ICCJ. Decizia nr. 35/2015. Civil. Radiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 35/2015
Dosar nr. 3889/90/2010*
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
În apel, cu reţinerea cauzei spre soluţionare, prin Decizia nr. 8 din 30 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8012/288/2008, Tribunalul Vâlcea a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa cu reţinerea cauzei spre soluţionare în primă instanţă la tribunal, având în vedere că litigiul are o natură comercială, valoarea lui depăşeşte suma de 100.000 lei, astfel încât competenţa materială aparţine tribunalului în primă instanţă conform art. 2 C. proc. civ.
La Tribunalul Vâlcea cauza a fost înregistrată sub nr. 3889/90/2010.
Pârâta B.R. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, decurgând din cesiunea creanţei, excepţie apreciată de Tribunal ca nefondată, deoarece obiectul cauzei priveşte contractele de credit şi de garanţie precum şi modificările ulterioare ale acestor convenţii încheiate de către cedent şi nu de cesionar.
În cauză s-a încuviinţat efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se observa modalitatea de derulare a creditelor şi a se verifica susţinerea reclamantei privind stingerea prin plată a obligaţiei principale şi în consecinţă stingerea obligaţiei de garanţie.
Prin Sentinţa nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC I.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta B.R. SA - Sucursala Vâlcea şi intervenienta SC S.C. SRL; a dispus radierea din cartea funciară a localităţii Băile Govora a ipotecilor constituite prin contractele de ipotecă din 9 aprilie 2003 şi din 30 iunie 2004 la Biroul Notarului Public M.M. asupra imobilelor proprietatea reclamantei situate în oraşul Băile Govora strada T., judeţul Vâlcea, precum şi radierea somaţiilor de executare nr. 163/2005, 164/2005 şi nr. 101/2008 şi a obligat pe pârâtă la 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de credit din 8 mai 2001, pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit pentru investiţii în sumă de 125.000 euro pe o durată de rambursare de 4 (patru) ani, respectiv până în luna octombrie 2005. Prin actul adiţional din 8 aprilie 2003 s-au completat garanţiile la creditul sus-menţionat prin constituirea de către reclamantă a unei ipoteci de rangul I asupra imobilului de natură teren şi construcţie proprietatea reclamantei situat în Băile Govora strada T.
Prin contractul de credit din 30 iunie 2004, pârâta B.R. a acordat debitoarei SC V. SRL un credit în sumă de 6.600.000.000 lei vechi pentru finanţarea stocurilor temporare şi a cheltuielilor aferente. Pentru garantarea creditului, alături de alte garanţii, reclamanta a constituit o ipotecă de rangul II asupra imobilului de mai sus. Creditul nu a fost achitat în totalitate, astfel încât la data de 16 august 2011 exista o restanţă preluată de cesionar, de 548.251,29 lei.
Întrucât debitoarea nu a achitat la scadenţă creditele contractate, banca pârâtă a trecut la executarea silită. În cursul unei contestaţii la executare B.R. şi debitoarea SC V. SRL au încheiat o tranzacţie consfinţită prin Sentinţa civilă nr. 5926 din 25 noiembrie 2005, în Dosarul nr. 7283 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin care s-a luat act de înţelegerea intervenită, între debitoarea SC V. SRL şi pârâtă.
Prin această tranzacţie părţile au convenit că la data de 30 septembrie 2005 debitoarea înregistrează faţă de bancă o datorie totală de 7.393.685,04 lei din care, credite în lei în sumă de 3.151.052 lei şi credite în valută în sumă de 1.196.793,49 lei. Suma totală cuprinzând creditele şi dobânzile restante se eşalonează la plată prin rate lunare pe o durată de 5 (cinci ani), respectiv până în noiembrie 2010. În continuarea tranzacţiei se enumera garanţiile existente printre care şi ipotecile de rangul I şi II constituite de reclamantă asupra imobilelor sus-menţionate.
