor de procedură.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar 1444/109/2011.
La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2012, instanţa a constatat că pârâta Comisia Locală de Fond Funciar Bradu nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză, a unit excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, invocată oral de pârâtă, cu fondul cauzei în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2012, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca nefondată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1904 din 1 iulie 2014 Tribunalul Prahova a admis acţiunea precizată având ca obiect "revendicare imobiliară", formulată de reclamantul Municipiul Piteşti - prin Primar şi prin Consiliul Local Piteşti.
A obligat pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de teren de 2589,70 mp situată în Municipiul Piteşti, identificată conform expertizei topo inginer B.V.
A obligat pârâta, în baza art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamantului suma de 13.403 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că obiectul Dosarului nr. 4514/280/2009 al Judecătoriei Piteşti, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş, a fost şi constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate din 5 februarie 2009 emis de Comisia Locală de Fond Funciar Bradu pârâtei I.T. pentru suprafaţa de teren de 2589,70 mp, situat în Piteşti, Bulevardul P., judeţul Argeş.
Prin sentinţa menţionată, instanţa a respins acţiunea principală şi a admis cererea reconvenţională prin care reclamanta Primăria Municipiului Piteşti a fost obligată să deschidă poziţie de rol agricol, pentru suprafaţa de teren de 2589,70 mp, situată în Piteşti, B-dul P., judeţul Argeş, conform titlului de proprietate din 5 februarie 2009 şi să elibereze adeverinţa de rol agricol pentru această suprafaţă, sub sancţiunea daunelor cominatorii.
Tribunalul Argeş a analizat problema legalităţii titlului de proprietate, constatând că dreptul de proprietate deja reconstituit nu poate fi constatat nul absolut, numai pentru modificarea amplasamentului geografic, pentru că altfel nu s-ar asigura o coerenţă în aplicarea dispoziţiilor legale.
A reţinut instanţa prin aceeaşi hotărâre, că, în lipsa unor elemente de identitate existente în actele de proprietate ale reclamantei sau a vreunei înscrieri în cartea funciară, expertul nu a putut decât să concluzioneze în mod corect că nu are niciun argument tehnic ori de altă natură în baza căruia să încadreze şi suprafaţa de teren de 2589,7 mp în cei 74.000 mp invocaţi ca fiind domeniu public. În aceste condiţii, Judecătoria Piteşti a făcut în mod corect aplicarea principiului de drept, "idem est non essere et non probare", neputând reţine nici ea un asemenea regim juridic al terenului.
Mai mult, s-a arătat că şi în condiţiile în care suprafaţa de 2859,7 mp ar fi aparţinut domeniului public al reclamantului, acest lucru tot nu ar fi fost de natură să ducă la nulitatea absolută a actelor de reconstituire în raport de dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997.
În speţă, prima instanţă a constatat că reclamantul nu pune în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, ci invocă un drept de proprietate preferabil faţă de suprafaţa de 2589,70 mp, teren situat în Piteşti, B-dul P., judeţul Argeş.
Aşa fiind, instanţa de fond a arătat că în cauză trebuie rezolvat conflictul între titluri, ce provin de la autori diferiţi.
S-a constatat că titlul reclamantei este H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar titlul pârâtei este hotărârea de expedient pronunţată prin Sentinţa civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 de Judecătoria Piteşti, irevocabilă.
S-a reţinut că potrivit expertizei topo B.V. pentru terenul în litigiu există o suprapunere în actele de proprietate invocate de părţi.
Astfel, în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975 terenul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, regăsindu-se în întreţinere cadastrul funciar din anul 1988 tot la categoria de folosinţă curţi construcţii, aparţinând fostului Consiliu Popular al Municipiului Piteşti.
Terenul de 2589,70 mp face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti conform H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Inventarul menţionat de hotărâre, a fost supus spre aprobare Guvernului României, fiind emisă în acest sens H.G. nr. 447/2002, poziţia 487 menţionând terenul respectiv.
Or, H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului, ci o hotărâre de guvern prin care a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, astfel că, în mod obligatoriu doar o instanţă de contencios administrativ, sesizată legal pe cale principală sau incidentală, poate verifica exclusiv dacă terenul în discuţie a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condiţiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 213/1998, Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi condiţiile legii, text de lege care impune, aşadar, respectarea legalităţii şi în ceea ce priveşte modul de includere a bunurilor în domeniul public al Statului.