Reclamanta nu a semnat însă această tranzacţie şi nici nu şi-a dat acordul în vreun alt mod asupra convenţiei dintre părţile din contractul de împrumut.
Tribunalul a constatat că tranzacţia sus-menţionată nu reprezintă însă numai o simplă prelungire a duratei contractelor de credit ci are semnificaţia unei novaţii a obligaţiilor iniţiale prin schimbarea obiectului obligaţiei. Potrivit art. 1128 - 1131 C. civ. de la 1864 novaţia reprezintă o convenţie prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Pentru existenţa şi eficacitatea novaţiei, în afară de condiţiile obişnuite de validitate ale unei convenţii mai trebuie să fie prezente trei condiţii speciale: să existe două obligaţii succesive în timp; intenţia părţilor de a nova (animus novandi), adică de a stabili o legătură de cauzalitate între stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii; obligaţia nouă să aibă cel puţin un element nou faţă de vechea obligaţie.
S-a reţinut că dacă părţile ar fi convenit doar o rescadenţare, o eşalonare prin prelungirea duratei de restituire a împrumuturilor acordate, convenţia respectivă nu capătă caracterul unei novaţii.
Tribunalul a constatat că suma asupra căreia părţile au convenit ca fiind datorată de debitoare la data de 30 septembrie 2005 provine din mai multe contracte de credit încheiate între bancă şi debitoarea SC V. SRL Din cuprinsul tranzacţiei rezultă că suma respectivă provine din 7 (şapte) contracte bancare din care numai pentru cele două contracte arătate mai sus reclamanta a constituit garanţia ipotecară.
Prin tranzacţia încheiată contractele de credit anterioare îşi pierd însă individualitatea în sensul că se contopesc într-o unică obligaţie cu condiţii proprii de existenţă. Părţile nu mai convin asupra modului de restituire a fiecărui credit în parte ci, stabilind care este suma totală datorată, eşalonează plata acestei sume pe o perioadă de 5 ani, fără a specifica şi fără a se putea cunoaşte în contul cărui credit vechi se efectuează plăţile lunare. Debitoarea nu mai plăteşte ratele la contractele de credit anterioare ci o unică rată pe ansamblul obligaţiilor, izvorul noii obligaţii constituindu-l tranzacţia şi nu contractele vechi. Pentru obligaţia nouă se stabileşte şi o nouă dobândă în cuprinsul tranzacţiei şi anume de 21% la sumele în lei şi de 9% la sumele în valută.
Ca atare, s-a constatat că se regăsesc condiţiile speciale de existenţă a novaţiei sus menţionate: existenţa a două obligaţii succesive în timp (prima decurgând din contractele de credit şi cea de a doua din tranzacţie); legătura de cauzalitate între cele două obligaţii în sensul că tranzacţia priveşte obligaţiile din contractele de credit; elementul nou faţă de vechea obligaţie în sensul pierderii individualităţii contractelor de credit şi contopirii lor într-o unică obligaţie deosebită de vechile raporturi între părţi.
Pentru reliefarea mai evidentă a caracterului de novaţie al tranzacţiei dintre bancă şi debitoare, tribunalul a examinat situaţia reclamantei în raport cu această tranzacţie, reţinând că reclamanta a constituit o cauţiune reală, prin două ipoteci de rangul I şi II pentru garantarea a două contracte de credit încheiate între pârâta B.R. şi debitoarea SC V. SRL Reclamanta este un terţ faţă de părţile din contractele de credit şi din tranzacţie. În condiţiile în care prin ratele convenite prin tranzacţie nu se mai cunoaşte care dintre creditele vechi sunt achitate, reclamanta este în imposibilitate de a se libera de obligaţia de garanţie până la plata ultimei rate din tranzacţie, ceea ce înseamnă, în accepţiunea băncii pârâte, că garanţia constituită de către reclamantă s-ar extinde asupra întregii sume deşi suma totală provine şi din alte contracte de credit pe care reclamanta nu le-a garantat.