Dispoziţiile art. 7 din aceeaşi lege prevăd principalele modalităţi prin care un bun aflat în proprietatea privată poate trece în proprietatea publică a statului, neoferind unei hotărâri de Guvern prin care se inventariază bunurile proprietate publică un eventual caracter constitutiv de drepturi.
Operaţiunea de inventariere a unor bunuri pretins aparţinând domeniului public al statului nu face parte din modalităţile anterior menţionate, iar în lipsa uneia dintre astfel de proceduri, doar instanţa de judecată competentă învestită cu cercetarea legalităţii inventarului centralizat al bunurilor aflate în domeniul public al Statului, poate analiza apartenenţa unui bun la domeniul public prin raportare la dispoziţiile legale comune.
În cauză, instanţa a reţinut că pârâta nu a ridicat niciodată problema legalităţii actului administrativ cu caracter individual menţionat susţinând că efectul acestuia în speţă este relevant. În considerentele Deciziei civile nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş. S-a susţinut că reclamanta are un titlu, dar că acesta este desfiinţat retroactiv prin recunoaşterea un drept preexistent asupra unui "bun actual" al pârâtei.
Au fost apreciate ca fiind nefondate susţinerile pârâtei sub acest aspect, întrucât tranzacţia judiciară ce stă la baza titlului pârâtei are caracter constitutiv nu declarativ, şi preia situaţia puterii titlului autorului, născând obligaţia de garanţie a drepturilor recunoscute de la data încheierii tranzacţiei.
Neexistând dovada ilegalităţii hotărârii de guvern în discuţie la momentul emiterii sale, ca urmare a nerespectării prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, instanţa a apreciat ca fiind valabilă operaţiunea de inventariere a unor bunuri aparţinând domeniului public al reclamantei cu respectarea modalităţilor de dobândire a dreptului de proprietate publică. S-a mai reţinut că modalitatea de dobândire nu a fost contestată judiciar şi excede competenţei instanţei o analiză din oficiu a apartenenţei unui bun la domeniul public, dincolo de simpla atestare a operaţiunii de inventariere.
În raport de caracterele proprietăţii publice - domeniu public (inalienabil, insesizabil, imprescriptibil) instanţa a dat eficienţă titlului autorului reclamantului.
Chiar dacă s-ar interpreta că titlurile provin de la acelaşi autor - puterea publică - s-a arătat că tot reclamantului are preferinţă în raport cu o dată mai veche decât operaţiunea de inventariere confirmată prin H.G. nr. 447/2002 şi titlul pârâtei.
Faţă de aceste considerente, a fost admisă acţiunea precizată a reclamantului şi a fost obligată pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de 2589,7 mp situată în municipiul Piteşti, identificată conform expertizei topo inginer B.V.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta I.T. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 545 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.
În motivare, instanţa de control judiciar a înlăturat ca neîntemeiată critica formulată de către apelanta-pârâtă, în sensul că, în mod greşit, instanţa de fond a refuzat să constate decăderea reclamantului din dreptul de a-şi mai modifica cererea de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare.
În acest sens, curtea de apel a schimbat motivarea primei instanţe, apreciind că, în mod eronat, această instanţă a reţinut că nu este vorba despre o modificare a acţiunii, deşi se schimbase obiectul cererii de chemare în judecată, şi a constatat că pârâta era decăzută din dreptul de a invoca încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Referitor la critica formulată de către apelantă, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi inadmisibilă, faţă de împrejurarea că esenţa acţiunii în revendicare priveşte dreptul de proprietate al părţilor ale căror titluri intră în "coliziune" şi nu imobilul, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, împrejurarea că această apărare nu a fost invocată în faţa instanţei de fond pentru a fi supusă cenzurii acesteia, însă, având în vedere faptul că vizează motivarea judecătorului fondului, va fi analizată de instanţa de apel.
S-a arătat că o verificare a titlurilor de proprietate, fără a se avea în vedere imobilele asupra cărora se exercită aceste drepturi civile patrimoniale, ar fi, practic, imposibilă, întrucât, mergând pe această idee, s-ar analiza drepturi iluzorii, care nu au nicio legătură cu realitatea faptică.