S-a constatat că această stare de fapt rezultă şi din corespondenţa purtată între părţi iar din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert M.E. rezultă că la data de 17 octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin scrisoarea înregistrată sub nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului întrucât nu este de acord cu eşalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar debitoarea prin scrisoarea din 6 februarie 2006 solicită băncii ca prin ratele pe care le achită în temeiul tranzacţiei să constituie cu prioritate ratele de "răscumpărare a imobilului luat în garanţie conform contractelor de ipotecă din 30 aprilie 2004 şi din 8 aprilie 2003" adică stingerea garanţiilor constituite de către reclamantă, scrisoare la care banca nu a răspuns.
Această cerere a debitoarei atestă încă o dată faptul că plăţile se efectuau în temeiul tranzacţiei şi nu în executarea contractelor de credit pentru că altfel debitoarea nu avea nevoie să solicite băncii consemnarea plăţii pentru un anumit contract din moment ce putea să consemneze pe documentul de plată obligaţia pe care o achită.
În contabilitatea internă banca pârâtă evidenţia plăţile pe diferite categorii de contracte, ceea ce a permis expertului contabil să determine sumele rămase neîncasate pentru fiecare contract şi să concluzioneze neachitarea în totalitate a obligaţiilor din cele două contracte, dar s-a reţinut că această evidenţă internă nu are nicio relevanţă în cauză pentru că ea depinde numai de voinţa proprie a băncii fără nicio legătură cu convenţia părţilor concretizată în tranzacţie, prin care obligaţiile vechi au fost substituite de o nouă şi unică obligaţie nediferenţiată pe contractele anterioare. Practic banca distribuia plăţile pe contractele iniţiale printr-o selecţie care nu avea niciun corespondent în convenţiile dintre părţi din moment ce debitoarea efectua plăţi în temeiul tranzacţiei, nediferenţiat pe creditele iniţiale.
În consecinţă constatând stingerea dreptului de ipotecă drept efect al novaţiei obligaţiei pentru care s-a constituit cauţiunea reală, tribunalul a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta şi cu intervenienta cesionară a creanţei şi să dispună radierea din cartea funciară a ipotecilor constituite prin contractele sus-menţionate precum şi a somaţiilor de executare emise în baza acestor titluri executorii. În acest context susţinerea băncii în sensul inadmisibilităţii acţiunii deoarece stingerea dreptului de ipotecă trebuia mai întâi constatată printr-o hotărâre separată a fost înlăturată deoarece radierea ipotecii este o consecinţă a stingerii garanţiei iar reclamanta a solicitat prin cererea introductivă radierea ipotecii ca efect al constatării stingerii dreptului de ipotecă.
Împotriva Sentinţei nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea au formulat recurs pârâta B.R. şi, apel, pârâta SC S.C. SRL.
În recursul său B.R. solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a Sentinţei nr. 2212 din 14 noiembrie 2011 şi pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC I.B. SRL, cu cheltuieli de judecată.
În apelul său, intervenienta SC S.C. SRL Bucureşti a criticat sentinţa susţinând că în mod greşit instanţa a respins excepţia netimbrării la valoare a litigiului, cu încălcarea Deciziei nr. 32/2008 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii, formulat de Procurorul General al României (care are caracter obligatoriu), ceea ce atrage nulitatea Sentinţei nr. 2212 din 14 decembrie 2011, emisă de instanţa de fond, care a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita).
În subsidiar, în baza dispoziţiilor art. 295 şi art. 296 C. proc. civ., apelanta a solicitat ca instanţa de apel să judece pe fond cererea, să schimbe în tot sentinţa atacată, ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă să respingă cererea reclamantei SC I.B. SRL de radiere a ipotecilor şi tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în oraşul Băile Govora, str. T., judeţul Vâlcea.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de SC S.C. SRL ca tardiv şi, în subsidiar ca nefondat şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de B.R.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 aprilie 2012, calea de atac formulată de SC B.R. a fost calificată drept apel.
Prin Decizia nr. 31 din 16 mai 2012, în complet de divergenţă, Curtea de apel Piteşti a admis apelurile formulate de pârâta B.R. şi de către intervenienta SC S.C. SRL, împotriva Sentinţei nr. 2212 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 3889/90/2010, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că excepţia tardivităţii apelului formulat de SC S.C. SRL, invocată prin întâmpinarea depusă de intimată la dosar, este neîntemeiată. Apelul formulat de SC S.C. SRL a fost transmis prin poştă şi înregistrat la data de 2 martie 2012, în condiţiile în care deşi prima instanţă a luat act de schimbarea sediului SC S.C. SRL şi a menţionat corect în preambul şi dispozitiv sediul din Bucureşti, str. L. sector 5, în mod greşit a comunicat această sentinţă la vechea adresă din Bucureşti, str. Ş.
Prin urmare, în lipsa unei comunicări valabile a sentinţei pronunţate, apelul formulat la 2 martie 2012 şi motivat la 13 martie 2012 apare ca fiind făcut în termen.
Curtea a reţinut că excepţia netimbrării nu mai poate fi repusă în discuţie, întrucât prin încheierea din data de 2 februarie 2012 Curtea de Apel Piteşti a admis cererea de reexaminare formulată de SC I.B. SRL, constatând că obiectul litigiului este susceptibil de o taxă judiciară de timbru fixă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de apel a apreciat că, pentru analiza acesteia este necesară cercetarea unor argumente comune cu fondul cauzei, astfel încât a fost unită cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., argumentele invocate de apelantă în susţinerea sa urmând a fi analizate în cadrul examinării motivelor de apel.
În drept, instanţa de apel a reţinut că susţinerile reclamantei-intimate sunt nefondate, reclamanta învestind instanţa cu o cerere de radiere a celor două ipoteci constituite în favoarea B.R.
S-a reţinut că în cauză, reclamanta nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996, deoarece nu a susţinut niciun moment că cele două contracte de ipotecă nu au fost valabile la momentul încheierii lor, sau că obligaţia de garanţie ar fi fost greşit calificată (art. 34 alin. (1) şi (2)), iar pentru ipotezele prevăzute de art. 34 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 7/1996 nu se poate reţine că efectele celor două contracte de ipotecă ar fi încetat prin contractul de tranzacţie din data de 25 noiembrie 2005.
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că neîntrunirea condiţiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, reprezintă o chestiune de fond, care conduce la respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, aşa cum s-a solicitat de către apelanta SC S.C. SRL în motivele de apel.
Împotriva Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC I.B. SRL Băile Govora întemeiat pe art. 304 pct. 1, pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei.
Prin Decizia nr. 750 din 27 februarie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC I.B. SRL Băile Govora împotriva Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa supremă a reţinut că se impune analiza cu prioritate a excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunţat decizia atacată.
Într-adevăr în cauză divergenţa celor doi judecători ai apelului a fost consemnată în încheierea de dezbateri din 2 mai 2012, Curtea de Apel Piteşti însăşi făcând menţiunea că opiniile în divergenţă poartă asupra calificării juridice a tranzacţiei încheiate, respectiv dacă aceasta reprezintă o novaţie de natură a stinge garanţiile, în speţă contractele de ipotecă, sau dacă aceasta nu are valoarea unei novaţii, ea fiind un contract care produce efecte numai între părţile contractante şi care într-o atare situaţie nu poate fi opus garantului ipotecar, dar din cuprinsul deciziei recurate astfel cum aceasta a fost motivată în scris şi faţă de soluţia unitară a celor 3 judecători asupra apelurilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu s-au mai respectat prevederile art. 257 C. proc. civ. în sensul menţionării opiniei divergente.