Totodată, dreptul de proprietate nu poate fi analizat decât prin prisma atributelor ce îl definesc, respectiv posesie, folosinţă şi dispoziţie, iar în ce priveşte susţinerea apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că aceasta nu posedă efectiv imobilul revendicat, neavând edificat vreun gard ori vreo construcţie, necultivând terenul, terenul fiind şi în prezent un loc viran (aspect invocat, de data aceasta, în faţa instanţei de fond - dosar Tribunalul Prahova), instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a respins această excepţie.
S-a apreciat că, în speţă, nu suntem în prezenţa unei acţiuni posesorii, pentru a fi analizată exclusiv această instituţie, ci suntem în prezenţa celei mai energice acţiuni petitorii, acţiunea în revendicare, în cadrul căreia, şi, în măsura în care ambele părţi invocă existenţa unor titluri de proprietate, se va stabili preferabilitatea unuia dintre ele.
Pe de altă parte, împrejurarea relevată de către apelantă nu are nicio importanţă, atât timp cât posesia poate fi exercitată şi corpore alieno, şi, mai mult decât atât, aceasta poate să nu exercite posesia materială, căci dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, ci, eventual, poate fi paralizat prin invocarea uzucapiunii.
Aşadar, devreme ce apelanta neagă dreptul de proprietate al intimatului-reclamant, susţinând că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, instanţa de control judiciar a apreciat că acţiunea în revendicare este admisibilă.
A fost înlăturată ca fiind neîntemeiată şi critica formulată de către apelantă referitoare la greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată în faţa instanţei de fond.
În acest sens, s-a reţinut că obiectul Dosarului nr. 4514/280/2009 al Judecătoriei Piteşti, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş, a fost constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. 13881 din 5 februarie 2009 emis apelantei-pârâte, pe când, în cauza de faţă, obiectul cererii de chemare în judecată constă în revendicarea suprafeţei de teren de 2589,7 mp.
S-a arătat, în esenţă, că prin Decizia nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 nu s-a constatat preferabilitatea unui titlu de proprietate, ci s-a constat doar legalitatea acestuia în raport cu dispoziţiile art. III din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, prin aceeaşi decizie de speţă nu s-a reţinut în considerentele expuse, cu putere de lucru judecat, că terenul în litigiu nu ar aparţine domeniului public al Municipiului Piteşti, ci, analizând doar tangenţial acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că, în lipsa altor elemente de identitate existente în actele de proprietate ale Municipiului Piteşti la momentul respectiv, expertul nu a putut decât să conchidă că nu are niciun argument tehnic ori de altă natură pe baza căruia să încadreze şi suprafaţa de 2589,7 mp în cei 74.000 mp cu care figurează ca domeniu public.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat că nu s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, nici preferabilitatea titlului de proprietate al apelantei - pârâte şi nici împrejurarea că terenul în suprafaţă de 2589,7 mp nu ar face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti.
În ce priveşte compararea titlurilor de proprietate aparţinând celor două părţi, s-a arătat că, în mod judicios, pe baza materialului probator administrat în cauză, tribunalul a dat eficienţă titlului de proprietate al intimatului-reclamant.
În acest sens, s-a constatat că terenul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975, de la alte persoane decât autorii apelantei-pârâte, regăsindu-se din anul 1988 la categoria de folosinţă curţi-construcţii în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Piteşti - Tarlaua 18, Parcela 245, potrivit menţiunilor din registrul cadastral.
Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Piteşti nr. 194/1999, emisă în baza Legii nr. 213/1998, s-a decis că terenul în litigiu face parte din domeniul public al oraşului, fiind parte integrantă a suprafeţei de 74000 mp situată în zona Vămii Piteşti, cu deschidere la B-dul P., la limita cu teritoriul administrativ al localităţii Bradu, iar prin H.G. nr. 447/2002 inventarul domeniului public a fost aprobat, conform poziţiei 487.
Aşadar, începând cu anul 2002, terenul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti şi, atât timp cât actul administrativ cu caracter unilateral prin care s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public nu a fost anulat de o instanţă de contencios administrativ, titlul invocat de către intimatul-reclamant în dovedirea acţiunii sale este perfect valabil.
Pe de altă parte, apelanta-pârâtă exhibă Titlul de proprietate nr. 138881 din 5 februarie 2009 emis de CLFF Bradu în baza Legii nr. 18/1990, a cărui legalitate a fost constatată irevocabil prin Decizia nr. 1845/R/2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 4514/280/2009.