În cuprinsul Deciziei nr. 31/A-C din 16 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nu sunt identificate şi nu au fost motivate în prealabil punctele rămase în divergenţă la termenul fixat pentru judecarea divergenţei, constatându-se că soluţia pronunţată în cauză este una unitară ce priveşte întregul ei, astfel că Înalta Curte a reţinut că nu se mai justifica soluţionarea apelurilor în complet de divergenţă.
În apel, în rejudecare, prin Decizia nr. 223/A-C din 25 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.
Astfel învestită în rejudecare, Curtea a administrat proba cu înscrisuri, din ansamblul căreia reţine următoarele:
Situaţiile juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din stările şi raporturile enumerate la alin. (2) al art. 5 din lege, nu se referă şi la situaţia acţiunilor formulate în temeiul Legii nr. 7/1996, dimpotrivă acestea fiind supuse prevederilor art. 80 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluţionate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor.
Prin urmare, sub aspectul dreptului substanţial se aplică dispoziţiile în vigoare la data încheierii actului, iar în ce priveşte dispoziţiile procedurale se aplică normele în vigoare în momentul introducerii acţiunii.
Ca atare, instanţa trebuia să aibă în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, cu atât mai mult cu cât în cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008 se indică temeiul de drept, art. 33 şi următoarele din Legea nr. 7/1996, regulamentul de aplicare a legii, ulterior, la 3 februarie 2010, se precizează cererea arătându-se că aceasta vizează rectificarea cărţii funciare, iar SC V. SRL a achitat toate sumele din graficul de plăţi.
În lipsa consimţământului părţilor, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) şi 4 din Legea nr. 7/1996.
Potrivit textului menţionat, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2. dreptul înscris a fost greşit calificat; 3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.
Faţă de toate acestea rezultă că ipoteza învederată de reclamantă, iniţial cu privire la încheierea unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat şi ulterior cu privire la acoperirea creditului acordat debitorului principal, se încadrează în art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, astfel că nu poate fi reţinută inadmisibilitatea cererii.
Pe fond, instanţa de apel a constatat că în cauză a operat o novaţie, aşa cum s-a arătat şi de către tribunal, neputând fi reţinute susţinerile din apel, deoarece tranzacţia judiciară constatată prin Sentinţa nr. 5926 din 25 noiembrie 2005 a avut în vedere nu numai suma datorată pentru contractele garantate de reclamantă ci toată suma datorată de debitoare la data de 30 septembrie 2005, rezultată din şapte contracte bancare.
Prin convenţia lor părţile au stabilit asupra modului de restituire a tuturor creditelor, fără a-l analiza pe fiecare în parte, prevăzând suma totală datorată, eşalonarea acesteia pe o perioadă de 5 ani, dar şi modificarea razei dobânzii convenită iniţial, ceea ce reprezintă un element nou, necesar acestei operaţiuni.
Astfel, potrivit tranzacţiei debitoarea achită pentru obligaţia nouă o dobândă de 21% la sumele în lei şi de 9% la sumele în valută, în condiţiile în care creditul garantat de reclamantă iniţial prevedea altă dobândă (contract din 2001 cu act adiţional din 8 aprilie 2003), ca şi creditul din anul 2004.
Totodată, ratele convenite conform tranzacţiei nu permit identificarea creditelor anterioare achitate, însă în acest context nu se poate reţine că garanţia constituită de către reclamantă trebuie considerată a asigura plata tuturor contractelor de credit, pe temeiul convenţiei dintre bancă şi debitoarea principală, nesemnată de garanta ipotecară, deoarece reclamanta nu a fost de acord cu garantarea tuturor creditelor.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă la data de 17 octombrie 2005 reclamanta a solicitat băncii prin scrisoarea înregistrată sub nr. 62 scoaterea de sub ipotecă a imobilului întrucât nu este de acord cu eşalonarea datoriei debitoarei SC V. SRL, iar debitoarea prin scrisoarea din 6 februarie 2006 a solicitat băncii ca ratele pe care le achită în temeiul tranzacţiei să reprezinte ratele de "răscumpărare a imobilului luat în garanţie conform contractelor de ipotecă din 30 aprilie 2004 şi din 8 aprilie 2003".
Operând o novaţie, rezultă că garanţiile vechi s-au stins, în condiţiile în care art. 1137 alin. (2) C. civ. anterior, aplicabil în cauză, prevede că novaţiunea făcută în privinţa debitorului principal liberează cauţiunile.
Cu privire la achitarea sumei menţionată în tranzacţia din anul 2005 se reţine că la dosar au fost depuse mai multe rapoarte de expertiză: unul întocmit de expertul desemnat D.C. în Dosarul nr. 3193/90/2010, al doilea întocmit în Dosarul nr. 8092/288/2008 de expert B.E. şi cel de-al treilea întocmit de expert M.E. în dosarul cauzei.
În raportul din 1 septembrie 2011, expertul M.E., analizând contractul de credit din 30 iunie 2004, precum şi contractul din 8 mai 2001 cu actul adiţional din 8 aprilie 2003, a arătat că s-a achitat suma de 7.052.500 lei din tranzacţia din 25 noiembrie 2005 iar expertul B.E. arată că din contractul de credit nr. 12/15337/2004 a rămas o sumă de achitat de 92.955 lei.
Expertul D.C., concluzionează însă la un moment ulterior întocmirii raportului de expertiză B.E. că SC V. SA a rambursat suma totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma pentru care părţile au tranzacţionat reprezentând credite, dobânzi şi creanţe ataşate de 7.393.685,04 lei a fost achitată.
Ca atare, în temeiul art. 1800 alin. (1) C. civ. anterior, stingerea obligaţiei principale atrage şi stingerea ipotecii, cererea întemeiată pe art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, fiind corect admisă de către tribunal.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâta şi intervenienta au declarat recurs.
Pârâta prin recursul declarat critică soluţia din apel sub aspectul că în mod greşit s-a statuat că tranzacţia intervenienta între părţi este o novaţie obiectivă denaturând astfel inadmisibil voinţa reală a părţilor implicate în tranzacţie şi că reclamanta nu a probat că ar fi incidenţa în cauză a unora dintre situaţiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Intervenienta prin recursul său, susţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că a fost achitat debitul. În opinia recurentei, decizia primei instanţe este netemeinică şi nelegală prin aprecierea acesteia ca, sumele au fost achitate integral cu atât mai mult cu cât, rapoartele de expertiză reflectă neconsecvenţa din partea expertului contabil.
Această recurentă mai critică soluţia din apel şi sub aspectul că, în mod eronat a interpretat tranzacţia drept novaţie. Instanţa de apel a dat o interpretare eronată şi aplicarea greşită a prevederilor legale de către prima instanţa.
Astfel, deşi, la momentul încheierii tranzacţiei între părţi existau mai multe obligaţii succesive rezultate din titlurile de credit şi accesoriile acestora totuşi, este important aspectul ca, părţile la momentul încheierii tranzacţiei nu au avut intenţia de a stabili o legătura de cauzalitate între stingerea unei obligaţii vechi şi naşterea uneia noi. Prin tranzacţie s-a urmărit în primul rând, crearea unui avantaj debitorului în sensul eşalonării într-o manieră organizată a obligaţiilor izvorâte din mai multe contracte de credit motiv pentru care a fost avută în vedere şi modificarea corespunzătoare a procentajului dobânzilor şi comisioanelor aferente.
Aşadar, s-a urmărit exclusiv crearea unei situaţii mai avantajoase pentru debitor, creditorul arătându-şi buna-voinţă prin încheierea tranzacţiei respective.
Intimata-reclamantă cu rea-credinţă interpretând tranzacţia ca pe o novaţie şi învederând aceasta primei instanţe, cu unicul scop de inducere în eroare a acesteia - aspect până în acest moment reuşit.