În ce priveşte, însă, acest ultim titlu de proprietate, s-a constatat că a fost emis ca urmare a tranzacţiei încheiată între apelanta-pârâtă şi Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Bradu, tranzacţie ce a fost consfinţită prin Sentinţa civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 8342/280/2008, în care se stipulau următoarele: "- având în vedere dispoziţiile Sentinţei civile nr. 112 din 25 aprilie 1994, prin care Tribunalul Argeş admite în parte acţiunea lui G.F. şi obligă Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 să o pună în posesie pe o suprafaţă de teren de 2200 mp, teren aflat în comuna Bradu; - faptul că reclamanta I.T. este unica moştenitoare a defunctei G.F. Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bradu se obligă să pună în posesie pe reclamanta I.T., în calitate de unică moştenitoare a autoarei G.F. cu un teren echivalent terenului ce a făcut obiectul procesului-verbal a cărui anulare se cere, respectiv terenul de 2589,70 mp - Rezerva Primărie".
Aşa fiind, a rezultat că autoarea apelantei-pârâte nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra unui teren situat în Municipiul Piteşti, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se asupra unui teren în echivalent, respectiv terenul în litigiu, întrucât procesul-verbal de punere în posesie iniţial fusese eliberat pentru un teren în comuna Bradu, care era deja atribuit altor persoane.
De altfel, apelanta-pârâtă nici nu a susţinut vreodată în cadrul prezentului dosar că autoarea sa ar fi avut anterior anului 1990 un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, arătând doar că acest teren a aparţinut din punct de vedere administrativ Municipiului Piteşti, însă, din punct de vedere juridic, s-ar fi aflat la dispoziţia CLFF Bradu.
O atare dovadă nu a fost produsă, însă, în prezenta cauză, nefiind depuse acte din care să rezulte că terenul în litigiu a făcut parte din patrimoniul fostului CAP Bradu, patrimoniu ce ar fi fost preluat începând cu anul 1991 de Comisia Locală de Fond Funciar Bradu.
Dimpotrivă, din actele existente în dosarul cauzei, a rezultat că, în anul 1988, terenul în litigiu se afla în patrimoniul Consiliului Popular Municipal Piteşti.
Împrejurarea că terenul în litigiu se află pe raza municipiului Piteşti a fost reţinută şi prin raportul de expertiză efectuat de ing. B.V., prin care se arată "Conform actelor prezentate mai sus, precum şi Procesului-verbal de delimitare nr. 70915 din 23 decembrie 2009, proces însuşit şi de Primăria Bradu, terenul în litigiu se afla pe raza Municipiului Piteşti".
Prin urmare, s-a constatat că suntem în prezenţa unui titlu de proprietate constând într-un act administrativ cu caracter unilateral ce aprobă inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului Piteşti cu privire la un teren expropriat în 1975 şi un alt titlu de proprietate emis unei persoane ce nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2589,7 mp situat pe raza Municipiului Piteşti.
Fiind în situaţia în care titlurile provin de la autori diferiţi, căci terenul în discuţie a aparţinut unor persoane fizice de la care a fost expropriat în 1975, altele decât autorii apelantei - pârâte, soluţia cea mai raţională este de a da câştig de cauză acelei părţi care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
În acest sens, s-a reţinut ca fiind justa soluţia primei instanţe de a da preferinţă titlului de proprietate al intimatului-reclamant, care a dobândit terenul de la proprietarii persoane fizice anterior anului 1990 şi, chiar mergând pe ideea analizată prin hotărârea apelată, respectiv că titlurile ar proveni de la acelaşi autor - puterea publică - din confruntarea celor două titluri, conform datei mai vechi (respectiv 2002 reclamantul şi 2009 pârâta) este preferabil tot titlul Municipiului Piteşti.
Critica formulată de către apelantă, în sensul că hotărârea apelată încalcă în mod bizar art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, motivat de împrejurarea că, în speţă, nu suntem în prezenţa unei hotărâri de trecere în domeniul public sau în domeniul privat al localităţilor, ci este vorba despre o hotărâre de aprobare a inventarului bunurilor aparţinând domeniului public.
Totodată, critica potrivit căreia, prin reconstituirea dreptului de proprietate i se recunoaşte pârâtei un drept preexistent asupra unui "bun actual" în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desfiinţat retroactiv, este, de asemenea, neîntemeiată.