Având în vedere acestea, recurenta-intervenientă solicită să se ia act de faptul că, părţile au convenit prin tranzacţie o eşalonare, prin prelungirea duratei de restituire a creditelor contractate şi nu poate fi reţinut în speţă caracterul unei novaţii.
Recurenta mai arată că, tranzacţia nu a stins obligaţiile decurgând atât din contractele de credit, cât şi din contractele de ipotecă. Astfel că, dată fiind tranzacţia/convenţia încheiată părţi, subzistă obligaţiile avute faţă de creditor atât de către debitor, cât şi de către terţii garanţi.
Prin urmare, decizia primei instanţe de admitere a ideii ca, data fiind novaţia intervenită s-a constatat stingerea dreptului de ipoteca şi prin urmare s-ar impune radierea acestuia din cartea funciară, este nu doar greşită, dar şi prejudiciatoare pentru creditoare.
Instanţa de judecată, în mod eronat a reţinut că, părţile prin neconvenirea asupra modului de restituire a fiecărui credit în parte şi prin stabilirea unei sume totale, doar eşalonează plata sumei pe o perioada de 5 ani, fără a se putea cunoaşte în contul cărui credit vechi se efectuează plăţile lunare. Altfel spus, în condiţiile în care debitorul încă, figurează cu diferenţa de achitat faţă de creditor, executarea silită pornită împotriva garanţilor ipotecari este temeinică şi legală, iar în consecinţă, radierea dreptului de ipoteca din cartea funciară în aceste condiţii apreciază că, este neîntemeiată şi nelegală.
Prima instanţă, prin decizia sa, a adus atingere drepturilor creditorului şi totodată şi a schimbat cursul firesc stabilit de legiuitor, în vederea radierii unei ipoteci.
Pentru aceste considerente, recurenta solicită să se ia act de faptul că, prima instanţă prin prisma interpretării eronate a situaţiei de fapt şi prin aplicarea prevederilor legale în consecinţa, a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală.
Referitor la aparenta lipsă a acordului din partea intimatei-reclamante respectiv, a garanţiei-ipotecare, recurenta reiterează că: " Contractele de ipotecă reprezintă accesorii ale contractelor de credit. Garantul-ipotecar este terţ faţă de banca şi debitor; ultimele două persoane reprezentând principalele părţi contractante."
Astfel că, tranzacţia încheiată între creditor şi debitor astfel cum a arătat, a luat naştere ca metodă de eşalonare a creanţei practic, putând fi asimilată mai curând unui act adiţional la contractele de credit şi nu unei novaţii datorita lipsei elementelor caracteristici ale acesteia.
Recurenta intervenientă invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la recursul pârâtei, Înalta Curte urmează să admită excepţia tardivităţii recursului şi să îl respingă ca tardiv declarat, întrucât decizia recurată i-a fost comunicată acesteia la data de 9 iulie 2014, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a deciziei atacate, aflată la dosar apel în rejudecare, iar recursul a fost declarat la data de 28 iulie 2014, conform plicul de expediere a recursului aflat la dosar recurs, peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs împlinindu-se la data de 25 iulie 2014.
În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientă, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată că nu este fondat, deoarece acest motiv de nelegalitate nu şi găseşte incidenţa în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale în materie.
De observat că recurenta formulează critici vizând situaţia de fapt, probele administrate în cauză şi critici vizând soluţia instanţei de fond, pe care Înalta Curte nu poate să le examineze, deoarece acestea nu pot fi supuse în controlul judiciar al recursului, care cenzurează numai decizia pronunţată în apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Recurenta-intervenientă a criticat decizia pentru că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că a fost achitat debitul, critici care sunt în fapt critici de netemeinicie şi nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului. Mai mult decât atât, şi criticile vizând expertiza contabilă formulate de recurentă nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, deoarece prin recurs decizia atacată se examinează strict şi limitativ din perspectiva numai motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. De altfel, în cauză s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că debitoarea principală şi-a achitat debitul prevăzut în tranzacţia încheiată la data de 25 noiembrie 2005.
Recurenta mai critică soluţia din apel pentru că instanţa în mod eronat a interpretat tranzacţia drept novaţie, garanţiile au fost stinse şi că acordul privind tranzacţia încheiată între părţi produc efecte şi asupra contractelor de ipotecă.
Instanţa de apel a analizat conţinutul tranzacţiei în raport de expertiza contabilă efectuată în cauză şi a statuat, în mod legal, că prin tranzacţia menţionată nu reprezintă o simplă prelungire a duratei contractelor de credit, ci are semnificaţia unei novaţii a obligaţiilor iniţiale prin schimbarea obiectului obligaţiei, iar pe baza dispoziţiilor art. 1128 - art. 1131 C. civ. de la 1864 s-a concluzionat că actul juridic al novaţiei desemnează o nouă obligaţie, deosebită prin mai multe elemente de cea veche care era stinsă.
Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanţa anterioară că, în cauză operează novaţia, ceea ce înseamnă că garanţiile vechi s-au stins, în condiţiile în care art. 1137 alin. (2) C. civ. anterior, aplicabil în cauză, care prevede că novaţiunea făcută în privinţa debitorului principal liberează cauţiunile.
În al doilea rând, în mod corect instanţa anterioară a avut în vedere aplicarea art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2008, s-a indicat temeiul de drept, art. 33 şi următoarele din Legea nr. 7/1996, iar ulterior la 3 februarie 2010 prin precizările făcute, s-a arătat că aceasta vizează rectificarea cărţii funciare.
Prin urmare, în mod legal a statuat instanţa de apel că în lipsa consimţământului părţilor, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 7/1996 şi, pe cale de consecinţă s-a apreciat că în lipsa consimţământului părţilor, cu privire la radiere, partea interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti în temeiul art. 34 raportat la art. 33 alin. (2) şi 4 din Legea nr. 7/1996.
De reţinut, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel a constatat judicios, în concordanţă cu dispoziţiile legale privind cartea funciară, încadrarea în art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a ipotezei învederată de reclamantă, iniţial cu privire la încheierea unui nou acord pentru care nu l-a mai garantat şi ulterior cu privire la acoperirea creditului acordat debitorului principal, ceea ce a condus la înlăturarea inadmisibilităţii acţiunii reclamantei.
De aceea, este important de menţionat - fără a pune în examinare deoarece vizează aspecte ce ţin de situaţia de fapt - că expertul D.C., a concluzionat ulterior întocmirii raportului de expertiză efectuat de expert B.E. că SC V. SA a rambursat suma totală de 7.657.521,05 lei, astfel că suma pentru care părţile au tranzacţionat reprezentând credite, dobânzi şi creanţe ataşate de 7.393.685,04 lei a fost achitată.
În această situaţie, în mod corect şi judicios, instanţa de apel a constatat în considerarea dispoziţiilor art. 1800 alin. (1) C. civ. de la 1865, că stingerea obligaţiei principale atrage şi stingerea ipotecii, aşa încât cererea întemeiată pe art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, a fost legal admisă de tribunal şi confirmată de instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale recurentei-interveniente cu privire la modul în care s-a a luat naştere metoda de eşalonare a creanţei, întrucât acestea tind spre o reevaluare a probelor administrate în cauză şi o reapreciere a situaţiei de fapt deja stabilită şi care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
În consecinţă, fără a mai enumera criticile formulate de recurentă care vizează chestiuni de ţin de situaţia de fapt şi cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S. România SRL (cesionar al creanţei deţinute de SC S.C. SRL)
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta B.R. Bucureşti.
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâta B.R. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 223/A-C din 25 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.L.M. LTD prin mandatar SC A.P.S. România SRL (cesionar al creanţei deţinute de SC S.C. SRL) împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 114/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 348/2015. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