Referitor la susţinerea privind împrejurarea că nu au fost reţinute criticile aduse raportului de expertiză, s-a reţinut că apelanta nu a detaliat în niciun fel această afirmaţie, că raportul de expertiză efectuat de ing. B.V.a fost depus la dosar la termenul din 21 mai 2013, părţile declarând că nu formulează obiecţiuni.
Critica vizând greşita stabilire a cheltuielilor de judecată nu a putut fi analizată, întrucât apelanta nu a precizat în ce constă eroarea pretins săvârşită de instanţa de fond cu privire la cuantumul acestor cheltuieli.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta I.T. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, în principal, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii instanţei de fond prin respingerea cererii de chemare în judecată a reclamantului.
Recurenta apreciază că hotărârea recurată cuprinde pe deoparte motive contradictorii ori străine de natura pricinii, schimbă natura şi înţelesul vădit al actului juridic dedus judecăţii şi pe de altă parte este dată cu aplicarea greşită a legii, atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.
În motivarea recursului, susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că titlu al reclamantului-intimat este H.G. nr. 447/2002 şi că acest titlu este valabil pentru că nu a fost anulat de nicio instanţă de contencios administrativ.
În opinia recurentei, Curtea de Apel Ploieşti a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997 şi a înlăturat nelegal aplicabilitatea în cauză, a confundat emitentul titlului său de proprietate, a ignorat probele administrate în cauză în ceea ce priveşte poziţionarea imobilelor şi susţinerile reclamantului intimat, raportat la natura juridică a actelor juridice supuse judecăţii, şi-a sprijinit hotărârea pe afirmaţii ce nu îşi găsesc corespondent în probatoriul administrat în cauză.
Totodată, critică hotărârea atacată motivat de împrejurarea că instanţa de apel a apreciat că într-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, nu este necesar a se compara titlurile de proprietate comparând ca şi instanţa de fond, titluri ce referă posesia cu titluri ce referă proprietatea.
Consideră că în mod nelegal instanţa a apreciat că hotărârea judecătorească de expedient, Sentinţa civilă nr. 5622/2008, a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei.
Totodată, reţinerea instanţei în sensul că dobândirea terenului în folosinţă de către reclamantul-intimat de la presupuşi autori expropriaţi de pe un teren deja naţionalizat este un argument de preferabilitatea raportat la reconstituirea dreptului său de proprietate, anterior preluării acestuia abuziv de către regimul comunist prin cooperativizarea forţată.
În speţă, nu există probe în dosar din care să rezulte că suprafaţa de 77000 mp invocaţi de reclamant ar fi inclus şi suprafaţa de teren revendicată.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu a analizat toate motivele pârâtei de apel.
Sub un ultim aspect arată că deşi reclamantul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel instanţa a obligat-o pe pârâtă la plata unor cheltuieli de judecată nesolicitate.
Învederează Înaltei Curţi situaţia de fapt şi drept criticată şi ignorată de instanţa de apel şi instanţa de fond apreciind că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a aparţinut niciodată în mod legitim reclamantului ori antecesorilor lui, anterior emiterii titlului de reîmproprietărire, având în vedere principiul retroactivităţii ce a operat anterior învestirii acestei instanţe.
Apreciază că acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor, formulată de reclamant nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, având în vedere faptul că esenţa acţiunii în revendicare priveşte dreptul de proprietate a părţilor a căror titluri intră în "coliziune".
Instanţele de fond şi de apel, susţine recurenta, sunt în eroare absolută în ceea ce priveşte titlurile care trebuie comparate în cazul soluţionării unei acţiuni în revendicare prin această metodă.
Astfel, titlul pârâtei de proprietate nu îl reprezintă hotărârea judecătorească Sentinţa civilă nr. 5622/2008 de expedient, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond şi pe care o compară cu titlul intimatului-reclamant, ci titlul de proprietate din 5 februarie 2009 este titlul de proprietate al pârâtei, este eminamente cel mai caracterizat prin realitate şi legalitatea acestuia şi care trebuia comparat cu H.C.L. nr. 193/1999, invocat ca titlu de Municipiul Piteşti.
Titlul de proprietate din 5 februarie 2009 este preferabil şi prin prisma faptului că prin acesta i se recunoaşte apelantei - pârâte un drept preexistent asupra unui "bun actual" (în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului - Athanasiu şi alţii vs. România) titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desfiinţat retroactiv.
Titlul de proprietate al pârâtei I.T. din 5 februarie 2009 este emis având la bază dispoziţiile Legii nr. 18/1990, menţinut ca legalitate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (Sentinţa civilă nr. 9130/2009 respectiv Decizia civilă nr. 1845-R), hotărârea apelată încalcă dispoziţiile art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, care suspendă de drept prevederile H.G. nr. 447/2002 anexa 2 poziţia 487 şi H.C.L. nr. 193/1999.
Or, H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului în accepţiunea Legii nr. 213/1998, ci o hotărâre de aprobare a inventarierii unor bunuri şi nu se poate constitui ca titlu de proprietate al reclamantului, H.C.L. nr. 193/1998, la momentul adoptării nu putea cuprinde referiri cu privire la terenul de astăzi în litigiu şi care să îi afecteze regimul juridic şi respectiv dreptul de proprietate al recurentei-pârâte asupra acestuia pentru că intră sub incidenţa art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, care suspendă "ope legis" orice acţiune în acest sens.
Intimatul-reclamant Municipiul Piteşti - prin Primar prof. dr. T.P. şi prin Consiliul Local a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel este o simplă alegaţie, întrucât recurenta nu a arătat în realitate ce motiv nu ar fi fost analizat.
Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, or argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, dar acest motiv de recurs nu-şi găseşte aplicarea în speţă, nefiind vorba despre o interpretare a actului juridic dedus judecăţii, cum în mod greşit pretinde pârâta.
Se constată că argumentele recurentei-pârâte vizează greşita apreciere a instanţei cu privire la verificarea titlurilor de proprietate.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii şi nici nu pot fi asimilate unei nemotivări.
Este de necontestat că, în speţă, nu suntem în cadrul unei acţiuni posesorii, în care doar posesia să aibă relevanţă, ci suntem în cadrul unei acţiuni în revendicare, în care părţile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate constând în H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar pârâta a invocat Titlul de proprietate nr. 138881 din 5 februarie 2009 emis de CLFF Bradu în baza Legii nr. 18/1990, a cărui legalitate a fost constatată irevocabil prin Decizia nr. 1845/R/2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 4514/280/2009, iar pârâta, inclusiv în recurs, neagă dreptul de proprietate al reclamantului, susţinând că titlu său este mai bine caracterizat.
Cum în mod legal au constatat ambele instanţe, acţiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată de reclamant, presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de reclamant şi de pârâtă care se pretind în prezent proprietari, relevante fiind toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei, s-a reţinut cu justeţe că acesta a fost emis ca urmare a tranzacţiei încheiată între pârâtă şi Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Bradu, tranzacţie ce a fost consfinţită prin Sentinţa civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 8342/280/2008, prin care se reconstituia dreptul de proprietate al pârâtei asupra unui teren prin echivalent, respectiv terenul în litigiu, întrucât procesul-verbal de punere în posesie iniţial fusese eliberat pentru un teren în comuna Bradu, care era deja atribuit altor persoane.
Prin urmare, titlul reclamantului este H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar titlul pârâtei este hotărârea de expedient pronunţată prin Sentinţa civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 de Judecătoria Piteşti, irevocabilă.
Autorii de la care provin titlurile sunt Guvernul României şi Comisia Locală de Fond Funciar Bradu - organ public, iar titlurile acestora sunt act administrativ cu caracter individual în cazul reclamantului şi o tranzacţie judiciară cu caracter constitutiv, nu declarativ, în cazul pârâtei.
Este ştiut că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi controlată pe calea acţiunii directe în contencios administrativ sau incidental, pe calea excepţiei de nelegalitate.
H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului, ci o hotărâre de guvern prin care a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, astfel că, în mod obligatoriu doar o instanţă de contencios administrativ, sesizată legal pe cale principală sau incidentală, poate verifica exclusiv dacă terenul în discuţie a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condiţiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal.
În cauză nu există exerciţiul unui astfel de control, Sentinţa civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Piteşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş, consfinţind doar valabilitatea titlului pârâtei.
Cu adevărat, o verificare a titlurilor de proprietate, fără a se avea în vedere imobilele asupra cărora se exercită aceste drepturi civile patrimoniale, ar fi, practic, imposibilă, întrucât s-ar analiza drepturi iluzorii, care nu au nicio legătură cu realitatea faptică.
Cât timp actul administrativ, cu caracter unilateral prin care s-a aprobat inventarierea bunurilor din domeniul public nu a fost anulat de o instanţă de contencios administrativ, titlul invocat de reclamant este perfect valabil.
Regimul juridic al acestui teren (ce face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti conform H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998) este cel stabilit prin art. 136 din Constituţia României şi prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998, iar în raport de caracterele proprietăţii publice (inalienabilă, imprescriptibilă, insesizabilă) este evident că titlul reclamantului este mai puternic, astfel că, în mod legal, s-a dat preferinţă titlului invocat de reclamant.
Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte titlul pârâtei, autoarea acesteia nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra unui teren situat în Municipiul Piteşti, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se asupra unui teren în echivalent.
Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, terenul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975, de la alte persoane decât autorii recurentei-pârâte, regăsindu-se din anul 1988 la categoria de folosinţă curţi-construcţii în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Piteşti - Tarlaua 18, Parcela 245, potrivit menţiunilor din registrul cadastral, iar ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Piteşti nr. 194/1999, emisă în baza Legii nr. 213/1998, s-a decis că terenul în litigiu face parte din domeniul public al oraşului, fiind parte integrantă a suprafeţei de 74.000 mp situată în zona Vămii Piteşti, cu deschidere la B-dul P., la limita cu teritoriul administrativ al localităţii Bradu, iar prin H.G. nr. 447/2002 inventarul domeniului public a fost aprobat, conform poziţiei 487.
S-a reţinut în mod legal că în speţă suntem în prezenţa unui titlu de proprietate constând într-un act administrativ cu caracter unilateral ce aprobă inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului Piteşti cu privire la un teren expropriat în 1975 şi un alt titlu de proprietate emis unei persoane ce nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2589,7 mp situat pe raza Municipiului Piteşti.
Corect s-a arătat că fiind în situaţia în care titlurile provin de la autori diferiţi, având în vedere că terenul în discuţie a aparţinut unor persoane fizice de la care a fost expropriat în 1975, altele decât autorii pârâtei, soluţia cea mai raţională este de a da câştig de cauză acelei părţi care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Soluţia se impune justificat şi din această perspectivă, fiind o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
În mod legal, instanţa de apel a dat preferinţă titlului de proprietate al reclamantului, care a dobândit terenul anterior anului 1990 de la proprietari persoane fizice, care nu se numără printre autorii recurentei-pârâte I.T.
Chiar dacă s-ar interpreta că titlurile provin de la acelaşi autor - puterea publică - tot reclamantul are preferinţă în raport cu o dată mai veche decât operaţiunea de inventariere confirmată prin H.G. nr. 447/2002 şi titlul pârâtei (din 2009).
Nu poate fi primită nici critica formulată de către recurentă, în sensul ca hotărârea apelată încalcă art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, deoarece, în speţă, nu suntem în prezenţa unei hotărâri de trecere în domeniul public sau în domeniul privat al localităţilor, ci este vorba despre o hotărâre de aprobare a inventarului bunurilor aparţinând domeniului public.
Totodată, în mod legal, instanţa de apel nu a reţinut critica pârâtei potrivit căreia, prin reconstituirea dreptului de proprietate i se recunoaşte pârâtei un drept preexistent asupra unui "bun actual" în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desfiinţat retroactiv, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus titlul intimatului-reclamant nu a fost anulat de o instanţă de contencios administrativ şi, prin urmare, valabilitatea acestuia nu poate fi pusă în discuţie în prezenta cauză.
În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată".
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părţile din proces nu există un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie.
Astfel, cel care a câştigat procesul are dreptul de a obţine de la partea adversă sumele ocazionate de soluţionarea dosarului în condiţiile în care probează îndeplinirea tuturor cerinţelor cumulative necesare declanşării acestei răspunderi.
În cauză, aceste cerinţe au fost îndeplinite, iar instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea condiţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată, ce au fost şi dovedite, fiind nefondate şi criticile recurentei formulate sub acest aspect.
Fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta I.T. împotriva Deciziei nr. 545 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
Cu privire la solicitarea intimatului-reclamant Municipiul Piteşti - prin Primar prof. dr. T.P. şi prin Consiliul Local de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatului Municipiul Piteşti - prin Primar prof. dr. T.P. şi prin Consiliul Local.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta I.T. împotriva Deciziei nr. 545 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant Municipiul Piteşti - prin Primar prof. dr. T.P. şi prin Consiliul Local privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 982/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 427/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
